Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Archive for the ‘politica’ Category

Povești vechi și noi cu scrumbii și uleiuri. Din valurile Dunării în lanul de porumb

leave a comment »

Natural Românește

R3Romania

R4NaturalRomaneste ???????????????????????????????????????

Poveste veche cu scrumbii românești. Scrumbia de Dunăre – Alosa Pontica – este considerată de câțiva cercetători români un pește miracol, care oferă gratuit și 100% natural sănătate – cei mai sănătoși oameni din România sunt pescarii și locuitorii Deltei Dunării, a căror alimentație de bază este peștele. A fost constatat stiințific de specialiști în domeniu, de două ori, că Scrumbia de Dunăre este un aliment-dietetic care ajută la scăderea colesterolului. Prima dată în 1989, la Institutul de Cercetări Alimentare, condus de prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi. Unul dintre cercetători de atunci ai institutului a brevetat invenția, în anii ‘90, dar nu a fost niciodată pusă în aplicare. A doua oară la Institutul de Boli de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice, unde a fost realizat un studiu clinic și întocmit un raport, semnat de Prof. dr. Constantin Ionescu-Târgoviște – diabetolog renumit și director al institutului pe atunci – și de către doamna dr. Eugenia Farcașiu, în baza căruia OSIM a acordat Brevetul.

La Târgul de produse tradiționale al Academiei de Științe Agricole și Silvice (ediția a XXV-a) din 21 noiembrie 2010, a participat și un domn din București, care a prezentat un produs alimentar tradițional românesc ca aliment-medicament (dietetic) minune, testat pe oameni la Institutul de Boli de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice, apoi i-a spus povestea: în 1989, Ceușescu a cerut cercetătorilor să găsească un remediu 100% natural care să înlocuiască maldărul de pastile pe care le lua pentru a-și ține în frâu diabetul. Remediul a fost găsit, dar nu l-a mai apucat. Descoperirea, despre care se spune că vindecă diabetul zaharat de tip 2 (B), era gândită ca o conservă și fusese brevetată în anii 90, dar nu mai știa nimeni de ea. Domnul din București l-a întâlnit întâmplător pe inventator și i-a cumpărat brevetul, apoi i-a cerut unui alt cercetător științific să realizeze un produs alimentar nou, pe baza invenției vechi. L-au numit Colesterol Stop și au înregistrat un nou Brevet la OSIM, în anii 2000. Noul produs alimentar era preparat în uleiuri obținute prin presare la rece. Însă baza produsului era aceeași: Scrumbia de Dunăre – Alosa Pontica. Iar denumirea produsului prezentat la târgul de produse era: “Scrumbie de Dunăre în ulei de germeni de porumb Colesterol Stop”. Produsul a fost comercializat tot sub formă de conserve, produse la fabricile Conserve TULCO SA din Tulcea și Prelucrare Pește Unirea Jurilovca, începând din 2001.

OLEOMETScrumbieConservaUleiValahia

Fabricile TULCO SA din Tulcea și Prelucrare Pește Unirea Jurilovca, la care firma OLEOMET producea conservele “Scrumbie de Dunăre în ulei de germeni de porumb Colesterol Stop”, nu mai există. În afară de SC Miadmar HDP SRL Tulcea, care procesează în principal pește românesc, în România mai sunt în prezent cam o sută de unități de procesare a peștelui, în mare majoritate mici, dar care prelucrează și comercializează pește congelat, icre congelate sau sărate, conserve și alte produse piscicole, în marea majoritate din import.

Marile fabrici de conserve și preparate din pește din România – Constanța, Galați, Brăila, Tucea, Sulina, București – au dat faliment pe rând, începând cu anul 1997. Fabrica TULCO a intrat în dizolvare voluntară în 2009, iar în 2013 s-a închis definitiv. Fabrica de prelucrare pește Jurilovca, formată din două mari unități, Ecofish & Danubiu RO, a fost construită de curând, în perioada 2002-2005, la inițiativa unui grup de oameni de afaceri, cu fonduri proprii (6 milioane USD) și fonduri SAPARD (2 milioane USD). Fabrica de prelucrare pește Jurilovca era cea mai nouă și modern dotată întreprindere de procesare a peștelui autohton, tehnologizată conform normelor europene, fiind amplasată pe malul Lacului Razelm. În 2006, Ecofish SRL & Danubiu RO 2002 SRL erau singurele reprezentante din industria peștelui din România abilitate să facă export în țările membre UE. Zilnic erau produse 18 tone de bunătățuri din pește, icre, fructe de mare etc. Toate fără conservanți, ingredientele erau naturale. Produsele erau ecologice 90%. Fabrica a dat faliment în 2013. Produsele importate erau mai ieftine decât cele românești.

Firma care a primit Brevetul pentru realizarea produsului “Scrumbie de Dunăre în ulei de germeni de porumb Colesterol Stop” a primit și dreptul de a recolta și procesa Scrumbia de Dunăre în timpul migrării, când își schimbă metabolismul.

Scrumbia de Dunăre își schimbă metabolismul în momentul trecerii din apa sărată în apa dulce – când intră în Dunăre, din Marea Neagră, pentru reproducere. Studiile realizate au relevat că și în organismul uman se produce același proces de inversare al metabolismului, dacă Scrumbia de Dunăre consumată de om este recoltată exact în timpul migrării, când își schimbă metabolismul, sortată și procesată foarte repede, în maxim 24 de ore, pentru a-și păstra calitățile – grăsimile nesaturate pe care le conține au exact atunci un maximum de principii active. Trebuia consumată timp de 3 săptămâni, exclusiv. Iar asta nu se putea face decât dacă era conservată. Mesele erau îmbunătățite doar cu legume și fructe, pentru aportul de vitamine. Cura era recomandată persoanelor cu diabet de tip B, celor supraponderale, cu probleme cardiace.

Scrumbia de Dunăre este cel mai gras pește din lume la nivelul de mărime respectiv. Grăsimea Scrumbiei de Dunăre este formată din acizi grași polinesaturați. Dacă este consumată într-o cură, în combinație cu un amestec de uleiuri special presate la rece, ajută la curățarea grăsimilor saturate ale altor alimente grase depuse pe vasele de sânge și astfel se îmbunătățesc funcțiile inimii, evitându-se infarctul miocardic și accidentul vascular cerebral.

http://www.colesterol-stop.ro/

Scrumbia de Dunăre eviscerată și afumată este un produs tradițional românesc provenit din județul Tulcea, pentru care se depune documentația la UE pentru Denumirea de Origine Protejată (DOP) 2014/2015. Specialiștii spun că reprezintă cea mai strictă schemă de calitate, pentru că specia – Scrumbia de Dunăre / Alosa Pontica – se găsește doar în zona României. Un motiv în plus pentru care mai marii țării sunt obligați să aibă mult mai multă grijă de Dunăre și Deltă, să nu mai apară tot felul de colmatări suspecte, în diverse zone importande și sensibile, de pe teritoriul României.

Denumiri de origine protejată UE – DOP: denumiri ale unor produse cu caracteristici datorate în mod exclusiv sau esențial locului lor de producție și priceperii producătorilor locali. Produsul agricol sau alimentar trebuie să fi fost produs, procesat și preparat într-o zonă geografică dată, prin utilizarea unor tehnici recunoscute. 

Pește migrator din Marea Neagră, care poate fi găsit și în lacurile Razelm și Sinoe, Scrumbia de Dunăre migrează din Marea Neagră în Dunăre în intervalul martie-mai. Migrarea începe în martie, în aprilie ajunge în Dunăre, iar în luna mai începe reproducerea. Scrumbiile urcă pe Dunăre în bancuri, femelele pot depune între 15.000 și 150.000 de icre, care sunt duse de curenți spre gurile de vărsare ale fluviului, timp în care se produce eclozarea. Scrumbia de Dunăre este foarte bună pentru sănătate, poate fi consumată proaspătă sau preparată: uscată, afumată, în saramură, în conserve.

ScrumbiaDunare

Foto SC MIADMAR

Scrumbia de Dunăre eviscerată și afumată de la Miadmar este certificată Produs românesc Atestat Tradițional.

Este procesată la societatea comercială specializată în procesarea și comercializarea de pește din Tulcea, SC Miadmar HDP SRL, care prelucrează pește din România, după rețete tradiționale românești vechi de peste o sută de ani, dar și pește din import (macrou și hering). Toate produsele de pește de la Miadmar sunt preparate doar cu ingrediente naturale, fără aditivi și au un conținut important de Omega 3. Scrumbia de Dunăre eviscerată și afumată de la Miadmar se comercializează sub marca DELTAICA Tradiții Sănătoase, înregistrată la OSIM. SC Miadmar HDP SRL Tucea face parte din Grupul de firme Miadmar, împreună cu SC Miadmar Fishing SRL Sulina, pescuit marin costier cu nave și pescuit comercial în Delta Dunării. Firma a fost înființată în urmă cu peste 100 de ani și valorifică îndelungata tradiție pescărească a familiei asociaților fondatori. Miadmar HDP livrează pe piața românească 300 de tone de pește în fiecare an, prelucrat în 16 produse, din care 9 sunt certificate Produs românesc Atestat Tradițional (RPAT) în 2014/2015: Scrumbie de Dunăre eviscerată și afumată; Scrumbie de Dunăre marinată; Batog de somn; Batog de crap argintiu; Salata de Icre de crap; Salata de Icre de crap și ceapă; Salata Deltaica cu icre de știucă; Salata Deltaica cu icre de știucă și ceapă. Salatele de icre sunt singurele (sau printre puținele) fără conservanți de pe piața românească, înregistrate ca salate cu icre de la pește capturat din Delta Dunării, preparate după rețete tradiționale, cu un termen scurt de valabilitate, între 12 și 16 zile, în funcție de sezon. Produsele sunt comercializate sub mărcile înregistrate  DELTAICA și MIADMAR, unele cu specificația BIO.

ProdusTraditionalRomaniaLogo1

http://www.miadmar.ro

https://www.facebook.com/pages/Miadmar/276817159042381

https://www.facebook.com/pages/Deltaica/263632220369047

OLEOMET1

Poveste cu uleiuri naturale 100% românești peste scrumbii și despre domnul din București cu Scrumbia de Dunăre, co-proprietarul SC OLEOMET SA, producător de uleiuri speciale naturale presate la rece, Ion Cristian Aldea. În uleiurile create și produse la Oleomet au fost preparate conservele de Scrumbie de Dunăre Colesterol Stop, la ideea ing. dr. Andrei Gyemant, specialist în uleiuri și director științific al fabricii: ulei din germeni de porumb, din germeni de grâu și din armurariu, obținute prin presare la rece, la Oleomet. În prezent retras din afaceri (preluate de cei doi copii), Ion Cristian Aldea, economist, a început afacerile după 1989, cu banii de pe o Dacie. A înființat firma Rodos, cupăra fructe de la serele românești și le vindea în Austria și Germania. Cu banii strânși a înființat, în 1994, firma Oleomet, iar în 1996 Fabrica de uleiuri alimentare Oleomet (în prezent Valahia), la Giurgiu, în parteneriat cu fostul director al Fabricii de Ulei Muntenia din București, ing. dr. Andrei Gyemant. Ca să acumuleze capital, au luat cantități mari de ulei de rapiță din țară, pe care l-au exportat. Din banii obținuți au cumpărat din Germania mașini de presare la rece, ulterior și o instalație de rafinare. Au produs uleiuri speciale, cele din germeni de porumb, de grîu, de arahide și de cătină.

Presarea la rece este cea sănătoasă, fiind naturală – față de cea clasică de extracție a uleiului, care se face cu solvenți (substanțe chimice).

Poveste cu uleiurile naturale românești. OLEOMET – VALAHIA, uleiuri naturale presate la rece, numite și extravirgine, obținute din semințe selecționate și neprelucrate termic (neprăjite). Produse alimentare, plante medicinale și aromatice. Fabrica Valahia este certificată Ecologic din mai 2014. Afacerea lui Ion Cristian Aldea a fost preluată de copiii săi acum câțiva ani. Au diversificat gama de uleiuri presate la rece. Pe lângă cele din germenii de porumb, de grâu, de arahide și de cătină, au fost produse uleiuri presate la rece din semințe și sâmburi de floarea soarelui, cânepă, susan, caise, struguri, dovleac, armurariu, după care au urmat uleiurile BIO, din semințe certificate ecologic – susan, in, cânepă și floarea soarelui. Uleiurile sunt obținute din cam toate semințele oleaginoase din țară, provenite de la cultivatorii din România. Fabrica Valahia (Oleomet) din Giurgiu, condusă de Ștefan Cătălin Aldea, are o capacitate de producție de peste 1.000 de tone de ulei natural pe an, cea mai mare parte fiind exportată în Israel, comercializată prin SC OLEOMET-sa SRL București, condusă de Roxana Aldea. Majoritatea uleiurilor sunt alimentare, recomandate de medicina naturistă. Cele mai căutate sunt uleiurile de armurariu, susan, sâmburi de struguri, cătină, nucă, chimen negru, muștar alb. Uleiul din armurariu este bun pentru bolile de ficat.

Armurariul (ciulin de Bărăgan) este o plantă cu o importantă acțiune hipocolesterolemiantă, bazată pe silimarină, o component esențială a medicamentelor de ficat și diabet. Uleiul din seminte de dovleac este bun pentru prostată, cel de chimen negru este bun pentru creșterea imunității, uleiul de muștar alb e bogat în acizi grași Omega 3, este foarte bun pentru masaj, uleiul din germeni de porumb este hipocolesterolemiant. Uleiul din sâmburi de struguri este indicat femeilor cu predispoziții la fibroame uterine, chisturi ovariene, adenoame și adenofibroame mamare. În țări ca Italia și Franța, în care se consumă de zeci de ani uleiul din sâmburi de struguri, specialiștii au observat o scădere a ratei bolilor cardiovasculare.

Uleiurile Valahia Oleomet se găsesc și în România, în hipermarketuri și în magazile specializate – rețeaua Metro, KI-LIFE Naturalia și Plafaruri. Sau direct pe site: ulei vegetal din seminte de canepa, din seminte de armurariu, din seminte de in, din seminte de rapita, din miez de nuca, din seminte de susan, din boabe de soia, din germeni de grau, din seminte de catina, din seminte de dovleac, din samburi de struguri, din seminte de mustar, din seminte de chimen negru, din seminte de coriandru, din germeni de porumb, din seminte de floarea soarelui.

http://www.uleiuri-naturale.ro

OleometUleiNaturalValahiaSigla UE de Agricultură Ecologică garantează consumatorilor originea și calitatea alimentelor și băuturilor. Prezența acestei sigle pe orice produs indică respectarea de către producător a Regulamentului UE privind agricultura ecologică. Sigla este obligatorie din 1 iulie 2010 și a avut o perioadă de tranziție de 2 ani (până pe 1 iulie 2012). Sigla precizează locul de producere a materiilor prime agricole, printr-o formă “UE” sau “non-UE”, sau cu numele țării în care s-a obținut produsul sau materiile prime ale acestuia. Toate produsele alimentare preambalate vor fi etichetate obligatoriu cu sigla Uniunii Europene pentru producția ecologică. Pentru produsele importate și cele neambalate, utilizarea siglei este opțională. Sigla națională a României pentru agricultură ecologică “ae” poate fi folosită optional alături de cea comunitară. Sigla comunitară oferă consumatorilor garanția că cel puțin 95% din ingredientele produsului au fost obținute după metoda de producție ecologică, că produsul respectă regulile schemei oficiale de inspecție și provine direct de la producător sau procesator, într-un ambalaj sigilat, că produsul poartă numele producătorului, procesatorului sau vânzătorului și numele sau codul organismului de inspecție și certificare. Produsele ecologice (organice/bio) sunt produsele realizate în armonie cu natura și mediul înconjurător, fără utilizarea substanțelor chimice și fără intervenții genetice. Produsele certificate în acest sens de un organism de certificare poartă denumirea de produse bio, produse organice sau produse ecologice.

landing page tii la eticheta 4ECO1 4ECO3 (2)

Povești cu bivoli, români și alți oameni din România

leave a comment »

Natural Românește

R1Romania???????????????????????????????????????R4NaturalRomaneste

Povești cu bivoli, România și lapte de bivoliță. Deși este gras, laptele de bivoliță nu are colesterol. În schimb are multe vitamine și minerale. Este recomandat de nutriționiști ca fiind mult mai sănătos decât cel de capră și de vacă – chiar cel mai sănătos. Nu doar laptele. Și carnea de bivol, la fel. Deși nu pare, eu cred că povestea totuși este importantă și, cu ajutorul câtorva informații adunate de la oameni care se pricep, poate învățăm câte ceva. Sau ne aducem aminte.

România și-a omologat rasa Bivolul Românesc încă din 1987 – denumirea exactă: Rasa de bubaline Românească. În 2008, în România mai erau doar câteva zeci de mii de bivoli. De la 600.000 în 1989 s-a ajuns încet dar sigur la 230.000 prin 2000, iar prin 2008 la doar 65.000. În Ardeal, de exemplu, în 2008 erau sub 35.000 de bivoli, dar continua exportul acestora în Italia, în fiecare an câte 1.000, sau chiar 2.000, unde o parte au fost transformați în salam, o altă parte au intrat în fermele producătorilor italieni de brânză Mozzarella. Italia a ajuns în prezent să aibă în ferme 300.000 de bivoli, pornind de la 30.000. Efectivele de bivoli au crescut foarte mult și în Franța și Ungaria. În 2009, reprezentanții Asociației Crescătorilor de Bivoli din Transilvania (Dej) au cerut o subvenție la laptele de bivoliță (42 bani/litru). Ministrul Agriculturii de atunci a refuzat să o acorde.

Bivolul este un animal rezistent la boli și bun de pus la jug, în locul boilor. Ușor de îngrijit, fără pretenții, doar „rău de căldură”. Creșterea bivolilor s-a redus în gospodării la momentul mecanizării agriculturii și apariției soiurilor superioare de vaci pentru lapte. În ultimii ani, foarte mulți bivoli au dispărut din gospodăriile din România. Motive diverse: cum că bivolița este mai pretențioasă la mâncare, că mănâncă mai mult dar dă lapte mai puțin decât o vacă, că bivolița nu a mai fost dorită de țăranii români. Nu cred că nu ar fi vrut, cred nu au avut bani destui pentru hrana lor, mai ales iarna. Mulți au sacrificat bivolii pentru carne. Alții nu s-au îngrijit de reproducere. În perioada de lactație, bivolițele dau mai puțin lapte față de vacile din soiurile superioare.

BivoliCarMaramures

Povești cu bivoli, Italia și lapte de bivoliță. Din lapte de bivoliță, italienii fac Mozzarella, înregistrată fără nici un dubiu ca: „Brânză proaspătă făcută exclusiv (doar/numai) din lapte de bivoliță”. În 1996, Italia a înregistrat la UE produsul Mozzarella Brânză exclusiv din lapte de bivoliță. A fost certificată DOP (Denumire de Origine Protejată), deci protejată de sistemul european de calitate și promovată în lume din fonduri europene.

Denumiri de origine protejată – DOP/UE: denumiri ale unor produse cu caracteristici datorate în mod exclusiv sau esențial locului lor de producție și priceperii producătorilor locali. Produsul agricol sau alimentar trebuie să fi fost produs, procesat și preparat într-o zonă geografică dată, prin utilizarea unor tehnici recunoscute.

StampaItalia5

Italia6Italia7

Povești despre bivoli, în România. În 2009, ing. Ioan Cherecheș, specialist în creșterea bubalinelor din România, spunea: “În prezent, cam toate efectivele de bivoli existente în comunitatea europeană au la bază Bivolul Românesc. La baza populației de bubaline din Italia stă bivolul românesc, iar brandul de brânză Mozzarella a avut un rol decisiv în creșterea aceste specii în Italia. În ultimii ani, am populat cu bubaline ferme din Marea Britanie, Scoția, Irlanda, Germania și Ungaria, dar și din Elveția. Inexplicabil însă, efectivele de bubaline au scăzut dramatic în ultimii 20 de ani la noi.” În 2009, ing. Ioan Cherecheș era director al Unității de Ameliorare și Reproducție în Zootehnie – UARZ – Sălaj (în prezent Oficiu/OARZ).

Ing. Ioan Cherecheș: „Bivolul este printre animalele cele mai sănătoase care trăiesc pe planetă, și întreb, în cunoștință de cauză, unde găsiți alte animale cu autoprotecție la boala vacii nebune, la bruceloză, leucoză sau la TBC? Laptele de bivoliță este un medicament și este rar. Laptele de bivoliță este folosit, cu succes, în hrana copiilor cu probleme de sănătate, datorită excelenteor sale calități”. Green Report.

SalajBivoli

Povești despre bivoli din România și englezi. În 2002, Stuart M. Meikle, investitor britanic, s-a stabilit în România special pentru a înființa o fermă de bivolițe. A reușit să cumpere bivolii direct din gospodării, a înființat compania „Produse naturale Transilvania” și deține cea mai mare fermă de bivolițe din România, în Meșendorf, comuna Bunești, județul Brașov. A construit fabrica de procesare a laptelui de bivoliță din Rupea, SC Transilvania Lactate SRL / Transylvania Buffalo Products SRL.

În 2008, Stuart M. Meikle a fost numit consul onorific al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord la Brașov. O poveste care îmi place – pentru că este asemănătoare cu a românului George Betianu care deține Riverside Group London Limited, cel care a deschis în Marea Britanie o fabrică de prelucrare a cărnii din fermele britanice, dar cu rețete tradiționale din Transilvania. Dar și pentru că pe la noi se găsește în comerț și Mozzarella fără gust, care este din lapte de vacă și care nu are nicio legătură cu Mozzarella adevărată.

Stuart M. Meikle (2008): „Zona este, în opinia mea, cea mai frumoasă din Europa, una dintre puținele care au rămas naturale, și acest lucru nu trebuie subestimat.”

RupeaFermaM

Povești despre bivoli din România și alți englezi. La Rupea, județul Brașov, un alt englez, Peter Mitchell, conduce din 2008 fabrica în care se face Mozzarella românească din lapte de bivoliță. Domnul Pităr (pe românește), inginer în domeniul alimentar și specialist în brânzeturi din Marea Britanie, a făcut în România brânză din lapte de bivoliță pe care la început a vîndut-o în piață, la tarabă, alături de țărani. Vreo 2 ani. Pe gustate. Brânză BIO din lapte de bivoliță din România, după rețeta originală italienească de Mozzarella, dar care este un produs 100% românesc: o brânză românească de bivoliță din lapte de la animale crescute și hrănite în România de țărani români, prelucrat într-o fabrică din România. Produsele sunt vândute în România.

Despre brânza Mozzarella Made in Romania, Peter spune că este de cea mai înaltă calitate, tocmai pentru că este din lapte românesc care este de cea mai bună calitate. Peter i-a sfidat mereu pe cei care spuneau: „Nu cumpărați produse românești, că nu sunt bune.” Le-a replicat: „Nu este adevărat, toată lumea știe că produsele românești sunt bune, iar ce spuneți voi este o mare prostie.” La SC Transilvania Lactate SRL / Transylvania Buffalo Products SRL se fabrică: Caș proaspăt, Iaurt, Smântănă, Telemea Nouă, Telemea Veche, Burrata, Mozzarella Bocconcini, Mozzarella Ciliegine, Mozzarella Pizza Cheese, Urdă Ricotta. Se găsesc în magazine. Sau se comandă și se trimit prin curier.

Peter Mitchell (2011): „Românii ar trebui să cumpere produse românești, să-și ajute economia. Să nu se mai compare cu străinii. Pentru că au lucruri extraordinare. Trebuie doar să le descopere.”

RupeaPeterMitchellRupeaPeterMithell

RupeaMozzarellaRupeaMozzarella1

http://www.tbprod.ro

https://www.facebook.com/mozzarellaromaneasca

Povești despre bivoli din România și un indian. Bivolul provine din India. Nici nu este de mirare că în prezent un indian crește bivoli pe la noi. Laptele de bivoliță de la fabrica din Rupea provine și de la ferma pusă pe picioare de un indian. A cumpărat animalele direct din curțile oamenilor, celor care au vrut să le vândă. Econometrician educat în Marea Britanie, a venit în România în 1995 pentru a oferi consultanță la un minister și a ales să rămână aici. A cumpărat 250 de hectare de pământ, un vechi CAP dărâmat, pe care l-a reconstruit și modernizat. Așa a apărut ferma de bivoli de la Drăușeni, județul Brașov, mai jos de Homorod. Pe care o indianul o numește „România mea”. Se numește Krishan Georges. Sau Crișan George, mai pe românește.

Crisan1

Crisan2

Crisan3

F1BivolNascut8octombrie2014

Povești cu bivoli la Ferma Indianului din Drăușani, județul Brașov. Krishan Georges, care s-a gândit și la o pensiune, face agricultură ecologică, cultivă lucernă și ovăz, hrănește bivolii cu fân organic. Crește cai. A făcut o casă, mănâncă din ce produce. A înființat și o grădină cu legume bio. Casă, masă, zacuscă, brânză de bivoliță, unt de bivoliță, bivoli, cai, aer curat, excursii. Cu turiști străini – care învață să trăiască sănătos, românește, în natură. Ferma Indianului din Transilvania.

Crisan4

F1Cal

Ferma1

F3Pepene

Ferma5Masa

https://www.facebook.com/fermaindianuluitransylvania

https://www.airbnb.com/rooms/3978064?s=vuXk

Povești cu bivoli, Ferma Indianului din Transilvania și un restaurant. Krishan Georges a fost căsătorit cu o româncă, cu care are doi copii, pe care îi obligă să învețe limba română. Îi aduce la fermă în fiecare săptămână, pentru a învăța datinile, cultura și valorile românești și speră ca ei să preia afacerea când vor crește. Gătește românește, mănâncă românește, trăiește românește. Când mai merge în India are crize de identitate, nu mai știe cine este. Când se întoarce în România își revine, simte că este român – pentru că lumea îl salută sau îl mai înjură – dar îl bagă în seamă, se poartă natural cu el și asta îi place cel mai mult: că în România lumea este naturală. Românii care lucrează cu el spun că „e de-al nostru”. Are și un mic restaurant în București (Piața Domenii), Barka Saffron. La restaurant se găsesc produse din lapte de bivoliță – brânzeturi produse la ferma lui dar și de la SC Transilvania Lactate SRL / Transylvania Buffalo Products SRL.

F1Branza

F1CascavalBivolitaPentruRestaurantBucuresti

https://www.facebook.com/barka.saffron

Povești cu bivoli în România. Din 2012, țăranii români crescători de bivoli din localitățile situate în zone defavorizate au putut beneficia de subvenții, acordate categoriei producătorilor de lapte și carne de vită, într-o încercare de stopare a dispariției bivolului din România și de susținere a producătorilor români – crescătorii tradiționali de bivoli din Lăpuș și Chioar, Maramureșul istoric, localitățile făcând parte din zona defovarizată. În trecut, Țara Făgărașului era o zonă vestită în Europa pentru creșterea acestor animale. În România există o singură Stațiune de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bubalinelor – în Șercaia (Făgăraș), județul Brașov, înființată în 1981.

http://www.bivoli-sercaia.ro

În Pecica, județul Arad. Ferma de bivoli și Centrul de vizitare. Ferma este în apropierea Parcului Natural Lunca Mureșului și a fost construită din fonduri europene.

PecicaFermaBivoli1

PecicaFermaBivoli2

https://www.facebook.com/ferma.bivoli

Sălajul și bivolii, în 2014. Revenirea la normal.

http://www.graiulsalajului.ro/slajul-este-primul-pe-ar-la-creterea-bivolilor-a-42554

Fermele de bivolițe reprezintă afaceri la nivel mondial. Avantaje și informații despre laptele de bivoliță:

http://www.afacerilacheie.net/articole/afaceri-profitabile/ferma-de-bivolite-o-afacere-profitabila-si-de-viitor–2328.html

De ce au dispărut foarte mulți bivoli din România? Carnea este foartă căutată în străinătate. Este sănătoasă și scumpă. Are colesterol scăzut.  De ce ar trebui să apară din nou mulți bivoli în România? Toate produsele, lactate sau din carne, sunt extraordinar de sănătoase.

Despre oameni fără statui dar cu rețele

with 3 comments

Bruxelles4Statui

A fost 26 ianuarie 2015, o zi în care la noi s-au întâmplat lucruri uimitoare, despre fapte oribile din trecutul nu foarte îndepărtat. Declarații peste declarații, denunțuri peste denunțuri, autodenunțuri, care mai de care. Despre multe șpăgi, sume imense, de la 300.000 – 500.000 de euro, până la 10.000.000 de euro; intervenții ilegale; trafic de influență. Au devastat hambarele, au ars pădurile, au otrăvit fântânile, au pârjolit holdele, iar acum dau foc țării povestind cu mândrie cât de ușor le-a fost să facă toate astea. Comedia sinistră continuă cu politicieni și afaceriști arestați, pentru că ani buni au contribuit din plin la devalizarea bugetului statului, ca de exemplu prin retrocedări suspecte, de nu mai puțin de 1 miliard de euro. Timp în care români obișnuiți, copii și oameni nevinovați, au murit. Mulți au murit în chinuri, dacă vă amintiți. Fără morfină. Inuman. Banii de morfină pentru bolnavii de cancer aflați în stadiul terminal erau alocați pentru devalizări, se pare. Știu de adolescenți bolnavi de cancer în fază terminală care în 2010/2011 erau trimiși să moară acasă, fără nici un fel de ajutor. Ani în care medicamentele ieftine pentru boli grave au dispărut, în schimb au apărut persoane suspecte, care au primit milioane de euro, pentru nimic.

A fost la noi 26 ianuarie 2015, o zi în care pe canalul YouTube cineva a pus un trailer al filmului documentar Rețeaua / The Network. Nu este despre rețeaua politicienilor și afaceriștilor, cu șpăgile de milioane de euro. Nici despre porcăria aia de rețea criminală despre care am aflat tot în 2015, pe 28 ianuarie, cu nenorociții care au vândut în farmacii apă în loc de citostatice și care au contrafăcut alte medicamente, practic ucigând oamenii pe proprii lor bani. Nici despre porcăriile de rețele din 2013 și 2014, cu nenorociții care falsificau rețete, inventând bolnavi de cancer ca să fure banii din asigurări, timp în care adevărații bolnavi de cancer mureau pentru că medicamentele cuvenite nu mai ajungeau la ei, ci sub formă de milioane de euro, la criminalii din rețele. Este despre o rețea bună, cu oameni normali la cap, care a început în 2008, de la un om, ajutat de alți doi sau trei. A funcționat până în 2014, pentru a ajuta bolnavii de cancer. Rețeaua oamenilor buni, a anonimilor, a voluntarilor, a românilor rezidenți în țările membre UE – a ajuns la peste 400 de oameni, din 2012 până în 2014. Care cumpărau medicamente din străinătate, fără bani primiți în avans și fără vreun comision, pentru alți români, bolnavi de cancer și alte boli grave, pe care nici măcar nu îi cunoșteau. Și le aduceau acasă, ca să fie salvați. Pentru că mii de români au fost nevoiți să-și cumpere tratamentul ca să scape cu viață. Unii și-au vândut bunurile din casă, alții mașinile. Unii chiar și casele, ca să plece la tratament în străinătate. Mulți au reușit pentru că au fost ajutați de societate. Foarte mulți nu au avut bani, nu au avut informații, nu au avut curaj să-și ceară drepurile. Și au murit cu zile.

În 2008, pe 26 februarie, un tânăr a reușit să se interneze într-o clinică din Germania, pentru o operație destul de costisitoare, peste 50.000 de euro. Statul nu l-a ajutat cu nimic, nu îi păsa că putea rămâne cu fața paralizată și nici dacă scăpa sau nu cu viață, dacă se opera în România. După operație a făcut și o emobolie pulmonară, de la care era să moară. Asta nu l-a oprit să ajute alți oameni aflați în situații asemănătoare. La o lună de la operație, de pe patul de spital sau din sala de recuperare, ne trimitea mesaje prin care ne ruga să sprijinim alți oameni. Din 26 martie 2008 și până în 2014, a ajutat peste 600 de oameni, de la copii până maturi. A făcut tot ce a putut ca să strângă bani pentru ei, să obțină reduceri pentru ei, să găsească soluții în străinătate pentru că la noi era imposibil să fie salvați.

În iunie 2008, cineva a văzut un copil suferind. Ani la rând a adunat, în tăcere, steluțe de mare. În 2009 a devenit voluntar și de atunci încearcă să salveze de la moarte oamenii condamnați de un sistem nesimțit.

În 2008, 15 septembrie, a fost anunțată (cu emoție) izbucnirea crizei economice mondiale. Dacă vă mai amintiți, noi am primit asigurări de la Tăriceanu că nu vom fi afectați – asta a tot zis, din 15 septembrie și până în 22 decembrie 2008. Din 23 decembrie 2008 și până în 1 octombrie 2009, a tot zis la fel și Boc – ne asigura de același lucru. Apoi a tăcut. Sau a evitat să mai vorbească, vreo 6 luni.

În martie 2009, s-a demonstrat însă că pentru unii era criză. Pentru bolnavii de cancer. Vă mai aduceți aminte? Un dosar al unui copil cu leucemie, diagnosticat în 2008, dosar medical depus în ianuarie 2009, pe care scria Risc maxim de exitus – adică de moarte, care în martie 2009 încă zăcea neatins la o direcție sanitară, fără să îi pese cuiva că un copil urma să moară fără tratament adecvat, care nu putea fi asigurat în țară. În martie 2009, Carmen Uscatu, Oana Gheorghiu și Bianca Voinescu, susținute de Paula Herlo și PROTV, au început răfuiala cu autoritățile. În aprilie 2009 au organizat un miting și abia atunci acel dosar și încă alte 3 au fost aprobate pentru tratament și transplant în străinătate. În iulie 2009, la fel, pentru încă 8 pacienți.

În octombrie 2009, criză a fost și pentru un copil de doar 3 ani din Cluj. Avea un cancer îngrozitor. Nu putea fi tratat în România, nu mai existau la noi citostaticele necesare tratării acelui tip de cancer, dar asta nu a fost “o scuză” pentru aprobarea formularul E 112, necesar salvării copilului într-o clinică specializată din Franța.

În 2010, pe la jumătatea anului, zdrang: criză, domnule, criză grea. Austeritate pe față, tăieri de bani, inclusiv de la medicamente, analize, investigații, tratamente etc, pe față, că nu erau bani, era criză. Și totuși, bani au fost, din moment ce a fost alocat 1 miliard de euro pentru retrocedări ilegale și sunt oameni în pușcărie pentru asta în 2015. Pe lângă cele 50 de miliarde de euro pierdute de stat în fiecare an, servit fiind de niște neaveniți. De furat, s-a furat mereu în România, dar a fost un moment când s-a depășit orice limită. A început cu furtul masiv din contractele cu statul și din fondurile pentru investiții ale statului, în special pentru potecuțele numite autostrăzi. A culminat după ce a fost anunțată criza și au fost sistate investițiile, când a început furtul din bugetul statului și din fondurile europene. Și după ce bugetul a rămas gol, s-a trecut la tăierile de salarii, impozitarea de pensii, reducerea de fonduri pentru sănatate și educație, creșterea taxelor și impozitelor etc. Pe zi ce trece, se observă cu ochiul liber că austeritatea și criza au fost doar pentru căței. Dulăii au avut tot ce le-a dorit ciolanul din creieri. Asta nu a fost criză. A fost crimă.

În 2010, Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer din România (formată din 18 asociații, activă din 2005) a întocmit o situație pe care a dat-o publicității, din care rezulta că: În România erau înregistrați 482.000 de bolnavi de cancer, din care în tratament efectiv erau 98.000 (20%). Tratamentele pentru cazurile grave, aprobate prin dosare, erau doar pentru 4.000 de oameni, alți 10.000 erau în așteptarea aprobărilor. Pentru medicamentele necesare tratării cancerului pentru toți pacienții, România ar fi trebuit să aloce 300.000.000 de euro. Bugetul alocat a fost de 179.000.000 de euro. În fiecare an, în România apăreau 70.300 de cazuri noi de cancer. În fiecare an, în România mureau de cancer 46.300 de oameni.

În 2010, cineva a vrut să ajute un copil bolnav de leucemie, să-l salveze. L-a dus în Italia. Copilul nu a rezistat, dar fix un an mai târziu, în noiembrie 2011, acel cineva a înființat o asociație prin care, din 2011 și până în 2014, a ajutat 30 de copii din România, bolnavi de cancer. Am scris despre asta pe 27 ianuarie 2015. Apăsând pe acest link, puteți afla informații despre sistemul medical din Italia și cum au fost ajutați acolo copiii din România.

În 2011, aprilie, Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer din România a trimis o scrisoare deschisă către Attila și Duță, prin care le cereau să deblocheze accesul la medicamente, pentru cei 98.000 de bolnavi de cancer aflați în tratament. Era vorba despre medicamentele oncologice injectabile din farmaciile cu circuit deschis. A fost trimisă și către presă. În mai 2011 nu se rezolvase absolut nimic.

În februarie 2012, mass-media românească a explodat, toată presa a început să acorde atenție crizei citostaticelor din România. Atunci au apărut în presa scrisă două articole despre o rețea a citostaticelor. Primul, semnat Daniel Befu, a apărut în România Liberă, pe 28 februarie 2012 – “Rețeaua citostaticelor: anonimii care salvează viața bolnavilor de cancer în locul statului”. Articolul prezenta pe larg lipsa medicamentelor și criza citostaticelor din acel moment din România, interviuri cu Dr. Monica Dragomir și Cezar Irimia, chiar ei au transportat medicamente etc. Atunci s-a vorbit prima dată despre o rețea – “Fenomenul Rețeaua” – formată din români anonimi. A fost prezentată ca un sistem alternativ, bazat pe solidaritate, oameni de bine care aduceau din Europa medicamentele care lipseau în țară, dar o făceau voluntar, fără să aștepte mulțumiri sau vreo recompensă. În noiembrie 2012, în HotNews a apărut un articol-reportaj, semnat Vlad Mixich: “Cum am devenit membru în rețeaua citostaticelor. Vrei să intri și tu?” Începea așa: “De la fereastra biroului vienez în care lucrează Alin Alexandru…” Nu era un nume real, pentru că ce făcea el, acel Alin, încă din 2008, nu era un lucru despre care să se vorbească în gura mare, deși nu era ilegal, orice om își putea aduce medicamente din străinătate dacă nu se găseau în țară. Putea doar să fie interpretat greșit. Sunt oameni care, natural sau profesional, tind să creadă că un astfel de gest de omenie aduce profit, că se face trafic pentru foloase personale. Asta în timp ce adevărații profitori și traficanți furau banii de la stat, fără să-i bage cineva în seamă. Acum se poate vorbi despre acel Alin, în realitate Vlad V.V. Filmul documentar Rețeaua / The Network, al regizorului Claudiu Mitcu, după investigația jurnalistică a lui Vlad Mixich, care este medic și jurnalist, în care apare și Vlad V.V., va fi difuzat integral pe HBO România, în octombrie 2015 (o oră). Pe HotNews s-au strâns, din 2012 până în 2014, peste 400 de voluntari, români rezidenți în țările membre UE. Cumpărau medicamentele din străinătate și le aduceau acasă.

Pe 27 ianuarie 2015, la Parlamentul European, a avut loc o dezbatere, a ECPC (Coaliția Europeană a Pacienților cu Cancer), cu tema Europa Discrepanțelor Medicale. România, fostă campioană la discrepanțe, desigur. Cu 6 ani de lipsă a 36 de medicamente importante în tratarea cancerului, dintre care 24 citostatice. Criza medicamentelor a înflorit la noi în 2008, iar în 2009 era de groaza lumii. La dezbaterea ECPC, ca la orice dezbatere, s-a vorbit. De multe ori, vorbele sunt doar vorbe și nu mai impresionează. Mai bine cu imagini. O mișcare inteligentă. O parte dintr-un film – 10 minute. Documentarul Rețeaua / The Network. Vlad V. Voiculescu, vicepreședinte al ECPC, a declarat la dezbatere: “Rețeaua Citostaticelor a fost formată din oameni obișnuiți, oameni cărora le-a păsat și au decis să ajute. Tratamentul pentru cancer, în România, ca în cele mai multe țări din UE, este asigurat oricui, prin lege. Cu toate acestea, până în urmă cu un an, mii de pacienți români nu aveau acces la medicamente citostatice ieftine. Pentru mulți dintre aceștia, singurul sprijin a fost oferit de ceea ce astăzi este cunoscut drept Rețeaua Citostaticelor”. ECPC urmează să elaboreze un act oficial, în care să-și exprime poziția față de inegalitățile în materie de sănătate din Europa. Documentul va fi prezentat de Parlamentul European, în aprilie 2015.

Furnica nu răstoarnă muntele, dar îl poate muta din loc. Încet, încet, bucățică după bucățică.

În cazul rețelei citostaticelor, furnica este Vlad V. Voiculescu, care a început să mute muntele prin 2008, cu Medicina Internațională, Medicamente Lipsă, Rețeaua anonimilor (Missing cancer drugs). Și care a continuat cu Step Stones, ECPC – Coaliția Europeană a Pacienților cu Cancer, unde este vicepreședinte – dar și cu proiectul MagiCAMP, la care este co-fondator.

Rețeaua / The Network (Rețeaua anonimilor / Missing cancer drugs / Rețeaua Citostaticelor) din film nu mai funcționează.

Dar există și funcționează perfect altă rețea, a tuturor, o rețea din care poate face parte orice om care vrea să ajute, nu neapărat să se implice. Poate ajuta și fără să dea vreun ban, prin formularele 2% sau 20%, parte din impozitul luat oricum de stat. În rețea sunt oamenii care merită statui, măcar virtuale.

Albina este onorată nu pentru că muncește pentru ea. Ci pentru că muncește pentru toți.

Dacă doriți să ajutați la construirea de camere sterile în spitale (izolatoare) pentru eliminarea infecțiilor grave în timpul tratamentelor, puteți direcționa cei 2% către Asociația Dăruiește Viață, prin Bursa de Fericire. Președinte Carmen Uscatu. Tot ce vreți să știți puteți afla apăsând pe link.

Dacă doriți să ajutați la construirea unei tabere pentru sute de copii cu afecțiuni oncologice, puteți direcționa cei 2% către Asociația MagiCAMP, fondatori Vlad V. Voiculescu și Melania Medeleanu. În prezent tabăra funcționează, dar este mică, poate ajuta maxim 20 de copii/serie. Tot ce vreți să știți puteți afla apăsând pe link.

Dacă doriți să ajutați la achiziționarea unui echipament performant pentru SUUB, puteți direcționa cei 2% către Asociația Română împotriva Leucemiei, președinte Monica Bunaciu. Tot ce vreți să știți, inclusiv informații importante despre tratamentul leucemiei și medicamente donate, puteți afla apăsând pe link.

Dacă doriți să ajutați la refacerea Secției ATI Nou Născuți și Prematuri de la spitalul din Constanța, puteți direcționa cei 2% către Asociația Dăruiește Aripi, președinte Alina Vasea. Tot ce vreți să știți puteți afla apăsând pe link.

Dacă doriți să ajutați la înființarea primei Bănci de Lapte Matern din România, puteți direcționa cei 2% către Asociația Inima Copiilor, președinte Alexandru Popa. Tot ce vreți să știți puteți afla apăsând pe link. Și mai multe pe acest link.

Dacă doriți să ajutați la susținerea copiilor cu boli grave de la Centrul Steluțelor, puteți direcționa cei 2% către Asociația M.A.M.E, președinte Maria Culescu. Tot ce vreți să știți puteți afla apăsând pe link.

Dacă doriți să ajutați doar un copil, o puteți susține pe Ioana, care își dorește o mânuță – puteți direcționa cei 2% către Asociația Aripi pentru Îngeri. Tot ce vreți să știți puteți afla apăsând pe link.

Dacă doriți să ajutați la susținerea copiilor afectați de paralizie cerebrală infantilă, puteți direcționa cei 2% către Asociația Copii Suflete Speranță și Centrul de Recuperare B2B din Constanța. Tot ce vreți să știți puteți afla apăsând pe link.

Dacă doriți să ajutați la refacerea Centrului de Recuperare Copii de la Băile Felix – 1 Mai, puteți direcționa cei 2% către Fundația Mihai Neșu, din Oradea. Tot ce vreți să știți puteți afla apăsând pe link.

Dacă doriți să ajutați la susținerea copiilor orfani din Iași, puteți direcționa cei 2% către Asociația Speranță pentru Îngerași, președinte Anca Crăciun, vicepreședinte Adrian Stănescu. Tot ce vreți să știți puteți afla apăsând pe acest link / și pe acest link.

Dacă aveți 9 lei disponibili, puteți ajuta cu un SMS la 8843 până pe 15 februarie 2015, pentru construirea Clinicii Nera, pentru oamenii diagnosticați cu cancer. Tot ce vreți să știți puteți afla apăsând pe link.

Dacă doriți să ajutați la susținerea copiilor cu boli grave din Cluj, puteți direcționa cei 2% către Asociația Umanitară Alexandru Damian, președinte Claudiu Brisc. Tot ce vreți să știți puteți afla apăsând pe link.

Viață, viață, legată cu ață.

Viața noastră depinde adesea de-o spărtură în trotuar, ce ne poate lăsa schilozi. Depinde, depinde, depinde… Cred că idealul unei vieți echilibrate e liniștea și lipsa evenimentelor care s-o perturbe. Și când ne dăm seama de ce anume țin sănătatea noastră, echilibrul nostru, fericirea noastră, nu putem să nu spunem, atât despre noi înșine, cât și despre tot ceea ce ne înconjoară și este la fel de precar ca și noi: Viață, viață, legată cu ață” – Ileana Vulpescu.

A fost odată un 26 ianuarie 2010. O zi în care la noi un copil a murit într-un spital, poate o zi în care și alți copii au murit în spitale, neștiuți de nimeni. A avut leucemie, dar a murit de la o infecție luată din spital, ăsta este adevărul. Dar și pentru că i s-au pus bețe în roate atunci când a solicitat părerea unor medici din străinătate și acceptul de a fi primit într-o clinică din Italia. De unde știu? Nu a solicitat copilul, am corespondat trei persoane, în numele copilului. Și pentru că nu a avut parte la timp de tratamentul corect. Am dosarul. I s-a spus că a luat infecția de acasă, dar copilul nu avea casă, nu fusese acasă pentru că nu a avut unde, nu părăsise spitalul din 13 mai 2009, de când fusese internat și apoi diagnosticat cu leucemie, până în septembrie 2009. Iar infecția i-a fost depistată în iulie sau august 2009, candidoză și aspergiloză, după ce făcuse primele cure de citostatice în 22 mai 2009, într-un salon obișnuit de spital transformat în “izolator”, nu într-o camera sterilă, cum ar fi fost normal. Dacă ar fi existat, cum ar fi fost normal. Am văzut cum arăta presupusul “izolator”. Printr-un colt al salonului trecea o țeavă, iar la etajul superior se făceau reabilitări. Pe lângă țeavă se strecura praf, moloz, apă, rugină. Mirosul era de canal. Medicație pentru aspergiloză în spital? Câteva pastile, rămase de la un copil care tocmai murise, uitate acolo de părinți. Abia la sfârșitul lunii septembrie 2009 am primit rețeta, iar la începutul lunii octombrie 2009 am reușit să îi fac rost de medicament, cu ajutorul oamenilor care citeau pe blog și au donat banii, 1.200 de lei (300 de euro). Copilul a intrat la tratament cu Fungizone perfuzabil o lună mai târziu, la sfârșit de octombrie, tot într-un salon obișnuit de spital, transformat în “izolator”. Exact ăla cu țeava, care fusese acoperită, ca să tăcem. Până în august 2009, nu știam că acel copil exista. Povestea tristă i-am aflat-o pe 10 septembrie 2009.

În amintirea lui și pentru că mulți oameni nu cred că s-a putut întâmpla așa ceva, trebuie să povestesc din nou despre medicamentele lipsă, despre camerele sterile (izolatoare) lipsă. Doar două dintre cauzele care i-au năruit șansele de a rezista în lupta cu leucemia.

În august 2009, copilului i-a fost recomadat un nou protocol (schema de tratament), pe care medicul îl credea salvator. Dar – două din patru citostatice lipseau din spital. Mama copilului a împrumutat o mie de euro și le-a cumpărat din Italia. Pe 24 septembrie 2009, medicul s-a hotărât în sfârșit că trebuia neapărat un medicament puternic pentru “fungi”, microbul pe care copilul îl contactase în spital. Medicamentul era unul scump și nu se găsea în România – Fungizone. Pentru cât prescrisese medicul, trebuiau mulți euro. Inițial, știam de 20 de flacoane injectabil/perfuzabil, fiecare flacon costând între 37 și 49 de euro. Am început să caut, mai întâi în România, am sunat la câteva farmacii. Nu era. Am trimis e-mail lui Vlad V. Voiculescu, care era în Austria și Mariei V., în Olanda. Amândoi au găsit, dar trebuia rețetă. Și bani. În Austria se găsea perfuzabil, în Olanda era sub formă de pastile.

Copilul a și transmis un mesaj celor care doreau să îl ajute, în care scria: “Am nevoie de medicament, deoarece mi s-au recoltat probe din nas (sinusuri) și ciuperca care a fost găsită acolo nu cedează decât la acest medicament. Medicamentele administrate până în prezent Fungizone capsule, au fost rămase de la un pacient, dar s-au terminat, nu se găsesc în spital.” Pe 28 septembrie 2009 am luat rețeta de la spital, care putea fi valabilă în Austria și Olanda cu o condiție: să fie scrisă denumirea medicamentului așa cum se găsea în fiecare țară, respectiv Ampho-Moronal pentru Austria și Fungizone pentru Olanda, cu substanță activă Amphotericin B. I-au fost recomandate 30 de flacoane injectabile. Vlad a găsit cu 40 de euro flaconul. Dar pe rețetă nu s-a scris denumirea cerută, Ampho-Moronal, ci doar Fungizone. Așa că legătura cu rețeaua a fost ruptă. Maria a găsit doar pastile în Olanda, pe care le cumpăra cu banii ei și le dona. Între timp, Corina, Larisa și colegii lor (grupul de ajutor format pe blog) au strans 1.200 de lei. În final au ajuns banii ăștia, am reușit să le comand la o firmă din țară, sfătuită de o cititoare a blogului. Și dacă îmi amintesc bine, le-am găsit pentru că fuseseră refuzate de altcineva. M-am dus cu Andreea M. la farmacie pe 4 octombrie 2009, apoi la spital, pe 5 octombrie 2009. I-am dus copilului 30 de flacoane de Fungizone injectabil/perfuzabil. Stupoare. Pe 1 octombrie 2009, medicul decisese să nu i le mai administreze. Pe motiv că pastilele erau mai bune. Am făcut rost și sub formă de pastile. Multe, 4 cutii a câte 60 de pastile fiecare, pe care Maria le-a cumpărat cu 45 de euro (a reușit o reducere) și i le-a făcut cadou copilului. Le-a trimis cu poșta de la Rotterdam, pe 14 octombrie 2009. Le-am luat de la poștă și le-am dus imediat la spital. Copilul a început să le ia chiar atunci. Credeți că a fost bine? Nu. Pe 30 octombrie 2009 a trebuit să treacă pe Fungizone perfuzabil. Între timp, pe 16 octombrie 2009, medicul s-a răzgândit și în privința tratamentului citostatic. I-a schimbat schema, deci cele două citostatice scumpe, cumpărate cu greu în august 2009, au devenit inutile. Apoi i-a fost amânat noul protocol prescris, în noiembrie, motivul fiind o mica răceală a copilului. Au mai fost probleme și cu alt medicament (antibiotic, Vancomicină), îngrozitor de scump, prin decembrie 2009. Am alergat și după ăla de mi-au sărit ochii din cap. În plus, medicul nu vroia să elibereze rețeta, nici acum nu înțeleg de ce.

1aCoIstoricMed2Detaliu

1Co1CertGar4 Detaliu

2Co1Medicament

7Co1RetataRomana8Co1RetetaEngleza

3Co1Bon4Co1CertGar15Co1CertGar26Co1CertGar3

Cine a mai citit câte ceva pe blog își aduce aminte că prin 2009 – 2010 scriam despre copiii bolnavi de cancer, dar și cu alte boli, care aveau nevoie de tot felul de citostatice sau medicamente ajutătoare, care se găseau doar din străinătate. Pentru câțiva am luat chiar de la “rețea”, cu bani strânși de la oamenii care au vrut să-i ajute. Prețul – fix cât scria pe factură/bon/cutie, nici 5 bani în plus. Pentru un copil cu probleme neurologice, Risatarun, tratamentul pentru 3 luni – o parte am primit de la Vlad V. Voiculescu, din Austria, am plătit frățește, juma-juma; o parte gratis, de la Corina, din Germania. Copilul le-a primit cadou pe toate. Pentru un alt copil cu leucemie am luat, în aprilie 2010, de la rețea, tratamentul de întreținere pentru un an, 800 de pastile de Metotrexat, cu bani de la Andreea, Ioana și de la mine. Copilul le-a primit cadou. Pentru un alt copil am comandat citostatice de 1.000 de euro, Dacarbazină și Vinblastină. Le-am primit de la rețea, la prețuri bune, cu doar 680 de euro. Banii s-au strâns foarte repede (23 martie – 9 aprilie 2010), iar copilul a primit citostaticele cadou, în trei tranșe. Cu bani de la: Laura; Andreea; Ioana; fosta asociație Salvează Vieți, actuala Dăruiește Viață, prin Carmen (Uscatu); Vlad (V. Voiculescu); Cristina I. și sora ei, Raluca; un grup de prieteni care au dorit să rămână anonimi; Magi; Diana C. și de la mine.

xxxrisatarunVienaVladxxxrisatarundelaCorinaGermania

xxmedicamenteNarcisaReteax1medicamente-alexandra-matei-transa-1

x2medicamente-alexandra-transele-1-si-2x3medicamente-alexandra-transa-3

Bruxelles3Statui

Unii isi abandoneaza copiii. Altii le doresc copiii

with 15 comments

abandoned

Este anormal, imoral, impotriva naturii – sa iti abandonezi copilul. Dar sa ucizi copilul la nastere sau sa il lasi sa moara de foame sau de frig, batut si chinuit, sunt modalitati absolut inumane de a scapa de “greutatile” vietii. Decat pruncucidere inumana, mai bine abandon imoral, considerat de altii act criminal. Pentru multi copii abandonati, copilaria a fost ingrozitoare. Pentru copiii abandonati in spital sau ajunsi in orfelinate nu a fost usor. Nimeni nu povesteste mai bine decat Florin Chilian sau Ionel Bratianu. Ce simtea un copil bolnav de cancer, abandonat in spital, povestea Costel.

In Romania s-au intamplat multe lucruri groaznice, multi copii au fost omorati imediat dupa nastere sau aruncati de vii in locuri oribile, in care au murit. Putini au fost salvati.

Insa, de multe ori, raul se poate transforma in bine. Am cunoscut o familie care a infiat o minune de baietel. Familia nu doar ca nu a acuzat femeia care a dat viata copilului, familia i-a multumit acelei femei si se ruga pentru sanatatea ei. Pentru cei doi soti, care ani de zile se chinuisera sa aiba un suflet de copil, traiau bucuria de a fi parinti datorita acelei femei, care nu a putut avea grija de copil si a preferat sa il dea intr-o familie in care sa fie iubit si ingrijit. Iubit cu disperare, iubit cu sacrificii imense. Cred ca sunt multe familii in Romania care au facut acelasi lucru.

Abandonul se intampla in multe tari, din tot felul de motive. In Germania, dupa ce o femeie si-a omorat cei doi copii, s-a infiintat prin lege, in anul 2000, sistemul de abandon in siguranta al bebelusilor, “Babyklappe” sau “Baby Hatch” – Trapa/Clapa/Sertarul/Cutia pentru bebelus – din 2009 am spus despre asta. Nu este o inventie noua. Este o metoda utilizata inca din Evul Mediu, la Vatican, doar ca pe atunci era sub forma de cilindru si se gasea la biserici. In 1198 se infiinta un sertar rotativ (“roata”) la un spital din Roma, mai tarziu o infiinta si Napoleon, in Franta.

Babyklappe im Klinikum Neukölln wieder eröffnet

Babyklappe este un ghiseu cu o usita care poate fi deschisa direct din strada. In sertar se pune, in anonimat complet, copilul nou-nascut nedorit. In sertar este un patut incalzit pentru copil si o scrisoare a autoritatilor catre persoana care abandoneaza. Usa se deschide o singura data din exterior – imediat ce copilul a fost pus in patut si usa inchisa, daca mama se razgandeste nu o mai poate deschide si a doua oara. Cand copilul este pus in patutul din sertar se declanseaza o alarma care anunta cadrele medicale. In scrisoare sunt cateva informatii pentru cei care abandoneaza, in cazul in care se razgandesc mai tarziu. Daca doreste, la randul sau persoana care abandoneaza depune in patut si un plic sigilat, in care se gasesc date personale, pentru informarea copilui, daca acesta vrea sa afle ceva cand creste, despre parintii naturali. In Germania sunt 100 de spitale care au acest sistem de abandon – civilizat, spre deosebire de aruncatul in closet, pe camp sau la caini, ca la noi. Din 2000 pana in mai 2010, in Germania au fost depusi in “Babyklappe” 278 de copii, conform presei germane. In Austria a fost introdusa in 2000, la un spital din Viena – pana in 2005 inca in 5 orase. Copiii gasiti in “Babyklappe” (sau in alte locuri publice) sunt considerati din start, prin lege, copii abandonati sau copii gasiti si apartin statului. Sunt tinuti timp de 6 luni in centre sociale dupa care sunt dati spre adoptie. In Austria, legea stipuleaza ca in momentul in care un copil este gasit abandonat, parintii sunt decazuti pe loc din drepturile parintesti.

Trapa/Clapa/Sertarul/Cutia pentru bebelus – mai functioneaza in: Belgia, Cehia, Elvetia, Italia, Polonia, Slovacia, Ungaria, Vatican, Rusia, Japonia, Filipine, Malaezia, India, Pakistan, Africa de Sud. Vaticanul are o cutie pentru bebelusi moderna, deschisa in 2006 la Spitalul Spirito Santo. In Cehia este legala din 2006 iar pana in 2011 existau 47 de cutii in spitale, salvand viata a 62 de copii. In Ungaria sunt 12, prima fiind deschisa in 1996 intr-un spital din Budapesta. In Belgia functioneaza din 2000, in districtul Anvers, chiar daca nu este legal – au fost deschisa de o asociatie, la un spital. In Polonia, in 2012, erau deschise in 47 de orase. In Slovacia sunt 16 deschise in 15 orase. In Elvetia sunt 2, in 2 orase, deschise in 2011 si 2012. In Japonia, desi abandonarea unui copil este considerate act criminal si se pedepseste cu inchisoare la 5 ani, sertarele “Baby Box” se folosesc din 2006 desi nu sunt legale, in spitalele din anumite regiuni. In Canada, Spitalul Saint Paul din Vancouver a anuntat in 2010 intentia de a deschide unul. In SUA exista legislatia “Safe Haven” (Refugiu pentru viata) din 1999, in cele 50 de state, care permite parintilor sa abandoneaze copilul mai mic de 72 de ore, anonim, intr-un loc sigur: Spitale si Sectii de Pompieri (uneori si in Sectii de Politie). Australia a adoptat in 2011 o lege similara celei din SUA, dupa ce in 2010 o femeia a abandonat un copil intr-o cutie de pantofi, in Melbourne, readucand in atentie cazul unei femei care si-a ucis copilul de doar doua zile, in 1996.

http://www.babyklappe.info/

Babyklappe

Chiar daca ONU nu este de acord cu “Babyklappe” pentru ca fiecare om are dreptul sa stie cine ii sunt parintii, toate autoritatile din tarile care au adoptat si sprijina solutia, considera ca aceasta elimina posibilitatea ca mamele sa ia masuri extreme, fatale copiilor – iar astfel le este salveata viata. Iar salvarea vietii copilului este mai importanta decat a sti cine sunt parintii.

Imoral sau cum o fi, daca o femeie are de gand sa-si abandoneze copilul la nastere, o face si gata, oriunde in lume. Poate ca autoritatile noastre ar fi trebuit sa schimbe de mult timp legea, punand interesul copilului abandonat mai presus decat pe cel al femeii sau familiei care l-a parasit, sa nu mai presupuna ca poate aceasta se rezgandeste. In Marea Britanie, daca o mama doreste sa dea copilul spre adoptie la nastere, o poate face legal. Daca abandoneaza copilul dupa aceea (mai mic de 2 ani), face inchisoare 5 ani, fiind considerat un act criminal. In tari considerate civilizate, nasterea anonima permite unei femei sa-si abandoneze copilul in maternitate, actul reprezentand permisiunea de a fi adoptat. In Austria, legea a dat dreptul femeilor de a da nastere anonim inca din 2001. In Germania, legea permitea renuntarea anonima la copil din 1999 – in prezent s-a votat legea care sa permita femeilor sa nasca anonim, daca doresc sa-si abandoneze copilul sa nu le fie dezvaluita identitatea. In Franta exista protectia nasterii, prin decretul din 1941. A devenit lege si introdusa in Codul Familiei, femeia poate naste anonim si poate abandona copilul, care este dat spre adoptie. Practic, nu a mai aleargat politia cu lunile sau cu anii, ca in Romania, dupa “mama” care a fugit din spital, ca ea sa spuna daca vrea sau nu copilul, sa semneze (sau nu) pentru adoptie. La noi, zeci de mii de copii nu au putut fi adoptati pentru ca nu erau gasite mamele cu anii, ca sa semneze pentru adoptie, iar cand copiii au implinit 18 ani, au fost aruncati de autoritati pe strazi, fara casa, fara masa, fara nici un ajutor. Nimeni nu s-a gandit ca poate acele femei poate murisera, poate erau in penitenciare, sau erau plecate definitiv din Romania, iar copiii lor abandonati au ajuns chinuiti si in orfelinate, si in societate. Opinia publica din Franta si Germania nu prea este de acord cu nasterea confidentiala – sa fi stat vreo trei luni in Romania, pleacau de aici bolnavi de nervi.

In Romania, sute de femei nu doar ca isi paraseau copiii nou-nascuti in spitale, dar nici nu ii declarau. Si incepea nebunia: politia cauta mamele cu lunile sau cu anii, iar copiii ramaneau in spital in tot acest timp. Nefiind declarati, copiii nu puteau intra in niciun sistem, nici de asistenta maternala, nici nu puteau fi considerati adoptabili. La spitale din Bucuresti si din intreaga tara au nascut si femei care traiau pe strazi. Nasteau si fugeau, nimeni nu stie unde. Iar politia incepea investigatiile. Daca nu gaseau mamele, “femei ale strazii”, trebuiau sa caute tatii. Sau alte rude. Nu era stupid? Dar nu asta a fost cel mai ingrozitor. Ci faptul ca un copil abandonat la nastere in spital, grav bolnav, nu putea fi operat pentru ca nu exista o mama sau un tutore legal care sa-si dea acordul, precum si o persoana insotitoare. Oare cati copii au murit astfel?

Noua lege a adoptiilor din aprilie 2012 prevede ca un copil parasit devine adoptabil dupa 30 de zile, daca in certificatul sau de nastere apare ca parintii sunt necunoscuti, iar un copil parasit devine adoptabil dupa un an de zile, daca nu este vizitat de cineva din familie timp de un an, chiar daca are trecut in certificatul de nastere parinti cunoscuti. Cu o conditie, copilul sa fie intr-un centru de plasament, nu uitat intr-un spital.

Un an pierdut fara familie in viata unui copil mi se pare mult, sunt familii care vor sa adopte doar bebelusi, altele doar copii pana in 3 luni. Si 6, 3 luni inseamna mult pentru dezvoltarea unui copil, daca este uitat intr-un spital fara personal, asa cum se intampla in 2012, cand o tanara, care citise un articol din EVZ din 1 iunie 2012, despre 47 de copii abandonati din spitalul “Sfanta Maria” din Iasi, s-a dus sa ii vada.

CopiiAbandonatiIasi

Anca Craciun a citit si a vrut sa ii ajute. S-a dus in spital sa vada despre ce este vorba. Apoi, impreuna cu alti tineri s-au hotarat sa se asocieze intr-un comitet de voluntari, care sa viziteze copiii, sa-i ingrijeasca. Intre timp, pe sectii erau 57 de copii abandonati si s-au decis sa apeleze la populatie. Apelul din august-septembrie 2012 (nu mai este valabil in 2013): “57 de copii micuti, abandonati in spital la nastere, striga dupa o mana de ajutor. 57 de copii nu primesc afectiune din partea nimanui, nu au iesit niciodata afara, nu au jucarii. Stau doar culcati in patuturi si privesc tavanul. Doar doua asistente ii pot ingriji, atat personal are unitatea. Si un medic. Doar patru maini trebuie sa hraneasca 57 de copii. Cand vin asistentele cu biberoane, copiii incep sa planga. Dar pe cine sa hranesti mai intai? Copii sunt la Sectia de Recuperare Pediatrica a Spitalului pentru Copii “Sfanta Maria” din Iasi. Centrul se afla in spatele Maternitatii “Elena Doamna”. Facem un apel la toti cei care vor sa dea un ajutor, cat de mic, celor 57 de copii abandonati cu varste intre o luna si 2 ani. Cine doreste sa contribuie cu ceva, poate ajuta cu: pampers (in primul rand), servetele umede, mancare, medicamente, haine de interior, papucei si jucarii, noi sau second hand – sau bani – oricat de putin ar da cineva, conteaza foarte mult. Sunt copii pentru care se folosesc pelinci invelite in celofan, in loc de pampers. Sunt copii care, la 9 sau 10 luni nu stiu sa stea in fundulet pentru ca patutul este prea mic, nu se pot intoarce nici pe burtica”.

Comitetul de voluntari din 2012 care facea apelul (nu mai este valabil in prezent, mesajul care circula pe facebook nu mai este de actualitate) era format din Anca Craciun, Alexandra Parnic, Adrian Irimiea, Alina Olaru si Diana Padure. Li s-au alaturat ulterior Adrian Stanescu, Cristina Coroama si Catalina Rusu. Primul mesaj de pe facebook din 2012 se numea “Ingerasii de la Spitalul Sf. Maria Iasi” si este sters – aici. Acesta care circula acum – aici – nu mai este valabil.

Unii copii erau foarte bolnavi, necesitand ingrijire medicala permanenta. Copiii nu erau considerati adoptabili si nu erau inscrisi in sistemul de protectie sociala – unii nu aveau certificat de nastere nici la varsta de 1 an, altul nu avea CNP, altul, desi fusese declarat de familie ca adoptabil chiar la nastere, inca statea de un an si jumatate in spital, altii erau lasati de parinti in spital pentru ca nu aveau conditii acasa. Unii dintre copii aveau aproape 2 ani si nu mancasera decat lapte praf sau branza de vaci din lapte praf. Si nu doar asta era rau. Nefiind pe strada, prea putini stiau despre ei. In urma apelului Ancai Craciun pe facebook, s-a facut un reportaj de Pro Tv, iar multi oameni din intreaga tara au inceput sa ajute. Au inceput sa se stranga ajutoarele. Doar Clujul, mobilizat de Anca Retegan, a adunat jucarii si pachete de pampers cat sa umple un camion, inclusiv de la romanii din Marea Britanie si Japonia. Au urmat romanii din Elvetia, Germania, Spania.

CopilAbandonat1

Voluntarii din Iasi au intampinat cateva probleme in strangerea de ajutoare si au contactat Asociatia “Ador Copiii” din Timisoara, care si-a pus conturile la dispozitie si a inchiriat un depozit in Iasi. Intre timp, echipa de la Antena 3, “In premiera”, a inceput sa filmeze iar autoritatile au intervenit in timp record: rand pe rand, copiii au inceput sa dispara din spital – 35 de copii au fost trimisi in plasament de urgenta, 20 dintre ei la asistenti maternali, iar 15 in familiile lor.

Apelul din septembrie 2012 al Ancai Craciun a dus la infiintarea la Iasi a unei filiale a Asociatiei “Ador Copiii”, care a captat-o cu un contract de colaborare de 3 luni. Tot ca voluntari au fost coptati si Adrian Stanescu, Catalina Coroama si Catalina Rusu. Ulterior, asociatia s-a adresat autoritatilor in privinta nerespectarii legii, de catre cei din sistemul de protectie sociala, tinand copiii in spital.

Intre timp s-au strans 20.000 de pampersi, hainute si multe altele care au umplut doua depozite, gestionate de Asociatia “Ador Copiii” filiala Iasi, coordonata de Elena Spiridon. Romanii din Elvetia, mobilizati de Oana Ungur, au trimis, printre multe altele, 3.000 de franci elvetieni, 100 de biberoane, pachete cu haine, jucarii, sampoane, creme etc. Romanii din Anglia au trimis tarcuri si locuri de joaca. Romanii din Elvetia (Casa Romanilor) au stiut in permanenta ce se intampla si au “actionat ca la armata”, ajutand copiii.

In noiembrie 2012, unul dintre copii, de 6 luni, Alexandru Gabriel, cu malformatie cardiaca congenitala Tetralogie Fallot, a murit, in asteptarea unei operatii pe inima.

Asociatia “Ador Copiii” a incheiat un protocol cu spitalul, iar 7 voluntari au ajutat zilnic la ingrijirea copiilor: Anca Craciun, Elena Spiridon, Ionut Spiridon, Cristina Coroama, Simona Moisii, Catalina Rusu, Adrian Stanescu. In decembrie 2012, voluntarii Asociatiei “Ador Copiii” filiala Iasi anuntau situatia: Constantin se afla la o familie substitutiva, Andreea era in sanul unei familii. In sectie mai erau 40 de copii, cei peste 6 luni incepeau diversificarea hranei. Cu ajutorul donatorilor, s-au montat un televizor si un CD-player pentru desene animate si muzica, s-au comandat 7 paturi mari, 15 medii si 5 mici, saltele si asternuturi noi. Alti donatori au comandat separat inca 6 patuturi. Intre timp, alti 30 de copii abandonati ajunsesera pe sectia spitalului. Voluntarii, care au muncit probono, au participat la hranirea zilnica a copiilor si au ajutat la renovarea spatiului.

Anca

AncaVoluntarIasiAdorCopiii1

Adrian

AlexandruVoluntarIasiAdorCopiii2

Intr-un reportaj ProTv din martie 2013, romanii din Elvetia povesteau inclusiv despre faptul ca ei au fost contactati de romanii din Austria, sau din Dubai care doreau sa ajute. Ajutoarele, inclusiv 3.000 de franci elvetieni, au ajuns la Asociatia “Ador Copiii”. Interviu cu Oana Ungur din Elvetiaaici.

Exista si o parte urata a povestii de la Iasi. Anca Craciun, care a descoperit copiii in spital, care ulterior a fost cooptata ca voluntara a Asociatiei “Ador Copiii” pe 30 octombrie 2012, impreuna cu alte 4 persoane, au fost reclamate la politie de catre directorul spitalului, pe 10 august 2013, pentru ca si-ar fi insusit doua pachete din Dubai. Asociatia “Ador Copiii” a transmis un comunicat de presa tot pe 10 august 2013: “Persoanele Alexandra Parnic, Irimiea Adrian, Olaru Alina si Diana Padure nu au facut niciodata parte din organizatia Ador Copiii. Doamna Anca Craciun a avut incheiat contract de voluntariat cu organizatia intre 30.10.2012 si 11.01.2013 iar la incheierea contractului de voluntariat organizatia a anuntat conducerea Spitalului Sf. Maria din Iasi, prin adresa scrisa, despre incetarea colaborarii cu doamna Anca Craciun. Orice actiuni intreprinse de oricine inafara colaborarii scrise cu organizatia, nu ne apartin”. Asociatia “Ador Copiii” Timisoara a trimis o scrisoare directorului spitalului din Iasi, inca din ianuarie 2013, in care comunica incetarea contractui de colaborare cu voluntarii Anca Craciun, Adrian Stanescu, Cristina Coroama si Catalina Rusu, pe motiv ca “nu respectau regulamentul spitalului”. Exact cu cei care demarasera actiunea si muncisera zi si noapte probono. Le-a fost interzis accesul in spital. In schimb, Asociatia “Ador Copiii” cerea directorului spitalului din Iasi continuarea activitatii de voluntariat permanenta doar pentru 3 persoane, membrii “Ador Copiii” filiala Iasi, Elena Spiridon, numita presedinte de filiala, Ionut Spiridon, sotul presedintelei de filiala si Simona Moisii, care urmau sa gestioneze in continuare toate ajutoarele pentru copii. Directorul spitalului i-a acceptat, declarand ca doar cu asociatia Ador Copiii vrea sa colaboreze.

Multi romani din tara, dar si din SUA si Canada, au sunat in decembrie 2012 la sediul asociatiei din Timisoara pentru a cere mai multe informatii, atat despre copiii din Iasi cat si despre modalitatile prin care ar fi putut sa adopte. Din pacate, cei care raspundeau la telefon le dadeau numarul de cont in care sa doneze si le inchideau imediat telefonul.

Presupunand ca furtul celor doua pachete s-ar fi intamplat, ar fi fost foarte urat. Insa nu stiu cum poate dovedi directorul spitalului ca Anca Craciun a facut acest lucru, atat timp cat ea era plecata in concediu iar pachetele erau la posta-vama.

Ce nu inteleg eu este cum de directorul spitalului nu a reclamat la politie atata timp si ca are copii in spital fara CNP, fara certificate de nastere, un copil adoptabil legal – pe care nu i-a inscris in sistemul social, ca sa le fie cautati parintii sau sa fie dati in plasament in adoptie, cand legea intrase in vigoare din aprilie 2012. Cand Anca Craciun a descoperit copiii, chiar si de 2 ani, nu aveau ce sa manance si traiau in conditii ingrozitoare in spitalul condus de directorul reclamant – iar unul chiar a murit in noiembrie 2012, nefiind operat la timp. Ce a facut directorul spitalului pentru copilul bolnav?

Domnului director al spitalului din Iasi nu pot decat sa ii spun: razbunarea este arma prostului. Anca Craciun a facut ca o tara intreaga sa afle despre ce se intampla in spital, sub managementul defectuos al unui director nepasator, care se pare ca a pierdut multi bani de la stat prin plecarea copiilor in plasament: 30 lei pe zi pentru fiecare copil abandonat. Desi copiii abandonati aduceau spitalului zeci de mii de euro lunar, erau tot nehraniti si fara scutece. Iar directorul spitalului s-a gandit ca nu ar strica sa o reclame la politie pe Anca Craciun pentru o presupusa fapta, ca razbunare. Presa a fost plina de articole cu reclamatia directorului de spital la adresa Ancai Craciun. Articole din 10 si 13 august 2013, mai interesante sunt comentariile – aici si aici.

In ianuarie 2013, Anca Craciun, Adrian Stanescu, Cristina Coroama si Catalina Rusu au comunicat tuturor celor interesati sa ajute copiii din spitalul Iasi ca le-a fost interzis accesul in spital si ca si-au interupt colaborarea cu “Ador Copiii” si spitalul. In februarie 2013, ei au infiintat Asociatia “Speranta pentru Ingerasi” si au depus o cerere la spital pentru admiterea ca voluntari. Cererea le-a fost respinsa de director, cu motivarea “sunt prea multi voluntari”. In iulie 2013, ei au depus o noua cerere de voluntariat in spital, la care nu au primit niciun raspuns – in schimb au aparut articolele denigratoare la adresa lor in presa si plangerea la politie pentru 2 pachete din Dubai, despre care Anca Craciun a mentionat: “Doamna din Dubai este un donator la prima donatie, nu repetate cum apare in articole. Pentru ca i-am expus doamnei clar si sincer problema, dansa a dorit sa mearga direct la Spitalul Sf. Maria cu o parte din donatii. Cealalta parte mi-a fost trimisa prin curierat, la rugamintea dansei de a o ajuta cu acest serviciu, dansa neputand sa le transporte personal. Urma sa ridic din vama si sa duc bunurile la spital, insa am fost plecata in concediu iar dansa a ajuns cu o zi mai devreme decat mine. Am discutat telefonic si mi-a spus ca NU a facut nici un fel de acuze, din contra, mi-a multumit ca m-am dus la vama, am ridicat coletele, le-am transportat, le-am predat. Adevarul crud si dureros este ca in calitatea mea de voluntar al Spitalului Sf. Maria am scos la lumina conditiile atroce in care traiau copiii din Sectia de Recuperare Pediatrica si care aveau nevoie de ajutor. Alta explicatie pentru articolul defaimator nu exista”.

Ca urmare, pe 21 august 2013, Anca Craciun si Adrian Stanescu au sustinut o conferinta de presa in care au povestit ce si cum s-a intamplat. Ruptura definitiva intre voluntari si Asociatia “Ador Copiii” Timisoara a intervenit in decembrie 2012 – ianuarie 2013, moment in care voluntarii Anca Craciun, Adrian Stanescu, Cristina Coroama si Catalina Rusu au cerut transparenta totala asupra fondurilor – 50.000 de Euro, stranse in conturile Asociatiei Ador Copiii deschise la ING Timisoara. Conferinta de presa pe youtube aici, aici si aici.

Asociatia “Ador Copiii” Timisoara a facut public un document, la 31 ianuarie 2013, in care preciza cum au folosit fondurile in perioada 1 octombrie – 31 decembrie 2012, in cadrul proiectului “Reseteaza Sistemul – o familie pentru fiecare copil abandonat”, pentru care a luat si un premiu la gala din iunie 2013. Ciudat este ca acest proiect a inceput fix in momentul in care Anca Craciun apela la asociatie pentru gestionarea fondurilor si ajutoarelor pentru copiii de la spitalul din Iasi si se termina cand Anca a fost data afara (cu multumiri). Deci: Venituri totale: 231.049,04 RON – Sponsorizări persoane juridice 141.231,66 Ron; Contribuții persoane fizice 89.793,96 Ron.

1.Spitalul Iasi. S-a facut: imbunătăţirea condiţiilor de spitalizare a copiilor din secţia de recuperare a Spitalului Clinic de Urgenta pentru copii Sf. Maria din Iaşi: amenajarea unei săli de joacă pentru copii cu jucării stimulative, schimbarea paturilor, a lenjeriei şi a saltelelor învechite şi dotarea cu dulapuri de depozitare, montarea a patru aparate de aer condiţionat în saloanele copiilor şi jaluzele care să-i protejeze de soare. Material 54 lenjerii de patut, 27 perne, 27 pernute, 27 patuturi, 27 saltele, 27 plapumioare, 2 lenjerii pentru paturile mamelor – 17.912,00 Ron.

Necesar: De asemenea, proiectul presupune achiziţionarea a 2 posturi de baie în valoare de 1800 Euro/buc, cântare necesare pentru copii şi a unui pulsiometru neonatal în valoare de 800 Euro. Toate articolele sunt selectate în funcţie de caracteristicile tehnicomedicale necesare şi de raportul calitate-preţ și vor însuma o valoare contractuală cca 15.000 euro.

2. Spitalul Constanta – 0. Nu au acceptat colaborarea.

3. Spitalul Timişoara, săptămânal, prin contract de sponsorizare, necesarul de cca. 15.000 buc. pampers în total, creme, şerveţele umede, tetine, biberoane, jucării – 2.212,09 Ron o parte achizitionate de noi, cele mai multe donate de persoane fizice.

4. Cazul lui Alexandru – reflux-esofagian, pe parcursul urmatorului an asociația va sprijini cu lapte praf special în valoare de 4.500 Ron și cu altele nevoi imediate.

5. Centrul de plasament Delfinul Constanţa. Beneficiari 67 de copii instituţionalizaţi care primesc încalţăminte nouă37 de perechi de incaltaminte 3.989,00 Ron

6. Mos Craciun la Centrul de plasament Bucium – Iasi. Benenficiari 33 de copiii cu dizablitati // 7. Mos Nicolae la Centrul de plasament pentru copii cu dizabilităţi Sf. Andrei din Iasi. Benenficiari 32 de copiii cu diablitati – Sf. Andrei si Bucium – 1.135,26 Ron

8. Mos Nicolae la Centrul de plasament Giurgiu. Beneficiari copiii din Centrul de plasament

9. Fii Moş Craciun pentru un copil fără familie – Bucureşti, sector 3. Beneficiari 245 de copii institutionalizaţi – 34.330,27 Ron

10. Vine Mos Nicolae – Timişoara. Beneficiari 400 de copii – 700,00 Ron

11. Asistenta pentru 4 situatii sociale – 5.718,90 Ron: Caz Ionela – s-au primit in cont 800 Ron din care de 488,90 Ron s-au achizitionat alimente care au fost date familiei in luna decembrie. Caz Florentina – s-au donat in contul asociatiei 630 Ron din care s-a achizitionat imbracaminte și donație numerar. Caz Alina – s-au primit de la persane fizice 444 Ron si s-au cheltuit 3.100 Ron, ajutor de inmormantare. Caz Glodeanu – s-au primit in contul asociatiei 1.300 Ron si s-a incheiat contract de sponsorizare cu Parohia Glodeanu in valoare de 1.500 Ron.

Cheltuieli totale: 70.844,69 RON, inclusiv tranzactii bancare: Dobanzi 23.42 Ron; Comisioane (bancare) 250.17 Ron si cheltuieli organizatorice: Curierat 437.00 Ron; Birotică, combustibil, transport 4,597.00 Ron. S-au mai primit ajutoare material, în principal consumabile pentru copii mici si hăinuțe, care se află depozitate în spații sigure și sunt predate beneficiarilor prin contracte de sponsorizare.

Suma disponibila la 31 decembrie 2012: 160.204,35 RON

Aceste date le-am gasit aici si aici.

O parte din crudul adevar din ceea ce s-a intamplat in spitalul din Iasi se afla in reportajul “Infernul copiilor uitati”, difuzat in decembrie 2012. Copiii din spitalele din Constanta si Iasi – exact acei copii din Iasi. Interviu cu familia care a semnat pentru adoptia unui copil ramas in spitalul din Iasi un an si jumatate, interviuri cu asistenti maternali, situatie similara la Timisoara, cum a murit Alexandru Gabriel s.a.:

Pe lumea asta exista un sistem, ca un echilibru, care functioneaza perfect daca legile sunt bune si oamenii sunt profesionisti. Daca legile ar fi fost bune, iar oamenii pusi sa gestioneze astfel de situatii extraordinar sensibile ar fi fost de meserie sau interesati cu adevarat, multe orori din Romania ar fi putut fi evitate. Sunt foarte multi oameni care nu pot avea copii si doresc sa adopte. Dar nu pot fi adoptati copii din spital. Doar din centrele de plasament.

In 2010, au fost abandonati in spitale peste 1.300 copii. In 2011, erau parasiti in spitale peste 1.400 copii. In 2012 si mai multi, 1.500 copii se aflau abandonati in spitale. In 2013, doar in primele 3 luni ale anului, erau parasiti in spitale 387 de copii. Din acestia, erau abandonati la nastere 250, alti 137 erau “uitati” in sectiile de pediatrie si in alte sectii ale spitalelor pentru copii. Au fost externati 348, insa doar 140 s-au intors in familiile naturale, ceilalti au ajuns la asistenti maternali. Foarte putini, 26, au ajuns la cate o familie sau la o persoana. Au intrat si in centrele de plasament, 14 copii.

Oameni de peste tot din lume abandoneaza copii. A venit timpul sa nu ne mai miram ca se abandoneaza copii in Romania – ci sa ne intrebam de ce se abandoneaza atat de mult si de ce sunt ucisi copii in Romania. De ce este atata saracie in Romania? De ce nu este educatie in Romania? De ce legile sunt proaste in Romania? De ce se minte, de ce se fura, de ce se ascunde adevarul in Romania? Daca legile ar fi fost bune, iar copiii puteau fi adoptati imediat, copiii nu ar fi suferit iar noi habar nu am fi avut de atatia copii abandonati. Raul ar putea fi schimbat in bine oricand.

Prea ocupat cu prostii, statul nu are cativa lei nici macar pentru copiii extraordinar de talentati ai Romaniei

with one comment

PianoMusic

In aprilie 2013, un copil de doar 11 ani din Romania, premiat la multe concursuri internationale, unul dintre cei mai talentati copii pianisti din tara, Calin Corneliu Calfa, nu avea bani sa onoreze invitatia de a concerta in august 2013 pe scena Filarmonicii din Viena, alaturi de Orchestra Filarmonicii din Baden, si nici sa participle la un concurs international de pian din Franta.

Calin, care reusise de cand avea doar 9 ani sa castige aprecierea profesorului de pian de la Graz si Tokyo, Chung Lee, avea “vina” de a fi un copil din Romania, fiu al unei profesoare de limba germana si al unui violinist al Filarmonicii Iasi, familie pentru care suma necesara transportului si cazarii in cele doua tari devenise mult peste posibilitati.

Pana in toamna anului 2012, cand a ramas fara fonduri, statul roman ii acorda lui Calin o bursa de merit de 28 de lei pe luna.

In 2012, profesorul croat Dalibor Cikojevic il numea pe Calin “un mic Einstein al muzicii, in sensul preciziei, perfectiunii si al inteligentei de care da dovada in stapanirea sunetului – la el totul este clar, canta cu atata lejeritate de parca muzica ar curge prin tot interiorul sau”.

In 2013, presa locala il prezenta pe Calin, elevul din clasa a V-a de la Colegiul National de Arte “Octav Bancila” din Iasi: “nu multi pianisti, mai ales la o varsta atat de frageda, se pot lauda cu onoarea de a canta pe scena pe care mari muzicieni ai tuturor timpurilor au cucerit inimile melomanilor”. Calin este indrumat de Prof. dr. Roxana Ota.

CalinCalfa

Calin a inceput sa cante la pian acasa, cand avea 5 ani, luand apoi lectii cu un profesor; la 6 ani era admis cu nota 10 la colegiul de arta; la 7 ani castiga premii la concursurile nationale; la 8 ani castiga primul sau premiu I la un concurs international la Nisa; la 9 ani participa la un masterclass sub indrumarea artistei Imola Fonyad Joo si castiga un concurs de pian la Viena; la 10 ani, era singurul reprezentant al Romaniei la un concurs din Zagreb la care castiga locul I si inca un premiu special al juriului pentru interpretarea unui clasic vienez; la 11 ani obtinea locul I la olimpiada zonala de pian; la 12 ani, in august 2013, Calin a obtinut locul I la concursul international “Rosario Marciano” de la Viena, la care a reusit sa ajunga, ca si la concertul de la filarmonica, ca bursier al Fundatiei Dan Voiculescu.

Stefan Moeller, presedinte al Academiei “Viena International Pianist”, a transmis familiei lui Calin: “Va iubim, intorceti-va la Viena!

Calin la 9 ani:

Născut în România. Nobil si Mare Român, George Enescu

with 7 comments

AteneulRoman1Orga

Orga Ateneului Roman – foto popular interesting Frans Sellie

In 1914, George Enescu depunea primii bani, 30.000 de lei, pentru a se cumpara o orga Ateneului, dupa care lansa un apel public in ziarele “Epoca” si “L’Independence Roumanie”, rugand oamenii sa doneze bani pentru orga ce urma sa fie realizata si instalata la Ateneul Roman din Bucuresti abia in 1939. In aprilie 2013 s-au implinit 74 de ani de cand, in Sala mare a Ateneului Roman, a fost inaugurata “Orga lui Enescu”. Din mai 2013, au trecut deja 58 de ani de cand George Enescu nu mai este fizic pe pamant.

Pe 19 august 2013 se implinesc 132 de ani de la nasterea unui om senzational, un Nobil si Mare Român, George Enescu.

4GeorgeEnescu6Dirijorul1

Prin august 2006, marele muzician roman George Enescu se afla intre primii 30 din topul celor mai nominalizati romani, prezentat de televiziunea romana ca “reformator al compozitiei clasice in Romania”. M-am intrebat de ce era asa in spate, pentru ca mereu ne plangem ca nu ne sunt recunoscuti in lume muzicienii, pictorii, scriitorii, oamenii de stiinta, medicii, inventatorii. Dar George Enescu era cunoscut. Enescu insemna pentru muzica romaneasca ce inseamna Eminescu pentru poezia romaneasca. Mai mult, cu un an inainte, UNESCO declarase anul 2005 – “Anul Enescu”. George Enescu chiar a pus Romania pe harta culturala a Europei si a lumii. Muzica lui este cunoscuta in mai toate universitatile de muzica, pana in China si mai departe.

In lista cronologica a descoperiilor si inventiilor de pe Pamant, gasim primele doua cele mai vechi descoperiri/inventii ale omului, din paleoliticul inferior-epoca nedeterminata: muzica si limbajul. Dupa care au aparut culesul, vanatoarea si pescuitul. Apoi desenul, bataliile, filosofia, banii, politica, razboaiele, comunismul, fotbalul etc. In final, George Enescu nu s-a regasit intre primii 10 din topul Mari Romani. A ajuns abia pe locul 19, intrecut de Nicolae Ceausescu si Gigi Becali, urmat de Gregorian Bivolaru si Mirel Radoi. Am vazut clasamentul complet de 100 si nu mi-am mai pus nicio intrebare, mereu este loc de mai rau – noroc ca au fost doar 363.846 de voturi valide.

Si totusi, de ce niciun muzician nu facea parte din top 10? De ce Enescu nu putea sta impreuna cu Eminescu, Eliade si Brancusi? Raspunsul era simplu: George Enescu nu era cunoscut si ca om, ci doar ca muzician. Muzicologi, critici si muzeologi vorbeau despre opera lasata de Enescu in termeni pretentiosi, sobri, tehnici – lucruri care nu sunt intelese de toti romanii, ca nu toti ne pricepem la muzica. Foarte putini romani stiau ca Enescu a fost un om bun, credincios, modest, un om care a facut multe pentru Romania. Marea majoritate a romanilor traiau cu impresia unui mare violonist si compozitor, de unii chiar neinteles, care s-a remarcat si a trait prin strainatate, „apreciat” de comunism si atat. Romanii chiar nu stiau cat de mult si-a iubit Enescu tara si cat de multe a facut pentru Romania si pentru noi.

Asa ca nu despre muzicianul George Enescu in Europa si in lume am sa scriu in continuare, ci despre George Enescu omul din si in Romania. Enescu este mai cunoscut si mai apreciat in lume decat acasa. Poate ca si din cauza minciunilor si cosmeticalelor din anii comunismului, cand renumele sau a fost folosit fara jena. Ca sa il cunosti cu adevarat pe romanul si omul Enescu trebuie sa dai deoparte orice consideratii politice si nationalismul extrem, care nu au ce cauta in arta. Insa este foarte greu sa amintesti cate ceva doar despre calitatile lui George Enescu, ca om si bun roman, fara sa nu te atingi si de latura sa de geniu in muzica. Enescu nu poate fi despartit total de muzica lui. A avut dreptate cand a spus ca „Muzica apare in cele mai indepartate amintiri ale mele. Pentru simplul motiv ca in mine nu a existat niciodata vreo frontiera intre viata si arta mea. A trai, a respira, a gandi – am sentimentul sau iluzia ca pe toate acestea le-am facut prin muzica. Muzica este singura mea scuza de a incurca lumea”.

4GeorgeEnescuPianist1930

Este greu, dar nu imposibil. Un fel de “Behind closed doors” sau “You know my name. Not my story” se poate face despre George Enescu. Din gandurile sale, parerile, interviurile si cartile de peste tot din lume, senzationale, cu si despre George Enescu – franturi de viata din “Amintirile” lui George Enescu (“Les souvenirs de Georges Enesco”, cartea muzicologului si criticului muzical francez Bernard Gavoty) – la fel, din cartile muzicologului Viorel Cosma – devenit expert prin cele 14 volume scrise despre viata si opera lui Enescu – dar care ne inlesneste mai bine drumul catre Omul Enescu. O lectura fantastica de vacanta, din care am putut reda un portret al omului Enescu, care merita sa intre cu dragoste si respect in inima noastra, a romanilor. George Enescu poate deveni românul nostru preferat. Enescu poate atrage ca un magnet. Oricat de mult l-am citit, tot nu este suficient. George Enescu este un “personaj” complex, simbioza dintre omul – om adevarat cu credinta in Dumnezeu si creatia sa, cu muzica ca traire, nu doar ca arta. Il vad pe Enescu ca pe un “amestec perfect” de noblete in muzica, geniu in creatie, interpretare si predare – cu noblete sufleteasca: caldura, prietenie, altruism, credinta in Dumnezeu, dragoste pentru tara si pentru oamenii ei, pentru pamantul romanesc din care s-a nascut si pentru maretia naturii din Romania. George Enescu a avut o viata ca un film – a trait cele doua razboaie mondiale, unirea Basarabiei cu Romania, cutremurul din 40, bombardamentele din 44, a cunoscut o multime de personalitati ale lumii, a iubit, a avut idile, a fost fericit, a fost trist, a calatorit, a glumit, a suferit, a fost urmarit de securitate, a fost chinuit de comunisti, a compus, a cantat… Si cu toate astea, ne-a ramas noua, romanilor, fidel.

4GeorgeEnescu5Compozitor

George Enescu este, se stie, copilul nostru minune, al Romaniei. Un geniu in muzica, atat in compozitie, de la 5 ani, cat si in interpretare (poliinstrumentist): vioara, de la 4 ani; pian, de la 5 ani si, incepand din anii de scoala: orga, viola, violoncel, flaut, corn, clarinet. George Enescu a fost comparat de exegetii muzicali, de-a lungul timpului cu Mozart, Mendelssohn Bartholdy, Liszt, Albeniz, Saint-Saens, Prokofiev.

2GeorgeEnescu8ani

La Viena, la debutul sau ca violinist in 1889, cand avea doar 8 ani, presa l-a numit “Un Mozart Român” si i s-a prezis un viitor stralucit. Enescu era pe atunci “student” doar de un an la Conservatorul din Viena. De fapt era un mic elev de 7 ani primit cu un fel de dispensa, pentru ca acolo studiau copii mult mai mari. Enescu: „In ciuda varstei fragede, am fost admis, in mod excepţional, la clasele preparatoare pentru vioara. La noua ani, trecusem la clasele superioare”. Si la Conservatorul din Paris a fost la fel, Enescu avea 13 ani, ceilalti 17, 18 sau 20, 22 de ani. Laudele la adresa sa, in calitate de muzician s-au multiplicat in timp. “Neues Wiener Journal”, ianuarie 1894: “George Enescu chiar este un copil minune” – la primul concert individual, sala Bosendorfer din Viena, cand George Enescu avea 12 ani si jumatate, dupa terminarea studiilor la Conservatorul din Viena. “Le Figaro, 1900”: “Tanarul compozitor e remarcabil si exceptional dotat. A interpretat Concertul de Beethoven ca un mare artist, cu o noblete de stil, o autoritate, o maiestrie, o simplitate in atitudine, o puritate sonora si o profunzime a sentimentelor admirabile. Obiceiul cere doar aplauze obisnuite, oricat de buna ar fi fost interpretarea, insa Enesco este aclamat in picioare” – la Paris, cand George Enescu avea 19 ani, in cadrul “Concertelor Colonne”, cand a interpretat Concertul pentru vioara de Beethoven. Mai multe despre Enescu copilul minune am scris aici.

George Enescu a fost numit “Printul Viorii”. Nu stiu daca a aflat asta, dar sigur i-ar fi displacut. Enescu: „Cum poti sa te indragostesti de o simpla vioara cand iubesti muzica in intregime? Or, eu iubesc muzica, imensa muzica. Adica sunt un om cu idei foarte inguste?

4GeorgeEnescu3Violonist

Cea mai mare dorinta a lui a fost sa fie considerat compozitor: “Atunci cand primesc o scrisoare adresata Domnului George Enescu, violonist, imi piere dorinta de a o deschide”. “Singura mea consolare este masa de lucru: nu este ea oare ratiunea mea de a trai? Concertele sunt foarte frumoase, dar nici nu le-as remarca absenta”. Insa tot el recunostea ca banii necesari traiului veneau cel mai mult din concertele de vioara.

George Enescu, compozitor, interpret, dirijor si profesor; descoperitor, indrumator si sustinator al copiilor si tinerilor talentati, indiferent ca erau romani, bucovineni, francezi, belgieni, evrei, polonezi, englezi, tigani, maghiari sau italieni. Prieten cu muzicieni ai lumii, indiferent ca erau unguri, francezi, americani, evrei sau germani.

In lumea muzicii, eu sunt cinci intr-unul: compozitor, dirijor, pianist, violonist si profesor”.

4GeorgeEnescu1918

George Enescu este geniul nostru, al Romaniei, de o noblete sufleteasca fara de margini si de o modestie extraordinara, un copil roman nascut la 19 august 1881, intr-un sat din Romania care nici nu era trecut pe harta, Liveni (tinutul Dorohoi, judetul Botosani). George Enescu: “Nicaieri natura nu este ca in tara mea. Intr-o parte, muntii imensi, abisuri, roci vulcanice, lantul muntilor Carpati. De cealalta, vai, cat vezi cu ochii, ravene si campia pe care e greu sa o descrii celui ce n-a vazut-o niciodata, campia Moldovei. Aceasta este cu adevarat tara mea, iar imaginea ei am dus-o cu mine”.

Este posibil ca data exacta a nasterii sa fie 17 august si inregistrarea pe 19, asa cum spune Viorel Cosma: certificatul de nastere era datat 9 august 1881 si scria “nascut alaltaieri”, adica pe 7 august (pe stil vechi). Iar numele copilului era Enescu Gheorghe.

Ma trag din parinti romani si m-am nascut in Liveni, in tinutul Dorohoi, in inima Moldovei. Liveni, un sat intre multe altele, unde desimea salciilor si a mestecenilor alterna cu lanurile de orz si porumb. Satul are si o biserica frumoasa ale carei icoane de aur par ca prind viata in fumul de tamaie. Locuiam intr-o casa mica cu pridvor de lemn vopsit, unde se uscau funiile de ceapa la soare. Si acum mai vad taranii, in camasi albe, cu ilice albastre, cum cantau la asfintit”. Liveni, la 1881:

1Liveni1

Tatal sau, Costache Enescu, fiul preotului Gheorghe Enescu, se tragea din familia lui Enea Galin si era invatator – abandonase studiile la seminarul teologic. Mama sa, Maria Enescu, fiica preotului Ion Cosmovici si a Zenoviei (fosta Vogoride), era tot invatatoare si extraordinar de credincioasa. Strabunicul lui George Enescu din partea mamei, Costache Cosmovici, fusese episcop de Radauti (Costache Nestor Cosma) dar si compozitor de muzica bisericeasca. Un unchi al Mariei Enescu, Gheorghe C. Cosmovici, cu studii muzicale la Dresda, a compus muzica pentru operele “Fantana Blanduziei” si “Marioara”. Strabunicul lui George Enescu din partea tatalui, Enea Galin, era originar din Siminicea si venise la Zvorstea, la Biserica Adormirea Maicii Domnului, sa fie protopsalt. Conform modei timpului, si-a transformat (românizat) numele Enea in Enescu. Fiul sau si bunicul lui George Enescu, preotul Gheorghe Enescu din Zvoristea, a invatat psaltichia la Manastirea Vorona si a slujit la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Zvoristea 15 ani ca diacon si 37 de ani ca preot:

1ZvoristeaBiseriva

Copilul George Enescu venea des la Zvoristea si participa la slujbele religioase savarsite de bunicul sau. “Cand aveam 12 ani, am luat parte la o slujba savarsita de bunicul si am ramas extaziat de frumusetea serviciului… Eram atat de transportat, incat ma inchipuiam sa vad daca intr-adevar sunt langa altar… O asa slujba bisericeasca n-am mai pomenit si o voi tine minte toata viata”. Chiar cred ca l-a influentat atat de tare aceasta slujba ortodoxa, incat a inclus special corul barbatesc in “Poema Romana”, schitata inca de la 13 ani. Chiar pare un cor de preoti, cantand in biserica, ca un ison.

De la familie, George Enescu a mostenit si o voce foarte frumoasa, care a fost “descoperita” de romani abia in 1937. Repetand cu Orchestra Radio la actul III din Sigfried de Wagner si lipsind un bas-bariton, George Enescu a cantat, de la pupitrul dirijoral, rolul lui Wotan, cu o voce plina, expresiva si exacta. Audienta, surprinsa, a izbucnit in ovatii.

George Enescu a fost al optulea copil al familiei Costache si Maria Enescu (nascut viu, au mai fost 3, nascuti morti, 11 in total) si singurul supravietuitor: “Am fost al optulea copil si totusi singurul, sapte frati si surori s-au nascut inaintea mea. Doi au murit de mici. O angina difterica, in 1878, i-a rapus pe ceilalti cinci. Parintii mei au trait trei ani intr-o mare neliniste, caci nadajduiau ca un nou nascut sa stearga nu amintirea, ci lipsa celorlalti. Ei se rugau cu ardoare si plecau deseori la manastiri pentru a-I cere Domnului sa le trimita copilul mult dorit. In 1881 am venit pe lume…”.

1FamiliaGeorgeEnescu

Parintii au observat ca la doar 3 ani era foarte istet si ca vor avea nevoie de multi bani ca sa il tina in scoli. Tatal renunta la catedra de invatator in 1884 si se apuca de cultivarea pamantului (avea 87 de hectare de pamant la Liveni) si administrarea de mosii. S-au mutat la Cracalia, inchiriand o casa mai mare (conac), tatal sau gasind mai mult de munca in acel sat – fiind mai mult pamant de administrat. De aceea George Enescu spunea ca este fiu de agricultor. Si parintii sai au fost oameni buni si generosi – la rascoala, singurul conac care nu a fost ars a fost al familiei Enescu. In schimb i-au dat foc comunistii, care au arat locul, dupa – “nu era voie” sa se afle ca marele compozitor George Enescu se tragea dintr-o familie “avuta”. Din acelasi motiv “s-a evaporat” toata mosia, cu pamant cu tot.

Copilul

Lae Chioru’: “Copilul asta este prea destept, mi-a furat tot mestesugul in cateva luni” – 1885, cand Enescu avea 4 ani. Tiganul Nicolae Chiorul era lautarul satului si a fost chemat de parinti sa locuiasca in conacul de la Cracalia, pentru a-l invata tainele viorii.

Eduard Caudella: “Acest Wunderkind trebuie dus la Viena, trebuie cultivate darurile sale rare” – 1887, cand Enescu avea 6 ani – Compozitorul Eduard Caudella (tot un copil minune al muzicii romanesti), profesor la Conservatorul din Iasi.

Jules Massenet: “Fiul dumneavoastra este o fiinta exceptionala. Are o muzicalitate inegalabila.” – scrisoare de la profesorul Massenet, Conservatorul din Paris, catre Costache Enescu.

3Regina1Enescu17ani

Elisabeta de Wied, Regina Romaniei: “Copilul meu sufletesc, George Enescu”. L-a mai alintat si “Sfinxul”, apoi “Pinx”. Cand ii scria, Regina semna “a doua ta mama”. Se spune ca Regina i-ar fi acordat bursa prin care Enescu si-a facut studiile la Conservatorul din Paris, incepute cand avea 13 ani. Regina Elisabeta a Romaniei – sau Elisabeta, Regina Romaniei – cunoscuta ca scriitoare cu pseudonimul Carmen Sylva (cantecul padurii), patroana a artelor si fondatoare a unor societati caritabile – oamenii din popor o numeau Mama Ranitilor – a fost protector si prieten statornic al micului muzician George Enescu. Regina l-a invitat la curte incepand cu 1898, dupa concertul cu Poema Romana de la Ateneu, din 5 martie 1898. Regina i-a daruit, la implinirea a 17 ani, in august 1898, o copie completa a operelor lui J.S. Bach. George Enescu o amuza pe Regina, imitand tot felul de vietuitoare la vioara. De cand era mic copil si primise vioara, Enescu imita perfect broaste sau pasari prin simplul joc al corzilor. Castelul Peles din Sinaia si Palatul Regal din Bucuesti ii erau deschise permanent muzicianului, avand rezervat un apartament cand venea la Bucuresti. George Enescu a compus lieduri si o cantata pe versuri de Carmen Sylva. George Enescu a intemeiat un cvartet cu numele Reginei – in public a interpretat cu acest cvartet la retragerea de pe scena a artistei Aristizza Romanescu, la Teatrul National din Bucuresti, in 1903.

La randul sau, George Enescu scria: “Regina m-a adoptat sufleteste, cand s-a inapoiat din Germania, in 1898, dupa o indelungata absenta”.

3Regina2Enescu1898

Artistii sunt Apostolii pacii

1916, Tudor Arghezi: “Dupa ce-l parasisera, rand pe rand, organele care fac viata – daca nu placuta, cel putin suportabila… L-am gasit intr-o dimineata zguduit, dar insufletit si cu ochii lui frumosi aprinsi. Luchian plangea… Plangea de o emotie fericita… Mi-a povestit ca venise noaptea o umbra cu o pelerina, strecurata in odaia lui. Muta, umbra a scos din pelerina o vioara si a cantat. I-a cantat doua ore intregi, parca o muzica din alta lume. Apoi umbra si-a luat vioara si pelerina, s-a apropiat de patul rastignitului si i-a spus: Iarta-ma, te rog, sunt George Enescu. Mainile nu si le-au putut strange, pentru ca bratele pictorului nu se mai puteau misca de un an”.

In ultimele luni de viata, cand pictorul era la pat, paralizat si abia mai putea sa vorbeasca, Arghezi i-a facut o vizita lui Luchian si l-a gasit plangand. A aflat ca in noaptea precedenta George Enescu venise la el in camera, isi scosese vioara si fara sa spuna un cuvant, sau sa aprinda lampa, i-a cantat doua ore fara intrerupere. Stefan Luchian a fost bolnav de scleroza multipla. O perioada din viata sa a cantat la flaut in orchestra Teatrului National din Bucuresti, pentru a-si castiga existenta. Si Luchian si Enescu s-au nascut in sate din Botosani, ambii inzestrati cu mare talent in muzica si pictura. Unul si-a ales ca imensa pasiune pictura, altul muzica. In vara lui 1909, an in care Enescu venea la Tescani, Luchian era internat la sanatoriul din Moinesti, deja era tintuit in fotoliu. Asa cum natura din Tescani l-a inspirat pe Enescu in muzica, asa si Moinestii l-au inspirat pe Luchian in pictura (“Dupa ploaie la Moinesti”, “Peisaj de la Moinesti”, “Targul Moinesti”). Pictorul florilor cu pensula legata de degetele paralizate, Stefan Luchian, s-a stins in iunie 1916.

GeorgeEnescuStefanLuchianImagine din Muzeul George Enescu Dorohoi

Enescu: „Imi placea pictura, anumite raporturi intre culori imi starneau o adevarata voluptate. Eram atins de „cromism”. Cititul ma pasiona si el, din carti imi hraneam foamea de vis si nostalgie. Totusi, nimic pe lume nu ma atragea asa de mult ca muzica, experientele pe care le faceam in diferite domenii hraneau si amplificau pasiunea mea pentru universul sunetelor. Muzica este adevarul meu. M-am inselat, fara indoiala, de multe ori in viata, dar nu atunci cand, cu umilinta, din toate puterile mele si in fiecare zi mai mult, am urmat drumul trasat de tatal meu”.

Elena Bulai: „George Enescu, un om de o mare bogatie si consistenta interioara, de o minunata modestie si simplitate, cumintenie si devotament fata de muzica, un om care ne uimeste prin lipsa celei mai mici urme din vanitatea, trufia, egolatria atat de frecvente la marii artisti. O persoana de o discretie totala, desavarsita. Batranii care l-au cunoscut la Tescani, dl. Milom, fiul ultimului administrator al mosiei si o bucatareasa mi-au povestit ca Maestrul era un confesor cand venea aici. Toti i se jeluiau, isi spuneau pasurile. Si niciodata nu a savarsit vreo indiscretie, dimpotriva, incerca sa-i impace, sa indrepte lucrurile. Tot asa gandeste si despre confrati, atunci cand Enescu spune: „Artistii sunt apostoli ai pacii, intre care nu trebuie sa domneasca decat intelegerea si colaborarea”. Nu doar o spunea, o si facea, cantand compozitiile colegilor sai in concerte organizate la Paris si in Statele Unite. Acesta era George Enescu. Acesta era George Enescu si in cartea sa de amintiri” – „Amintirile lui George Enescu” notate de Bernard Gavoty, Editura Curtea Veche, 2005, traducere Elena Bulai. Editie de Elena Bulai si Doina Jela.

Sir Yehudi Menuhin: “Enescu era intotdeauna inspirat si a luat mereu apararea muzicienilor si a celui slab, a luat apararea celor care aveau nevoie de ajutorul sau. O fiinta nobila, nobila… Era un om minunat, minunat. Ii datorez foarte mult, enorm de mult”.

Enescu: „Muzica este adevarul meu. Muzica este o limba a omeniei si fraternitatii, nu o stare, ci o actiune”.

Bedros Horasangian: „O frumoasa poveste, putin cunoscuta despre un concert al lui Enescu, marturisita de regretatul dirijor Sergiu Comissiona si confirmata de la New York, relatata in revista „ADAM” de la Londra a lui Miron Grindea: George Enescu urma sa dea un recital de vioara la Sala Dalles, acompaniat la pian de  Alfred Alessandrescu. Concertul a avut loc in perioada in care legionarii erau la putere in Romania. In program erau piese de Brahms si Beethoven, Sonata a III-a a lui Enescu (in caracter popular romanesc) si o sonata compusa de Ernest Bloch, compozitor si dirijor elvetian – evreu emigrat in America, prieten cu Enescu. Totul a decurs normal pana cand a venit randul interpretarii sonatei lui Bloch. Atuncii tinerii exaltati din sala i-au strigat Maestrului Enescu sa nu cante piesa evreului Bloch, sa renunte la lucrarea „jidanului”. Atmosfera devenise tensionata, cu urlete si tipete. George Enescu si-a pastrat calmul, i-a lasat sa zbiere si cand s-au potolit, Enescu a anuntat cu calm ca nu va mai canta piesa lui Bloch – au urmat aplauze furtunoase si entuziasm: „bravo, Jos jidanii! Traiasca Maestrul Enescu”. Enescu i-a lasat sa termine si a anuntat calm: „Voi canta Kaddish de Ravel”. Iar sala a incremenit, au amutit cu totii. George Enescu a cantat ce a crezut el ca trebuie sa cante. Nimeni nu a mai strigat nimic. S-a aplaudat normal, fara isterii. Totul a trecut ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Personalitatea marelui muzician Enescu coplesise patimile tineretului nationalit exaltat”. – Mai mult aici.

Modestia si memoria

George Enescu a fost numit si “Printul Modestiei”. Enescu a fost renumit pentru simplitatea si modestia comportamentului sau. De la muzicologul Viorel Cosma am aflat ca George Enescu a avut in copilarie o profesoara din Franta, Lydie Cedre. Un ultim sfat pe care aceasta i l-a dat copilului George Enescu, prin scrisoarea din 25 octombrie 1891. Lydie Cedre: “Sa fii foarte modest si sa stii ca talentul nu trebuie sa te faca vanitos, caci vanitatea este un defect foarte mare”.

Acelasi sfat l-a primit de Regina Elisabeta a Romaniei (Carmen Sylva), intr-una dintre scrisori, in 1910:

3Regina3Enescu910

George Enescu si-a insusit sfatul de le domnisoara Lydie, desi avea doar 10 ani, apoi si pe cel al “mamei de suflet”, Regina Elisabeta a Romaniei. Desi era un geniu, Enescu nu facea caz de asta. Bunul simt si educatia primau. Desi avea o memorie senzationala, care il ajuta sa interpreteze sau sa dirijeze fara partitura, George Enescu punea intotdeauna una pe pian sau pupitru, chiar daca nu era nevoie sa intoarca vreo fila.

1900: “In folosul scolarilor saraci, tanarul dar deja marele artist George Enescu a dat un mare concert la inaugurarea noului si admirabilului Palat Administrativ al Dorohoiului, a treia zi de Pasti, dupa amiaza. Cu ochii ficsati mai mult in sus, caci tanarul artist George Enescu nu canta nimic pe note, ci cu totul pe de rost” – Ziarul “Curierul Roman”, 18 aprilie 1900

M.S. Regele Mihai I: “In anii 1940, in vizita la Castelul Peles, George Enescu m-a intrebat: Care este compozitia simfonica favorita a Majestatii Voastre? Am raspuns: Simfonia a V-a de Beethoven. La care, George Enescu s-a asezat la pian si a cantat, fara partitura, intreaga simfonie beethoveniana, murmurand din buze pe intreg parcursul interpretarii, de parca ar fi vrut sa suplineasca, in gand, restul instrumentelor din orchestra”.

Dr. Josef Willer: “Bela Bartok s-a intalnit cu George Enescu in tren, la frontiera. Bartok a observat cum Enescu a memorat vizual, in trenul spre Bucuresti, lucrarea “Ket kep” (doua tablouri) pe care a doua zi a dirijat-o pe de rost”.

Viorel Cosma: “Avea o memorie de magnetofon, gratie careia, la maturitate, putea dirija toata opera lui Wagner din memorie si putea canta, pe dinafara, 52 de volume de Bach. Era suficient sa auda o singura data un cantec si il retinea. Mostenise un auz absolut. Asta e un dar din nastere, nu se poate castiga in timp. Memoria sonora era ajutata si de o memorie vizuala fabuloasa. Daca vedea o data o partitura o si inregistra vizual. Canta din gura, canta la fluier, pian, vioara, violoncel, flaut, corn, orga, era un poliinstrumentist”.

Alexandru Dinicu, nepotul lui Grigoras Dinicu: “George Enescu si Dimitrie Dinicu (unchiul lui Grigoras Dinicu) se plimbau pe la un targ de mosi. Printre alte distractii, exista si un panou in fata caruia aparea cineva care mima cantatul la vioara iar in spatele panoului se ascundea cineva care canta cu adevarat. La un moment dat, George Enescu, care avea o ureche muzicala extraordinara, se opreste si ii spune lui Dimitrie Dinicu: “Maestre, asta de canta parca ar fi nepotul dumitale, Grigoras, dupa stil”. Dimitrie Dinicu ii spune lui George Enescu: “Nu, nu se poate, Grigoras e la studii”. Dar era chiar Grigoras Dinicu, care mai scotea si el un ban, ca era tanar. Unchiul sau s-a suparat ca era sa il dea afara din orchestra”.

Sanda Bobescu, pianista: „Cand eram aproape adolescenta, la unul din recitalurile Maestrului Enescu de pian, trebuia sa ma ocup de partitura. Imi aduc aminte ca m-am asezat langa dansul, ca sa dau paginile – si ca a inceput interpretarea, care m-a vrajit. Apoi am auzit aplauzele, ca prin vis. Recitalul se terminase iar partitura lucrarii extraordinar de grele ramasese neatinsa. Maestrul Enescu stia lucrarea pe dinafara”.

Sir Yehudi Menuhin: „Trebuie sa povestesc despre fenomenala memorie a lui Enescu, pentru ca nu a avut egal. Intamplarea a avut loc la dansul acasa, in 1927. Abia incepusem lectia cand a venit Maurice Ravel, fostul lui coleg de studii, pentru a-l ruga sa cante impreuna o sonata a sa pentru vioara, pe care o prezenta unui editor. Enescu ne-a cerut scuze, tatei si mie, si au inceput sa cante. Ravel s-a asezat la pian iar Enescu si-a luat vioara si a inceput sa urmareasca partitura. Cand au terminat de cantat, Ravel i-a multumit si a vrut sa plece. Enescu l-a rugat sa o mai cante o data. Enescu a pus partitura de-o parte si a cantat sonata perfect pe dinafara. Eu si tatal meu eram uluiti. Dar tot asa era si Maurice Ravel…

Dr. Josef Willer: la Lugoj (in Banatul austro-ungar) – “In 1912, a venit de la Paris, George Enescu, care a prezentat publicului lugojan un program cu adevarat ales. Inainte insa de a termina programul ne-a cucerit prin atitudinea sa de o fermecatoare modestie – si totusi atat de plina de caldura. Nici nu poate fi imaginat ceva mai nepretentios, mai modest – decat Enescu pe podium. Frac uzat, ghete, camasa simpla. Dar cand, cu ochii inchisi si cu simplitate nemaiauzita, lasandu-se purtat pe aripi de extaz a cantat “Chaconna” de Bach, ne-a vrajit pe toti cu magia viorii sale”.

Sir Yehudi Menuhin: “Daca cititorul ar putea sa-si inchipuie mintea enciclopedica, ingemanata cu inima cea mai generoasa si mai lipsita de egoism din cate pot exista intr-un om cu o infatisare nobila si frumoasa, cu un chip romantic insufletit mereu de un geniu creator, fie ca vorbea, preda, dirija, canta la vioara ori la pian si mai cu seama atunci cand compunea, imaginea tot n-ar fi completa. Enescu ramane pentru mine cea mai extraordinara fiinta omeneasca, cel mai mare muzician si cea mai puternica influenta exercitata vreodata asupra mea”.

Vincent d’Indy: „Daca lucrarile lui Beethoven ar fi distruse nu ar fi nicio problema. Vor fi reconstituite din memorie de Enescu”.

Enescu: „Cat am mai fost de comentat pentru memoria mea! intr-o zi, cineva, caruia i-am uitat numele (ceea ce dovedeste ca am mai putina memorie decat mi se atribuie) a scris ca, daca m-as afla singur pe o insula pustie, cu un toc, cerneala si hartie cu portativ, as fi in stare sa-mi amintesc si sa rescriu o buna parte din muzica clasica si romantica. Doamne, nu spun ca nu, dar adaug ca nu-i nimic de mirare in asta. Cand iubesc ceva, mi se graveaza in inima pentru tot restul vietii”.

2Casa3LiveniCasaMemorialaGE

Tara

De la 7 ani, de cand a plecat prima data la Viena, George Enescu venea acasa in fiecare vara. Isi impartea vacanta intre Cracalia, in casa parinteasca si Mihaileni, casa bunicilor materni. Asa ca locurile natale i-au ramas toata viata in memorie. “Pentru el, Liveni, Cracalia si Mihaileni insemnau o lume magica, care il smulgea din banalitate” – Viorel Cosma

Romania? Daca o iubesc? Bineinteles ca o iubesc, pentru ca nu am optat niciodata pentru nationalitatea franceza, desi Franta s-a purtat frumos cu mine si sunt ca si copilul ei”.

1901: La 20 de ani, George Enescu revenea in Romania ca un artist gata format – interpret si compozitor matur. Munca, sensibilitatea, emotivitatea si modestia lui intreceau limitele obisnuite. Nu parea sa fie omul vremurilor sale. Acum prefera singuratatea. Mai mult decat realitatea prefera iluziile se se refugia in mestesugul artei”. – Prof. Dorina Tereza Gorgan.

Tony Aubin: „De la patria sa, Romania, Enescu a preluat acel amestec subtil de nostalgie, de melancolie, de dragoste – ardoarea exprimata in cuvantul dor” – presedintele Societatii Prietenilor lui Enesco, Paris

La maturitate, cineva l-a intrebat cand si-a parasite tara: “Nu, n-am parasit-o. N-am parasit dealurile, vaile si padurile Moldovei, nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul pasarilor. Le-am luat cu mine si le aud cantand in mintea mea”.

PrimulRazboiMondialMoldova

Razboaiele

In timpul Primului Razboi Mondial, Mihail Jora era grav ranit intr-un spital si a fost vizitat de George Enescu. Au vorbit, apoi Enescu i-a cantat la vioara. Mihail Jora: “El, Enescu, mi-a redat in clipele acelea dorinta si vointa de a trai, pe care le pierdusem. El mi-a dat puterea de a lupta impotriva raului si m-a inviat din morti”.

Enescu, mare patriot a ramas in tara in timpul razboaielor”. Enescu a fost un mare patriot, dar nu razboaiele l-au definit astfel, ci o multitudine de actiuni. Trebuie mentionat ca asa era legea: pe timp de razboi, barbatii erau obligati sa se intoarca in tara. De exemplu, Constitutia din 1866: “Tot Romanul face parte sau din armata regulata, sau din militia, sau din garda cetateneasca, conform legilor speciale”. Dar sunt si cativa care au tinut sa “precizeze” ca Enescu a fost scutit de armata. Dar asta nu l-a impiedicat pe Enescu sa participe. “George Enescu cutreiera spitale sau frontul pe timpul razboiului, cantandu-le ranitilor la vioara”. Si nu doar in calitate de violonist sau organizator de concerte, strangand bani pentru oropsiti a participat Enescu la razboi, ci si in cea de infiermier. George Enescu a fost infiermier la Crucea Rosie.

1916: George Enescu si-a oferit serviciile Crucii Rosii Romane dupa batalia de la Turtucaia, din septembrie 1916. La cateva zile dupa dezastrul de la Turtucaia, in spitalul militar amenajat in localul “Scoalei Centrale de Fete” din Strada Icoanei, Bucuresti, inrolat ca infirmier era George Enescu. Acolo l-a intalnit Ioan Rusu Sireanu, fost director al ziarului “Tribuna” din Arad. Acesta si-a notat cateva amintiri despre diferite personalitati aflate in situatii inedite, iar fiul sau Vintila Rusu Sireanu le-a transcris si publicat intr-un mic volum “Vinurile lor…”, in 1968. Ioan Rusu Sireanu a stat cate opt zile pe langa fiecare personalitate: “Aflandu-l pe Enescu in spitalul de raniti, eram socat. Pentru ca aici veneau ambulante, camioane, automobile si chiar carute, care umpleau de dimineata pana seara strada, aducand trupuri mutilate, trupuri zdobite si totul era acoperit de gamete si vaiete si plans disperat… In aceasta atmosfera de mari suferinte, a fost adus un tanar vanjos cu cangrena gazoasa pe care colonelul chirurg trebuia sa-l opereze imediat, ceea ce insemna amputarea piciorului. L-a pus pe scandurile pe care improvizase masa de operatie si, vazandu-l pe Enescu inalt si voinic, circuland cu galeata cu fese printre raniti, apreciindu-i statura si robustetea l-a chemat sa ajute. Enescu a venit imediat si a facut ce i-a spus medicul. Dar nu a rezistat cand a inceput operatia extreme de dura, cu fierastraul”. Lui Enescu i s-a facut rau. Mai tarziu, Ioan Rusu Sireanu a plecat spre casa cu Enescu, foarte trist ca “s-a dovedit atat de slab”. Enescu l-a invitat pe Sireanu in casa, unde, dupa ce i-a mai trecut supararea, i-a cantat Bach. Mai mult aici.

Soldatii romani erau tarani. Oameni de-ai locului, visatori si mandri. Cand va spun buna ziua, parca v-ar privi de sus. Soldatii romani au dat dovada de un eroism extraordinar. Iar in spitale, cereau scuze infiermierelor pentru deranj chiar si atunci cand erau pe patul de moarte”.

4GeorgeEnescuin1916RazboiCruceaRosie

Ion Manolescu: “George Enescu a batut drumurile Moldovei, cantand pentru raniti. Dintre toate glorioasele turnee ale marelui nostru muzician, de-a lungul si de-a latul lumii, turneul lui fara afise, fara sali de concert, fara bilete de intrare, prin Moldova anilor 1917 – 1918, cred ca va ramane cea mai impresionanta pagina din viata sa. Modest ca totdeauna, singur, cu vioara sub brat, intr-un automobil militar hodorogit sau adeseori abia gasindu-si locul intr-un tren supraaglomerat, George Enescu trecea neobservat si necunoscut de cei din jur. Era “unul dintre cei multi” si, desigur, asa voia sa fie. Cand ajungea in orasul pe care si-l alesese, intreba unde e spitalul. Se infatisa cu acel aer usor stanjenit, care nu l-a parasit niciodata, isi spunea numele si adauga ca „as voi sa cant ceva pentru raniti”. N-am avut prilejul niciodata sa-l aud in acesti doi ani. Dar foarte multi camarazi de oaste mi-au vorbit cu lacrimi in ochi de aceste concerte. George Enescu trecea dintr-o sala in alta, ranitii ii cereau sa mai “zica” ceva si el le implinea dorinta, fericit ca poate sa le dea acest ajutor sufletesc. Canta mai ales fragmente din „Rapsodia Romana” si bietii soldati plangeau, gandindu-se probabil la satul, casa si familia lor. Mi s-a istorisit o scena zguduitoare. Nu-mi amintesc in ce spital, dupa ce cantase in toate salile, o sora de ocrotire i-a spus ca intr-o rezerva se afla un ofiter care il roaga sa-i mai cante si lui ceva. Cu vioara in mana, Enescu a pornit in urma surorii care-i transmisese aceasta rugaminte. In rezerva in care abia incapeau un pat si o masuta, zacea un ofiter tanar, mare mutilat de razboi – un pachet de vata si tifon – din care numai ochii mai aveau ceva viu in ei. Enescu a inceput sa cante. In usa acelei odaite de spital si pe culoar s-au adunat toti ranitii care puteau umbla, toate surorile, tot personalul spitalului si ascultau vrajiti. Inauntru plangea ofiterul mutilat, plangea Enescu, plangea si sora care-l condusese, iar arcusul marelui nostru maestru scotea sunete pe care poate nu le mai scosese niciodata”. “Amintiri”, 1962

Mi-a fost dat, nu o data, sa observ cata inseninare inflorea pe obrajii suferinzilor dupa primele note. Aceasta transformare in suflet e suprema ratiune de a fi a muzicii. Daca n-ar exista minunatul ei ecou pacificator, purificator, muzica ar fi o absurda insiruire de sunete”.

Ioan Negulescu (viitorul regizor Jean Negulesco), elev de 16 ani, cercetas voluntar la „Crucea Rosie Romana”: „Asistam la un concert al lui George Enescu, dat in beneficiul combatantilor, refugiatilor, orfanilor si vaduvelor de razboi. Sunetele viorii lui rascoleau sufletele. In timp ce il ascultam, i-am schitat silueta pe o foaie de hartie. Desenul meu incadrat intr-o simpla rama neagra avea sa aiba onoarea de a fi expus in vitrina unei librarii. Ceasuri in sir am patrulat in fata ei, ca sa pot trage cu urechea la comentariile magulitoare ale trecatorilor. Intr-o buna zi, desenul a disparut din vitrina. Il cumparase insusi maestrul. Erau primii mei 50 de lei. Destinul mi-a fost pecetluit pe loc, atunci si acolo: aveam sa fiu pictor. Un pictor celebru!” – „Drum printre stele”, cartea de memorii a regizorului roman celebru in SUA, Jean Negulesco, cu o stea pe „Hollywood Walk of Fame”.

1918: la Iasi. Constantin Bobescu: “Legea pe atunci ii obliga pe toti barbatii sa se intoarca in tara in vreme de razboi. La Iasi, pentru a-i scoate din atmosfera apasatoare pe locuitorii orasului, Enescu a alcatuit o orchestra simfonica cu ieseni si muzicieni refugiati. M-a luat si pe mine la vioara a II-a. Asa am cunoscut marea si adevarata muzica. In 1918, Enescu mi-a propus sa fiu solistul Concertului in Mi Major de Bach. Ce infrigurare m-a cuprins. Pe vremea aceea, un solist nu era asa de “dordolat” (rasfatat) ca acum – era un instrumentist in orchestra si cand ii venea randul piesei la care era solist se ridica din orchestra si venea la rampa. Desi emotiile au fost coplesitoare, am avut succes”.

1918, 27 martie, la Chisinau: Constantin Bobescu: “A sosit si marele eveniment: Alipirea Basarabiei in Romania. George Enescu a fost invitat la Chisinau, impreuna cu orchestra. Salile, unde s-a cantat, au fost, seara de seara, arhipline de oameni cu lacrimi in ochi. La sfarsit, George Enescu ne-a lasat pe cativa: Socrate Barozzi, fratele Jenica (Jean Bobescu), Fior Breviman si pe mine pentru a infiinta cateva institutii muzicale de orientare cultural romaneasca: Opera, formatii camerale etc”.

Si pentru ca tot ni-l reamintim pe George Enescu, cel care a fost martor, prin muzica sa, al unirii Basarabiei cu Regatul Romaniei, poate este bine sa ne reamintim ca pe 27 martie 2013 s-au implinit 95 de ani de la votul istoric al Sfatului Tarii de la Chisinau.

1918ActulUnirii

Mai multe aici.

Mihai Cimpoi, Republica Moldova: „A doua zi dupa unirea Basarabiei cu Romania, George Enescu a sustinut un concert si la Balti, pe 28 martie 1918. Tot atunci s-a infiintat si Societatea Muzicala „George Enescu” de la Balti. Dupa concert, Enescu a declarat pentru ziarul Romania Noua din Chisinau: Asa de mult am indragit acest loc, incat o sa revin curand iarasi pentru a da concerte la Balti, la Soroca si oriunde m-ar chema cineva. As fi fericit daca as putea ajuta din venitul concertelor orice fel de opera nationala sau de binefacere”.

Crucea Rosie Romana: “Numerosi oameni de cultura romani s-au alaturat efortului Crucii Rosii Romane de a sprijini populatia. George Enescu, Grigoras Dinicu, Cella Delavrancea sunt doar cateva personalitati care in timpul celor doua razboaie mondiale au dat concerte in beneficiul Crucii Rosii, au cantat in spitale, la capataiul ranitilor, pentru a le aduce un strop de mangaiere”.

1938: “George Enescu a venit ieri la mine si mi-a adus 100.000 de lei pentru Apararea Nationala. Un gest frumos” – 1938, 8 noiembrie. Constantin Argetoianu, “Insemnari zilnice” (Argetoianu remarca atunci si problemele la coloana ale Maestrului).

In al Doilea Razboi Mondial, George Enescu a organizat saptamanal concerte, iar din banii stransi (se “rupeau” bilete) ajuta ranitii, orfanii si vaduvele de razboi. George Enescu a dirijat cate un concert in fiecare saptamana, luna de luna, fara nicio pauza. In aceasta perioada, Enescu a facut cunoscuta si creatia tinerilor muzicieni romani Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Teodor Rogalski, Sabin Dragoi.

1942, Constantin Bobescu: Cea mai pretioasa perioada cand am lucrat impreuna cu Enescu a fost cea din 1942 – 1944, cand am facut parte din cvartetul sau (“Cvartetul George Enescu”), alaturi de Alexandru Radulescu si Theodor Lupu. Repetitiile le faceam la el acasa (intr-un apartament pe strada de langa Biserica Alba, pentru ca nu sedeau in casa din spatele Palatului Cantacuzino, zestrea sotiei sale Maruca, pe care o inchiria). Repetitiile generale aveau loc la Conservator, in fata studentilor si profesorilor, iar concertele la Ateneu” – din amintirile muzicianului Constantin Bobescu (violonist, dirijor si compozitor roman) din cartea “O viata…un destin” – semnata Florica Gheorghescu, pe baza insemnarilor muzicianului, puse la dispozitie de fiicele sale, Rodica si Sanda Bobescu.

Viorel Cosma: “Datorita lui Enescu am avut, dupa cel de-al doilea razboi mondial, un manunchi de muzicieni adevarati, care au fost recunoscuti peste hotare si care i-au dus lui Enescu faima mai departe. Despre acesti muzicieni s-a vorbit ca despre “Scoala lui George Enescu”: Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Dumitru Capoianu, Miriam Marbe”. 

Premiile Enescu

Multe dintre concertele date de George Enescu la Sinaia si Bucuresti sustineau cauze caritabile nationale sau locale. In calitate de director onorific al Asociatiei Muzicale Romane, George Enescu facea donatii substantiale pentru a plati bursele acordate tinerilor muzicieni romani.

Intrand in contact cu viata, am simtit ca unii au prea mult si altii n-au destul. Incerc de atunci sa restabilesc echilibrul dupa puterile mele”.

Noel Malcolm: “Este important de mentionat ca George Enescu a fost mereu alaturi de tara sa, de viata muzicala romaneasca, pe care a incurajat-o si a sustinut-o moral si material in mod exemplar”- in cartea “George Enescu. Viata si muzica”, 2011 (in UK a aparut in 1990).

Viorel Cosma: “Enescu era un punct de reper pentru intreaga generatie interbelica. A ridicat nu doar nivelul epocii respective, ci si pe al celei care a urmat. Enescu a reusit sa coaguleze in jurul sau personalitatile de varf ale epocii. El este cel care, prin muzica, a sincronizat cultura romana cu cea occidentala”.

1912: “George Enescu a sustinut un turneu in Romania, cantand in mai toate orasele, strangand peste 1.000 de lire sterline (o suma imensa la aceea data) pentru a infiinta si acorda un premiu de compozitie. In 1912, Enescu a instituit Premiul National de Compozitie “George Enescu” iar in 1913 a avut loc prima editie a Concursului National de Compozitie “George Enescu” (ceea ce astazi este Festivalul International George Enescu). Acest premiu, decernat din venituri proprii si constand in sume generoase, a fost singura rasplata materiala si singura distinctie pentru tinerii creatori din Romania in perioada 1912 – 1946”. Premiul de Compozitie oferea castigatorilor sansa de a se specializa la Paris, Viena sau in alte orase cu traditie muzicala, oferea tinerilor compozitori premiati sansa de a-si auzi interpretate in concerte lucrarile premiate. Premiul de Compozitie (I, II, III si mentiuni) era decernat anual, in urma analizarii partiturilor de catre un juriu prezidat de George Enescu, care ulterior, dirija compozitiile castigatoare. Enescu a acordat burse pana la plecarea sa din tara, in 1946. De exemplu, pe Theodor Lupu l-a ajutat sa-si continue pregatirea muzicala la Petesburg, intre 1916 – 1918, dupa care a facut perfectionarea la Paris (devenind in 1924 profesor de violoncel la Conservatorul din Cernauti). Despre alti cativa tineri artisti sprijiniti de Enescu am scris deja aici.

Viorel Cosma: “Enescu avea tot timpul ce povesti, era glumet, spontan, facea catrene, poezii, cuplete. Desena, facea caricaturi. George Enescu lua trenul la clasa a II-a si pleca in turnee in cele mai mici orase de provincie ale tarii. Nu lua bilet la vagonul de dormit, se culca intins pe scaune, asa cum era imbracat. Colegii il rugau pe seful de vagon sa nu mai bage pe nimeni in compartiment fiindca „Maistrul doarmi un pic ca ari conciert la Botsieni”. Din orasel in orasel, pana se strangeau 20 – 25. Sa nu creada cineva ca nu avea maniere; stia sa fie elegant cand se cerea. Insa, cand mergea prin tara, printre oamenii mai putin bogati, se purta asa cum era el, nepretentios si de o mare modestie. A avut extraordinara dorinta de a ridica nivelul culturii romanilor, in special prin muzica. Le canta oamenilor concerte de vioara de Bach. Cineva i-a spus ca oamenii de conditie modesta nu pricep muzica profunda si ca se osteneste degeaba. Enescu i-a raspuns: „Posibil, dar nu-i nimic. Cine nu-l pricepe pe Bach sa-l ia ca medicament”.

Doru Murgu: “Concertele lui Enescu din Banat, din 1912 si 1914, erau terminate mai toate cu purtari pe brate a Maestrului, ori lista de onoruri preconizate de oras – toate menite sa il cinsteasca pe cel mai mare muzician al pamantului romanesc”.

„Era in martie 1913, cand insusi George Enescu a dirijat Poema Romana la Craiova”. Mirela Marinescu, Craiova

1913, Constantin Bobescu: “Trebuie sa vorbesc despre relatia mea cu George Enescu. Prima data l-am inalnit in 1913 la Craiova (Enescu avea 32 de ani, iar Bobescu 14). Venise pentru un recital si cum este firesc a vizitat si Conservatorul “Cornetti”, clasa de vioara – profesor fratele Jenica (Jean Bobescu), al carui elev eram. Toti elevii i-au cantat, asa ca si eu. Am interpretat un Preludiu de Bach. La sfarsit m-a intrebat daca stiu un andante. Am cantat “Traumerei” de Schumann. Enescu, care era langa pian, s-a asezat usor pe scaun si a inceput sa ma acompanieze. Apoi am petrecut toata ziua alaturi de el, ascultandu-l cum repeta piesele din programul pe care il prezenta in seara respectiva. Atunci am auzit uluitoarea cadenta din “Trilul diavolului” de Tartini. Sunetele viorii sale te purtau in lumea impalpabila a visurilor”.

Gabriel Sarkanyi: „De ani de zile, din timpul inaintea inceperii razboiului, de cand ne-au vizitat cei mai mari artisti, n-am mai ascultat un astfel de violonist ca George Enescu, care, ieri seara, in sala mare a Cazinoului Militar, a adus pe ascultatorii sai, prin arta sa deosebita, pana la extaz… Enescu a fost aici sarbatorit din nou si a fost dus de tineri ci chiar varstnici pe umerii lor, in urale puternice, pana la Grand Hotel. In cel de al doilea concert de azi o sa se repete acest triumf in fata unui si mai numeros public. (…) Concertele Enescu au fost unice, placerea artistica de neuitat”. 1921, Timisoara

Nadejdea” ziar romanesc din Timisoara, 1921: „Ii multumim lui Enescu ca a venit la noi si il rugam sa mai indrepte cat mai adeseori pasii sai spre Banatul romanesc”.

In 1921, George Enescu sustinea, pe 2 mai, un concert la Dorohoi, in folosul Teatrului “Unirea”.

Dr. Serban Milcoveanu: „Imi amintesc cum a fost in 1923, cand George Enescu a venit la Slatina. Elevii de clasele a VII-a si a VIII-a de liceu, mai mari decat noi, dupa concert l-au luat pe Enescu pe brate si l-au dus pe strazi, asa, in aer…

Constantin Bobescu: “M-am revazut cu George Enescu in 1928, la Brasov, cand eu eram directorul “Astra”. Atunci mi-a dat o superba dedicatie pe care o pastrez”.  “Cat am stat la Paris pentru studii am avut cinstea de a canta cu George Enescu. Philippe Gaubert, flautist si dirijor de opera, a realizat premiera mondiala a operei “Oedip” de George Enescu in 1936, la Paris”.

Sir Yehudi Menuhin: „Enescu a exercitat in viata mea o inraurire capitala si nu sunt singurul in acest caz. Colindati lumea, intrebati pe muzicienii care l-au cunoscut, care au cantat cu el. Veti afla exact aceeasi reactie. Enescu a fost influenta determinanta in cazul nostru, si nu numai din punct de vedere muzical”.

Orga Ateneului Roman

1914: “George Enescu depune 30.000 de lei pentru orga Ateneului Roman, dupa care lanseaza un apel public in ziarele “Epoca” si “L’Independence Roumanie” pentru orga ce urma sa fie instalata la Ateneu”. Orga Ateneului Roman, din primii bani donati de Enescu in 1914 si stransi tot la initiativa sa, a fost montata abia in 1939. Orga a fost construita de Oscar Walcker din Ludwigsburg. A fost inaugurata pe 22 aprilie 1939 de catre Dr. Franz Schutz, directorul Conservatorului din Viena, care a intertpretat lucrari de J.S. Bach si G.F. Haendel.

In 1914, George Enescu doneaza primii bani, 30.000 de lei, si lanseaza anuntul in ziare. In perioada 1915 – 1916, George Enescu a dat o serie de concerte pentru a strange banii. In 1915, Enescu a dat 14 concerte in Craiova, Caracal, Turnu Severin, Bacau, Botosani, Iasi, Pitesti, Slatina, Constanta, Ploiesti si Galati, si inca 16 concerte in Targu Jiu, Craiova, Targoviste, Turnu Magurele, Ploiesti, Ramnicu Sarat, Ramnicu Valcea, Braila, Galati, Focsani, Tecuci, Bacau si Iasi. In 1916 au urmat 8 concerte in Focsani, Slatina, Campulung, Husi, Iasi, Bacau, Constanta si Bazargic. Seria de concerte de acest fel au fost intrerupte de izbucnirea razboiului. Au urmat concertele de caritate pentru Crucea Rosie Romana si periplul prin spitale, Enescu cantandu-le soldatilor raniti. In aprilie 1939, Enescu era in turneu in America si nu a putut participa la inaugurare, insa in toamna anului 1939 a sustinut patru recitaluri de sonate in Sala Mare, cu orga, a Ateneului Roman. – Dr. Franz Metz, 2005. Orga Ateneului Roman a fost restaurata complet in 2007, de stranepotul constructorului, Gerhard Walcker-Meyer, de la firma “Walcker” si a costat 500.000 de euro.

AteneulRoman2OrgaR

Filarmonica din Iasi

Dupa o tentativa din 1868, nereusita, in 1918 este fondata la Iasi Societatea Filarmonica “George Enescu”.

19171918: George Enescu a stat la Iasi aproape doi ani, timp in care a condus repetitiile orchestrei din Iasi.

1917, Alexandru Garabet: “George Enescu, fie-i memoria pentru totdeauna sa ramana vesnica, a stat un an si jumatate la Iasi. A avut grija de toti, nu ne-a lasat pe nici unul neindrumat. Lucra pedagogic si totdeauna dadea indrumari extraordinare” – Interviu din 1974 cu Alexandru Garabet, primul concert-maestru al Filarmonicii “Moldova” Iasi, acordat profesorului Mihail Cozmei, muzicolog:

1942: Filarmonica de Stat “Moldova” din Iasi, institutie cu activitate artistica permanenta, a avut concertul inaugural la 9 octombrie 1942, sub bagheta lui George Enescu.

Radu Constantinescu: “In toamna anului 1942 am intrat dara in prima stagiune oficiala a Filarmonicii Moldova, dand in total 40 de concerte in stagiunea 1942 – 1943, primul concert fiind dirijat de Maestrul George Enescu, care in acest scop a venit si a stat la Iasi o saptamana intreaga spre a pregati bunele inceputuri ale orchestrei” – relatarea din 15 martie 1945 a fondatorului si primului director al Filarmonicii “Moldova” Iasi, Radu Constantinescu. “Rapsodia Romana nr. 2 a fost una dintre lucrarile dirijate de insusi George Enescu, in concertul de inaugurare a Filrmonice “Moldova”, programat vineri, 9 octombrie 1942, in sala Teatrului National din Iasi”.

4GeorgeEnescuFilarmonicaIasi1916

FilarmonicaMoldovaIasi

George Enescu, 1943: “La Iasi am avut acum, de curand, marea placere sa asist la Simfonica din Moldova care a cantat Eroica de Beethoven in mod demn. Alcatuirile simfonice pe care le vad ca prind puteri imi fac o deosebita placere. Ar fi de dorit ca in fiecare oras cu buna stare sa se injghebe o orchestra simfonica” – interviu pentru “Dacia”, Timisoara, 3 aprilie 1943

Dragostea

Eu, cand iubesc ceva, se graveaza aici… pentru totdeauna. Vreau sa spun pentru toata viata, aici… In inima”.

George Enescu a iubit foarte mult o femeie. A fost, cum s-ar spune “barbatul unei singure femei” (idealul, desigur) – desi sentimentele nu prea au fost reciproce. A avut, totusi, si alte idile si aventuri. George Enescu a fost un barbat frumos, foarte elegant in tinerete, inalt (1,80) dar si cu o personalitate aparte, manierat.

4GeorgeEnescu1la17ani

A fost iubit si admirat de femei si in Romania si in Franta. Printre artistele de cinema din Franta ale vremii tineretii lui, Enescu facea parte din „topul” celor mai atragatori barbati. Cand aparea in public, capta atentia si interesul tuturor. Si prin prezenta, dar si pentru ca mereu spunea lucruri interesante, glumea, radea. Se purta firesc si degajat si putea discuta cu orcine, in orice domeniu, cu mare lejeritate. Enescu se simtea bine in preajma sau in compania femeilor. Ii placeau femeile si a avut aventurile lui. In copilarie, pe la 13 ani, s-a indragostit de Eva Rolland. A urmat perioada in care multe tinere fete doreau „sa ia lectii de muzica cu tanarul, talentatul si frumosul Enescu”. La 17 ani, Enescu dadea lectii de vioara si pian la Bucuresti si la Paris. Una dintre eleve a fost Ninette (Elena Duca, fiica Olgai Brailoiu, doamna de onoare a Reginei Elisabeta). Cei doi au ramas prieteni toata viata. Scriitoarea Maria Dolores Cosoiu a dorit sa divorteze pentru a se casatori cu Enescu.

Pentru mine a iubi este grav si, mai ales, este definitiv. Stiu din experienta ca cel mai bun, singurul mijloc de a cunoaste pe cineva, este sa-l iubesti”.

Femeia pe care George Enescu a iubit-o insa toata viata a fost Maruca (Maria Rosetti Tescanu – prin casatorie printesa Cantacuzino), doamna de companie favorita a Reginei Elisabeta a Romaniei. S-a indragostit de ea cand nu implinise inca 17 ani, iar Maruca avea aproape 20 si era casatorita deja de un an. George Enescu era in saloanele Hotelului Continental din Bucuresti, unde avea loc receptia oferita in onoarea sa de catre ministrul Spiru Haret, dupa prima auditie in tara a “Poemei Romane”, in prezenta familiei regale, la Ateneul Roman, in 1 martie 1898 – Enescu avea 16 ani si sapte luni. Maruca era deja casatorita cu printul Mihail Cantacuzino. Enescu a fost prezentat Marucai, iar ea l-a felicitat, spunandu-i “copil drag”, moment in care tanarul Enescu s-a gandit ca era o dragoste imposibila. Pana in noaptea de anul nou 1906 – 1907, cand Maruca s-a indragostit de el. Din 1907 pana in 1935 s-au intamplat tot felul de lucruri intime in viata lor, separate sau impreuna, care nu ma privesc – se gasesc multe scrise despre idila, intoarsa pe toate partile. Insa. Cand Maruca avea aproape 57 de ani, s-a automutilat din dragoste pentru alt barbat – si-a turnat acid pe fata sau si-a dat foc, nu conteaza. George Enescu a aflat ce s-a intamplat cand era la Paris. A venit la Bucuresti, a dus-o la spitale si sanatorii, in Bucuresti si la Viena, a ingrijit-o pana cand a pus-o pe picioare, timp de 2 ani; si-a inchiriat un apartament pe Calea Victoriei pentru a fi aproape de ea. Maruca a ramas cu o grimasa permanenta de la incident, fapt pentru care in public purta un voal negru pe fata. George Enescu s-a casatorit religios cu Maruca (printesa Maria Rosetti Tescanu – Cantacuzino) in 1937, in apartamentul Marucai de pe Stirbei Voda, cand el avea 56 de ani iar ea mergea spre 59. Chiar si dupa casatoria legala, Maruca continua sa se prezinte printesa Cantacuzino, nu doamna Enescu.

4GeorgeEnescu2la20ani

Cutremurul si bombardamentul

Maruca Cantacuzino-Enescu: „10 noiembrie 1940. In apartamentul nostru de la etajul V al unui imobil nou in care locuiam temporar, zidurile se balansau precum cabina unei nave in timp de furtuna. O zguduitura puternica ne-a trezit intre orele 3 si 4 dimineata, aruncandu-ne din pat si proiectandu-ne la picioarele lui. Parchetul se dizloca sub noi. Pretudindeni, casele din jurul nostru se prabuseau, ingropand locuitorii sub ele. La Sinaia, vila „Luminis” nu avea nicio fisura, in timp ce in vecinatate toate casele suferisera mari stricaciuni, fiind jeliti mai multi morti. Sinaia fusese totusi mai putin incercata decat Bucurestiul si alte orase de provincie”.

Maruca Cantacuzino-Enescu: „4 aprilie 1944. Ferestrele camerei in care George Enescu compunea faimosul Cvartet in mi bemol major se sparg si tasnesc in mii de cioburi. Usile se smulg din balamale. Pe cerul limpede al primaverii, rostogoliri, salve de artilerie, explozii, „nou seism” provocat de data aceasta de nebunia ucigasa a oamenilor. Casele din jurul nostru se zguduie si apoi se prabusesc peste oameni. Oamenii alergau pe strazi stragand „Rusii!”. Nepotica mea de 4 ani, demna fiica de pilot, spune „Nu, sunt americanii!” – copilul le recunoscuse avioanele. Primul bombardament american a dat nastere la veritabile scene de apocalips la care George Enescu si eu insami asistam de sus, de pe terasa noastra. La 50 de metri de noi, oamenii ardeau pe acoperisurile pe care se refugiasera cand Hotelul Splendid a luat foc. Automobile in flacari, cu soferi morti la volan, pasageri calcinati pe fundul caroseriei, trecatori fugind rataciti, dezorientati. Ritmul exploziilor se accelera cu fiecare minut, zguduind temeliile casei pe care ne hotarasem sa nu o parasim”. Maria Cantacuzino-Enescu, iulie 1953, Fontainebleau, „Amintirile unei printese”. 

fundatia-carol-4-04-44-biblioteca-centrala-universitara

Cutremurul din 10.11.1940 a avut 7,4 grade pe Richter. Faza critica a durat 3 minute, la 3,39 minute noaptea. In Bucuresti au fost inregistrati 300 de morti, majoritatea de la blocul Carlton de 12 etaje din Bd. Bratianu. Dupa prabusire, blocul a luat foc. In Bucuresti, s-au prabusit aproape toate plafoanele salilor de spectacole. S-a prabusit turla Bisericii din Str. Berthelot. Calea Victoriei era blocata de ziduri prabusite. Molozul de la cladirea Uniunii Camerelor de Comert din Str. Sarindar bloca trecerea. Au fost distruse Ambasada Americana, Hotelul Postei, cladirea Ministerului Agriculturii, cladirea Marelui Stat Major de la intrarea in Cismigiu.

Bombardarea Bucurestiului in 1944 a fost unul dintre cele mai tragice evenimente, soldat cu moartea a peste 5.000 de bucuresteni de-a lungul a 17 bombardamente, din 4.04.1944 pana la 7.05.1944. Primul a fost in plina zi, pe 4 aprilie 1944, cu 200 de bombardiere, care au transformat in cateva minute Bucurestiul in ruina. Mii de morti si sute de case distruse. Bilantul celor 17 bombardamente aeriene: au fost ucisi 5.524 de locuitori; au fost raniti 3.373 de locuitori; au ramas fara adapost (sinistrati) 47.974 de locuitori; au fost distruse total 3.456 de case de locuit; au fost distruse partial 3.473 de case de locuit; au fost avariate 401 case de locuit; au luat foc 2.305 de cladiri. Americanii si englezii me-au atacat cu 3.640 de avioane de bombardament, 1.830 de avioane de vanatoare pe timp de zi. Noi ne-am aparat cu 601 avioane de vanatoare romanesti si 709 avioane de vanatoare germane.

AteneulDupaBombardamente1944

Daca iubiti Ateneul, aici gasiti istoria lui in imagini.

Mai multe fotografii si date interesante despre dezastre aici si aici.

Boala si suferinta

Mi s-a intamplat azi. Dadeam o lectie. Am simtit ceva in bratul stang. Am fugit si m-am intins pe pat. Si iata, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atat mai bine, voi spune mai putine prostii” – bilet scris pentru prietenul sau Marcel Mihalovici, chiar in ziua de 14 iulie 1954. Acesta a fost momentul cel mai grav. Insa in decembrie 1936 George Enescu suferise un atac de cord in timpul unui concert la Oradea, cand deja suferea de spondiloza spinala anchilozanta. De altfel, George Enescu suferea de o boala de inima inca de la 18 ani. In 1938 problemele la coloana vertebrala erau vizibile. Pana in 1946, la plecarea din tara, spondiloza il chinuia groaznic si ii deforma corpul, cand mergea pe strada se sprijinea de prieteni. In 1950, in timpul unui concert la Londra, a facut primul accident cerebral vascular, cazand de pe podium. A fost adus la Paris cu avionul, de catre Sir Yehudi Menuhin, care l-a internat in spitale si sanatorii pana cand si-a revenit, cat de cat. Pe 14 iulie 1954 face din nou un accident cerebral vascular, in urma caruia ramane paralizat pe o parte a corpului. A trebuit sa mentionez acest aspect neplacut al vietii sale pentru ca un absolvent de stiinte politice, care se recomanda profesor, l-a acuzat public pe Enescu ca s-a dat cu comunistii, ca noroc cu Maruca care i-a “interzis” sa se intoarca in Romania, ca nu lua parte activ la viata diasporei din Franta, ca nu ajuta diaspora prin manifestatii sau mai stiu eu ce semnaturi sau mitinguri – exact ce ii trebuia lui Enescu sa moara mai repede. Poate ca politologul ar trebui sa se documenteze mai bine. In primul rand despre felul de a fi al lui Enescu, apoi despre ce inseamna atacul de cord si accidentul vascular cerebral, daca se poate sa citeasca cu atentie documentele CNSAS – si dupa aia sa arunce, daca ar mai fi posibil, cu noroi intr-un om care face onoare Romaniei.

5GeorgeEnescuCompozitorParis1953

George Enescu a declarat, marcat de dorul de tara, ca el era, de fapt, un mare singuratic. Mai ales cand se retragea sa lucreze, ore in sir, ca “zidit intr-o tacere interioara”, iar pe scena se simtea “nemiscat si zidit in singuratate”. A fost intrebat in iarna anului 1931, intr-un interviu sustinut in limba germana la Timisoara, despre situatia dificila in care s-a aflat in perioadele in care a concertat in Banat. Enescu a raspuns: “In perioada de dupa primul razboi de-abia anul trecut am fost intaia oara la Budapesta. Te-as ruga sa evitam orice problema nationala, ea nu este demna de noi, e o chestiune urata, care ii priveste pe politicieni”. Lui Enescu nu i-a placut nimic din ce tinea de politica. La urma urmei, nu poti sa ceri chiar totul de la un om.

Exilul

Plecarea (fuga) lui George Enescu din 1946 a fost foarte bine pusa la punct, timp de un an, si tinuta in mare secret – intr-un fel, cred ca Enescu a reusit sa pacaleasca vigilenta regimului. Sir Yehudi Menuhin le-a facilitat intrarea in SUA, facand rost de documente, inclusiv de vize – si organizand un turneu de concerte, Maruca a vandut cateva mobile si obiecte de pret din casa pentru a face rost de bani, iar Enescu a organizat un concert in URSS, pe care l-a efectuat inaintea de fuga in America. Enescu si Maruca au plecat spre SUA pe 10 septembrie 1946, cu vaporul de la Constanta – toata lumea crezand ca pleaca sa sustina un concert mai intai in Franta. In drum spre portul Constanta, pe 10 septembrie 1946, Maestrul a fost insotit de avocatul Romeo Draghici, care a observat ca Enescu era foarte abatut. Maestrul Enescu i-a spus ca este suparat ca ii fusese confiscat tot, ajungand la batranete in saracie: “Cred ca nu ma mai intorc. Ce stii mata, coane Romica, cata suferinta e in mine. Dar voi munci. Voi munci pana in ultima clipa a vietii. Dar totusi voi muri in nevoie… Nu vreau sa primesc vreodata nici un ban, daca nu va fi produsul muncii mele”. Enescu a primit azil politic in America, cu ajutorul lui Yehudi Menuhin. Cand a ajuns in New York, George Enescu a fost intampinat de Parintele Vasile Hategan care slujea la Parohia “Sfantul Dumitru” din 1941. Maestrul Enescu avea 65 de ani, varsta la care ar fi trebuit sa se odihneasca pe pamantul sau, pe care si-l cumparase din munca cinstita, si traiasca din roadele sale. Insa pamantul fusese confiscat, iar Enescu, marcat profund, era nevoit sa munceasca prin straini. Atunci i-a spus Parintelui Hateganu: “Parinte, imi este foarte greu. Am ajuns la mila oricui, plin de datorii. Sunt cersetor in lume”. La New York, George Enescu a muncit, dand lectii de interpretare (Master class) la faimoasa scoala “Mannes Music School” si si-a onorat contractele. Dar nu s-a putut acomoda si dupa trei luni a plecat in Franta. Ajuns la Paris, George Enescu a continuat sa munceasca: a dat concerte, a sustinut colocvii si conferinte, a dat lectii de interpretare. A trait in Franta, dar nu si-a luat niciodata si cetatenia franceza. Statul francez l-a onorat cu premii importante. Dupa 1949, starea de sanatate s-a agravat si a trebuit sa renunte la a da concerte. La Paris a locuit din 1946 pana in 1954, mai mult singur, in micul sau apartament proprietate din Rue de Clichy, nr. 26-28, in care erau doar doua camere mici si o baie, nu exista bucatarie – baia era folosita si pe post de bucatarie. In 1954 nu mai avea puterea de a intretine financiar apartamentul. Atat de mult a suferit Maestrul Enescu din pricina acestei situatii incat le spunea prietenilor: “Viata mea a fost o catastrofa…” 

5GeorgeEnescu7Profesor1947

La insistenta prietenilor s-a mutat in hotelul “Atala” de 4 stele din Paris, intr-un apartament pus la dispozitie gratuit de directorul hotelului (tot un roman, Adamache), inconjurat de prietenii sai muzicieni, cu ingrijire permanenta – dar nu a sotiei. In hotel a trait aproape un an, trist si grav bolnav, pe jumatate paralizat, vegheat in permanenta de o infirmiera / asistenta sociala. Prietenul si avocatul sau, Romeo Draghici, i-a trimis din tara cei 74.000 de lei depusi la CEC, sub forma de drepturi de autor. Ultimele zile de viata i-au fost vegheate si de Regina Elisabeta a Belgiei, care a venit special de la Bruxelles in mai 1955. George Enescu a fost spovedit si impartasit de un Preot ortodox de la Biserica romaneasca din Paris. George Enescu a avut auzul si memoria muzicala perfecte pana in ultimul moment al vietii. In seara de 3 mai 1955, a fost vizitat de violonistul Serge Blanc, care, in soapta, a intrebat, din camera alaturata, daca Maestrul mai este lucid “Est-ce qu’il est encore lucide?” A primit raspunsul chiar de la Enescu, printr-un calambur: “Luci… de Lammermour” (opera lui Donizetti). Dupa cateva ore a murit. George Enescu s-a stins in noaptea de 3 spre 4 mai 1955, fara lumanare.

Se spune ca doar infiermiera era de fata. Sotia sa, Maruca, care nu a dorit sa locuiasca cu Enescu la hotel, asa cum nu a vrut sa locuiasca nici la castelul lui Chateaubriand, “La Valee-aux-Loups”, nu i-a fost alaturi in ultimul moment. Catelusul Mutzerli sigur era cu el. Nu l-a parasit pana in ultima secunda.

6GeorgeEnescuSiMutzerli1955

Pe 7 mai 1955, Maestrul George Enescu a fost dus la Biserica romaneasca din Paris unde i-a fost savarsita slujba religioasa ortodoxa, dupa care a fost ingropat in cimitirul istoric “Pere Lachaise” din Paris.

Povestea aceasta a mea incepe acolo, pe plaiurile Moldovei si se ispraveste aici, in inima Parisului, Pentru a merge din satul in care m-am nascut spre marele oras, unde-mi sfarsesc zilele, am strabatut o cale anevoioasa. A fost lung, desigur, acest drum. Cat de scurt mi s-a parut…

Sir Yehudi Menuhin, la un an de la moartea maestrului, la comemorare, spunea: “Nu, nu este adevarat ca a fost uitat si din cauza asta a murit in saracie. Nu s-a putut face mai mult pentru ca George Enescu era de o demnitate extraordinara. El si-a avut socotelile sale cu Dumnezeu si nu cu oamenii”.

Sir Yehudi Menuhun a incercat sa ii infiinteze lui George Enescu o pensie viagera din momentul in care nu mai putea tine lectii, dar Enescu a refuzat-o. Un prieten chiar a remarcat ca George Enescu nu ceruse niciodata nimic in perioada aceea – cu o singura exceptie: “o lingura de dulceata”. In 1953, vazand ca Maestrul se simte din ce in ce mai rau, Marcel Mihalovici si Yehudi Menuhin au planuit sa il instaleze in Casa (castelul) “La Vallee-aux-Loups Chateaubriand”, cheltuielile fiind asigurate de Menuhin, chiar au instalat un pian acolo. Dar George Enescu i-a refuzat delicat, si pentru ca Maruca nu vroia sa il insoteasca. Apoi a urmat atacul cerebral grav din iulie 1954. L-au convins sa se mute la hotelul de 4 stele, intr-un apartament, unde erau mai multe avantaje, inclusiv servirea meselor si o infiermiera – Maruca nu gatea si nici nu il ingrijea, sustinand ca nu se pricepe. Asa a acceptat Enescu sa se mute la un hotel proaspat renovat, adus la categoria de 4 stele si luat in proprietate de trei romani. Directorul hotelului i-a pus la dispozitie gratuit apartamentul 40 de la etajul 4, cu vedere la strada, inclusiv personal auxiliar (curatenie, ingrijire, servirea mesei). Fara ca maestrul sa afle, directorul hotelului platea consultatiile medicului cardiolog. O infiermiera / asistenta sociala, se pare ca tot romanca, se ocupa de cele necesare, platita, tot fara stirea maestrului, de Regina Elisabeta a Belgiei (Regele Albert al Belgiei, sotul sau, facea parte din familia Regelui Carol I). Marcel Mihalovici si Yehudi Menuhin i-au adus un pian cu coada, la care toti cei care il vizitau cantau. Foarte apropiat prieten si colaborator al maestrului a fost si muzicianul roman George Boskoff, din Iasi (profesor de pian la conservatorul din Bucuresti 1904-1907).

Pamantul si credinta

Prof.univ.dr. Vasile Vasile: „Pentru Enescu, religia nu era doar o zona a teoreticului ci un mod de a trai si de a crea, de a asocia iubirea cu generozitatea si de a realiza mult dorita triada Adevar – Bine – Frumos”.

Sir Yehudi Menuhin: „Enescu a fost o mare personalitate, o fiinta minunata, o persoana de o mare bunatate, devotat si loial, tandru. Era tipul unui cavaler medieval, o persoana de o calitate extraordinara. Un mare om, de onoare, extraordinar patriot, care si-a iubit poporul, si-a iubit tara, a iubit muzica populara”.

George Enescu a lasat un testament in 1945, in care si-a exprimat clar si ferm dorinta de a fi inmormantat crestineste, adaugand cu creionul pe spatele plicului sigilat, lasat avocatului si prietenului sau Romeo Draghici: “Doresc ca inmormantarea mea sa fie cat mai simpla. In schimb, sa se dea cat mai multe pomeni si daruri, George Enescu, 14 iulie 1945”.

Desi a fost nevoit sa paraseasca Romania in 1946, dupa instaurarea comunismului, George Enescu nu a renuntat niciodata la cetatenia romana si intotdeauna se recomanda ca fiind de nationalitate romana, fiu de agricultor. Unii spun ca a plecat din Romania (s-a autoexilat) din cauza originii burgheze a Marucai, de frica sa nu i se intample ei ceva, dar se uita sa se mentioneze ca noua putere de la Bucuresti l-a lasat pe George Enescu fara nimic inca din 1945, ca l-a tratat ca pe “mare mosier” si i-a confiscat tot pamantul, si pe cel cumparat de el, si pe cel mostenire de la strabuni. Enescu a declarat public ca acest lucru l-a suparat. In plus, se stia foarte bine si nu ii era iertata apropierea lui George Enescu de familia regala. Practic, nu avea nicio sansa. Sir Yehudi Menuhin: “Enescu a fost un mare patriot si era devotat familiei regale. Desigur, ei l-au si ajutat. In apartamentul de la Paris tinea un mare si frumos portret al Reginei Maria. Si in vila sa “Luminis” din Sinaia, am intalnit-o pe Regina”. La vila de langa Paris, la Bellevue, avea un tablou cu Regina Elisabeta a Romaniei, daruit chiar de ea, cu dedicatie. Nu s-a mai intors niciodata acasa, fapt pentru care Enescu a suferit ingrozitor. Nici nu este de mirare ca a facut din nou atac cerebral. George Enescu s-a comportat ca orice bun roman, ca omul cu dragoste de tara care era, insa, ca fiecare om, a avut si el o limita a suportabilitatii. La Paris era mereu cuprins de tristete si cadea, ore intregi, intr-o nostalgie bolnavicioasa. Daca ii cititi memoriile, ii ascultati interviurile, veti vedea si il veti auzi pe Enescu repetand obsesiv cuvintele: pamant, pamant romanesc, tara, tara romaneasca, romani, religie, credinta, Dumnezeu, intoarcere pe pamant romanesc cu ajutorul lui Dumnezeu. Prima sa mica lucrare de la 5 ani, inspirata din muzica lautarilor din Cracalia se numea “Pamant Romanesc, opera pentru pian si vioara de George Enescu, compozitor roman, in varsta de cinci ani”. “Mica bucatica bisericeasca” a compus-o cand avea 8 ani. Este cunoscuta ca “Piesa religioasa in Sol major pentru pian”. Enescu considera la batranete ca aceasta lucrare din copilarie a fost elementul sau de legatura cu divinitatea. George Enescu: “O luna de zile pe an trebuie sa vin sa calc pe pamantul tarii mele”; “Singura valoare sigura este pamantul”; “Pamantul si religia au fost divinitatile copilariei mele. Le-am ramas credincios, transferandu-le in muzica”. George Enescu era un om credincios, a crescut in familie cu credinta, el s-a nascut din credinta. Cand ii iei unui om ce ii este mai sfant, pamantul romanesc de sub picioare si ii negi credinta in Dumnezeu, mostenita de la strabunii sai preoti ortodocsi si de la parintii care se rugau pe la manastirile din Moldova sa aiba si ei parte de un copil – cele doua valori supreme care l-au ghidat in arta, la ce sa te astepti? Comunistii nu doar ca il negau pe Dumnezeu, il si interziceau cui mai indraznea sa creada. George Enescu: “Cum cred in muzica pe care am iubit-o, atat cred si in Dumnezeu, care m-a creat. Dupa umila mea parere, trebuie sa fii un adevarat naiv, ca sa declari serios ca Dumnezeu nu exista. Insusi faptul ca e invizibil ne face sa-L adoram”.

Aici venea George Enescu sa se inchine si in aceasta biserica romaneasca i-a fost savarsita slujba de inmormantare in 1955:

5Paris1BisericaRomaneasca

Catedrala Mitropolitana din Paris – Biserica Romana “Sfintii Arhangheli Mihail, Gavriil si Rafail” din Paris – cunoscuta si ca “Biserica exilului” – este proprietate romaneasca. A fost si este acasa, un fel de pamant romanesc pentru romanii care se simteau si se simt departe de tara lor. Inainte de a fi biserica ortodoxa, a servit drept capela studentilor de la Colegiul “Jean de (Dormans) Beauvais” si dateaza din 1380. Capela a avut acelasi architect, Raymond du Temple – cel al palatului Louvre si al catedralei Notre-Dame. In 1882, pe 25 noiembrie, capela a fost cumparata de Regele Romaniei Carol I, urmand sa devina Biserica romaneasca de azi. A costat 300.000 de franci, o suma colosala in epoca. Din 1883 pana in 1891 a fost reamenajata, sub indrumarea preotului Ioan Severin. A fost tarnosita in 1892 de catre Episcopul Ionochentie Ploiesteanu. Biserica romana este situata in Cartierul Latin, str. Jean de Beauvais la nr. 9. Au participat la slujbe si si-au adus aportul, in masura posibilitatilor fiecaruia, George Enescu, Constantin Brancusi (in strana mare, imparateasca, canta “tarcovnicul” Brancusi), Mircea Eliade (si membru al Consiliului parohial) cu sotia sa Cristinel, Elvira Popescu, Razvan Noica (fiul lui Constantin Noica), Eugen Ionescu, sotia sa si fiica Marie-France, Emil Cioran, Henri Coanda, Nicu Steinhardt, Vintila Horia, Marta Bibescu. In biserica s-au savarsit slujbele de inmormantare pentru George Enescu; Constantin Brancusi; Henri Coanda; Mircea Eliade (a cerut sa ii fie adus aici trupul neinsufletit din SUA); Elvira Popescu, in prezenta Presedintelui Giscard d’Estaing; Eugen Ionescu in 1994, in prezenta Regelui Mihai I. Razvan Noica, viitorul ieromonah Rafail Noica, descoperea Ortodoxia la aceasta biserica. Printul Constantin Moruzi s-a casatorit in aceasta biserica. Ca preot slujea si Constantin Virgil Gheorghiu, preot ortodox roman, fiu si nepot de preoti ortodocsi, poet, jurnalist, corespondent de razboi in 1941 (“Ard malurile Nistrului”, 1942), atasat de presa la Legatia Romaniei de la Zagreb, romancier (“Ora 25”, 1949 – ecranizat in 1961 la Hollywood).

5Paris2IcoanaSfințilorArhangheli

Ca pot comunica cu bunul Dumnezeu, cu muzica mea, ma bucura, pentru ca eu sunt un om profund religios, cred. Sunt un simplu si umil credincios, dar dintre cei mai ferventi, toate le fac cu credinta si iubire pentru El”.

George Enescu si Biserica romaneasca ortodoxa din America

Prima biserica romaneasca din SUA a fost fondata in 1904, in Cleveland, Ohio – “St. Mary’s Orthodox Church”. In 1931, George Enescu si-a dat acordul pentru ca “Reuniunea de cantari”/”Societatea de Melodii” – corul bisericii ortodoxe romane din Cleveland, fondat de Preotul Ioan Truta pe 2 noiembrie 1928, sa ii poarte numele, respectiv “Corul George Enescu”. Maestrul Enescu l-a cunoscut pe Parintele Vasile Hategan (care in perioada 1941 – 1955 a slujit la Parohia “Sfantul Dumitru din New York) in 1933, cand isi facea studiile la Bucuresti. Parintele Hategan, devenit preot confesor al Maestrului Enescu de cate ori ajungea in America, era nascut in America in 1915, din parinti romani emigranti originari din Sebes, stabiliti in Ohio, la Youngstown (Ioan si Rafila Hategan). Parintele Hategan si-a facut studiile medii in SUA apoi a plecat in Romania, in 1933, facand studii la Sibiu – liceul “Gheorghe Lazar” si Institutul Teologic “Andrei Saguna”. Si-a dat doctoratul la Facultatea de Teologie din Bucuresti si in parallel a urmat si cursuri de Literatura si Filosofie. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a plecat in Anglia, studiind la SouthWestUniversity – Exeter si la CambridgeUniversity. S-a intors in SUA, studiind in continuare la universitatile Youngstown, Colombia si Case Western. A fost hirotonit preot in 1941. Mai multe despre Parintele Hategan aici si aici. Despre “Corul George Enescu” din SUA aici.

Marea dorinta a lui Enescu era ca in Romania sa se schimbe ceva si sa se intoarca acasa. “Dorinta mea cea mai statornica este de a ma intoarce-n tara si sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa vie si ziua aceasta pe care o doresc si o astept”.

In 1951, autoritatile comuniste l-au invitat sa revina in Romania, cu propunerea de a patrona “Saptamana Muzicii Romanesti”. George Enescu a spus ca se intoarce cu bucurie, dar roaga ca filosoful Dimitrie Gusti, fost ministru al culturii in 1932 si presedinte al Academiei Romane pana in 1946, unul dintre fondatorii Muzeului Satului din Bucuresti in 1936, precum si filosoful Constantin Radulescu-Motru, fost director al Teatrului National Bucuresti in 1918, presedinte al Academiei Romane pana in 1941, sa fie reprimiti in Academia Romana. Rugamintea insa nu a avut roade.

George Enescu era membru al Academiei Romane, din 1933, fiind primul om de muzica din Romania primit in Academia Romana. George Enescu catre membrii Academiei, in 1933: „Muzica, revarsandu-se-n adancimile sufletului, patrunde misterioasa cele mai tacute taine ale simtirii. Astazi, pentru intaia data, Academia Romana, acest sanctuar al cuvantului, isi deschide portile spre a primi muzica sub cupola sa. Este o zi de dulce bucurie, cand in templul cugetarii si-al intelepciunii, solemn paseste Euterpe, muza mandra si binefacatoare”. Gheorghe Titeica catre George Enescu, in 1933: „Dumneata esti o pilda de urmat si o dovada ca un mare artist poate fi, in acelasi timp, si un mare caracter. Dumneata esti in strainatate un stralucit reprezentant al neamului romanesc, iar actiunea dumitale de misionar pentru cunoasterea si intelegerea tarii este sigura si durabila”.

Politica nu are ce cauta in cultura

Tot ce s-a spus, scris, evocat in Romania despre George Enescu, din 1946 pana in 1989, a fost in mare parte contrafacut si “ales” cu grija, pentru ca exilul lui George Enescu a fost una dintre cele mai mari palme date autoritatilor comuniste. Fuga lui Enescu din tara a fost pata de pe obrazul autoritatilor comuniste si a fost considerat un subiect tabu, despre care nu trebuia sa se discute prea mult. Pentru ca Enescu era un mare nume in lume, comunistii incercau din rasputeri ca toata lumea sa creada ce Enescu era adept al noii politici si puteri instalate in Romania.

Petru Romosan: “Exista un document exceptional, o scrisoare din 1949, in care marele muzician Enescu isi exprima clar pozitia fata de noul regim comunist de la Bucuresti si abdicarea Regelui. Scrisoarea era adresata ca raspuns, compozitorului si pianistului Mihail Andricu, trimisa de George Enescu din New York, la 25 ianuarie 1949, la 3 ani dupa plecarea sa din Romania”. George Enescu: “Este nedrept sa fie date afara din Academia Romana valori nationale, mai ales in domeniul stiintific, artistic si intelectual, sub pretext ca au alte opinii politice. Politica n-are ce cauta in sferele inalte ale culturii, care trebuie sa fie sfanta, ceva de care nu trebuie sa te atingi (…) Eu nu am nimic de-a face cu o Academie politica. Am acceptat totul, cu conditia sa fie de ordin exclusiv artistic, si strig in gura mare ca nu inteleg sa fiu amestecat in nimic din ceea ce e de ordin politic. Nu exista cale de mijloc. Vreau sa vad pana unde merge respectul neconditionat pentru munca pur si simplu. Eu sunt un muncitor si atat”.

Scrisoarea-de-independenta-fata-de-regimul-comunist-a-lui-George-Enescu-Compania-Ziaristi-Online

Mai multe (si scrisoarea in franceza) pe Ziaristi Online – aici.

Cand Enescu s-a referit la “Am acceptat totul, cu conditia sa fie de ordin exclusiv artistic” se referea si la aducerea in tara in 1946 a lui Yehudi Menuhin. In filmuletul care urmeaza, Lordul Menuhin chiar ne atentioneaza asupra faptului ca regimul comunist s-a folosit de renumele lui Enescu, mai alesc dupa ce a murit. Lord Menuhin: “Enescu a fost impotriva regimului communist”. Filmul se numeste Enescu in inima mea si este un documentar exceptional, in 3 parti, realizat de Florica Gheorghescu si TVR. In partea I prezentata mai jos (7 minute), Enescu in my heart – interviul (tradus in romana) cu Sir Yehudi Menuhin este realizat in Duminica Floriilor 1993, la resedinta Lordului Menuhin din Chaster Square 65, Londra. Sunt prezentate imagini senzationale cu Enescu in 1942, 1945 si 1946; George Enescu cantand “Doina”, la Paris, in 1951 (doar vocea si pianul) si o scurta imagine:

Mai multe despre filmul documentar Enescu in inima mea si de unde il puteti cumpara puteti citi aici.

George Enescu la Dorohoi. Sau cum sa pici nevinovat in troaca politicii.

Pe 9 noiembrie 1931, Victor Dimitriu, presedintele Primariei din Dorohoi si administratia locala hotarau “in semn de adanca pretuire, in unanimitate, prin aclamatiuni si aplauze” sa proclame pe George Enescu “Cetatean de Onoare al comunei urbane Dorohoi” si in acelasi timp “ordona inscrierea sa in listele de alegatori ai comunei Dorohoi, in semn al celei mai inalte admiratiuni si ca supreme si totusi modest omagiu ce-I putem aduce”. Din acest act rezulta ca George Enescu nu avea resedinta oficiala in Dorohoi si nu avea dreptul de a alege sau de a fi ales in acest oras, pana in 1931. De aici pana la propunerea si alegerea lui George Enescu ca reprezentant al Dorohoiului in Adunarea Deputatilor nu a mai fost decat un pas.

Comunistii s-au folosit de reputatia Maestrului Enescu in Dorohoi si de respectul pe care locuitorii Dorohoiului i-l purtau si asa l-au propus pe liste. In lipsa. Locuitorii Dorohoiului stiau foarte bine ca George Enescu nu facea parte din niciun partid, ei l-au ales pentru ca il iubeau. George Enescu era plecat in SUA in noiembrie 1946, cand au avut loc alegerile. La 1 decembrie cand a fost ales, Enescu era tot in SUA. La sfarsitul lui decembrie 1946 Enescu se stabilea definitiv la Paris, ori comunistii l-au lasat pe Enescu ca reprezentant al judetului Dorohoi in Adunarea Deputatilor pana in 24 decembrie 1948, desi el era in exil la Paris. George Enescu era doar un nume pe o lista, nu un participant la viata politica, nu un adept. Un nume important al Romaniei, de care comunistii s-au folosit pentru “a dovedi intregii lumi marele atasament al marilor personalitati romanesti fata de noua oranduire”.

Alte informatii despre Enescu in Dorohoi in cartea “George Enescu – Meleagurile natale si ale copilariei”, 2009, Ionel Bejenaru – aici.

Petre Constantinescu-Iasi, devenit ministrul informatiilor in 1946, l-a pus pe liste pe George Enescu. In Marturii – Procesul Comunismului, apare capitolul “1-18 noiembrie 1946. BPD, Campania electorala, faza finala. Pe 13 noiembrie 1946, Scanteia publica, cu fotografii, numele si date despre 15 candidati ai BPD. Separat, C. Chirita si Alex. Balaci prezinta “4 fruntasi ai culturii romanesti”, candidati ai BPD: Sadoveanu la Bucuresti, Enescu la Dorohoi, G. Calinescu la Botosani si Gala Galaction la Valcea”. Mai multe aici.

Securitatea

Din volumul “George Enescu, un exil supravegheat”, aparut in 2011 sub sigla Editurii Casa Radio, al muzicianului Ladislau Csendes, fost presedinte CNSAS, conferentiar la Universitatea de Muzica din Bucuresti, aflam ca Enescu era dorit in Romania doar pentru ridicarea in slavi a comunismului si ca Enescu a avut dosar de urmarire la securitate, fiind gasite 50 de documente in acest sens. Volumul este insotit de un CD cu lucrari compuse de George Enescu in exil, precum Poemul simfonic Vox Maris, Uvertura de concert op. 32 in caracter popular romanesc, Simfonia de camera op. 33 si Cvartetul nr. 2, op. 22. Din pacate, volumul nu cuprinde toate datele importante din documentele securitatii comuniste, care sa il disculpe pe Enescu.

Ladislau Csendes: “Si daca ne imaginam un Enescu apreciat de autoritatile comuniste, pentru valoarea lui de simbol cultural, pentru calitatea lui extraordina de muzician, atunci ne inselam. In arhivele CNSAS s-au descoperit peste 50 de documente – dosare, scrisori, acte, informari – care ne arata ca Enescu nu era apreciat decat pentru faptul ca o eventuala reintoarcere a lui in Romania ar fi ridicat prestigiul regimului comunist de la Bucuresti. Si sa nu credeti ca nu i-au promis, cum se spune in popor “marea cu sarea” pentru a reveni: de la recunoastere, la venituri si o eventuala recuperare a unei parti din averea care ii fusese confiscate in Romania”.

In timpul in care Petru Groza il invita obsesiv pe George Enescu sa se intoarca in Romania pentru a sustine concerte, promitandu-i cele amintite, nu doar in 1951 ci si in 1952, adolescenta de 16 ani, eleva Maria Ioana (Oana) Cantacuzino, fiica aviatorului Bazu Cantacuzino, nepoata Marucai Cantacuzino-Enescu si nepoata prin alianta a lui George Enescu, legatara sa testamentara pentru drepturile de autor, cunoscuta astazi cu pseudonimul literar Oana Orlea, era inchisa in inchisorile comuniste din 1952, pentru 4 ani, din care a “executat” 2 ani, la Vacaresti, Jilava, Targsor, Mislea, Malmaison si lagarul de munca din Pipera. George Enescu i-a transmis lui Petru Groza ca nu poate veni in Romania daca nu o elibereaza pe Oana, lucru care nu s-a intamplat. Din momentul in care, in 1953, George Enescu devenea foarte bolnav, aproape paralizat, pierzandu-si astfel capacitatea de munca si forta artistica, nu a mai reprezentat “importanta majora” pentru regimul comunist, considerand ca venirea in Romania a lui Enescu in aceasta stare nu mai avea impactul scontat si asa l-au lasat in pace.

Ladislau Csendes: “Imaginati-va un Enescu prins intr-o astfel de situatie, in plus cu o sotie care nu se putea obisnui sa traiasca in saracie. Cu toate acestea, Enescu era preocupat de muzica. O persoana cu coloana vertebrala, asa cum putini cred ca mai reusesc sa fie astazi”.

Dupa care au lansat zvonul ca Enescu a trait si a murit in mizerie la Paris, lucru total fals. A fost sarac, a fost nevoit sa vanda vila din Bellevue de langa Paris (probabil si apartamentul), dar nu a murit in mizerie. Un alt document descoperit la CNSAS arata aspectele legate de faptul ca diaspora romana din Paris nu era in relatii prea bune cu Enescu, pe motiv ca era “posesor” al unui pasaport oficial pe care scria “RPR”. Fals: pasaportul lui Enescu era cel vechi, cu stema regala, acelasi pe care l-a folosit si in momentul turneului din URSS si in SUA si intrarea in Franta – Yehudi Menuhin ii obtinuse lui Enescu viza si azilul politic in SUA, in mare secret, intre 1945 – 1946. Diaspora ii mai reprosa lui Enescu ca nu se implicase “pe fata” (public) in activitatile impotriva regimului de la Bucuresti – dar cred ca am lamurit aspectul: George Enescu era un om bolnav, singuratic prin firea sa, un om preocupat toata viata lui doar de muzica, nu il interesa nimic ce tinea de politica. Din pacate, documentele mai arata ca mai toate persoanele din anturajul lui Enescu de la Paris, cu exceptia Marucai, fusesera momite de securitate sa dea informatii (fara angajament) sau, si mai rau, erau chiar informatori ai securitatii. Iar altele ii stateau in preajma pentru a obtine anumite profituri, de ordin muzical. Aceste persoane au lansat zvonuri false despre George Enescu si pasaport etc. Un motiv in plus de inteles pentru singuratatea lui Enescu, nu mai stia in cine poate avea incredere. Si diaspora (exilatii) din Paris erau dezbinata, unii erau pro partidul comunist din Franta, altii, cei mai multi, erau impotriva comunismului. Pana si biserica romaneasca din Paris a cunoscut aceasta dezbinare.

Dovezi

Exista documente, care au fost facute public de CNSAS in 2011 la Londra, de catre Ioana Voicu Arnautoiu, despre urmarirea lui Enescu la Paris de catre securitate, prin trei agenti: Lucia, Bediteanu si Ionescu, care ii raportau direct lui Alexandru Draghici la Bucuresti. Sunt documente care atesta ca agentul de securitate Bediteanu i-a falsificat semnatura lui Enescu. Sunt marturii ca securitatea a aflat imediat de decesul lui Enescu si ca a vrut sa ii aduca trupul neinsufletit in tara, ca “bun national, apartinand Romaniei”.

Urmarirea lui Enescu la Paris de catre securitate este confirmata si de Europa Libera prin arhiva sa, in “Dosarul George Enescu” de dupa moartea sa, din 1955 pana in 1956, care clarifica si problema pasaportului lui Enescu, pe care nu scria “RPR” ci era unul pe care era stema regala a Romaniei, la care Enescu nu a vrut sa renunte. I-a fost retras fortat de catre Legatia de la Paris, in 1949. Europa Libera confirma prezenta lui Bediteanu si a Luciei pe langa Maestrul Enescu. Din dosar fac parte rapoarte intocmite pe baza informatiilor “tanarului student Chiriac” care vorbea despre o alta faza a luptei dintre diaspora de la Paris si PCR-ul din Romania pentru memoria lui George Enescu: PCR sustinea ca Enescu era unul de-al Romaniei comuniste, exilatii sustineau ca Enescu a fost un anti-comunist convins. In arhivele securitatii se gaseste si dovada luptei autoritatilor comuniste, atat din Romania cat si din Franta, de a-l aduce pe Enescu, viu sau mort, inapoi in Romania.

Comunistii au lansat ideea ca Enescu era pro-comunist pentru ca a pastrat pasaportul “democratiei populare” – “RPR” pana in momentul mortii, iar diaspora din Paris a “muscat” minciuna. Adevarul, conform Europa Libera, este urmatorul: in 1949, Legatia comunista de la Paris i-a retras lui George Enescu vechiul pasaport, cel cu stema regala si i-a spus ca ii elibereaza altul, unul nou, cel popular/comunist. Enescu l-a REFUZAT pe cel comunist, astfel pierzand dreptul de a putea calatori peste hotare, oriunde. Practic, din 1949, Enescu nu mai putea calatori, asa ca i-a cerut unuia dintre cei mai apropiati prieteni, o femeie, “Domnisoarei Lucia Manescu” – care a stat langa Enescu pana si-a dat sfarsitul (era agenta de securitate comunista, sau nu?) – sa-i obtina documente de calatorie franceze, “titre de voyage”. Dra. Lucia Manescu a declarat reporterului Europa Libera ca “George Enescu a primit documentul de calatorie francez de la Prefectura de Politie din Paris, pe care l-a pastrat pana la moarte”. Deci George Enescu avea un document de calatorie francez.

Unul dintre agentii romani de securitate comunista, “detasati” pe langa Enescu pentru a-l convinge sa se intoarca in Romania a fost Corneliu Bediteanu. Acesta a ajutat si la incercarea, nereusita, de a repatria cu forta trupul neinsufletit al lui George Enescu, de la Paris la Bucuresti. Corneliu Bediteanu a fost expulzat din Franta pe 5 mai 1955 (lucra in cadrul serviciului de securitate externa), dupa tentativa de rapire, imediat dupa deces, a trupului compozitorului din Hotelul Atala in noaptea de 4 mai 1955. Si cine putea sa il anunte pe Bediteanu imediat dupa deces, daca nu chiar Lucia Manescu? Sau un alt agent aflat in preajma sau in personalul hotelului, probabil acel “Ionescu” pe care nu il mai regasim in niciun document. Insa despre Lucia se spune ca a stat langa Maestrul Enescu pana cand a murit, iar numele ei este mentionat in arhivele securitatii. Bediteanu se plangea ulterior, fiind la Berna, ca a fost expulzat din Franta din cauza prostiei celor de la Legatia Romaniei la Paris: “Ei m-au bagat la apa prin prostia lor; ei trebuiau sa ceara Ministerului de Interne o dezlegare ca sa ma duc la ei de cateva ori, ca reprezentant pentru interesele Maestrului, si astfel francezii nu ar fi avut nimic de obiectat”. La Bucuresti, comunistii ii “infierau” de zor pe cei care “l-au amarat pe Enescu pana in ultimele clipe, strainii haini si clica de fugari”. Adica pe cei care l-au ajutat pe George Enescu, prietenii sai cei mai buni, precum Yehudi Menuhin, care a facut tot ce i-a stat in putinta pentru George Enescu. “Infierati cu manie proletara” mai erau muzicologul Antoine Golea, elevul lui Enescu si Bernard Gavoty, prietenul Maestrului. In iunie 1956, acestia il elogiau pe George Enescu la “Ecole Normale de Musique” din Paris, la care au asezat un bust din bronz al compozitorului George Enescu – comandat si platit de ei, autor fiind sculptorul francez Jules Rey – la un an de la disparitie. Aici.

Cam ce se intampla in Romania in perioada in care George Enescu era la Paris si spera sa se intoarca in tara?

Nepotul sau, pictorul George Tomaziu, era arestat, in 1950. Fiul avocatului Gheorghe Tomaziu si al Lucretiei Enescu Tomaziu, verisoara primara cu Maestrul Enescu, George Tomaziu era arestat in martie 1950, acuzat de spionaj in favoarea britanicilor si condamnat pentru “crima de inalta tradare” la 15 ani de munca silnica, de catre Tribunalul Militar Bucuresti. George Tomaziu a transmis la Londra, dupa razboi, in timpul comunizarii fortate a Romaniei, informatii despre samavolniciile comise de fortele de ocupatie sovietice, precum deportarea sasilor si svabilor. In momentul arestarii i-a fost confiscata bogata corespondenta purtata cu George Enescu de-a lungul anilor. George Tomaziu a fost gratiat in 1963 si a fugit la Paris. Mai multe aici.

Comunistii desfintau ordinele calugaresti, spitalicesti si de invatamant in 1949. Nationalizau toate bunurile Congregatiei Saint Vincent de Paul, iar in 1952 il arestau pe Preotul Vladimir Ghika. Regele Mihai I se oferise sa ii dea o mana de ajutor pentru a pleca din tara, inca de la terminarea razboiului, insa a refuzat “Daca Dumnezeu ma vrea aici, aici raman”. Monseniorului Ghika i-a fost interzis de comunisti sa mai oficieze, insa a continuat si astfel arestat in 1952, pe 18 noiembrie, sub acuzatia de “inalta tradare”. A fost inchis la Uranus si snopit in bataie, trecut prin socuri electrice. Dupa process a fost inchis la Jilava si batut cumplit, murind pe 16 mai 1954.

In 1952, sotia compozitorului Mihail Jora, Lily (Elena Jora), era arestata si condamnata la 4 ani de inchisoare, cu “vina” de a fi fost sora lui Grigore Gafencu. Trebuie mentionat ca Mihail Jora era ruda (var primar) cu Maruca Cantacuzino-Enescu si se considera var si cu Enescu – pentru ca George Enescu a mai avut o incercare de a indupleca autoritatile comuniste, rugand ministerul de interne roman ca Elena Jora sa fie eliberata din inchisoare, in 1952. Tot fara succes. Vazand ce i s-a intamplat compozitorului Mihail Jora, considerat ca un mare muzician al Romaniei, al doilea dupa George Enescu, ma intreb ce puteau pati Enescu si Maruca, daca ar fi ramas in Romania. La 31 decembrie 1947, Mihail Jora depunea juramantul de loialitate al corpului profesoral al Conservatorului din Bucuresti fata de R.P. Romana si cerea sa se tina un moment de reculegere pentru abdicarea Regelui Mihai I din 30 decembrie 1947. Gest in urma caruia Jora a fost destituit din functie, devenind tinta atacurilor publice, prin intermediul presei: “Jora a tinut sa-si manifeste solidaritatea cu monarhia jefuitoare a Hohenzollernilor! Jora, fostul mosier deposedat de reforma agrara!

Prin Rezolutia in problemele muzicii din 10 februarie 1948 a CC al PC al URSS, se cerea a se face din creatia muzicala romaneasca unealta propagandei comuniste, iar Mihail Jora s-a opus. Mihail Jora nu a fost de accord in 1946 ca George Enescu sa fie destituit din functia de presedinte al Societatii Compozitorilor Romani, astfel Enescu ramanand in functie timp de 3 ani, pana in 1949, chiar daca plecase din tara in 1946. Mihail Jora s-a opus autoritatilor comuniste atunci cand se incerca marginalizarea unor compozitori romani, fiind considerati ca “dubiosi”: Constantin Silvestri, Theodor Rogalski, Theodor Grigoriu, Emil Montia, Martian Negru – iar pe altii sa ii dea afara din Societatea Compozitorilor Romania: Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Constantin Brailoiu, Ion Nonna Otescu – toti fiind compozitorii pe care George Enescu ii incurajase prin concursuri, burse si premii de specializare in strainatate. Mihail Jora a mai fost “vinovat” si pentru ca avea o origine “nesanatoasa”, ca descendent dintr-o veche familie de boieri moldoveni si casatorit cu Elena (Lily Gafencu – Jora), sora fostului ministru de externe din 1939, Grigore Gafencu, judecat ca tradator in 1947.

Astfel a intrat Mihail Jora “in atentia” sporita a securitatii si in 1950 se procopseste cu o frumusete de dosar informativ. In 1949, Mihail Jora este destituit din functiile de director si profesor al Conservatorului, exclus din Societatea Compozitorilor, iar in 1952 ii aresteaza si condamna sotia la patru ani de puscarie. In 1949 se desfinta vechea Societate a Compozitorilor si se infiinta noua Uniune a Compozitorilor, care ii excludea pe George Enescu, Mihail Jora, Dinu Lipatti, Constantin Brailoiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan, Tiberiu Brediceanu. Mihail Jora a reusit abia prin 1956 sa primeasca un post de profesor si apoi sa ajunga la Paris, la comemorarea lui George Enescu, fiind filat de securitate in continuare. Mai multe in articolul excelent “Mihail Jora sub lupa securitatii”, semnat Ioana Voicu Arnautoiu din Revista 22 – aici.

George Enescu a purtat corespondenta cu Mihail Jora pana in 1950, astfel stiind ce se intampla in tara. Si-a dat seama ca nu doar ca nu se schimbase nimic in bine in Romania, ci din contra, era si mai rau.

George Enescu a fost unul dintre initiatorii infiintari Societatii Compozitorilor Romani in 1920 si primul sau presedinte. Noua uniune, cea care s-a infiintat si l-a exclus pe Enescu in 1949, Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, si-a asezat sediul in Palatul Cantacuzino – Muzeul George Enescu.

Stramutarea

Victor Eskenasy, Europa Libera: “Pe 8 iulie 1955, corpul lui George Enescu a fost scos din cavoul provizoriu si depus intr-un cavou obtinut pe veci de la familia Branly” – conform unui raport transmis autoritatilor americane. “Acest transfer a fost efectuat in cel mai mare secret iar la deshumare nu au luat parte decat Preotul Virgil Parvanescu, dra. Lucia Manescu, dna. Bediteanu, un inspector de politie si un magistrat. Cavoul a fost complet inchis iar piatra cimentata. Locul a fost obtinut pe veci dar nu se stie daca el nu va fi deshumat daca doamna Enescu se hotaraste sa plece in Romania. Nicio inscriptie si nicio data nu indica ca acolo a fost inmormantat cel ce a fost George Enescu. Pe mormant se afla o cruce de flori albe si mauve, iar la capatai cateva muscate inflorite”. Reporterii Europa Libera au fost de mai multe ori la cimitirul istoric din Paris pentru a afla date care sa confirme cele de mai sus, insa administratia a mentionat ca are dispozitii precise de la Prefectura de Politie sa nu dea nici un fel de informatie cu privire la “George Enescu si transferarea sa”.

Este si asta o confirmare, oricum. Ce ciudat… Trebuie sa fi fost foarte mare secret totul, fara prezenta sotiei, Maruca, si a prietenilor adevarati ai lui Enescu, in schimb cu prezenta domnisoarei Lucia si a doamnei Bediteanu, sotia agentului comunist al legatiei comuniste de la Paris expulzat din Franta pe 5 mai 1955 pentru tentative de rapire, Corneliu Bediteanu. Preotul, parintele Virgil Parvanescu, din Radovan, Dolj, fusese ajutor de comandant legionar, condamnat la moarte in contumacie; ajutat de parintele Dumitru Balasa a reusit sa fuga din tara; a ajuns mai intai in Franta, apoi in SUA. In 1952 slujea ca preot la Biserica Romaneasca din Paris. Preotul Virgil Parvanescu fusese caterisit in Romania (adica pierduse dreptul de a invata, sfintii si pastorii, cea mai grea pedeapsa) in de doi dintre mitropolitii Olteniei. Se refugiase din tara, invocand motivatia: “dupa ocuparea ei de armata sovietica rusa”. A slujit la Paris vreo sase ani, pana cand a fost deportat de politia franceza cu sentinta judecatoreasca civila si bisericeasca” – probabil in 1958, cand a plecat in SUA. Ceva nu a fost in regula atunci, pentru ca si in sanul bisericii de la Paris au fost niste probleme, iar protagonist a fost si preotul Parvanescu: “In februarie 1952, se constituia un nou comitet de gestiune si instalarea noilor preoti Virgil Parvanescu si Radu Gratian. In timp ce primul a adus deservicii, al doilea a incercat restabilirea linistii”. Altii sunt de parere ca preotul Virgil Parvanescu fusese promovat de grupul lui Grigore Gafencu. Dar de ce a fost deportat chiar de catre autoritatile franceze?

Si totusi. Am incercat sa pun cateva informatii cap la cap despre “enigmaticul” Corneliu Bediteanu. Nu era enigmatic. Era doar de joasa speta, un informator si un tradator. Si nu fusese prieten al Maestrului Enescu, ci al familiei Cantacuzino.

In perioada 1940 – 1955, juristul Corneliu Bediteanu a fost secretarul particular al lui George Enescu, dar si bun prieten cu Dinu Lipatti. Juristul Corneliu Bediteanu, impreuna cu sotia, a plecat definitiv din Romania, cu vaporul Ardealul din Constanta, odata cu George Enescu si Maruca in 1946 – conform muzicologului Viorel Cosma, in Revista Muzica Nr.3 din 2010. Din corespondenta lui Dinu (Constantin) Lipatti cu familia Bediteanu este dezvaluita o prietenie mult mai adanca. Dinu Lipatti ii scrie lui Corneliu Bediteanu – uneori apare si Bedieteanu. Mai in gluma, mai in serios: “Caprarul Constantin” catre “Maiorul Bediteanu”. Aici.

In 1943, ii regasim numele mentionat in Monitorul Oficial al Regatului Romaniei Nr. 149 din 30 iunie 1943, Partea II, pag. 4488: Corneliu Bediteanu, Secretar. Adunarea actionarilor din 14 iunie 1943, Societatea anonoma romana pentru industria chimica Popesti-Leordeni-Ilfov Romochim. In consiliul societatii intrau Ion G. Cantacuzino si Karl Amlinger. Presedinte al CA era ales Ion G. Cantacuzino. Pentru conformitate semna secretarul Corneliu Bediteanu, vizat Camera de Comert, 25 iunie 1943, nr. 14.034. Aici.

In 1945, ii regasim numele mentionat in Monitorul Oficial al Regatului Romaniei Partea II, Nr. 096 din 26 aprilie 1945, pag. 2576: Convocarea A.R.P.A. (Asociatia Romana pentru Propaganda Aviatiei), cu sediul in Bucuresti, Calea Victoriei 68-69. Convocarea se facea in 26 aprilie 1945, pentru intrunirea din 20 mai 1945. La punctul 11: Alegerea a 3 noi cenzori, in locul domnilor Sever Tiganeseanu, Corneliu Bediteanu si Jean Ionescu, ale caror mandate expirau. Aici.

In 1952, numele Bediteanu apare in corespondenta cu tortionarul criminal Alexandru Draghici. In articolul “Istoria unor turnatorii” din 2008, Iulia Popovici reia dosarul de ancheta din 1950 – 1952 al elevei de 16 ani, Maria Ioana (Oana/Marioana/Oana Orlea) Cantacuzino, nepoata Marucai si nepoata prin alianta a lui George Enescu, care in 1952 era arestata si inchisa pentru 4 ani. Patratul rosu (Rombul rosu). Oana fusese turnata de colegul ei de scoala Cornel Todea. George Enescu il anuntase pe Petru Groza ca nu poate veni sa sustina concerte in Romania daca nu o elibereaza pe Oana. Se pare ca Alexandru Dragici a intrat pe fir si i-a conditionat Maestrului Enescu intoarcerea in tara pentru ca Oana sa fie eliberata. Nu s-a intamplat nici una, nici alta. Iar Iulia Popovici gaseste in acest dosar numele Bediteanu (Constantin in loc de Corneliu): “Pe de alta parte, in acelasi dosar am puti citi o scrisoare, adresata de un domn Constantin Bediteanu ministrului de interne Alexandru Draghici, caruia ii vorbeste cu “dumneata”, in care povesteste despre un pachet cu medicamente si “bunatati” trimise de Maruca pentru Draghici, unui oarecare Dionisie Ionescu si despre bunuri personale ale lui George Enescu, expediate in Romania pentru muzeul pe care dorea sa-l fondeze Ministrul Internelor”. Este posibil ca pachetul cu medicamente sa fi fost si pentru avocatul Romeo Draghici. Aici.

In 1955, regasim de doua ori numele Bediteanu in calitate de avocat la Paris al Marucai Cantacuzino-Enescu, intr-un articol din 2009 “Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei 141, obiectivul unor diversiuni politice ridicole”, din Revista Cultura, semnat Pavel Tugui (fost sef al Sectiei Stiinta si Cultura al CC al PMR 1955-1960). Articolul face referire la polemica din presa anului 2006, cu privire la Palatul Cantacuzino si actul de donatie al Marucai Cantacuzino-Enescu din 1967, autentificat in Elvetia. Nu intru in amanunte, redau doar un fragment care corespunde anului 1955: „Ministrul Culturii, dupa o consultare cu avocatul familiei Enescu, Romeo Draghici si alte persoane implicate, a trimis la Paris pe Mihai Alexandru (adjunct al ministrului culturii) care a adus de la Paris aprobarea scrisa a d-nei Maruca Cantacuzino-Enescu, autentificata la un notar din Paris de avocatul Bediteanu”. Acest lucru nu putea sa se intample in 1956 asa cum sustine Pavel Tugui, pentru ca Maruca a fugit in Elvetia in iunie 1955, cum veti vedea mai jos. Muzeul a fost infiintat ulterior, cu HCM 1075 din 1956 si director a fost numit Romeo Draghici, ca avocat reprezentant al Marucai in Romania. Aici.

In 1955, ii regasim numele printre cei trei agenti de securitate comunistiLucia, Bediteanu si Ionescu care ii raportau direct lui Alexandru Draghici la Bucuresti – in documentele CNSAS, care atestau si ca agentul de securitate Bediteanu i-a falsificat semnatura lui Enescu – prezentate la 27 iunie 2011, la Londra, de violonista Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu, ea insasi victima a comunismului, in conferinta “Enescu in exil. Curtat si urmarit de autoritatile comuniste”. Documentele si studiul au fost incluse in cartea sa “Muzicieni romani. Biografii ascunse in arhive”. Vol.1, Editura Ars Docenti. Aici.

In 1955 – 1956, ii regasim numele in articolele lui Victor Eskenasy din 2013, citand din documentele arhiva apartinand Radio Europa Libera care confirmau prezenta agentilor Bediteanu si Lucia pe langa Maestrul Enescu. Am pomenit si despre tentativa de rapire a trupului neinsufletit de catre Bediteanu. In continuare: “La 14 mai 1955 (la o saptamana de la inmormantare) reporterul Radio Europa Libera s-a intalnit cu Maruca in holul Hotelului Atala (…) El i-a spus ca Europa Libera ar vrea sa cumpere vioara Guarnerius si o parte din manuscrise (…) Maruca, putin jenata, a raspuns ca manuscrisele si vioara se afla la “loc sigur”, la niste prieteni. A evitat sa discute mai multe, motivand ca e prea lovita de moartea sotului (…) Corneliu Bediteanu, agentul comunist roman, fusese expulzat din Franta chiar din camera Maestrului din hotel Atala, pe 5 mai 1955, moment in care in camera intrase Regina Elisabeta a Belgiei si cand doua oficialitati de la Ministerul de Interne francez au venit sa-l scoata pe Bediteanu. Intr-un document (datat 27 mai 1955) se mentionau imprejurarile in care Corneliu Bediteanu, imediat dupa moartea Maestrului, incerca sa incarce, in doua valize, vioara Guarnerius si o serie intreaga de partituri si manuscrise din camera Maestrului din hotelul Atala in noaptea de 4 mai 1955 (…) La 12 iunie 1955, duminica, Maruca nu a luat parte la parastasul Maestrului organizat de Biserica romaneasca din Paris (de 40 de zile). Ea a declarat domnisoarei Lucia Manescu ca nu vrea sa mai intre in Biserica romanesca din Paris, deoarece acolo se face numai politica (…) La 14 iunie 1955, reporterii Europa Libera din Paris citau dintr-o nota pentru serviciile americane ca marti, 14 iunie 1955, la orele 17, Maruca insotita de doamna si domnul Corneliu Bediteanu au parasit Parisul cu destinatia Elvetia, unde s-au instalat in localitatea Rheinfelden, hotel Salinen Park (…) Intre timp Maruca a lichidat toate lucrurile ce le avea Maestrul la hotel precum si la locuinta din Rue Clichy 26-28. Nimeni nu a stiut de plecarea Marucai in Elvetia si toti banuiau o intoarcere a ei in Romania, impreuna cu ramasitele pamantesti ale Maestrului. Pe 8 iulie 1955, a avut loc acea ciudata reinhumare, considerate ca “strict secreta”, cand trupul lui George Enescu a fost scos din cavoul provizoriu si depus intr-un cavou obtinut pe veci de la familia Branly “iar la deshumare nu au luat parte decat Preotul Virgil Parvanescu, dra. Lucia Manescu, dna. Bediteanu, un inspector de politie si un magistrate”.

De la Pavel Tugui (fost sef al Sectiei Stiinta si Cultura al CC al PMR 1955-1960) aflam ca Enescu “ar fi acceptat desi nu facea politica” sa fie pus pe listele de deputati. Doar ca in perioada alegerilor (noiembrie 1946, “votati soarele”) Maestrul Enescu era in turneul din SUA, organizat cu un an inainte. Pe 10 septembrie 1946, Enescu pleca in SUA pentru un concert de 5 luni, adica pana in ianuarie 1947, nu avea cum sa fie in noiembrie 1946 in Romania. Presupunand ca este adevarat si a acceptat, atunci a fost doar o manevra, pentru ca ramanerea in America era aranjata inca din 1945. Insa George Enescu nu s-a putut adapta in America. Si-a onorat cantractul de concerte si lectii in 3 luni si in decembrie 1946 a plecat la Paris.

Victor Eskenasy: “Marturii de necolaborare gasim in cartea “George Enescu in spatiul artistic american” din 1994 a istoricului Dumitru Vitcu, din care aflam ca Maestrul George Enescu pleca in Statele Unite in 1946 pentru un turneu de concerte cu contract de 5 luni, in care erau programate mai multe concerte de caritate, in beneficiul copiilor infometati din Romania si a celor ajunsi in Palestina, dupa Holocaust”. Ca raspuns ca Enescu “ar fi colaborat cu rusii pentru ca facea parte dintr-o asocialie culturala, in calitate de muzician si ca a fost in URSS in 1945 pentru a da concerte”,

Petre Constantinescu-Iasi era cel care era ministrul propagandei in guvernul Petru Groza in 1945. A pus la dispozitia Maestrului George Enescu si insotitorilor sai un vagon din trenul spre Moscova. La plecare, i-a spus Maestrului Enescu ca imediat ce ajunge in URSS, “sa comunice Moscovei realizarile democratice ale noii oranduiri din Romania”. George Enescu l-a privit calm si i-a raspuns: “Eu merg la Moscova sa fac muzica”.

Dumitcu Vitcu demonstreaza ca George Enescu a refuzat ferm sa colaboreze cu sovieticii, inclusiv pentru celebrarea de catre Stalin a “pseudo republicii Birobidjan”, un ghetto organizat pentru evrei, cu relief si clima extrem de dure care duceau practic la exterminare (in prezent Regiunea Autonoma Evreiasca din Federatia Rusa, cu capitala la Birobidjan). In carte sunt prezentate articole din “New York Times”, “New York Herald Tribune”, “The Boston Herald”, Cleveland, Detroit etc. semnate de critici muzicali si muzicologi, referitoare la concertele Maestrului in America. Dumitru Vitcu a fost “Visiting Professor” in SUA timp de 2 ani si a cules materialele de la fata locului. New York Times, 1947, Olin Downes: “Publicul a avut prilejul sa il asculte si sa il vada pe acest muzician extraordinar, nu doar ca si violinist, ci si ca pianist. Domnul Enescu nu este doar un interpret cu autoritate si talent in manuirea instrumentelor, el este in chip fundamental compozitorul pentru care arta muzicala formeaza un tot indivizibil si nu numai un mestesug de o sarguincioasa specializare in unele aspecte”.

Mai multe aici, aici si aici.

2011Enescu-in-arhivele-Europei-Libere

Testamentul lasat la Tescani

Se pare ca Maestrul George Enescu anulase orice testament lasat in Romania, conform celor declarate in fata politiei franceze de catre Maruca Cantacuzino-Enescu, dupa moartea Maestrului Enescu. Ce s-a intamplat: Maruca il convinsese pe Maestrul Enescu sa isi schimbe orice testament lasat in tara, precum cel de la Tescani. A intocmit un nou document la Paris, un ultim testament, prin care Maruca era declarata legatara universala, anuland astfel orice alt act anterior. Maruca a aflat despre moartea Maestrului abia dimineata. In fapt, Maruca il parasise pe Enescu de mai mult timp, cu tot cu testament, locuind in Elvetia, la Vevey. Iar Maestrul Enescu ramasese in grija fostilor sai elevi: Yehudi Menuhin, Ida Haendel si Regina Elisabeta a Belgiei, ei fiind cei care angajau si platerau infiermierele pentru Maestru (nu cred ca mai este un secret de unde se stia ca Maruca se despartise de Enescu). Maruca a venit la Paris dupa moartea Maestrului si s-a dus direct la un notar, unde a legalizat noul testament, apoi s-a dus la hotel. Dupa toata tevatura facuta de Bediteanu la hotelul Atala, Regina Elisabeta a Belgiei a chemat politia. Apoi au aparut alti doi membri al Legatiei Romaniei de la Paris, care cereau cu insistenta trupul Maestrului Enescu “ca apartinand patrimoniului Romaniei, conform testamentului de la Tescani”. Intr-un tarziu a aparut si Maruca la hotel cu noul testament, care o indreptatea sa procedeze cum credea de cuvinta cu tot ceea ce tinea de Maestrul Enescu. Reprezentantii comunisti ai Legatiei Romaniei la Paris au ramas insa in preajma hotelului Atala, incercand sa gaseasca posibilitati de a rapi corpul Maestrului Enescu. Directorul roman al hotelului, cel care il ajutase pe Maestrul Enescu in cele mai grele momente, a fost cel care a cerut intariri politiei franceze, care au stat de paza pana cand a fost inmormantat.

Dupa cele intamplate in 1955, reprezentantii statului comunist au continuat sa incerce aducerea in tara a trupului lui George Enescu pana tarziu, in 1969. Dupa Revolutia din 1989 au urmat negocieri ale statului cu Maria Ioana Cantacuzino stabilita la Paris, in 1991, 1996 si 1997, pentru aducerea in tara a ramasitelor compozitorului George Enescu si ale lui Bazu Cantacuzino, fiul Marucai, care a reusit sa fuga in Franta in 1948, stabilindu-se in Spania, unde a si murit. Maria Ioana Cantacuzino, fiica lui Bazu Cantacuzino si nepoata prin alianta a lui George Enescu, a refuzat categoric. Au fost cereri si in prezent, din partea cetatenilor din Dorohoi, Tescani sau Botosani catre Parlament, pentru ca George Enescu sa fie repatriate si reingumat la Liveni, sau Dorohoi, sau Tescani, reamintind de testamentul Maestrului din iulie 1946.

Viata politica a trupurilor moarte

Ca noi, cei din 2013 – care nu am trait momentele dure ale bolsevizarii fortate a Romaniei – sa intelegem mai bine ce i s-a intamplat Maestrului George Enescu, atat in viata cat si la trecerea in nefiinta, am sa citez din cartea aparuta in 1999 la Columbia University Press New York “The Political Lives of Dead Bodies: Reburial and Post-socialist Change” a licentiatei in antropologie Katherine Verdery: “Activistul socialist de la Paris, Boris Souvarine, eseist si jurnalist, activist antisovietic si antistalinism, spunea inca de acum 95 de ani ca bolsevicii obsnuiesc sa utilizeze cadavrele in mai multe scopuri, iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci – urmasii au ajuns sa lupte pentru trupurile puterezite sau nu, de la Lenin la Imre Nahy, trecand prin destinul ciudat al lui Inochentie Micu Klein sau cel al lui George Enescu ori Eugen Ionescu. In Romania, au fost discutii pentru recuperarea celebrului autor de teatru Eugen Ionescu, a filosofului Mircea Eliade, a compozitorului George Enescu si a sculptorului Constantin Brancusi, identice cu cele din URSS care il considera pe Fiodor Saliapin “piesa de tezaur” – Saliapin a fost repatriat si reinhumat in URSS cu ajutorul rudelor, care au primit o suma mare de bani de la guvernul sovietic”. Katherine Verdery, licentiata in 1977 la Stanford University, profesor la universitatile americane John Hopkins, Michigan si City of New York, cunoscuta specialista in problemele Europei de Est, autoare printre altele si a “National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania”.

In ianuarie 2012, arheologul si istoricul Victor Eskenasy, ziarist si redactor la Radio Europa Libera din 1988, scria, cu referire la cartea lui Csendes aparuta in 2011, precum si asupra surselor folosite de acesta pe care le considera incomplete, ca George Enescu nu poate fi acuzat sub nicio forma de indiferenta fata de schimbarile politice din Romania si nici de colaborare cu regimul comunist. Portofoliul documentar referitor la George Enescu folosit in carte, care a fost predat de SIE catre CNSAS, cuprindea 50 de note, rapoarte de informator si scrisori interceptate – din perioada 27 octombrie 1946 – 9 august 1968. Insa dosarul romanesc era incomplet, lipsind 19 documente care fusesera retrase de SIE inaintea predarii catre CNSAS, conform opisului insotitor. In cartea lui Csendes apare o nota informativa din care aflam ca Maestrul Enescu s-ar fi aflat pe 27 octombrie 1946 la Legatia Romaniei de la Washington la invitatia lui Mihail Ralea, unde ar fi acceptat propunerea primita de la guvernul de la Bucuresti de a candida in alegerile parlamentare din noiembrie 1946, cu precizarea explicita a compozitorului “Ca omagiu pentru MS Regele Mihai I si in semn de dragoste pentru taranimea noastra / Pe lista deputatilor intelectuali din afara de orice partid / Insist asupra faptului ca nu fac politica si ca nu iau nici o obligatie pe terenul politic”. Legatia Romaniei de la Washington, prin Mihail Ralea, trimetea aceasta informare catre Petru Groza, primul ministru al guvernului comunist, lui Teohari Georgescu, ministrul de interne devenit creierul si bratul represiunii si lui Emil Bodnaras, dezortor din armata romana, devenit apoi principalul epurator al armatei. Comunistul Mihail Ralea fusese numit ministru plenipotentiar (ambasador) al Legatiei Romaniei in SUA pe 5 august 1946, de catre Petru Groza, la propunerea expresa si sustinerea ferventa a Anei Pauker, pe atunci ministru de externe. Mihail Ralea fost primit cu raceala la Washington de Presedintele Truman, stiind ca Ralea a fost unul dintre cei care a contribuit la instaurarea comunismului in Romania. In tara, Mihail Ralea era acuzat de catre intelectualii ca fusera inchisi din cauza sa. Insa George Enescu era pus pe o lista de partid, cu 4 intelectuali, in dreptul BPD (Blocul Partidelor Democrate). In acest timp aveau loc in Romania mitinguri electorale, de la care Enescu lipsea, fiind in SUA, iar la inceperea mandatului era in exil, la Paris. Ambasadele britanica si americana de la Bucuresti anuntau capitalele despre falsificarea alegerilor din Romania si despre teroarea asupra partidelor din opozitie. Pe 23 noiembrie 1946, Guvernul american, prin reprezentantul sau la Bucuresti, Burton Berry, considera rezultatele falsificate, atat prin procedura electorala, numararea voturilor si prin teroarea exercitata asupra alegatorilor si participantilor – spargeri de sedii, batai, crime, furtul si dublarea urnelor etc. Guvernul englez prin Foreign Office, considera rezultatul alegerilor din Romania complet fals. Acelasi Mihail Ralea – care transmitea nota in tara despre Enescu – ministrul plenipotentiar al Romaniei in SUA, respingea in ianuarie 1947 acuzatiile guvernului american, prezentand sefului departamentului de stat George Marshall ca alegerile din Romania s-au tinut conform spiritului si literei acordurilor de la Yalta si Moscova. Comunistul Mihail Ralea a fost ambasador in SUA pana in 26 septembrie 1949. Relatiile diplomatice ale Romaniei cu SUA s-a degradat treptat, in perioada 1947 – 1989, in timpul regimului comunist din Romania, declinul incepand imediat dupa alegerile falsificate din 1946, chiar daca SUA a acordat ajutor material Romaniei tot in 1946, pentru copiii distrusi de foamete. In aceste conditii, ce sansa avea George Enescu sa fie crezut ca NU a vrut sa candideze?  De unde era sa stie ce scrisese Ralea despre el, ca sa se poata apara? Ramane doar sa deducem logic ceea ce este de bun simt, ca Enescu a fost pus pe liste de comunisti pur si simplu. Si ce dovada mai buna este plecarea lui Enescu din SUA in Franta? In Franta, in 1951, a inceput “actiunea de neutralizare” a lui George Enescu, prin raspandirea de zvonuri false si fortarea sa se intoarca in tara. “Actiunea de neutalizare” era cuvantul folosit intr-un raport datat 5 decembrie 1952. Aceasta actiune a inceput in aprilie 1951 prin intermediul Ministerul de Externe al Romaniei – respectiv al Legatiei Romaniei la Paris, conform documentelor CNSAS. Insarcinatul cu afacei a.i. al Legatie Romaniei la Paris, Alexandru Lazeanu, raporta: “Am primit sarcina sa iau legatura cu George Enescu si sa caut sa il conving sa se inapoieze in tara”. Actiunea lui Lazeanu s-a soldat cu un mare esec, asa ca acesta a justitificat printr-un nou raport, in care “il infiera” pe Maestrul Enescu, prin calomnie: “Enescu nu se simte legat de patrie. A devenit – sau a fost de mai inainte un cosmopolit”. In urma esecului, atribuit Ministerului de Externe, a intervenit Ministerul Securitatii Statului, care propunea ca securitatea sa “preia fraiele” si sa instituie “noi masuri” pentru determinarea lui Enescu sa se intoarca in tara. Astfel a inceput in 1952 si continuat pana in 1955 – pana la moartea Maestrului George Enescu – nebunia presiunilor securitatii asupra sa, supervizate de Petru Groza, Emil Botnaras si noua ministresa a culturii, Constanta Craciun. Nebunia nu s-a sfarsit nici dupa 1955, a durat mult timp, pentru repatrierea trupului. La acel moment – 1952 – au fost racolati Corneliu Bediteanu si Romeo Draghici, care au cooperat din plin cu securitatea. Juristul Corneliu Bediteanu, secretar particular si sfatuitor al lui Enescu il trada, apoi ii falsifica semnatura Maestrului, ii ajuta pe cei de ambasada la incercarea de rapire a trupului neinsufletit, incerca sa fure manuscrisele, vioara si partiturile Maestrului chiar in noaptea mortii. Avocatul Romeo Draghici, administrator al bunurilor familiei Enescu in Romania, cel care ii saruta mainile lui Enescu stand in genunchi in fata sa la plecarea definitiva din Romania, l-a tradat pe Maestrul Enescu ca apoi, prin anii ’70, sa se transforme in “muzeograf”. Nu Maestrul George Enescu a colaborat cu Petru Groza, ci avocatii Romeo Draghici si Corneliu Bediteanu. Pavel Tugui il pomenea pe Romeo Draghici in articolul sau din 2009 ca “oaspete al sediului partidului comunist din str. Stefan Gheorghiu”. Mai mult, Romeo Draghici era cel care in 1953 il “convingea” pe Maestrul Enescu sa dea incuvintare ministerului culturii ca sa fie transformate toate casele in muzee, ajungand apoi director in 1956 al muzeului Enescu din Bucuresti, cu aprobarea Marucai – aici. “Agentura de influentare de la Paris, insarcinata cu convingerea de intoarcerea in tara a Maestrului George Enescu a fost compusa, conform raportului din iulie 1954, intocmit de generalul de securitate Vasile Valcu si aprobat de tortionarul Alexandru Draghici, din Corneliu Bediteanu, Lucia Shapira? (sau Manescu?), Ionescu si Margareta Cosaceanu-Lavrillier. In acelasi raport apare aprofundarea masurilor de influentare, de data asta de la Bucuresti, prin avocatul Romeo Draghici, dar si prin compozitorii Mihail Jora si Mihail Andricu, legaturile lui Enescu din tara”. Cea mai josnica actiune a securitatii comuniste a fost incercarea de a-i impiedica pe prietenii Maestrului Enescu, ca Yehudi Menuhin sau Regina Elisabeta a Belgiei, sa il ajute financiar, mergand pana la sabotarea acestor actiuni, asa cum reiese din dosarul de securitate. Este posibil ca numele talentatei sculptorite romance Margareta Cosaceanu-Lavrillier, sa fi fost tarat in tot acest viespar, precum si ale lui Jora si Andricu, si sa fi ramas doar la stadiul de intentie a securitatii. Margareta Cosaceanu, nascuta la Bucuresti in 1893, s-a stabilit la Paris in 1924, prin casatoria cu medalistul Andre Lavrillier, fost ofiter de aviatie francez pe frontul Romaniei in 1917, pe care l-a cunoscut in 1920, in timpul studiilor la Academia de arte Frumoase din Roma. Sculptorita romanca semna operele si ca Margarata Cossaceanu-Lavrillier; Margaretta Cossaceanu-Lavrillier; Margareta Lavrillier-Cosaceanu. Sora Margaretei, Zoe Cosaceanu-Mardarescu, era casatorita in Romania cu prof. univ. ing. Emil Mardarescu, nascut intr-o familie boiereasca (era nepotul generalului Gheorghe Mardarescu, fost ministru de razboi). Zoe studiase filologia, dar si pianul la Conservatorul din Bucuresti. Tatal lor apare in spatiul public cu numele de Petre Cosaceanu, inginer diplomat la Paris, dar si ca inginer diplomat Petre Constantinescu. Confuzia apare din faptul ca mama lor era nepoata savantului Gogu Constantinescu (ing. George Constantinescu, creatorul sonicitatii). Margareta Cosaceanu-Lavrillier era la fel de “bine vazuta” de comunisti si securitate ca si George Enescu: “artista fugita din tara, in relatii cu fosta protipendada si casa regala”. La Paris si-a continuat studiile si la atelierul lui Constantin Brancusi. Constantin Brancusi, nu foarte incantat sa aiba studenti la atelier, mai ales fete (3, Irina Codreanu, Milita Petrascu si Margareta Cosanceanu) le “botezase” cu nume de baieti, astfel Margareta ajunsese sa fie strigata “Mihalache”. Margareta Cosaceanu-Lavrillier era o mare admiratoare a creatiei lui Enescu, pe care l-a cunoscut inca din tinerete, iar printre operele sale se regasesc 6 portrete ale Maestrului Enescu.

Insa o intrebare se poate pune: cum de imediat dupa moartea lui George Enescu, la doar cateva ore dupa deces, in noaptea de 4 mai 1955, Margareta Cosaceanu-Lavrillier a realizat mulajul pentru mana (maini) si masca mortuara a marelui muzician roman. Cine a anuntat-o si cine a comandat aceste mulaje care acum se gasesc la Muzeul George Enescu, in conditiile in care in biografia sa apare ca dupa razboi (al doilea) traia foarte retrasa in atelier si nu tinea legatura aproape cu nimeni. “Dintre romanii exilati la Paris nu se intalneste decat cu Irina Codreanu si colectionarul Gheorghe Raut. Dar participa constant la concertele private ale Maestrului Enescu”. O alta intrebare se pune despre sosirea Margaretei Cosaceanu-Lavrillier la inceputul anilor 1960 la Bucuresti, pentru un concurs – “Monumentul Enescu”. Iar un bust al lui Enescu executat de Margareta Cosaceanu-Lavrillier a fost cumparat de avocatul Romeo Draghici pentru Muzeul George Enescu din Bucuresti, al carui director era din 1956 (si locatar al casei din spatele muzeului inca din 1946) prin imputernicirea data de Maruca, apoi prin actul de donatie din 1967, semnat “Maria George Enescu”, domiciliata in Elvetia, la Vevey (care murea un an mai tarziu, in 1968, la 90 de ani, in Elvetia, fiind inmormantata langa Maestrul Enescu, la Paris).

Exista o carte a Laviniei Betea, “Am facut Jilava in panfofi de vara”, un volum de convorbiri cu doamna Ioana Berindei. Este ingrozitor ce i s-a putut intampla doamnei Berindei, doar pentru ca tatal sau, istoricul in diplomatie Ioan Hudita, fusese lider taranist – arestat si inchis in 1947. Comunistii au inchis-o pe doamna Ioana Berindei in 1950 fara acuzatie si proces, cand era insarcinata (si mai avea un copil de doi ani, pe Mihnea). A nascut copilul (o fetita, Ruxandra) si l-a crescut 11 luni in inchisoare, langa celula cu bolnave de tuberculoza. A facut 8 luni la Jilava la politic, “preventiv”, apoi mutata la Vacaresti, ca sa nasca copilul, intr-un soi de spital amenajat in paraclisul bisericii, asistata de o detinuta de drept comun ca moasa si un militian “de politic”. Procesul doamnei a avut loc cand copilul avea deja 6 luni si erau in detentie la Mislea. Copilul a putut fi luat din inchisoare cand avea 11 luni. Doamna Berindei isi aminteste ca atunci cand a fost inchisa la Jilava a “iesit la raport” si a spus: “Domnule ofiter, eu sunt insarcinata si am picioarele goale. Ofiterul, Visinescu se numea acest persongiu, mi-a spus: Dar ce? Eu te-am imbortosat? M-a facut sa ma rusinez. Nici nu stiusem ca sunt insarcinata cand m-au arestat”. Comunistii i-au inchis si mama si i-au luat casa, lasandu-i sora pe drumuri, apoi toate rudele. Au fost inchisi si parintii lui Dan Berindei. Doamna Berindei a facut 3 ani de inchisoare si 2 ani de domniciu fortat fara nicio vina, timp in care a nascut un copil si a facut un icter. Este o marturie cutremuratoare, despre copilul care aproape ca murea de foame in puscarie, despre o intalnire cu mama domniei sale intre celule, despre cum nu gaseau nimic de lucru, despre plecarea lui Mihnea Berindei din tara, incercarile de racolare. O drama.

Mostenirea

La momentul mortii, Enescu nu mai avea nimic in Romania, din punct de vedere material. A donat, fortat, tot. Ce nu a donat, i-a confiscat statul. George Enescu a construit o vila la Sinaia si a cumparat pamant din banii din concerte, care a fost confiscat de stat in 1945, George Enescu fiind considerat “mare proprietar de mosii”. I-a fost sugerat sa doneze sau sa inchirieze casele parintesti si oricare alte proprietati.

1931: „Daca am un camin permanent? De fapt, n-am nici unul. Adevarat ca la Paris, pe rue Clichy 26, am un apartament. Am de asemenea o mosioara in Muntenia, o vila la Sinaia. La Bucuresti insa trag la hotel, cat mai aproape de gara, caci de fiecare data sunt silit sa plec in mare graba. Mai am in apropiere de Paris o modesta vila, a carei adresa n-o destainuiesc nimanui. Nici cei mai apropiati prieteni nu o cunosc. Acolo ma retrag de cate ori vreau sa raman singur. Acolo nimeni nu da peste mine, pot fi singur, cu desavarsire singur. Ma retrag in graba in ascunzatoarea mea din apropierea Parisului – nimeni si nimic nu ma poate retine, odata ce am nevoie de o scurta perioada de singuratate, cand am nevoie de aer, avand dreptul la aceasta izolare, pe care nimeni nu poate sa mi-o rapeasca” – interviu luat Maestrului Enescu, de catre Gardonyi Istavan, jurnalist la „Temesvari Hirlap” in 1931, la Timisoara

In 1931, George Enescu nu avea proprietati in Bucuresti, a locuit cu chirie la hotel – inchiria cu luna un apartament de trei camere, cu pian, la Hotel Bratu in Calea Grivitei. A inchiriat apoi un apartament in Bucuresti, pe Calea Victoriei, in 1935, pentru a fi aproape de Maruca cand era bolnava. In 1937 s-a mutat cu Maruca in apartamentul ei, la etajul 5 dintr-un bloc nou de pe Stirbei Voda, langa Biserica Alba, cand s-au casatorit (in prezent strada se numeste George Enescu). Ar fi trebuit sa locuiasca acolo pentru scurt timp, dar cutremurul din 1940 i-a gasit tot in acel apartament. Intalnirile lui Enescu cu membrii cvartetului sau aveau loc tot in acel apartament, asa cum povestea Constantin Bobescu in 1942: “Cea mai pretioasa perioada cand am lucrat impreuna cu Enescu a fost cea din 1942 – 1944, cand am facut parte din cvartetul sau. Repetitiile le faceam la el acasa, intr-un apartament pe strada de langa Biserica Alba, pentru ca nu sedeau in casa din spatele Palatului Cantacuzino, zestrea sotiei sale Maruca, pe care o inchiriau periodic”. A locuit in casa dependinta pentru servitori aflata in spatele Palatului Cantacuzino din Calea Victoriei, tot a Marucai, dar pentru scurte perioade, deoarece Maruca o inchiria periodic. In aceasta casa anexa a palatului i-a prins bombardamentul din 1944 – pentru un an intreg au locuit doar in perioada 1945 – 1946. Din banii proveniti din munca sa colosala, George Enescu mai mult a daruit. Pentru el a avut viorile, doua proprietati la Paris, ceva pamant in Muntenia si Vila din Sinaia, “Luminis” din cartierul Cumpatu din 1926, pe care nu a construit-o special pentru el, ci mai mult pentru Maruca – de dragostea careia nu prea a avut parte, din moment ce ea se intalnea cu noul iubit chiar in casa construita de Enescu. In schimb a avut parte de dragostea, pretuirea si profundul respect din partea prietenilor. Si inca ceva, ce nu i-a luat nimeni niciodata: loialitatea unui catel. Mai multor catei, de fapt – indiferent de rasa, locul sau perioada in care il avea, Enescu il numea, invariabil, “Mutzerli, Muzerli,  Mutzi”.

6GeorgeEnescuSiMutzerli1952

Poate ca singura si marea multumire a Maestrului George Enescu a fost aceea de a fi lasat romanilor compozitiile sale, sperand ca romanii sa se bucure de ele. Enescu a lasat aproape 170 de lucrari terminate: simfonii, suite simfonice, sonate pentru vioara, violoncel si pian, cvartete pentru coarde, lucrari de camera, cantate, melodii, o opera – si inca 23 de lucrari doar fragmente, pe care nu a mai apucat sa le termine (3 dintre ele finalizate de Pascal Bentoiu); sute de inregistrari de interpretare; sute de concerte in toata Romania si in lume. Ne-a lasat viorile, pianele, partiturile, muzeele, orga Ateneului, orchestre infiintate in tara, compozitori si interpreti de renume si o multitudine de fapte bune. Si Festivalul Enescu.

In 1913, George Enescu a organizat prima editie a Concursului de Compozitie “George Enescu”, in ideea de a ajuta tinerele talente sa se afirme. Premiile, instituite in 1912, erau suportate din banii maestrului. Au trecut 100 de ani de la primul concurs.

In 1958, concursul initiat si sustinut de Enescu, de compozitie, s-a transformat in unul de interpretare, cu acordare de burse – “Festivalul George Enescu”. Nu este vreo inventie a celor (a comunistilor) care sustineau ca l-au initiat in memoria sa. Practic, este o continuare a muncii lui George Enescu. A inceput in 1958 si a fost interupt la un moment dat din motive financiare (in 1986, cred) si reluat abia in 1991, din doi in doi ani. In septembrie 2013 are loc editia cu numarul XXI.

Viata fara munca nu are nici o ratiune. Eu ma odihnesc de munca prin munca”.

6GeorgeEnescuSiMutzerli1949

Casa parinteasca din Liveni.

A fost restaurata de la temelie, pe acelasi loc (fundatie), in anii 1958, dupa care a fost organizata “Casa Memoriala George Enescu Liveni”, incepand din 1970. George Enescu a refuzat sa vanda casa parinteasca si pamantul de la Liveni, chiar si dupa moartea parintilor (1909 mama, 1919 tatal). Inainte de a parasi definitiv Romania, penultima vizita a lui George Enescu a fost la Liveni, in 1946. A lasat bani pentru repararea acoperisului. In muzeu se gasesc obiecte personale, jucarii, carti de povesti si carti de colorat, primele sale creatii originale. Satul Liveni se numeste acum George Enescu – mai multe aici si aici.

2Casa1Liveni

Imagini Muzeu din Liveni:

Casa (conacul) de la Cracalia, asa cum arata in 1885, cand veneau lautarii si taranii in duminicile de vara la joc:

2Casa2Cracalia

Comunistii au dat foc conacului de la Cracalia si au arat locul, iar mosia “s-a evaporat”, cu pamant cu tot. Insa George Enescu a avut si un frate – Dumitru Bascu, frate vitreg. Dumitru s-a nascut in 1902, din relatia lui Costache Enescu cu o tanara poloneza, Maria Ferdinand-Suschi. George Enescu a tinut foarte mult la tanarul pictor Dumitru Bascu (Dimitrie Bâșcu, pictor, fratele lui George Enescu), au locuit impreuna la Paris, o perioada. Tatal sau, Costache Enescu, a fost ingrijit in permanenta (pana la moarte, in 1919) de o menajera, Domnica, si de fiica acesteia, Elena, nascuta in 1901 – nu ar fi exclus ca si Elena sa fi fost tot fiica lui Costache, desi toata lumea crede si sustine ca a fost fiica nelegitima a lui George Enescu, pentru ca ii trimetea bani. Daca ii trimitea bani nu inseamna ca avea o obigatie directa. De exemplu, George Enescu a platit si taxele scolare la liceu pentru Alexandrina Enescu, care era fiica varului sau de-al doilea, Constantin Enescu, decedat prematur, la doar 30 de aniAsa cum si Dimitrie Bascu Enescu, alintat Mitruta, a fost ajutat de George Enescu pentru definitivarea studiilor. Bascu venea de la stalcirea numelui mamei sale, Suschi. Dupa moartea lui Costache Enescu din 1919, George Enescu l-a transferat pe Mitruta de la scoala din Dorohoi la cea din Iasi. Mitruta a obtinut o bursa de studii de pictura in strainatate si Maestrul Enescu l-a luat cu el, la Paris. Atat copilul Dumitru cat si copilul Elena au fost considerati mereu membri ai familiei Enescu si au copilarit in casa lui Costache – posibil sa le fi dat pamant, ca mostenire. Cand Costache s-a imbolnavit si a cazut la pat, l-a dat pe Dumitru in grija unei familii de oameni cumsecade, pe care a platit-o pentru cresterea si educarea copilului, de unde George Enescu l-a luat in grija sa. Singura persoana care a spus ca Elena (alintata Didica, fiica Domnicai Ferbei, din Cracalia) ar fi copilul nelegitim al lui George Enescu a fost avocatul Gheorghe Tomaziu (sotul verisoarei Maestrului, Lucretia – parintii pictorului George Tomaziu), pentru simplul motiv ca Maestrul Enescu a ajutat fetita Didica, in special sa mearga la scoala, pana cand a plecat in 1946. Iar asta insemna “ca si-ar fi asumat raspunderea”. Pai atunci ce facem cu ceilalti zeci de copii si tineri ajutati de Maestrul Enescu, sustinem ca au fost toti copiii sai nelegitimi?

Casa tatalui din Dorohoi

Costache Enescu si-a cumparat casa in 1910 si a locuit in ea din 1916 pana la moarte, in 1919. George Enescu nu a vrut sa o vanda, asa cum a fost “sfatuit” de noua putere comunista. A inchiriat-o, insa tot nevoit. Pentru el a pastrat o camera, pentru ca venea in fiecare vara acasa: “O luna de zile pe an trebuie sa vin sa calc pe pamantul tarii mele”. Casa a devenit “Muzeul Memorial George Enescu – Dorohoi”, fiind inaugurat in 1957 si reorganizat in 2005. Aici se afla o colectie care include obiecte care au apartinut compozitorului: mobilier, pianul, mai multe viori, partituri, manuscrise, fotografii originale si fotocopii din anii copilariei la Liveni si Cracalia, scrisori originale, carti, picturi, bagheta de dirijor, ochelarii, un costum de concert, programe de concert etc. In cadrul muzeului functioneaza un salon muzical in care periodic au loc concerte sau recitaluri. Casa are 6 camere, a fost construita pe la 1881 si se afla pe Str. George Enescu – mai multe aici si aici. In 1946, dupa ce a vizitat casa parinteasca din Liveni si casa materna din Mihaileni, George Enescu s-a oprit la casa paterna din Dorohoi. Aici a sustinut si un concert, in 1945, in amfiteatrul neincapator al colegiului “Gr. Ghica”.

2Casa4Dorohoi

Imagini din Muzeul din Dorohoi:

Fotografii din cele 2 muzee, Liveni si Dorohoi – aici.

Casa familiei materne din Mihaileni

Maria Enescu s-a imbolnavit de cancer uterin in 1888, cand George Enescu incepea studiile la Viena. Pe atunci, cancerul era considerat contagios asa ca parintii lui George Enescu s-au despartit amiabil. Dupa operatia dintr-un spital din Viena, Maria Enescu s-a retras in casa parinteasca de la Mihaileni, unde a si murit, in 1909. Inainte de a parasi definitiv Romania, George Enescu a fost la Mihaileni, in 1946, la mormantul mamei sale. “De aici plec odihnit, din seva pamantului meu si numai asta imi da curaj sa ma pot dezlipi de tara pentru un timp mai lung”. Si din acest gand putem intelege ca Enescu spera sa se intoarca acasa. Casa parinteasca a mamei sale din Mihaileni se afla intr-o stare jalnica in 2012, intrata in posesia altei personae si transformata in depozit de cartofi, urmand a fi demolata – iar pamantul si intreaga avere erau “evaporate”.

2Casa5Mihaileni

Raluca Stirbat, pianista, presedinte al “International George Enescu Society in Vienna” facea un apel pe 13 ianuarie 2013 pentru salvarea casei. Se pare ca a reusit ceva, posibil ca de curand sa fi fost inclusa pe lista monumentelor. Mai multe aici.

Vila “Luminis” sau “Casa Memoriala George Enescu” din Sinaia, cartier Cumpatu

A fost donata fortat statului de George Enescu tot in 1946. In 1923 – 1926, cu bani din concerte, George Enescu si-a construit Vila Luminis. A fost proiectata de arhitectul Radu Dudescu. Actul de donatie semnat la Paris in decembrie 1946 cuprindea insa mentiunea “vila sa devina un asezamant cultural, conceput ca o casa de odihna si reculegere pentru artistii romani si straini”. In 1990 vila a fost restaurata de Ministerul Culturii. A fost deschisa publicului in 1995, cu prilejul Festivalului International George Enescu, dar si la cererea lui Yehudi Menuhin.

2Casa6VilaLuminisSinaia

Lucrurile care ma inconjoara, onorurile, elogiile, criticile…Toate astea nu ma ating mai mult decat un vis. Ma gandesc tot timpul la altceva. Vorbesc, aud vag frazele, fac gesturile pe care trebuie sa le fac, dar urmaresc doar gandul meu interior si merg pe drumul meu. Egoist. Cand compun totul imi e egal. Mai putin suferintele prietenilor mei”.

Zestrea si mostenirea Marucai.

Conacul din satul Tescani, judetul Bacau, a apartinut familiei Rosetti-Tescanu, mostenitoare fiind Maria Rosetti Tescanu – Maruca, printesa Cantacuzino, devenita Enescu. Casa a fost transformata in 1993 in “Centrul de Cultura Rosetti Tescanu – George Enescu”, in care se desfasoara anual festivalul de muzica clasica “Orfeul Moldav” cu Filarmonica “Mihail Jora” din Bacau. Casa din Tescani este cunoscuta ca locul in care George Enescu a definitivat opera “Oedip”. Prin actul de donatie facut de Maria Cantacuzino-Enescu in 1947, semnat la Paris, conacul boieresc al familiei a devenit asezamant cultural. In 1980 a fost inaugurata “Casa Memoriala Rosetti – Enescu” din incinta imobilului principal, devenita “Centrul de Cultura Tescani” in 1990. Din 2006, “Centrul de Cultura Rosetti Tescanu – George Enescu” este sectie a Muzeului National “George Enescu” din Bucuresti.

2Casa7Tescani

Dupa ce a vizitat casa parinteasca din Liveni, casa materna din Mihaileni si casa paterna din Dorohoi, George Enescu a ajuns la Tescani. Pe 14 iulie 1946, lasa un testament prin care isi exprima “Ultima dorinta – de a fi inmormantat la Tescani, alaturi de sotia sa”. Unii spun ca a lasat acest testament pentru a salva conacul. Eu cred ca nu degeaba era genial Enescu: fuga din tara era deja aranjata. Ce dovada mai buna de a insela vigilenta autoritatilor, decat lasarea unui astfel de testament?

De la Pavel Tugui (fost sef al Sectiei Stiinta si Cultura al CC al PMR 1955-1960) aflam ca mosia si conacul de la Tescani urma sa devina “asezamant inchinat unor talente creatoare” conform actului de donatie din 1947 (deci la un an de la plecare). Noua putere nu a avut bani pentru intretinerea mosiei nici 1954, nici in “cincinalul 1956-1960”. Au venit banii in cincinalul 1961-1965”, asa ca frumoasa mosie a fost Intreprindere Agricola SMT (statiunea masini tractoare) pana in 1962.

14GeorgeEnescuTestament

De la Tescani a plecat la Sinaia, in august 1946, petrecand vacanta la Vila “Luminis”. Iar pe 10 septembrie 1946 a plecat definitiv, din Constanta.

George Enescu venea in fiecare an la casele parintesti, in luna septembrie, pana in 1946, asa ca periplul sau de ramas bun nu a dat nimanui de banuit. An de an facea parastasele pentru parinti. Mai intai la Dorohoi, apoi la Mihaileni. Maestrul Enescu ramasese marcat de durea de a nu fi participat la inmormantarea parintilor sai. Mama sa a purtat pana in clipa mortii cadoul pe care il primise de la Maestrul Enescu: o bratara din cinci banuti de aur, cumparata de el din primii bani primiti dintr-un concert la Viena. Bustul Maestrului Enescu din fata casei de la Dorohoi a fost realizat de sculptorul Constantin Baraschi.

Palatul Cantacuzino, “Muzeul George Enescu” din Bucuresti si Casa Anexa din spatele palatului, “Casa Memoriala George Enescu”.

Palatul Cantacuzino, impreuna cu dependinta auxiliara (casa din spatele palatului, in care au locuit pentru putin timp Enescu si Maruca) si terenul au fost mostenite de Maruca (Maria Rosetti Tescanu) printesa Cantacuzino dupa moartea primului sot, printul Mihail Cantacuzino. Palatul Cantacuzino de pe calea Victoriei, cunoscut de bucuresteni “Casa cu Lei” sau “Palatul Nababul” a fost construit in 1901 de printul Gheorghe Grigore Cantacuzino si lasat mostenire fiului sau, printul Mihail Cantacuzino, in 1913. Dupa moartea lui Mihail Cantacuzino, in 1928, palatul ii revine sotiei, Maruca – viitoare sotie a lui George Enescu, in 1937. George Enescu si Maruca nu au locuit nicioadata in palat, ci arareori in casa din spate, anexa dependinta pentru servitori.

2Casa8Enescu

In Palatul Cantacuzino a functionat Presedintia Consiliului de Ministri din 1933 (Maruca il inchiriase). In 1947 palatul a fost confiscat si s-au instalat Academia Romana si Institutul de Studii Sovietice. Dupa moartea lui George Enescu in 1955, Maruca a facut un act de donatie prin care Palatul (confiscat de comunisti inca din 1947), casa dependinta si terenul reveneau statului roman cu conditia sa fie transformate intr-un complex muzeu dedicat compozitorului Enescu. Maruca a donat statului si lucrurile personale ale maestrului, inclusiv viorile, printre care vioaraStradivarius” cumparata de la Stuttgart, printr-o colecta a unui comitet organizat in urma concertului de la Bucuresti din 1898; tatal sau, Costache Enescu, a dat 10.000 de franci, iar din colecta s-au strans 9.000 de franci – precum si vioaraGuarnerius” 1736, cumparata de Maestru. La 19 iunie 1956, Palatul Cantacuzino a inceput sa functioneze ca “Muzeul George Enescu”. Dupa 1990 a devenit Muzeu National. Palatul Cantacuzino/Muzeul este superb, merita vizitat indiferent daca ne pasioneaza muzica sau nu – din 2007 a fost inclus in lista Patrimoniului European.

2PalatulCantacuzino

Lumea despre George Enescu / Georges Enesco / Georg Enesco

Regina Maria: „George Enescu e al lumii, ca totii marii artisti, si nu-l putem dori altfel, dar Romania si-l cere ca fiu al ei, ceea ce e dreptul si fala ei. Sunt mandra ca am fost aleasa sa aduc eu cea dintai inchinarea mea in aceasta zi, dar las altora mai priceputi sa vorbeasca despre Enescu artistul, compozitorul si virtuozul. Obolul meu e de altfel, as zice, mai umil si mai launtric: despre ceea ce a insemnat el in vietile noastre, pentru ca anevoie ma mai pot gandi la un timp cand sa nu fi cunoscut pe Enescu. Faima lui e a lumii, dar Enescu omul, fiinta pamanteasca, e a celor carora le-a fost drag si care i-au cunoscut viata si inima”.

Nicolae Iorga: „Enescu s-a ridicat dintre bunii moldoveni din partile de sus, pline de trecut si de poezie, un copil care a minunat si pe cei mai mari cunoscatori ai unei arte pe care o avea din instinct. Si din copil s-a facut tanarul, vesnicul tanar, nou ca in ziua dintai, cand a inviorat strunele vioarei cu atingerea sufletului. In sentimentele care merg catre dansul e insa si acela care se indreapta catre bunul fiu al patriei sale. Oriunde si oricand, la masa unde-si scrie compozitiile , oricare i-ar fi subiectul, la capataiul ranitilor in cruntul razboi sau in triumfalele lui calatorii in jurul lumii, fermecatorul tuturor oamenilor a ramas roman. Si cum faima ni-o intinde noua, noi avem datoria sa-i dam lui toata recunostinta noastra”.

In 1931, George Enescu a fost sarbatorit oficial in Romania la implinirea varstei de 50 de ani. Laudatio Reginei Maria, transmis de Radiodifuziune, precum si celelate cuvinte rostite de mari personalitati romane despre Enescu au fost prezentate in cartea „George Enescu” aparuta in 2009, scrisa de Prof.univ.dr. Grigore Constantinescu, muzicolog, membru fondator al Fundatiei „Remember Enescu”.

Grigore Constantinescu: „Privesc spre Enescu, printr-un exercitiu de admiratie fara sfarsit, spre acest tezaur in care locuieste sufletul muzical al romanilor. George Enescu, un meridian inconfundabil” – mai multe aici, un articol publicat de profesor in revista Festivalului Enescu.

Eugen Simion, Academia Romana, 2005: „George Enescu a fost discipolul armoniei, un spirit care nu a trecut prin crize genialoide, un creator care nu avea sentimentul ca ar fi unic pe lume. A fost un muzician care dorea sa impace lumea, nu sa o dezbine. Nu vroia sa domine lucrurile, nu le dispretuia, nu le refuza – dorea doar sa le cunoasca si sa se inteleaga cu ele. Disocierea dintre a cunoaste si a intelege face sa luam seama de modestia lui Enescu in termenii unei „cuminti” asumari a lumii in care si-a petrecut viata, in miraculosul spatiu al dainuirii. Pana si dezacordul cu lumea de dupa cel de al doilea razboi mondial este un acord cu vocatia, cu al sau crez de viata, cu arta pe care a slujit-o cu geniu si cu un devotament exemplar”.

Sir Yehudi Menuhin: “Enescu va ramane pentru mine Absolutul prin care eu judec pe altii”.

Pablo Casals: “Enescu a fost cel mai impresionant fenomen muzical de la Mozart incoace”.

Dr. Franz Metz: “Primele concerte le-a dat Enescu aici, in Banat, inca din timpul cand aceasta regiune apartinea Austro-Ungariei. Fara exceptie, ziarele germane si maghiare au scris numai la superlativ despre acest mare violonist roman. Pentru populatia romaneasca din Banat aceste concerte au insemnat foarte mult, in special cele din 1912 si 1914 de la Lugoj, dar si dupa Marea Unire, cand concertele lui Enescu au fost si mai spectacular primate (…) Putem afirma linistiti faptul ca dupa concertele sustinute de Franz Liszt, Johann Strauss sau Johannes Brahms in Banat, nici un alt muzician nu a castigat atata atentie si simpatie la publicul banatean decat marele George Enescu, artistul universal”. Concertele lui George Enescu sustinute in Banat: 1912, Lugoj; 1914, Lugoj; 1921, Timisoara; 1922, Lugoj, Timisoara, Arad; 1923, Timisoara; 1927, Arad, Slatina, Caransebes, Lugoj, Timisoara; 1929, Lugoj, Timisoara, Arad, Slatina; 1931, Oravita, Arad, Timisoara; 1936, Timisoara, Arad; 1937, Lugoj, Arad, Lugoj; 1938, Timisoara, Arad; 1942, Arad, Timisoara, Lugoj; 1943, Arad, Timisoara. Zeci de aprecieri la superlativ, din partea maghiarilor, germanilor si romanilor, la adresa maestrului George Enescu – o lucrare extraordinara scrisa de Dr. Franz Metz, Munchen, 2003  – aici.

Sir Yehudi Menuhin: “Enescu a fost cel care mi-a aprins imaginatia, deschizandu-mi o perspectiva in tumultul si maretia lui Bach”.

Celiny (Celine) Chailley-Richez, pianista franceza (1884-1973). Pentru ea, George Enescu era „The Master” – un alt exemplu de pretuire, devotiune si prietenie. A interpretat sub bagheta lui George Enescu, a cantat si inregistrat impreuna cu The Master. In casa ei a cantat si Lola Bobescu. Spre sfarsitul vietii, Celiny a donat Muzeului George Enescu din Bucuresti multe partituri cu adnotari ale lui George Enescu, fotografii etc. Despre prietenii lui George Enescu, Marcel si Celiny Chailley, puteti citi mai multe aici si aici.

Lory Wallfisch, 1981: „Societatea George Enescu a fost creata in SUA in anul in care s-au implinit 100 de ani de la nasterea marelui geniu al muzicii al Romaniei, George Enescu, violonist de exceptie, pianist, dirijor, compozitor si profesor, in acelasi timp si una dintre cele mai importante minti ale secolului XX. Societatea a fost infiintata cu scopul de a promova mostenirea sa, prin concerte, conferinte, simpozioane si festivaluri in SUA”. Celebra pianista de origine romana, presedinte al „The George Enescu Society of the United States”, a fost profesor emerit la Colegiul Smith din Northampton, Massachusetts. Mai multe aici.

Am remarcat dintr-un grafic al vietii mele, ca viata oricarui om este ca o coarda, care, impinsa, oscileaza si revine incet la pozitia simpla si dreapta, de unde a plecat. Eu revin de unde am luat-o: faptul ca cei care mi-au calauzit primii mei pasi, toti au disparut, ma intristeaza enorm. Insa nu ma instraineaza de locurile mele natale si sfinte”.

George Enescu

19 august 1881, Liveni, Romania – 4 mai 1955, Paris, Franta

7GeorgeEnescuGaraLondra1950

Constantin Bobescu: “Maestre George Enescu, fii binecuvantat acolo unde esti,

pentru ca nu vei fi uitat!”

7GeorgeEnescuMostenire

Cine are nevoie de Nobel? Cine suntem, ce avem si ce vrem

with 7 comments

humanbrain

Henri Coanda, 1886 – 1972: “Viitorul este suma pasilor pe care-i faceti, inclusiv a celor mici, ignorati sau luati in ras”.

Eu sufar atunci cand Romania pierde. Cand isi pierde oamenii, cand pierde inteligenta, talentul, creativitatea si indemanarea, cand pierde fondurile europene, cand pierde bani pentru ca nu poate face turism in locurile unice din lume care se afla in Romania, din cauza unora care nu si-au facut datoria si nu au construit autostrazi, wc-uri si ce mai trebuie “la casa omului” civilizat. Si pentru ca nu am puterea sa realizez ceva practic in aceasta privinta, singurul lucru pe care il pot face este de a-i aminti pe cativa dintre cei care au realizat ceva pentru Romania si pentru omenirea intreaga, unii dintre romanii nostri cei mai destepti, “chiar daca” nu sunt laureati cu premii Nobel. Romania poate pierde, cel mai dureros, prin uitare. Ma supar cand Romania ii uita – poate ca ii ignora intentionat, pe adevaratii mari oameni ai Romaniei. Sau poate ca romanii exceptionali nu sunt cunoscuti sau amintiti indeajuns de mult. Tema mea este cam “amestecata”, fiind scrisa la suparare. Citind niste pareri negative despre romani si Romania, m-am cam enervat. M-am gandit sa scriu si despre cum nu au fost si nu sunt apreciati romanii in tara lor, dar si despre cum au fost jefuiti romanii de marca de-a lungul timpului, precum Stefan Procopiu, Stefania Maracineanu, Victor Babes, Nicolae Paulescu, Stefan Odobleja, Justin Capra sau Gheorghe Benga. Nu ma supara faptul ca romanii nu au luat niciun Nobel, pentru ca nu am cazut niciodata in adoratia persoanei Alfred Nobel si nici in a premiului care ii poarta numele.

Intr-un an, acum mult timp, intr-un spital din Romania, a reconstruit, in premiera mondiala, esofagul unui copil de 7 ani, dintr-un cadru de colon, totul intr-o singura operatie. Copilul avea esofagul invadat de formatiuni tumorale benigne. Si l-a inlaturat. A luat apoi un segment de colon, din care a facut un nou esofag. L-a revazut pe “copil”, dupa 12 ani. Avea aproape 20 de ani, era un om normal, care muncea, conducea masina, avea o prietena. Avea o viata. Nimeni nu s-a obosit atunci sa recunoasca oficial evenimentul medical si nici sa il promoveze, ca pe un succes al chirurgiei romanesti – era, totusi, o interventie chirurgicala dificila, in premiera mondiala. Dar nu s-a suparat. In 50 de ani de cariera, in care a sfintit fiecare loc in care a muncit pe branci, in 50 de ani in care i-a ajutat pe toti cei care au avut nevoie, exact cand au avut nevoie, in 50 de ani in care a facut o multime de operatii complicate, premiere nationale sau mondiale – nu a vrut niciodata bani sau bogatii, nu a vrut diplome sau premii. Tot ce a vrut a fost sa il iubeasca oamenii, asa cum el ii iubea pe ei. In special pe copii. I-a operat de boli grele si ciudate, refuzate mai de toti medicii, uneori si mai usoare, peste 45.000, cat populatia unui oras. A vrut doar iubire. Si cand a fost sa plece, si-a inaltat sufletul plin de zeci de mii de zambete de copii. Cele care il impresionau atat de mult pe Tata Pesi, cele mai frumoase zambete din lume. Cele de copii care zambesc cu lacrimi in ochi

Nici nu se nascuse Alfred Nobel cand, in 1827, pe cand era student, romanul Petrache Poenaru inventa ceea ce astazi este stiloul. In 1831, Petrache Poenaru calatorea pe prima cale ferata din lume deschisa in Anglia. Petrache Poenaru, inventatorul in 1827 al primului toc rezervor din lume, primul roman care a primit un brevet de inventie, la Viena si la Paris (3208/25.05.1827) – “Condeiul portaret fara sfarsit, alimentandu-se insusi cu cerneala” – este unul dintre organizatorii invatamantului national romanesc si membru al Academiei Romane. A fondat Colegiul National Carol I din Craiova si a contribuit, in 1835, la infiintarea Scolii de Agricultura. Este co-fondator al Scolii de Poduri si Sosele (Universitatea de Constructii de azi).

Nu imi place Nobel, nici ca om, nici ca premiu (cu o exceptie: ce imi place la Nobel este ca nu a luat niciun Nobel). Nu imi place pentru ca ideea de „geniu” chimist si inventator al dinamitei nu se „pupa”, in opinia mea, cu cea de om de afaceri. Una e sa inventezi un vaccin / un tratament – care sa eradicheze o boala mortala si sa faci afaceri fara sa devii lacom, alta e sa inventezi ceva care omoara si distruge si sa faci afaceri cu moartea, strangand o multime de bani. Da, stiu, a inventat dinamita si detonatorul pentru a-si ajuta tatal, inginer, care nu putea arunca in aer diverse ca sa poata construi, care a dat faliment etc – fara sa banuiasca ca inventia sa va omori oameni nevinovati. Dar a facut bani din dinamita si a continuat sa investeasca in infiintarea de companii si laboratoare – tot niste fabrici de facut bani. Se spune ca un ziar din Franta a publicat in 1888 un anunt la moartea fratelui lui Alfred Nobel, Ludvig. In loc sa scrie a murit Ludvig Nobel, au scris: „A murit Alfred Nobel, Negustorul Mortii, care s-a imbogatit descoperind mijloace fara precedent de a ucide alti oameni”. Acesta ar fi fost „detonatorul cu fitil” al constiintei sale, Nobel incepand sa se gandeasca la modul in care ni-l vom reaminti. Eu cred multe, dar ideea ca a intemeiat fundatia si premiile pentru ca avea probleme de constiinta nu o cred. Ambele ii poarta numele, este asa o chestie de genul „My name is Nobel. Alfred Nobel”, sa nu cumva sa imi uitati numele, premiile mele sunt faimoase, eu sunt faimos, de o suta si ceva de ani ma tot pomeniti, ganditi-va doar la premiul Nobel, nu si la dinamita Nobel. Pai nu am cum, este imposibil sa despart Dinamita de Nobel, cred ca nu a gasit cea mai buna posibilitate. Nobel este un „brand” / o „marca inregistrata” pentru Suedia, trebuie sa recunosc. Insa, daca era generos/altruist, asa cum sustin unii, poate era mai bine sa lase banii pentru construirea de spitale si scoli, institute de cercetare in sanatate, de arta, muzica etc – care sa fie exact opusul inventiei sale, fara sa-si imprime numele prea „adanc”. Unii il numesc geniu. Altii il numesc „geniu turbat”. Cati oameni pot continua experimentele pentru ceva care le-a omorat fratele in 1864 (Emil Nobel, cel mai mic) si inca 4 oameni nevinovati? Nobel a inceput experimentele in 1860, in 1864 a avut loc explozia, a continuat si a reusit sa inventeze dinamita in 1866 (brevetata in 1867).

Cand Alfred Nobel inca se straduia sa inventeze dinamita, Romania detinea 3 premiere petroliere mondiale, in 1857. Romania este prima tara din lume cu o productuie de titei, oficial inregistrata in statisticile internationale. Romania are prima rafinarie din lume. Romania are primul oras – Bucuresti – din lume iluminat cu petrol. Bucurestiul era, la 30 aprilie 1857, primul oras din lume iluminat cu gaz/petrol lampant. Petrolul era distilat la Fabrica de Gaze din Ploiesti, prima fabrica de petrol lampant din lume, construita la inceputul anului 1857. Astfel se facea si prima rafinare din lume a petrolului lampant. Culmea, petrolul lampant era ieftin si ecologic – incolor si inodor, nu scotea fum, cenusa, funingine. 

Nu existau inca premiile (infiintate la 10.12.1901) Nobel, cand romanii “descopereau lucruri” iar in Romania se “intamplau lucruri”.

In 1880, Dumitru Vasescu construia inovativul automobil cu motor cu aburi, pe cand studia ingineria la Ecole Centrale din Paris. Avea 21 de ani si si-a construit un atelier particular. Automobilul a devenit una dintre curiozitatile Parisului. Functiona cu carbuni, avea doua sisteme de franare independente. La terminarea studiilor si-a adus masina acasa, a circulat cu ea prin Bucuresti. Dumitru Vasescu a fost profesor la Scoala de Poduri si Sosele, unde a si fost expusa masina.

In 1882, Alexandru Ciurcu, jurnalist pasionat de tehnica, obtinea un brevet din Franta, prin care prevedea posibilitatea zborului cu reactie. Alexandru Ciurcu a conceput in 1881, la Bucuresti, impreuna cu Just Buisson (jurnalist francez corespondent in Romania), proiectul unui original motor cu reactie. Ciurcu a fost expulzat din Romania in 1885, de guvernul Bratianu, din cauza criticilor aduse in presa vremii, si s-a stabilit la Paris, unde a continuat sa studieze propulsia aeronavelor mai usoare decat aerul (dirijabile) si a motoarelor racheta. In 1888, Alexandru Ciurcu construia prima ambarcatiune cu reactie, in Franta.

In 1882, la Bucuresti se punea in functiune prima centrala electrica, in acelasi an 1882 in care Thomas Alva Edison (“magicianul din Menlo Park”) punea in functiune, pe 4 septembrie, la New York, prima centrala electrica din lume. Centrala din Bucuresti, amplasata pe Calea Victoriei, alimenta iluminatul exterior al Teatrului National si al Gradinii Cismigiu. A urmat, in acelasi an, primul transport de electricitate intre centrala si Palatul Cotroceni. In noiembrie 1884, Timisoara devenea primul oras din Europa iluminat stradal cu energie electrica. Centrala Electrica de la Timisoara a pus bazele Sistemului Electroenergetic al Romaniei. 

In 1885, Victor Babes realiza primul tratat din lume de bacteriologie. Victor Babes, omul de stiinta roman care a fundamentat principiul imunitatii pasive si principiul antibiozei, a lasat umanitatii, impreuna cu Andre Cornil, primul Tratat de Bactereologie din lume (se spune ca Andre Cornil doar si-a adaugat numele pe volum, pentru a-i da “greutate” cu numele sau). Desi Victor Babes semnala in acest tratat, cu multi ani inainte de descoperirea penicilinei din mucegai din 1928, actiunea inhibanta a substantelor elaborate de microorganisme, sugerand ca aceste substante ar putea fi utilizate in scop terapeutic pentru distrugerea agentilor patogeni (si desi englezul John Scott Burdon-Sanderson descoperise si el in 1870 o legatura intre mucegai si cultivarea bacteriilor) descoperirea penicilinei din mucegai ii este atribuita in 1928, bacteriologului scotian Alexander Fleming. In 1939, Fleming relua cercetarile la Oxford, izola si purifica descoperirea din 1928 si in 1940 crea Penicina pura si concentrata pe care o testa in 1942, pe om. Apoi a primit premiul Nobel, impreuna cu Ernst Boris Chain si Sir Howard Walter Florey (1945, Premiul Nobel pentru Fiziologie si Medicina). Una dintre cele mai mari si benefice descoperiri ale lumii se datoreaza cercetarilor si descoperirilor lui Victor Babes – care a pus si bazele scolii romanesti de microbiologie. Tot mapamondul foloseste si acum, dar fara sa stie, metoda imbunatatita de tratare impotriva turbarii, elaborata de Victor Babes (nu pe cea initiala, a descoperitorului vaccinului impotriva turbarii, Pasteur). Iar daca mapamondul ar vrea sa stie, atunci ar trebui sa citeasca tratatul “Turbarea” scris de Babes in 1912. Victor Babes a descoperit 50 de micro-organisme-multe ii poarta numele. A fost premiat de 3 ori de Academia Franceza. Daca vreti sa stiti de ce nu a primit Victor Babes premiul Nobel pentru Tratatul de Bacteorologie, cititi aici.

In 1887, chimistul roman Constantin I. Istrati, doctor in medicina, profesor, cu doctorat in chimie la Paris, intemeietorul Scolii de Chimie Organica la Univ. Bucuresti, descoperea o noua clasa de coloranti, studiind derivatii halogenati ai benzenului – franceinele – pentru care a luat Medalia de Aur la Expozitia Internationala de la Paris, in 1889. Din pluta a izolat o substanta noua, friedelina. Academicianul Constantin I. Istrati este cunoscut pentru studiile si cercetarile asupra bogatiilor Romaniei – petrol, chihlimbar, sare, ozocherita s.a. In 1891 a elaborat cursul elementar de chimie pentru elevii de liceu, tradus in franceza si spaniola. A scris 128 de carti si articole in romana si franceza.

In 1888, inginerul roman Anghel Saligny, inventator, intemeietorul ingineriei romanesti, proiecta si construia in premiera mondiala silozurile din beton armat de la Braila si Galati. Lucrarile au durat pana in 1889. Silozurile aveau peste 18 m inaltime si puteau cuprinde peste 25.000 de tone de cereale. Peretii celulelor hexagonale au fost realizati din piese fabricate la sol, sub forma de placi, tot in premiera mondiala. In 1888 proiecta si podul peste Dunare la Cernavoda. Lucrarile au inceput in 1890 si s-au terminat in 1895 iar podul a fost la acel moment cel mai lung din Europa si printre cele mai importante din lume ca poduri metalice cu deschidere mare. A fost o lucrare inovatoare, aducand ca noutati sistemul nou de grinzi cu console pentru suprastructura si folosirea otelului moale in locul fierului pudlat pentru tabliere. Intre 1889 si 1909, in amenajarea portului Constanta, Anghel Saligny a introdus pentru prima data in Romania pilotii si radierele din beton armat.

In 1890, Nicolae Teclu, chimist (inginer si architect), unul dintre primii chimisti romani recunoscuti la nivel international, obtinea brevetul pentru realizarea, la Brasov unde era profesor, a “arzatorului cu mecanism de reglare a raportului dintre aer si gaz”. “Arzatorul Teclu” sau “Becul lui Teclu” produce o flacara mai fierbinte decat “Becul Bunsen” fiindu-i astfel superior. A predat chimia generala si analitica la Viena, unde a si murit, in 1916. La Universitatea Bucuresti se gasesc aparate de laborator inventate tot de Teclu: aparatul pentru Detectarea Metanului, aparatul pentru Prepararea Ozonului s.a.

In 1894, Dragomir Hurmuzescu proiectase si construise Electroscopul care ii purta numele. Cand studentul Stefan Procopiu si-a inceput studiile universitare la Iasi, profesor i-a fost Dragomir Hurmuzescu, fizician si inventator, academician. Nu are premiu Nobel dar o legatura cu premiul tot are. A inventat/proiectat si construit Electroscopul care ii poarta numele “Electroscopul Hurmuzescu”, in 1894, fiind folosit de sotii Pierre si Marie Curie in 1899, in primele experiente asupra radiului iar in 1903 Henri Becquerel l-a folosit in cercetarile sale de radioactivitate, pentru care a luat premiul Nobel. Prof.univ. Dragomir Hurmuzescu este fondatorul invatamantul electrotehnic din Romania si are valoroase contributii in domeniile electricitatii si fizicii radiatiei X (razele cunoscute ca descoperite de Roentgen / atribuita si lui Tesla). Si nu in ultimul rand, in 1901, Dragomir Hurmuzescu a inceput experimentele de comunicatie prin radio ale lui Marconi, Tesla si Popov iar in 1922 a inceput sa functioneze Radiodifuziunea Romana, sub conducerea sa. Dragomir Hurmuzescu este “tatal” Radio Romania, care a difuzat prima emisiune la 1 noiembrie 1928: “Alo, alo, aici Radio Bucuresti”. 

In 1898, marele medic neurolog roman, Prof. Dr. Gheorghe Marinescu, realiza primul film stiintific din lume “Tulburarile mersului in hemiplegia organica”. Fondatorul Scolii romanesti de Neurologie, Dr. Marinescu este pionier in introducerea si aplicarea metodelor histologice, histochimice si histopatologice in domeniul neurologiei si metodelor anatomoclinice si electrofiziologice in cercetarea stiintifica. Dr. Gheorghe Marinescu a cercetat in Franta, alaturi de Pavlov, reflexele conditionate, fiind printre primii neurologi din lume care au continuat si concluzionat cercetarea reflexelor conditionate si procesele neuropsihice ale lui Pavlov (Dr. Ivan Pavlov, laureat Nobel in 1904 pentru medicina). 

Cati oameni de pe pamantul asta isi aduc aminte de chimistul si profesorul italian Ascanio Sobrero, cel care a descoperit nitroglicerina (initial pyroglycerina, prin 1845), explozibilul din dinamita lui Nobel? Sobrero a fost atat de speriat de ceea ce a descoperit, incat a tinut secret multi ani si a facut numeroase avertizari asupra periculozitatii nitroclicerinei. Prea putini si-l amintesc pe Sobrero, majoritatea doar pe Nobel. Alfred Nobel i-a recunoscut meritele lui Sobrero caruia i-a infiintat o pensie pe viata, din fabuloasa sa avere. Kenne Fant a scris, in 2006: „Recunoastere pentru o descoperire pentru care altii sunt luati acum de credit partial, sau chiar complet”. Cartea lui Fant – Alfred Nobel, A Biography: „Exista unele descoperiri care par a fi destinate dezastrului. Alfred Nobel a facut-o posibila pentru avioanele din a caror burta s-a dezlantuit puterea de neimaginat peste orase, ducand la moartea instantanee a milioane de suflete nevinovate. Alfred Nobel este indirect responsabil de nenumaratii morti din razboaie si din campaniile teroriste, de la inventia dinamitei sale din 1867”. Sunt curioasa daca, dupa ce liderii UE au luat premiul Nobel pentru Pace in 2012, mai considera ca nitroglicerina din dinamita lui Nobel este periculoasa, toxica si daunatoare mediului. Premiul Nobel pentru Pace este acordat persoanei sau societatii care, in decursul unui an, intreprinde cele mai multe eforturi pentru dezvoltarea fraternitatii intre oameni, lupta pentru reducerea cursei inarmarilor sau actioneaza ca mediatori eficienti in cadrul conflictelor armate. Premiul Nobel pentru Pace este singurul care se ofera in alta parte decat in Suedia, respectiv in Norvegia. Este atribuit de catre un comitet altcatuit din 5 persoane, alese de Parlamentul de la Oslo. Norvegia nu este in UE, dar Suedia este, asa ca un pic de politica tot este amestecata – incerc sa imi dau seama ce fapte bune a facut UE in 2011. Premiile Nobel pentru Fizica, Chimie si Economie, sunt acordate de Academia Regala de Stiinta din Stockholm; pentru Medicina sau Fiziologie, acordat de Institutul Carolina din Stockholm si pentru Literatura, acordat de Academia Suedeza. A nu se intelege ca am ceva impotriva celor care au luat vreun premiu pe bune, cinstit si pentru ceva util, daca ei au gasit de cuvinta sa il primeasca (nu ma contrazic, doar ii inteleg). Crucea Rosie Internationala, infiintata in 1863, de exemplu, a luat cele mai multe premii Nobel pentru Pace din istoria premiului, 3: in 1917, 1944 si 1963. Crucea Rosie Romana s-a infiintat pe 4 iulie 1876, la Bucuresti si a fost recunoscuta o luna mai tarziu de Crucea Rosie Internationala – imediat dupa recunoastere, Crucea Rosie Romana si-a inceput activitatea. Fondatorul Crucii Rosii Internationale, elvetianul Henry Dunant, tot om de afaceri, a fost primul laureat al primului premiu Nobel pentru Pace, din decembrie 1901. Concurenta este buna, nu zic nu. Sa te ostenesti ca sa descoperi sau sa infiintezi ceva care „sa aduca mari servicii umanitatii”, care sa iti aduca apoi si un premiu, e OK, din punctul meu de vedere. Ce nu este in regula insa, este sa furi de la altii sau sa te folosesti de politica pentru un premiul Nobel. Dar trebuie sa recunosc si ca “anumite” caracteristici ale noastre au dus la “reusita” de a nu lua niciun Nobel. Din cauza unor interese politice de-a lungul ciudatei istorii, a invidiei sau necunoasterii – deci si din cauza noastra, a romanilor. Pentru ca nu comisia Nobel face propunerile de nominalizare, ci tara din care provine, sau o alta personalitate poate propune pe cel/cea care a descoperit ceva, nu se poate auto-propune. Iar cand cineva din Romania a fost propus, altul nu prea l-a sprijinit. Sau nu l-a ajutat sa faca cercetari, sa isi publice studiile – pentru recunoasterea meritelor. Sau i-a bagat “bete in roate”. Nu se pot face contestatii la comisia Nobel si nici nu exista auto-sesizarea. Dar nu trebuie sa ne simtim inferiori altor popoare, pline de premii Nobel. Dupa decembrie 1901, anul inceperii decernarilor, nu avea fundatia Nobel nici premii si nici bani pentru cat au creat si descoperit romanii.

In 1904, Emil Racovita fonda Biospeologia, careia i-a dat definita de “Stiinta a formelor de viata din mediul subteran, pesteri si panze freatice”. Biologul, speologul si exploratorul roman Emil Racovita, este fondatorul Biospeologiei – incepand din 1904 cand incepe studiul ecositemelor subterane. Absolvent al Facultatii de Stiinte al Universitatii Sorbona, Emil Racovita a explorat peste 1.200 de pesteri din Europa si Africa, a strans o colectie de 5.000 de animale subterane si a publicat 66 de lucrari (insumand 6.000 de pagini) de specialitate. A fost primul roman care a ajuns in Antarctica. In 1920, Emil Racovita infiinta in Romania, la Cluj, primul Institut de Speologie din lume.  Emil Racovita a ramas in istoria stiintei si ca cel care a descoperit balena cu cioc.

In 1904, inventatorul roman Dumitru (Tache) Brumarescu prezenta inventia sa, „un aeroplan original, cu decolare verticala” cu trei elice, una propulsiva si 2 tractive (primul aparat de acest gen) la expozitia generala a Romaniei, unde a luat medalie de argint in 1904 iar in 1906 medalia de aur. Inventia a fost brevetata 02218/11.1909. In 1910, macheta avionului sau era expusa la Salonul aeronautic de la Paris, alaturi de cea a lui Henri Coanda. In 1910 construia masina de taiat sulf. A mai inventat cuplajul automat la vagoanele de cale ferata, o sanie-automobil si „un salvator de pe submarine” – brevetat in Franta, in 1911. Ca sa-si poata realiza inventiile, cioplea in lemn si vindea produsele.

In 1906, Traian Vuia reusea, pe 18 martie, primul zbor autopropulsat din lume cu un aparat mai greu decat aerul – primul avion din istorie, “Vuia I”, cu tren de aterizare pe roti cu pneuri. Vuia a reusit prima decolare fara sa foloseasca niciun mijloc ajutator (catapulte de ex.), doar cu aparatele aflate la bord. In 1903, Vuia trimisese proiectul aparatului sau de zbor la Academia de Stiinte din Paris, pentru finantare, dar a fost respins ca “utopic” cu motivarea: “Problema zborului cu un aparat care cantareste mai mult decat aerul NU poate fi rezolvata si nu este decat un VIS”. La acel moment se considera ca doar dirijabilele pot fi ridicate in aer. Vuia nu a renuntat si in 1903 isi breveta aparatul – “aeroplan automobil”. Iar “utopia” / “visul” a devenit realitate in 1906. Traian Vuia a fost, este si va fi pionier al aviatiei romanesti si mondiale iar 18 martie 1906 va ramane in istorie, un moment de referinta pentru omenire si aviatie – fara “ajutorul” Academiei de Stiinte din Paris si fara a fi “necesar” un premiu Nobel. In anii 1918 si 1922, Traian Vuia aducea contributii importante si esentiale la progresul zborurilor verticale, inaintea lui Gheorghe Botezatu* – Traian Vuia apare in toate tratatele de specialitate ca pionier si in domeniul constructiei de elicoptere, cu doua tipuri de elicoptere, „Vuia I” si „Vuia II”. In 1925, marele inventator roman Traian Vuia construia „Generatorul Vuia” – generatorul de abur cu ardere in camera inchisa si cu vaporizare instantanee, cu randament mare. Vuia a brevetat mai multe generatoare de abur, incepand cu 1928. Diverse schite Vuia aici.

In 1906, Augustin Maior descoperea telefonia multipla. Fizician, inginer si profesor roman din Reghin, cu studii universitare la Budapesta si postuniversitare la Viena, Munchen si Gottingen, la un an dupa ce a fost angajat prin concurs la statia experimentala a postelor din Budapesta, reusea sa transmita simultan, pe o singura linie telefonica de 15 km, 5 convorbiri diferite fara ca semnalele sa se interfereze, descoperind astfel telefonia multipla.

In 1907, profesorul roman Grigore Antipa inventa primele diorame biologice din lume. Antipa a renovat cladirea in care a instalat si organizat, in 1906, Muzeul National de Istorie Naturala din Bucuresti. Organizarea muzeului a trezit interesul specialistilor straini care i-au solicitat o lucrare specifica in organizarea muzeelor de istorie naturala. Prezentarea dioramelor din muzeul romanesc au facut ca muzee din Europa si America sa solicite sprijinul savantului roman pentru organizarea colectiilor europene si americane. In 1932 a infiintat Institutul Biooceanografic din Constanta si rezervatiile si statiunile de cercetari de la Agigea si Capul Caliacra. A infiintat si pus la punct “Sistemul Antipa” de exploatare rationala a pecariilor din lunca si Delta Dunarii si de la limane, pe principiile ecologice ale lui Haeckel (fondatorul ecologiei). Planul a dublat productia de peste si icre negre a Romaniei, a infiintat cherhanalele cu beneficii pentru pescari – fara a distruge ecosistemul. A intemeiat Scoala romaneasca de Hidrobiologie si Ihtiologie.

In 1908, chimistul roman Lazar Edeleanu reusea primul procedeu din lume de rafinare a produselor petrolifere cu bioxid de sulf lichid ca dizolvant selectiv – “Procedeul Edeleanu”. Procedeul doctorului in chimie Edeleanu asigura extragerea selectiva a hidrocarburilor aromatice (benzene, toluene xilen s.a.). Experimental, a fost aplicat mai intai in Romania (rafinaria Vega), apoi in Franta la Rouen dupa care in intreaga lume (in anii ’60 erau 80 de instalatii Edeleanu in lume). Edeleanu a brevetat 212 inventii, in Romania, SUA si in tari din Europa.

In 1908, inginerul si fizicianul roman Nicolae Vasilescu-Karpen inventa “Pilele Karpen” (Pila K), folosind caldura mediului ambient pentru functionare. Nicolae Vasilescu-Karpen a fost un pionier in cercetarea elasticitatii, aerodinamicii, fizicii atomice, termodinamicii s.a. A studiat aderenta fierului la beton. In 1909, inginerul si fizicianul roman Nicolae Vasilescu-Karpen a propus pentru prima data in lume folosirea curentilor purtatori de inalta frecventa pentru telefonia prin cablu la mare distanta. 

In 1910, Aurel Vlaicu construia si lansa primul avion din lume fuselat aerodinamic, “Vlaicu I”. In 1907, cand studia ingineria la Munchen, Vuia a proiectat primul sau aparat de zbor cu aripi batante, actionat de arcuri dar a abandonat proiectul banuind ca in viitor se vor utilize motoare pentru aeroplane. Inginerul Aurel Vlaicu a construit, la Bintinti, in 1908, un planor cu care a efectuat zboruri in 1909, dupa care s-a mutat in Bucuresti unde a inceput constructia primului sau avion, “Vlaicu I” – “Avion National”, la Arsenalul Armatei. A inregistrat brevetul 2258/17.10.1910 pentru “Masina de zburat cu un corp in forma de sageata”. Cu “Vlaicu I” a devenit primul avion militar din dotarea armatei, cu care s-a transmis un mesaj cifrat la manevrele militare de toamna, aducand Romania pe locul 2, dupa Franta, in utilizarea avionului cu destinatie militara. In 1910 face primele zboruri fara sa fie necesare modificari. In 1911 a construit al doilea avion, “Vlaicu II” si primea 5 premii (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aviatic din 1912 de la Aspern. Avionul era descris ca “un aeroplan original, construit chiar de zburator, cu doua elici intre care sade aviatorul. De cate ori se rasucea masina aceasta in loc, de parea ca vine peste cap, lumea rasplatea pe roman cu ovatii furtunoase”. Dupa moartea sa din 1913, este finalizat, in 1914, si “Vlaicu III”, cu 2 locuri, proiectat de Vlaicu la comanda companiei Marconi. Avionul a fost construit integral din metal, primul de acest fel din lume. In 1916, in timpul ocupatiei germane, “Vlaicu III” este trimis la Berlin. Aurel Vlaicu a introdus pentru prima data in lume inelul protector in jurul motorului (inel NACA), a pefectionat aripa cu profil variabil conceputa de Traian Vuia, a introdus un redactor intre motor si elice, a folosit 2 elice coaxiale contrarotative, a introdus directia dubla, trenul de aterizare pe roti independente si frana pe roti. Despre Aurel Vlaicu, presa straina a scris: “nu e numai un pilot stralucit ci si un constructor genial”. Aurel Vlaicu a fost, este si va fi alt pionier al aviatiei romanesti si mondiale.

In 1910, fizicianul si inginerul roman Henri Coanda inventa primul motor cu reactie din lume si reusea primul zbor al unui avion cu reactie, fabricatie proprie. Henri Coanda este unul dintre cei mai mari oameni de stiinta si inventatori ai Romaniei si ai lumii, pionier al aviatiei mondiale. In 1904 urma studiile la Scoala de ofiteri din Bucuresti. A fost detasat la un regiment de artilerie din Germania si trimis la Univ. Tehnica din Berlin, unde in 1905, Coanda construia un “avion-racheta” pentru armata romana. In 1907 a urmat cursuri la Univ. din Liege iar in 1908 la Inst. Montefiore, din Belgia. In 1908 se intoarcea in Romania si parasea armata. In 1909 s-a inscris la Scoala superioara de aeronautica, nou infiintata la Paris. In 1910 devenea absolvent si sef al primei promotii de ingineri aeronautici. Ajutat de inginerii Eiffel si Painleve pentru obtinerea aprobarilor, Coanda a efectuat experimente aerodinamice dupa care construia primul avion cu propulsie reactiva – un avion cu reactie – fara elice, “Coanda-1910”. In decembrie 1910 a avut loc incercarea de zbor, dar Coanda, fara experienta de zbor, a distrus aparatul. Henri Coanda a construit avioane de mare performanta, de conceptie proprie, la Bristol, in Anglia, cunoscute ca avioanele “Bristol-Coanda” din 1911 pana in 1914 (era si director tehnic al uzinelor Bristol). S-a intors in Franta unde a inventat si construit, in 1916, un avion de recunoastere, precum si prima sanie-automobil cu motor cu reactie din lume si primul tren aerodinamic din lume. In 1933, Coanda inventa aerodina lenticulara. In 1934, inventa dispozitivul si efectul care avea sa ii poarte numele, “Efectul Coanda”, pentru care a obtinut brevet de inventie francez “Procedeu si dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce patrunde intr-un alt fluid” si discul Volant, plus multe altele. Henri Coanda a revenit in Romania in 1969, ca director al “INCREST”. La Muzeul Aviatiei se afla 80 de colete cu 800 de kilograme de documente, brevete si lucrari elaborate in Romania de Henri Coanda (schitele unui sat al cercetarii in Delta Dunarii, sisteme de transport ale viitorului etc), donate statului roman de fiica savantului la sfarsitul anilor ‘90, cu obligatia de a fi prezentate cercetatorilor romani.

In 1910, medicul roman Ion (Ioan) Cantacuzino, cu doctorat in medicina la Paris, microbiolog, profesor universitar, descoperea fenomenul de aglutinare al unor microbi, cunoscut ca “Fenomenul Cantacuzino”. Inca din 1894 incepuse studiul si cercetarea vibrionului holeric, urmand apoi studiul pentru vaccinarea antiholerica, imunizarea activa impotriva dizenteriei si febrei tifoide etc. In perioada 1913 – 1916, implementa vaccinul antiholeric, numit si “Marea experienta romana” si punea la punct metoda de vaccinare antiholerica, cunoscuta ca “Metoda Cantacuzino”, care se foloseste si in prezent in tarile in care se semnalizeaza holera. Prof. univ. Dr. Ion Cantacuzino este fondatorul Scolii romanesti de Imunologie si Patologie experimentala, a fost director general al Serviciului Sanitar, a infiintat Institutul de Seruri si Vaccinuri, Laboratorul de Medicina Experimentala, Revista Stiintelor Medicale s.a. Ii datoram si faptul ca Romania a fost a II-a tara din lume, dupa Franta, care a introdus, in 1926, vaccinul BCG, pentru vaccinarea profilactica a nou-nascutilor, impotriva tuberculozei. In primul Razboi Mondial a organizat campaniile antiepidemice – tifos exantematic si holera – si campania antimalarica. Prof.univ. Dr. Ion Cantacuzino este cunoscut ca unul dintre cei mai mari profesori ai Romaniei universitare. 

Poveste cu holera si romani (nicio legatura cu “Dragostea in vremea holerei”). Precum bine stiti, ca adevaratul descoperitor al tratamentului anti-holeric este recunoscut oficial biologul rus Ilia Mecinikov, cunoscut pentru cercetarile sale de pionierat in domeniul sistemului imunitar care au dus la descoperirea tratamentului impotriva holerei si la atribuirea, in 1908, a premiului Nobel pentru Medicina “pentru cercetarile sale in domeniul fagocitozei”. Doar ca celebrul savant nu era tocmai rus. Ilia Mecinikov avea si origini romane paterne, ca descendent din familia carturarului Neculai Milescu Spatarul (nascut la Vaslui, in 1636). Mecinikov s-a nascut in 1845 la Harkov, in Ucraina – pe atunci facand parte din Imperiul Tarist. Ajuns in 1888 la Paris, Ilia Mecinikov a inceput sa lucreze la Institutul Pasteur, facand cercetari pentru imbunatatirea vaccinarii anti-rabice. Vaccinul fusese descoperit de Pasteur in 1885, iar ca urmare a descoperirii a fost infiintat institutul (metoda imbunatatita de tratare impotriva turbarii urma sa fie elaborata mai tarziu de savantul roman Victor Babes). Mecinikov a inceput sa faca si studii amanuntite pentru un tratament eficient impotriva holerei (noua ciuma), aparuta in 1817 in India, iar in Europa in 1830. Pasteur insa anuntase din 1881 ca “pusese la punct” un vaccin antiholeric, asa ca a luat in ras teoria radicala a lui Mecinikov, care sustinea ca “anumite celule albe devoreaza corpusculii daunatori, cum ar fi bacteriile” (cred ca Mecinikov studiase principiului imunitatii pasive din 1885 al lui Babes). Pasteur nu a fost de acord cu Mecinikov, dar acesta si-a continuat cercetarile pana in 1907, cand a descoperit mecanismul imunitatii contra bacteriilor si rolul globulelor albe in tratarea cu succes a holerei – proces cunoscut ca fagocitoza – pentru care Mecinikov a luat Nobel in 1908. Pe Wiki Answers, in lista inventatorilor si a inventiilor care le sunt atribuite, mi-a atras atentia numele Waldemar Haffkine (1860-1930), Russia/Switzerland, mentionat ca primul descoperitor al vaccinului anti-holera / anti-ciuma. Waldemar Mordecai Wolff Haffkine – nascut in Odesa ca Vladimir Aronovich Havkin – a plecat din Rusia in 1888, din motive religioase, ajungand in Elvetia, unde a studiat un an, iar in 1889 a plecat in Franta. La un an dupa Mecinikov, ajungea si Haffkine la Paris si incepea sa lucreze tot la Institutul Pasteur, ulterior Haffkine incepand sa studieze sub indrumarea biologului Ilia Mecinikov. Se sustine ca ajuns la Paris, Waldemar Haffkine a cercetat, incepand din 1889, vibrionul holeric (descoperit de Koch in 1883). A reusit sa izoleze o bacterie din care a pregatit un vaccin pe care l-a testat pe el insusi, pe 18 iulie 1892. Pe 30 iulie 1892 a raportat constatarile sale la Societatea de Biologie din Paris. Se spune ca atat Mecinikov cat si Pasteur, precum si alti functionari medicali din Europa nu ar fi fost de acord cu descoperirea lui Waldemar Haffkine, asa ca acesta a plecat in 1893 in India, unde ar fi incercat tratamentul sau, considerat cu succes, pe 25.000 de voluntari, dintre care cei mai multi au supravietuit, fiind astfel recunoscut ca fiind primul microbiolog care a dezvoltat si folosit vaccinul impotriva holerei. Si daca mediile internationale le-au recunoscut meritele lui Pasteur, Mecinikov si Haffkine, nu vad ca acelasi lucru sa se intample si in cazul romanul Dr. Ion Cantacuzino, care in martie 1893 isi incepea studiile pentru teza de doctorat in medicina la Institutul Pasteur din Paris, cu subiectul cerut chiar de catre Mecinikov: “Modul de distrugere a vibrionului holeric in organism, ca o contributie la studiul imunitatii”. Dupa studii si cercetari amanuntite, si-a sustinut lucrarea in 1894, in fata comisiei prezidate de Andre Cornil (cunoscut din colaborarea sa cu Victor Babes), dupa care a revenit in tara, ca profesor la Iasi. In 1896, Dr. Ion Cantacuzino devenea asistentul lui Mecinikov la Institutul Pasteur din Paris, unde, timp de 5 ani, dezvolta noi studii si cercetari pentru gasirea celor mai moderne si eficiente metode de distrugere a vibrionilor holerici, dar si cercetari asupra unor boli la pasari si studerea unor manifestari la animale (studii pe iepuri / organele fagocitare), publicand in 1901 lucrarea “Functiile fagocitare in regnul animal”, la Paris, cu o prefata a lui Mecinikov. Sa nu uitam ca in 1908, Mecinikov a luat Nobel exact pentru “cercetari in domeniul fagocitozei”. Savantul roman Dr. Ion Cantacuzino s-a intors la Bucuresti in 1901, fiind numit profesor la catedra experimentala a Facultatii de Medicina, la recomandarea lui Mecinikov. Din 1901 pana in 1910, Dr. Cantacuzino a facut numeroase cercetari si studii asupra bacililor paratuberculosi si a actiunii bacililor tuberculosi degresati, a bacilului morvei si infectiei cu streptococi, a modalitatii de resorbtie ale celulelor hepatice injectate in organism, asupra pepsinei, originii precipitinelor. Dr. Cantacuzino isi nota in 1903 sa rezolve infectia stereptococica, iar in 1904 se realizeaza primul ser antistreptococic din Romania. In 1911 a publicat prima sa lucrare despre cercetarea scarlatinei – celelalte realizari, incepand din 1910 sunt mentionate mai sus. Savantul roman Dr. Ion Cantacuzino a dus o munca de cercetare sustinuta, timp de 8 ani, care a dus la descoperirea tratamentul considerat ca cel “adevarat” al holerei si la castigarea unui premiu Nobel, iar “Metoda Cantacuzino” de vaccinare se aplica cu succes din 1913. In 2010, dupa cutremurul din Haiti, epidemia de holera ucisese in doar cateva zile 650 de oameni iar alti 10.000 erau internati in spitale. Holera este frecventa in Africa, mor oamenii cu miile. La o ora de la instalarea bacteriei se manifesta primele simptome, iar daca holera nu este tratata imediat intervine decesul, in doar 2 – 3 ore de la declansare. Romania, poate te gandesti mai bine cand lasi sa se distruga Institutul Cantacuzino din Bucuresti. Din 1921 pana in 2009 ne-a tot salvat viata. Sau Institutul Cantacuzino nu produce si “comision”? Iar noi putem ajuta institutul, solicitand serviciile pe care ni le ofera – aici gasiti oferta pentru 2013. 

Atunci cand faci un lucru, trebuie sa i te supui in totalitate” – Stefan Procopiu.

Savantul roman Procopiu este la fel de destept ca si savantul Einstein. Copilul Stefan Procopiu citea tot ce ii cadea in mana. Ca elev, Stefan Procopiu continua sa citeasca despre tot si toate, si asa se hotara sa isi indrepte destinul catre toate ramurile stiintei, dorind sa cunoasca universul si sa descopere “sensul realitatii si al vietii”. Stefan Procopiu este cel mai mare fizician al Romaniei si recunoscut ca atare pe plan international.

Stefan Procopiu, fizician, profesor universitar si academician roman, ar fi trebuit sa ia premiul Nobel pentru Fizica, pentru descoperirea „magnetonului”. Se spune ca desi a fost propus pentru premiu, pentru motivul total fals de „a nu fi popularizat la timp descoperirea”, premiul Nobel pentru Fizica nu ii este acordat lui Stefan Procopiu, ci danezului Niels Bohr, in 1922. Stefan Procopiu a calculat si demonstrat inaintea lui Bohr momentul magnetic al electronului. In prezent este cunoscut ca magnetonul „Bohr-Procopiu”. In 1912, inca student la Iasi, Stefan Procopiu a publicat prima lucrare citata la nivel international, despre tensiunea electromagnetica, observata in urma experientelor de laborator „Sur les elements d’energie” aparut in „ANN.SCIENT.Univ. Iassy”, 1912, Tom 7, pag. 280-290. In 1913 publica lucrarea „Determinarea momentului magnetic molecular prin teoria cuantelor lui M. Planck” („Determination du Moment Magnetique moleculaire par la theorie des quanta M. Planck”) in „Bulletin Scientifique de l’Academie Roumanie de Sciences”. 1913 Tom 1. Pag. 151-157. Dupa ce a studiat teoria lui Planck si teoria magnetismului lui Langevin, Stefan Procopiu a stabilit, pentru prima data in lume, valoarea momentului magnetic molecular al electronului (a determinat constanta fizica a momentului magnetic) numit magnetonul teoretic. Stefan Procopiu a publicat din nou rezultatele in 1919, cu doi ani inaintea lui Bohr. Formula gasita de Stefan Procopiu a fost dedusa ulterior de Bohr si Einstein. Dar Bohr primeste Nobelul, in 1922, pentru „serviciul in studiul structurii atomilor si a radiatiilor emanate de acestia”. Einstein era deja laureat Nobel, din 1921, „pentru serviciul oferit Fizicii teoretice si in special pentru descoperirea efectului fotoelectric”. Einstein a dat explicatia matematica a Efectului fotoelectric pe baza ipotezelor cuantice formulate de Planck. La randul sau, fizicianul german Planck era laureat al premiului Nobel, din 1918, pentru „servicii oferite in avansarea Fizicii prin descoperirea cuantelor de energie”. Aici trebuie mentionat ca Stefan Procopiu a facut studii doctorale la Sorbona, in 1919 – 1924, unde i-a cunoscut pe cei doi savanti, Bohr si Einstein, cu care apoi a intretinut o lunga corespondenta. Si-a luat doctoratul in Stiinte Fizice la Sorbona, in 1924, cu lucrarea asupra „Birefringentei electrice a suspensiilor”. Stefan Procopiu ne-a lasat „Fenomenul Procopiu” (un nou fenomen optic, depolarizarea longitudinala a luminii de catre suspensii si coloizi), descoperit in 1921 in laboratoarele de la Sorbona si numit astfel de catre Prof. A. Boutaric, precum si 177 de lucrari stiintifice dar si „Efectul Procopiu”, descoperit in 1929 (discontinuitatile magnetice produse intr-un fir de material feromagnetic, la trecerea prin el a unui curent electric alternativ) – util astazi in domeniul dezvoltarii dispozitivelor de memorare pentru computere. Stefan Procopiu a publicat o lucrare, in 1913, despre Cercetarea experimentala asupra telegrafiei fara fir (wireless). In 1916, in timpul razboiului, a inventat un dispozitiv pentru localizarea gloantelor si adancimea ranilor din corpul soldatilor raniti. In 1954 a reusit sa stabileasca o metoda de determinare a magnetonului pe care o imbunatateste in 1963. Stefan Procopiu a fost singurul savant roman care a fost inclus in „Who’s Who – al fizicii mondiale” inca din timpul vietii si a fost dorit de mari universitati din SUA. Este considerat ca savantul european cu cele mai nobile contributii in domeniul magnetismului pamantului si autor al celor mai precise harti in domeniu (intre 1895 si 1954 a intocmit cele mai importante harti magnetice ale Romaniei). In 1947 a identificat o variatie a campului magnetic al Pamantului. Stefan Procopiu este primul care a solutionat o controversa care ii chinuia pe ceilalti oamenii de stiinta de decenii intregi: a stabilit ca incepand din anul 1932, momentul magnetic al globului terestru a inceput sa creasca, dupa ce, timp de peste 100 de ani, a scazut continuu. A determinat ca perioada de cca 500 de ani a acestei variatii. Stefan Procopiu a identificat o anomalie magnetica situata intre Iasi si Botosani. Stefan Procopiu a facut descoperiri in fizica, chimie si biologie care au adus stiintei mondiale o noua orientare, revolutionand concepte si metode. Stefan Procopiu nu a luat premiul Nobel, dar a fost timp de 2 ani membru in Comisia Mondiala de propuneri pentru premiul Nobel pentru Fizica. Un interviu-reportaj despre Stefan Procopiu cu Rodica Procopiu in JN, aici. Mai multe despre Stefan Procopiu – aici – si – aici.

Un medic roman inframicrobiolog nominalizat (si atat) la premiul Nobel a fost Dr. Constantin Levaditi. S-a nascut la Galati dar ramas orfan s-a mutat la Bucuresti, fiind crescut de o ruda. A studiat la Paris, in 1902 era doctor in medicina si a lucrat la Institutele Pasteur si Fournier din Paris. A revenit in Romania in 1920, dar pe motiv ca a criticat sistemul sanitar romanesc (ce noutate) nu a fost primit sa predea la nicio facultate din Bucuresti, Iasi sau Cluj. Dr. Levaditi a reusit, in 1913, pentru prima data in lume, sa cultive virusul poliomelitic pe alte celule decat cele nervoase, contribuind decisiv la crearea vaccinului antipoliomelitic – valoarea cercetarilor i-a adus nominalizarea la Nobel. Desi locuia la Paris, savantul a declarat in permanenta ca este roman. Dr. Constantin Levaditi este unul dintre fondatorii virusologiei si inframicrobiologiei moderne. Este considerat ca unul dintre cei mai mari specialisti in terapia sifilisului – tratamentul cu bismut – introdus de el pentru prima data in lume, in 1922. Studiile sale despre poliomielita, herpes, sifilis si encefalita sunt apreciate ca de mare interes practic si teoretic. La Bucuresti, Dr. Constantin Levaditi i-a fost student savantului Victor Babes, care l-a remarcat inca din 1892, ca pe un student exceptional. Victor Babes l-a incurajat in studiul si cercetarea de laborator si a publicat impreuna cu Levaditi primele sale lucrari stiintifice, in calitate de student. A terminat medicina in 1898, iar in 1900 a plecat la Paris pentru continuarea studiilor, cu o bursa de la „Asezamintele Brancovenesti si scrisori de recomandare de la Victor Babes catre Ilia Mecinikov si de la Constantin I. Istrati catre Armand Gautier. La Paris a lucrat si studiat, incepand din 1900, la Institutul Pasteur (unde Mecinikov era director adjunct) si timp de un an a facut cercetari pentru tratamentul sifilisului alaturi de Paul Ehrlich, om de stiinta german. – In 1908, germanul Paul Ehrlich lua premiul Nobel pentru Medicina, pentru „lucrarile in domeniul imunologiei si chimioterapiei sifilisului”, ca descoperitor al Salvarsanului, considerat ca primul medicament din lume impotriva sifilisului (si in alte opinii ca primul antibiotic din lume) – cunoscut si introdus in 1910 ca tratamentul cu arsenic. In 1922, romanul Constantin Levaditi introducea pentru prima data in lume tratamentul pentru eradicarea sifilisului, cel cu bismut, cel mai bun timp de 22 de ani – pentru care nu lua niciun premiu. Abia in 1944 s-a introdus penicilina in tratamentul sifilisului (pentru descoperirea penicilinei, scotianul Fleming a luat premiu Nobel, in 1945). Dr. Constantin Levaditi si-a luat doctoratul in 1902, la Paris. A colaborat cu austriacul Karl Landsteiner in 1909, la studiile pentru virusul poliomielitei. – In 1930, biologul Karl Landsteiner, devenit cetatean american in 1922, lua premiul Nobel pentru Medicina, pentru „lucrarile sale asupra grupelor sanguine” – primul sistem de clasificare a grupelor sanguine, Sistemul A B 0. In 1940, impreuna cu Alexander Wiener, Karl Landsteiner identifica factorul Rh. – A continuat sa lucreze la Institutul Pasteur, pana in 1941. Dr. Constantin Levaditi l-a avut ca student si pe romanul Stefan S. Nicolau, efectuand impreuna studii asupra virusului encefalitei. Dr. Constantin Levaditi a demonstrat, prin studiile sale, legatura dintre virusuri si cancer. In Dictionarele Medicale internationale este recunoscut pentru „Levaditi Method” / „Levaditi Stain” (metoda de demonstrare a prezentei bacteriei microscopice „Treponema Pallidum” (care cauzeaza sifilisul) in sectiuni de tesut / utilizarea petei cu nitrat de argint pentru innegrirea spirochetilor din „Treponema Pallidum” in sectiunile de tesut). Agentul patogen al sifilisului (Treponema Pallidum) fusese identificat in 1905 de Fritz Schaudinn si Erich Hoffmann, iar August Paul von Wassermann descoperea reactia serologica in 1906, impreuna cu Julius Citron si Albert Neisser (descoperitorul din 1872 al bacteriei care cauzeaza gonoreea). „Marea Cursa de eradicare a poliomielitei” a inceput abia in 1950, prin dezvoltarea de vaccinuri, iar cercetarile din 1913 ale Dr. Constantin Levaditi au contribuit decisiv la crearea vaccinului antipoliomelitic, creditat dupa 1950 cu reducerea numarului de cazuri de poliomielita la nivel mondial, de la sute de mii pe an la doar o mie pe an. Desi incepand din 1910 in lume a crescut dramatic numarul cazurilor de poliomielita si al epidemiilor, care au lasat zeci de mii de copii si adulti paralizati, iar cercetarile extrem de valoroase din 1913 ale Dr. Levaditi l-ar fi putut eradica inca de pe atunci prin noi cercetari, in 1914, premiul Nobel pentru Medicina nu a fost castigat de romanul Constantin Levaditi, ci de Robert Barany, medic neurolog si fiziolog, evreu maghiar pe linia paterna si polonez pe cea materna, nascut la Viena. – Barany a inceput cercetarile in 1903 la o clinica din Viena, care au dus la elaborarea unui tratament chirurgical pentru diverse tulburari ale organului vestibular. Premiul Nobel i-a fost acordat „pentru cercetarile sale privind fizilogia si aparatului vestibular (urechea interna)”. In 1915, la aflarea vestii castigarii premiului, cercuri medicale din Viena l-au acuzat pe Barany pe plagiat. Comisia Nobel a respins acuzatiile ca nefondate iar Barany a emigrat in Suedia in 1916.Dr. Constantin Levaditi a primit insa alte premii: Breant si Montyon ale Academiei de Stiinte din Paris; Premiul Expo. Int. de la Strasbourg; Marele Premiu „Cameron” al Universitatii din Edinburgh; Premiul „John Scott” al Univ. Philadelphia; Premiul Int. „Paul Erlich” pentru cimioterapie. A fost si membru al Academiilor de Medicina din Bucuresti si Paris, Doctor honoris causa al Academiei de Stiinte din Paris si Univ. din Amsterdam. In 1910 a fost ales membru corespondent, iar in 1926 membru de onoare – al Academiei Romane. In SUA, s-a scris in amintirea sa: „Numele lui Constantin Levaditi va fi onorat pentru tratamentul revolutionar al sifilisului cu bismut, pentru simplificarea reactiei Wassermann si pentru studiile sale remarcabile in poliomielita, encefalita, herpes si rabie. A fost decanul incontestabil al scolii franceze de bacteorologie, iar ultimii ani au coincis cu studii importante asupra antibioticelor ca penicilina, streptomicina, bacitracina, subtilin, polymxin, aureomycin, cloramfenicol. Ultima sa lucrare asupra terramicinei reprezinta cea mai autoritara revizie asupra subiectului”. Intr-adevar, in „Manualul Penicilinei” aflat la „Hastings Memorial Library, Department of Bacteriology, The University of Wisconsin” este citat si  Dr. Constantin Levaditi, insa ca „Levatidi and co-workers”. Acelasi nume gresit – Levatidi – il gasim si in cartea „Culturing Life: How Cells Became Technologies” – citat la pag. 110-111, cap. „Cells as Virus – Producing Factories”: C. Levatidi, „Symbiose entre le virus de la poliomyelite et les cellules des ganglions spinaux, a l’etat de la vie prolongee in vitro”. C. Levatidi, „Comptes rendus des Sciences de la Societe de Biologie” – 74 (1913): 1179. Dr. Constantin Levaditi este considerat de membrii Athens Medical Society – o mare dar necunoscuta personalitate a lumii stiintifice – „The unknown pioneer in immunology research”. In studiul prezentat de acestia, este omagiata prestigioasa activitate a savantului roman dar si faptul ca este nedrept ca acesta sa nu fie recunoscuta international. Dupa terminarea studiilor de medicina la Bucuresti, a plecat la Paris, unde timp de un an a facut cercetari alaturi de Paul Ehrlich. A lucrat in laboratorului lui Ilia Mecinikov de la Institutul Pasteur din Paris, iar dupa cativa ani a primit propriul sau laborator, de la Emile Roux, directorul institutului, unde a facut cercetari aproape toata viata. A colaborat cu Landsteiner, Lepine si Mecinikov. Rezultatele extraordinare ale cercetarilor Dr. Levaditi au fost publicate in presa franceza a vremii, dar din cauza modestiei pentru care era recunoscut, munca sa de cercetare in domeniul poliomielitei a fost umbrita de personalitatea austriacului Karl Landsteiner, care participase la cercetari in 1909. Membrii Athens Medical Society il considera pe Dr. Constantin Levaditi ca unul dintre cei mai importanti cercetatori ai Europei in domeniul imunologiei si virusologiei. Mai multe aici si aici. Despre Seful de laborator si de serviciu, Profesorul Levaditi de la Institutului Pasteur – aici.

Cea mai dureroasa (si mediatizata) pierdere a noastra, Insulina (cred ca reprezinta prima recunoastere internationala a unui furt) si premiul Nobel pentru Medicina sau Fiziologie – neacordat medicului si fiziologului Prof. univ. Dr. Nicolae Paulescu, pentru descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pacreas – Pancreina (numita ulterior Insulina). In 1916, Nicolae Paulescu, absolvent al facultatii de medicina, cu doctorate in fiziologie si stiinte naturale, toate la Universite de Paris, a reusit sa izoleze pancreina, pe care a injectat-o unor caini diabetici. A observat ca in scurt timp glicemia lor patologica a revenit la normal. Nu a mai apucat sa isi termine experimentele pentru ca a fost inrolat si a plecat in razboi. Dupa razboi isi continua cercetarile iar in 1920 si in 1921 publica mai multe studii, in limba franceza, foarte detaliate despre cercetare si rezultat, Pancreina – in Franta si in Belgia (in 1922 a brevetat-o). “Archives Internationales de Physiologie” din Liege, Belgia, confirma primirea documentelor pe 22 iunie 1921 despre descoperirea Pancreinei “reusirea cu succes a izolarii hormonului antidiabetic si testarea pe caini”, de la N. Paulescu, pe care le-a publicat pe 31 august 1921. In vara anului 1921, un medic ortoped si un student la medicina (Banting, canadian si Best, american) “descopereau” si ei acelasi lucru, fara cercetari sau studii, doar fiind in posesia publicatiilor despre cercetarile lui Paulescu, precum si ale lui Zuelzer si Kleiner. Banting si Best au tradus lucrarile lui Paulescu din august 1921, din franceza in engleza, si in scurt timp au inceput sa faca studii si cercetari, impreuna cu John Macleod, medic si fiziolog scotian. Au reusit sa produca un extract purificat, avand la indemana laboratoare dotate si biochimisti, dupa care au facut teste pacientilor internati in clinica din Toronto. Pe 31 decembrie 1921, cei trei anuntau public “descoperirea Insulinei” si testarea sa cu succes la om. “Descoperirea insulinei” de catre Banting, Best si Macleod a fost publicata in februarie 1922, in “Journal of Laboratory and Clinical Medicine”, Toronto. Premiul Nobel pentru Medicina / Fiziologie a fost acordat in 1923 lui Banting, Best si Macleod (Canada si Marea Britanie) pentru “contributia adusa in descoperirea si introducerea terapeutica a insulinei”. Fiziologul scotian Ian Murray a fost primul care a declarat ca Banting si Best au fost “niste” cercetatori care doar au confirmat descoperirea lui Nicolae Paulescu. Ian Murray a initiat o campanie internationala pentru recunoasterea meritelor Prof. Dr. Nicolae Paulescu. In 1969, vicepresedintele Fundatiei Nobel, Prof. A.W.K. Tiselius, recunoastea meritele savantului roman Nicolae Paulescu in descoperirea tratamentului antidiabetic, declarand ca “spera ca opera de pionierat a savantului Paulescu va fi elogiata asa cum se cuvine la forurile stiintifice internationale”. Documente care atesta valoarea cercetarilor savantului roman Nicolae Paulescu gasiti in cartea Prof. Ioan Pavel din 1976 “The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin”. Sunt insa si voci care sustin ca Nicolae Paulescu nu ar fi fost propus pentru premiu la comisie, iar cand a aparut propunerea pentru el a fost prea tarziu.

Cred ca inginerul roman George (Gogu) Constantinescu merita toata consideratia din partea noastra. Prea putin cunoscuta, in parte si din cauza caracterului secret din timpul razboiului, creatia stiintifica a acestui roman este fantastica. A creat un nou domeniu al mecanicii, Sonicitatea. Aviatia britanica a obtinut suprematia asupra nemtilor in Primul Razboi Mondial folosind prima aplicatie a inventatorului roman, montata pe avioanele britanice de lupta, cu cadenta de tragere sincronizata cu rotatiile elicelor (net superioara noii tehnologii nemtesti de tragere printre elicele avionului). „The Times”, 29 martie 1920: „Vice Maresalul Sir John Maitland a prezidat sambata o prelegere a domnului Gogu Constatinescu in Sonicitate – transmiterea puterii prin vibratii – data la Politehnica, sub auspiciile unei serii de prelegeri pentru profesorii Consiliului Tinutului Londrei. Sir John Maitland a spus ca datorita domnului Constatinescu si dispozitivului de tragere pe care l-a inventat, noi am detinut suprematia peste germani in aer, asa cum am facut-o”. Teoria Sonicitatii lui George Constantinescu consta in metoda de transmitere a energiei (puterii) prin vibratii (unde de presiune) in corpurile lichide, solide sau gaze, utilizand proprietatea de compresibilitate a lichidelor. Teoria a fost considerata nerealizabila de catre americani si i-au refuzat brevetarea. Inventatorul si-a aplicat teoria in alte inventii: motorul sonic, pompa sonica, ciocanul sonic. Dispozitivul sonic de tragere sincronizata (cunoscut ca mitraliera sonica Constantinescu / Constantinesco Fire Control Gear) – cel mai performant sistem de sincronizare a tragerii la avioane, a fost inventat in 1915. A urmat tunul sonic. A inventat apoi primul schimbator de viteze automat “Convertorul Gogu Constantinescu”, cutia de viteze automata pentru automobile si locomotive, fara ambreiaj si roti dintate – proiectata si construita avand la baza efectul inertial al maselor in miscare. A inventat primul calorifer sonic, demonstrand efectul termic al sonicitatii. A lasat umanitatii 317 inventii – prima in 1907 – brevetate (o parte din ele patentate), in Austria, Danemarca, Elvetia, Franta, Germania, Marea Britanie, Romania si SUA – pana in 1965, cand a murit. George Constantinescu a stabilit o legatura intre muzica si fizica, demonstrand apoi ca muzica poate fi transpusa in formule matematice. Ii datoram lui George Constantinescu inventarea materialului pe baza de pacura (devenit in timp asfaltul) si folosirea pentru prima data in Romania a betonului armat. A construit sau refacut si consolidat, dupa planurile diferitilor arhitecti: Marea Moschee din Constanta, Palatul Patriarhiei, hotelul Athenee Palace, castelul de apa de la Peris, poduri, toate construite din beton-armat, a consolidat cupola fostei camere a deputatilor de la Palatului Patriarhiei. Mai multe puteti afla din cartile publicate in 2006: „Inventeurs de genie. Gogu Constantinescu”, Editura Mediamira Cluj; „Tratat de Teoria Sonicitatii” si „Integrala Invențiilor” in 4 volume, Editura Performantica a Institutului Național de Inventică, Iasi 2006. Mai multe aici si aici

In 1916, medicul roman Daniel Danielopolu, fiziolog si farmacolog, doctor in medicina si chirurgie, profesor universitar, era creatorul metodei viscerografice in medicina experimentala si clinica. A abordat, printre primii in lume, conceptia descrierii functiilor biologice – prezentarea organismelor si a functiilor organelor ca pe niste sisteme, astazi cunoscuta ca biocibernetica. A introdus proba atropinei si ortostatismului in investigarea sistemului neurovegetativ si terapia cu strofantina in doze fractionate in insuficienta cardiaca. A infiintat Academia de Medicina. A militat pentru infiintarea, in 1948, a Institutului de Fiziologie Normala si Patologica.

In 1921, inginerul Aurel Persu inventa si construia primul automobil cu profil aerodinamic din lume. A absolvit Scoala Superioara Tehnica din Berlin ca sef de promotie, in 1913. Iar in 1914 a primit o medalie din partea unui minister din Germania pentru “un studiu deosebit in domeniul comportarilor navelor in spatiul cosmic”. A brevetat masina in Germania in 1924 (cererea de brevet fiind facuta in 1922 “Automobil de forma aerodinamica cu patru roti montate inauntrul formei aerodinamice” automobilul fara diferential, de forma “picaturii de apa in cadere”, cu motor in spate. Masina a fost construita din banii sai. A adus masina in Romania si a donat-o, in stare de functionare, Muzeului Tehnic, in 1969, cu peste 120.000 km la bord. Ford si General Motors au vrut sa cumpere brevetul dar Aurel Persu nu a vrut sa o vanda, uzinele negarantand construirea.

Stefania Maracineanu, chimista si fiziciana, ar fi fost prima femeie din Romania laureata a unui premiu Nobel pentru Chimie, pentru descoperirea in 1924 a radioactivitatii artificiale. Dar pentru ca oamenii sunt cum sunt, l-au luat, in 1935, Irene Joliot-Curie (fiica savantilor Pierre si Marie Curie) si sotul sau, Jean Frederic Joliot-Curie, pentru ca ar fi descoperit in 1934 un element radioactiv artificial (o forma radioactiva a fosforului) – radioactivitatea artificiala. Legatura Stefaniei Maracineanu cu familia Joliot-Curie a fost prin faptul ca a urmat cursurile de radioactivitate de la Institutul Radiului din Paris, tinute de Marie Curie. In timp ce lucra la teza de doctorat, Stefania Maracineanu a identificat fenomentul radioactivitatii artificiale si a publicat cercetarile in 1924, in mai multe reviste de specialitate. Stefania Maracineanu a obtinut doctoratul la Sorbona, tot in 1924, primind calificativul „Tres Honorable”. In 1925, Stefania Maracineanu a fost numita asistent universitar la Facultatea de Stiinte din Bucuresti unde intemeia primul Laborator de Radioactivitate din Romania, pentru care a cumparat aparatura din banii proprii. In 1934, intr-un articol din „Neues Wiener Journal”, Irene Joliot-Curie recunoastea meritele Stefaniei Maracineanu: „Ne amintim ca savanta romana domnisoara Maracineanu a anuntat in 1924 descoperirea radioactivitatii artificiale”. Cerand un grad superior la facultate, Stefania Maracineanu ii scria regelui Carol al II-lea: “Numirea mea s-ar putea face pe aceeasi cale exceptionala ca si a domnilor recomandati de dl. Perrin*, ca o recompensa a descoperirii radioactivitatii artificiale, care este a mea si de al carei fruct s-a bucurat dna. Joliot Curie, recomandata de insusi dl. Perrin pentru Premiul Nobel. Domnul Decan al Facultatii de Stiinte si o parte din profesori ma sacrifica pentru a nu-i nemultumi pe dl. Perrin si pe sotii Joliot Curie, de care, zic dumnealor, au nevoie” – (Jean-Baptiste Perrin, fizician francez laureat in 1926 cu premiul Nobel pentru Fizica, profesor la Sorbona). De la Stefania Maracineanu, impreuna cu profesorii Bungetianu si Karpen, ne-a ramas procedeul de declansare artificiala a ploii, cu ajutorul unor saruri radioactive. Tot impreuna au reusit sa stabileasca legatura intre cutremure si precipitatii. Stefania Maracineanu a semnalat pentru prima data ca in ajunul producerii unui cutremur creste radioactivitatea in zona epicentrului. Stefania Maracineanu a provocat in 1931 prima ploaie artificiala din lume, in Baragan. Guvernul francez i-a acordat sprijin pentru a-si continua studiile in Algeria. Mai multe aici

In 1924, inginerul roman Dumitru Daponte, inventator, prezenta aparatul si modalitatea de proiectare a filmului in relief la Londra, la Universitatea din Liverpool si la Universitatea din Paris. Este cunoscut international pentru inventia de pionierat in cinematografia in relief – redarea imaginilor in relief (in profunzime). A lucrat la aceasta inventie incepand din 1916, realizand un aparat pentru obtinerea efectului stereoscopic, o camera cu doua obiective si un reglor al distantei intre obiective.

In 1928, inventatorul roman Anastase Dragomir construia prima cabina catapultabila din lume – scaunul aeronautic ejectabil / catapultabil. Preocupat de modalitatea de salvare a pilotilor si a pasagerilor in caz de accidente aviatice, Anastase Dragomir a conceput cateva proiecte, dupa care a plecat in Franta, pentru a lucra in uzinele de avioane, in ideea de a-si perfectiona si realiza proiectul. In noiembrie 1928 cerea brevetarea, in Franta, pentru inventia “Nouveau systeme de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aerienne”. Modelul a fost testat cu succes in 1929, la Paris Orly, cu un avion Farman in care se amenajase cabina, la indicatiile lui Anastase Dragomir. Presa franceza a acordat romanului premiera mondiala in domeniu, cu mare succes, subliniind importanta inventiei pentru aviatie. Solutia propusa de Anastase Dragomir pentru autostabilizarea cabinei in cadere a fost cea prin folosirea a doua parasute auxiliare. Trei luni mai tarziu (octombrie 1929) a fost testata si la Baneasa Bucuresti, pe o avioneta AVIA. In 1930 a obtinut brevetul in Franta 678566/02.04.1930, pentru “Cabina catapultabila” prin podeaua avionului. Intors in Romania, Anastase Dragomir breveteaza o noua inventie, in 1950, pentru “celula parasutata” (brevet nr. 40658/1950) – un spatar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus, prevazut cu un dispozitiv mecanic pentru debitarea oxigenului necesar vietii – masca de oxigen (in cazul zborului la mare inaltime). In 1959 cerea brevetarea, tot in Romania pentru “construirea unui avion de transport echipat cu cabine catapultabile pentru salvarea pasagerilor” si obtinea in 1960 brevetul 41424/1960. Inventiile lui Anastase Dragomir sunt materializate astazi in ceea ce reprezinta scaunul ejectabil pentru noile tipuri de avioane supersonice militare. Realizarile inventatorului roman sunt prezentate si in “Technique des Avions”, autor Jules Foch. Mai multe aici

In 1929, Hermann Oberth (Fritz Hann) din Sibiu, construia si lansa experimental prima racheta cu combustibil lichid din lume. A inventat conceptul de ardere in etape al combustibilului. Hermann Oberth este unul dintre parintii fondatori ai stiintei rachetei si astronauticii, impreuna cu rusul Konstantin Tiolkovski si americanul Robert Goddat. Nu s-au intalnit si nu au comunicat niciodata. Cercetarile au avut loc in mod independent dar concluziile au fost identice in esenta. Hermann Oberth a fost fascinat din copilarie de subiectele din cartile scriitorului Jules Verne (scriitor care nu a luat premiu Nobel). Influentat de subiectul cartilor a construit primul model de racheta cand avea 14 ani. S-a inscris la medicina, la Munchen, apoi ca medic militar a mers pe front, in Primul Razboi Mondial. La terminarea razboiului nu a mai vrut sa profeseze ca medic. S-a inscris la Fizica, tot la Munchen. Lucrarea sa de doctorat, “Despre Stiinta rachetelor” a fost respinsa in 1922 de universitatea germana, fiind considerata utopica (idem Vuia, in 1906). Si-a tiparit totusi lucrarea si a publicat-o. In 1923 si 1929 a scris doua carti despre calatoria in spatiu iar in 1929 a fost consultant pentru un film, la Berlin. Tot in 1929 isi lanseaza experimental prima sa racheta cu combustibil lichid, “Kegelduse”. Cand a fost construita prima racheta din lume “A4” au fost folosite 95 dintre inventiile si recomandarile sale. In 1938 s-a mutat din Sibiu la Viena, apoi la Drezda si in final la Peenemunde, sub numele de Fritz Hann. In 1953 pleaca in SUA si lucreaza la studiul “Dezvoltarea tehnologiei spatiale in urmatorii zece ani”. In 1960 a lucrat la Convair SUA, consultant tehnic pentru dezvoltarea rachetelor Atlas. Este cunoscut ca “Parintele navigatiei spatiale”.

In 1930, inginerul roman Elie Carafoli inventa avionul cu aripa joasa si realiza conceptia avioanelor IAR 12, produse in Romania cu performante remarcabile. Elie Carafoli a terminat Politehnica la Bucuresti si si-a luat doctoratul in fizica si matematica la Sorbona dupa care a lucrat la Saint-Cyr, in Laboratorul Aerotehnic, unde realiza un tunel aerodinamic pentru vizualizarea miscarilor fluidelor pentru care a luat medalia de argint in 1928. La Bucuresti deschidea primul curs de aeronautica la Politehnica, in 1928, precursorul Facultatii de Aeronave. Inginerul constructor de avioane Elie Carafoli este considerat unul dintre pionierii aerodinamicii.

In 1932, inginerul roman Ion St. Basgan inventa forajul cu aplicatia sonicitatii, revolutionant tehnica mondiala a forajului, impreuna cu “Efectul Basgan”. Ion St. Basgan a facut liceul la Iasi si Scoala Superioara de Mine si Metalurgie din Leoben, Austria. Si-a luat doctoratul tot la Leoben, in 1933 – a publicat teza de doctorat in 1934, cu o prefata semnata de savantul George Gogu Constantinescu (descoperitorul Sonicitatii). Inginerul roman a brevetat inventia in Romania, in 1934 – “Metoda pentru imbunatatirea randamentului si perfectionarea forajului rotativ, prin rotatie percitanta si prin amortizarea presiunilor hidromecanice” si in SUA, in 1937 – “Rotary Well Drilling Apparatus”. Ulterior a perfectionat tehnica si a obtinut un nou brevet, in 1945, in Romania “Forajul prin ciocan Rotary”. Tehnica lui Basgan a fost folosita cu succes inca de la inceputul aparirtiei in Romania, iar din 1937 si in SUA, de catre mari companii petroliere, din care industriasii americani s-au imbogatit cu miliarde de dolari. Inventiile lui Basgan au fost sechestrate pe timpul razboiului si deblocate abia in 1965, de catre justitia din SUA. Dar inventatorul nu a reusit sa isi recupereze drepturile de autor, evaluate de o comisie germana la 8,4 miliarde de dolari. In 1967, Basgan breveta o alta inventie, prin care era depasita bariera de 8.000 m adancime – “Sistem de foraj rotativ si percutant cu frecvente sonice, limitarea efectului presiunii arhimedice – si instalatia si aparatura aferenta” – in Franta, SUA, Portugalia si Emiratele Arabe Unite. Ion Basgan a publicat peste 60 de studii, cercetari si articole, despre tehnica forajului. In 2012, JN si Adevarul publicau articole despre mostenitorii inventatorului Basgan, care cereau SUA 100 de miliarde USD pentru drepturile de folosire ale brevetului de inventie, iar Romaniei i-a fost ceruta suma de 6 miliarde de euro pentru nationalizarea inventiei, respectiv a tehnicii de foraj Basgan – in timpul comunismului, firma lui Basgan a fost nationalizata de statul roman.

In 1938 si 1939, Dr. Stefan Odobleja, medic militar, autor, scriitor si filozof roman, recunoscut abia dupa moartea sa ca precursor mondial al ciberneticii generalizate, publica prima lucrare de acest gen din lume, “Psihologia consonantista” / “Psihologie consonantiste”. Lucrarea sa in 2 volume in limba franceza, scrisa la Lugoj, gata de tipar inca din 1937 si publicata la Paris in 1938 si 1939 (libraria Maloine), a stat la baza ciberneticii mondiale, considerata o descoperire remarcabila a secolului trecut. In aceasta lucrare se regaseste prima varianta din lume a Conceptiei cibernetice generalizate si se demonstreaza caracterul multi si interdisciplinar a acesteia. Ca om de stiinta, Stefan Odobleja a fost ignorat si in Romania, iar opera sa a ramas aproape necunoscuta – sau s-a dorit sa fie necunoscuta – pana in 1982, cand a fost tradusa in limba romana si publicata la Bucuresti. Cibernetica este teoria controlului prin retroactiune si se ocupa de modul in care un sistem – mecanic, biologic, digital – prelucreaza informatiile si reactioneaza la acestea; se intereseaza de modul in care sistemele se modifica sau permit modificari pentru a-si optimiza actiunile. O prima lucrare-studiu a Dr. Odobleja a fost publicata in 1929 – “Metoda de transonanta toracica” – in care se enunta pentru prima data “Legea reversibilitatii”. Dr. Stefan Odobleja este un alt roman care si-a dorit premiul Nobel. L-a pierdut, inca din anii ’40, asa cum mult timp a pierdut si recunoasterea nationala si internationala, ca parinte al ciberneticii generalizate. In plus a fost si furat. Intre 1939 si 1942, Dr. Odobleja a trimis peste 150 de exemplare ale celor 2 volume “Psihologie consonantiste”, comisiei de acordare a premiului, bibliotecilor si unor personalitati din marile orase europene, dar si in SUA si Asia. Comisia de acordare a premiului a sustinut ca din cauza razboiului nu a fost primit materialul stiintific (capodopera stiintifica) trimis de autor. In 1937, Dr. Stefan Odobleja a participat la un congres international al medicilor militari si a dat o instiintare despre cartea sa participantilor, printre care si doi medici militari americani. In 1941 a aparut o recenzie a lucrarii sale in revista “Psychological Abstracts”, publicatie a American Psychological Abstracts Association. Aceiasi doi medici americani participanti la congresul din 1937 urmau sa faca parte in timpul razboiului dintr-o echipa de cercetatori condusa de matematicianul american Norbert Wiener, in prezent considerat de unii ca intemeietorul ciberneticii din momentul in care, in 1948, isi publica cartea “Cybernetics or Control and Communications in the Animal ant the Machine” in care descrie principiul de baza. Cei care au citit cele doua lucrari sustin ca cea a americanului din 1948 se aseamana pana la a fi confundata cu cea a romanului din 1938 si 1939. Norbert Wiener a avut norocul sa studieze practic, in timpul razboiului, iar cartea sa are in plus descrierea catorva inventii. Dr. Stefan Odobleja a fost ales post-mortem membru al Academiei Romane. Mai multe aici. Psihologia consonantistă“ a apărut la Paris în anii 1938-1939 în două volume: „Psychologie consonantiste“, Libraire Maloine, Paris. Cartea a fost anunţată ca fiind gata de tipar încă din anul 1937. Acest anunţ a fost făcut cu ocazia Congresului internaţional de medicină militară ţinut la București în 1937, unde Dr. Ştefan Odobleja, a obţinut premiul „Medic general dr. Alexandru Papiu” cu lucrarea „La phonoscopie” şi a lansat un prospect prin care anunţa că  lucrarea despre psihologia consonantistă este gata de tipar. La acel congres din 1937, la Bucuresti, fiind internaţional, au participat medici militari avizaţi din toate ţările. Un larg interes asupra conţinutului cărţii l-a manifestat medicul şef al flotei a 7-a americane din Mediterana, William Seaman Bainbridge, care a anunţat această apariţie în Statele Unite ale Americii. Totodată, revista americană Psihological Abstract – care publica în coloanele ei cele mai de vârf cercetări obţinute în întreaga lume –  a făcut o recenzie psihologiei consonantiste. Dr. Odobleja a fost cunoscut în acei ani pe plan internaţional, deoarece a participat cu articole de specialitate la întrunirile ştiinţifice, întruniri la care s-a făcut repede remarcat datorită ideilor sale de avangardă la acele timpuri, iar lucrările sale au fost redactate într-o limbă de circulaţie internaţională, limba franceză. Ştefan Odobleja a fost conştient de originalitatea ideilor sale şi de aceea s-a adresat lumii ştiinţifice internaţionale. El, ca medic, a prevăzut începerea războiului la care a participat activ ca medic militar de regiment şi nu era convins că va scăpa cu viaţă. A suportat grozăviile celui de-al Doilea Război Mondial, iar după încheierea acestuia a fost învinuit, ca orice ofiţer activ, medic de regiment, că a luptat pe frontul de răsărit. Aşa stând lucrurile, nu era momentul să mai aducă la cunoştinţă că a scris în limba franceză, când în ţara noastră apăruseră liste cu cărţi epurate şi cărora li s-a dat foc în public. Dacă comiteai „imprudenţa“ să fi deţinut unul din titlurile epurate, te alegeai cu opt ani de temniţă! După război, România a fost izolată de lumea liberă, nu se putea lua legătura cu Occidentul. Într-o noapte din anul 1953 au fost arestaţi  toţi medicii militari de pe cuprinsul ţării. România era condusă de la Moscova prin politrucii acelor vremuri de teroare stalinistă. A urmat o perioadă de rusificare a ţării, tot ce apărea era „meritul“ oamenilor de ştiinţă sovietici, iar cibernetica era considerată o ştiinţă reacţionară de care se foloseau imperialiştii ca să distrugă „minunatele“ cuceriri revoluţionare ale socialismului. Abia după 1968, România a început să aibă un fel de deschidere internaţională, au început schimburile culturale cu Occidentul. În acea perioadă, Dr. Odobleja era permanent în contact cu lumea ştiinţifică, urmărind apariţiile din publicaţiile de atunci din România, cărora li s-a adresat prin articole şi care au fost luate în seamă din ce în ce mai mult. Au apărut discuţii polemice cu diferiţi specialiști, cum a fost  N. Mărgineanu de la Cluj, care a predat la Harvard. Acesta, iniţial, a fost un partizan al lui Norbert Wiener, dar după ce a cunoscut „Psihologia Consonantistă“ a tatălui meu a admis că există similitudini între cele două opere. De asemenea, s-a adresat Academiei Române cu un memoriu care a atras atenţia specialiştilor de înaltă ţinută academică şi care au analizat cu multă atenţie şi discernământ opera sa şi cercetătorilor străini: Robert Mantz, J. Rudal, D.L. Szekely, L. Shiberni. În 1975 a avut loc, la Bucureşti, Congresul internaţional de cibernetică şi sisteme, unde Odobleja a participat cu lucrarea Psihologia Consonantistă şi a reuşit să prezinte şi o expunere. Şi asta, susţinerea expunerii, s-a putut face numai cu aprobarea şefului secţiei de cibernetică, prof. Masturzo din Italia, deoarece anumiţi aşa-zişi ciberticieni români, anume I. C. Bilciu, au făcut tot ce e posibil să nu se afle că în România a apărut „Psihologia Consonantistă“ a lui Ştefan Odobleja. Acest Bilciu făcea parte din acoliţii lui Manea Mănescu, cel supus familiei conducătoare şi, în mod special, „savantei de renume mondial“. Începând din 1975, „Psihologia Consonantistă“ a fost întoarsă pe toate feţele de academicienii: Mihai Drăgănescu, Alexandru Surdu, prof. Cornel Ţăranu, Titus Dumitrescu, Liviu Petrina şi alţii”. „În august 1978 a avut loc Congresul de cibernetică şi sisteme de la Amsterdam, unde s-au aniversat 30 de ani de la apariţia ciberneticii lui Norbert Wiener. Datorită faptului că Ştefan Odobleja era ţintuit la pat de o boală nemiloasă, cu toate că a avut toate formele internaţionale de participare, s-a hotărât, în ultimă instanţă, ca lucrarea sa, „Diversitate şi unitate în cibernetică“, să fie prezentată de un delegat, ing. S. Bajureanu. După prezentarea lucrării lui Odobleja, s-a scandat „40 de ani de cibernetică“ (deşi se aniversau „30 de ani de cibernetică“ şi pe Norbert Wiener). Lucrările congresului internaţional de cibernetică şi sisteme din 1978 au fost conduse de J. Rosse care, văzând recunoaşterea priorităţii româneşti, a venit în România şi a pus medalia N. Wiener în pieptul lui Nicolae Ceauşescu pentru merite în cibernetică”. „În anul 1982 a avut loc la Lugoj o masă rotundă la care s-a decis înfiinţarea Academiei de Cibernetică „Ştefan Odobleja“ cu sediul la Lugano (Elveţia), după codul elveţian. Preşedinte de onoare al acestei academii a fost prof. Iosif Constantin Drăgan, iar preşedinte executiv – prof. Paul Postelnicu, cel care avea inventate patru legi în cibernetica tehnică. În enciclopedia Larousse este consemnat Ştefan Odobleja ca precursor în cibernetică. Această recunoaştere este făcută cu mare obiectivitate. Enciclopedia Britanică este mult mai politizată şi asta deoarece J. Rosse, cel care a condus congresele internaţionale de cibernetică din perioada 1975-1978 şi a decernat medalia de cibernetică lui Nicolae Ceauşescu (gafă politică), este obligat să treacă sub tăcere meritele lui Ştefan Odobleja. Manuscrisele lui Ştefan Odobleja de la Arhivele Statului însumează 250.000 – 280.000 de file, din care 50.000 de file sunt manuscrise de logică”. – Mai multe in interviul cu fiul savantului, aici.

In 1949/1950, inventatorul roman Virgilius Justin Capra proiecta si construia un dispozitiv cu motor, care pornea la comanda verbala. In 1955 construia automobilul “Virgilius” cu doua roti, echipat cu motor de avion, prima inventie omologata. In 1956 proiecta, realiza si experimenta prima versiune a primul aparat individual de zbor din lume, cunoscut si ca “rucsacul zburator” / “aparat portabil pentru zbor individual”. Cautand sprijin pentru realizare in serie, face o demonstratie la ambasada SUA din Bucuresti. Justin Capra este arestat de securitate si anchetat, pe motiv ca ar fi vrut sa fuga din tara. Este eliberat dar i se interzice dreptul de a profesa si, pentru a se intretine a fost nevoit sa spele masini si sa mature. In 1958, Justin Capra realiza prototipul “rucsacului zburator” – cunoscut si ca “rachetonaut” – ceea ce americanii Wendell Moore, Cecil Martin si Robert Cunings testau ca “centura zburatoare” insusindu-si inventia romanului, lansata apoi in fabricatia de serie. Inventia a fost furata de americani de la Justin Capra, testata in 1961 si brevetata in 1962, in SUA, de Wendell Moore. In 2002 americanii au recunoscut oficial ca ideea a apartinut romanului Justin Capra. In Romania nu a fost niciodata inclusa in productia de serie. Rucsacul zburator a fost folosit de cosmonauti, de deplasarile intercapsulare.  In prezent, aparatul a fost modificat si este folosit pentru salvarea rapida de pe platformele marine si pentru supravegherea zonelor forestiere. In 1961 inventa “Cutia neagra”, dispozitiv care poate reduce partial gravitatia corpurilor; in 1964 construia primul elicopter portativ pentru juniori; in 1966-1968 contruia aparatul de zbor individual cu azot lichid si automobilul cu caroserie fluida. In 1967 se intalnea si colabora (pe antigravitatie) cu savantul Henri Coanda. Impreuna au incercat sa realizeze micsorarea masei (greutatii) unui obiect (Justin Capra plecand de la Teoria vibratiei, iar Henri Coanda de la Teoria spinului). Au reusit ceva dar experimental a ramas in faza stadiului de laborator. In 1968 realiza varianta cu perhidrol a “rucsacului zburator”, testat cu success de parasutistul Vasile Sebe. In 1973 crea prima “Soleta”, cel mai mic autoturism din lume, urmata de o serie de prototipuri, precum si o motoreta unica in lume care functioneaza cu acumulatori. In 2007-2008, Justin Capra, impreuna cu Marian Velcea si Alex Munteanu, lansa “Oblio 3C”, la Targul Inventika Bucuresti – si “Troty”, primul vehicul la purtator (un triciclu portabil). De-a jungul timpului, Justin Capra a mai colaborat cu Karlo Johann Wilde (antigravitatie), Ion Purica (fizica fundamentala) si Eugen Macovschi (problematica viului). Justin Capra a brevetat si Efectul pelicular, inventie despre care spune ca nu ii apartine in totalitate, fiind influentat de experientele lui Magnuss si Bernoulli. Virgilius Justin Capra este inginer, fizician, inventator si profesor – “de meserie roman si credincios”, un “copil-problema”, denumit si “ala”, este protector al mediului si se defineste ca persoana – “atipic”. Crede ca mintea ne-o da Dumnezeu si ca inainte de toate, suntem spirit. A infiintat o fundatie prin care ii ajuta pe copiii foarte destepti ai Romaniei, la ideea (si impreuna) profesorului Florian Colceag, renumit matematician. Inca din anii ’60, inventiile lui Justin Capra au ajuns pana la oamenii de stiinta de la NASA – un articol Adevarul, din care il puteti cunoaste pe Justin Capra ca om si in care puteti vedea si fotografii ale inventiilor – aici. 

In 1952, medicul roman Ana Aslan inventa si prepara vitamina H3 – Gerovitalul – produs geriatric brevetat in peste 30 de tari. Tot in 1952, Dr. Ana Aslan a primit Premiul International si Medalia “Leon Bernard” al Organizatiei Mondiale a Sanatatii, pentru contributia adusa la dezvoltarea gerontologiei si geriatriei. Dr. Ana Aslan, specialist in gerontologie, a mai inventat in 1980, impreuna cu farmacist Elena Polovrageanu, un alt produs geriatric, Aslavital. Si, nu in ultimul rand, i se datoreaza vestitul Institut, la care au fost tratate persoane vestite si personalitati ale lumii.

In 1961, fizicianul roman Ion I. Agarbiceanu, specialist in fizica si spectroscopie, impreuna cu colectivul laboratorului de metode optice de la IFA Bucuresti, finaliza construirea primul laser functional cu gaz din Romania, original si breverat, situandu-se pe locul IV in lume pentru un laser functional construit, iar ca tara pe locul 3, dupa SUA si Rusia. Comunicarea stiintifica a realizarii primului laser romanesc s-a facut in 1962 “Contributions a l’etude des lasers aux gas”. A fost prezentata si la Paris, la “Congress on Quantum Electronics”, din 12 februarie 1963. Fizicianul Ion I. Agarbiceanu (fiul scriitorului) a absolvit in 1930, ca inginer, Institutul Electrotehnic din Bucuresti, iar in 1934 facultatea de fizica din Paris, cu teza de doctorat in domeniul spectroscopiei. Fizicianul roman prof. univ. Ion I. Agarbiceanu a lucrat cativa ani la catedra savantului Albert Einstein (idem si chimistul roman prof.univ. Iosif Auslander, de la Institutul Politehnic Bucuresti). In 1956, fizicianul Ion I. Agarbiceanu organiza laboratorul de Metode Optice in Fizica Nucleara la Institutul de Fizica Atomica din Bucuresti. In acest laborator a construit Ion I. Agarbiceanu si colectivul sau, primul laser romanesc cu gaz, dupa o conceptie originala si brevetata. A fost profesor universitar la Institutul de Petrol si Gaze, la Facultatea de Matematica si Fizica din Bucuresti, la Institul Politehnic din Bucuresti. A fost reprezentantul Romaniei la Uniunea Internationala de Fizica Pura si Aplicata. Principiul teoretic de functionare al laserului a fost enuntat de Einstein in 1916. (I) In 1958 a fost construit *maserul (1 american si 2 rusi, independent) – cei 3 fizicieni, Townes (si studentii sai) din SUA si 2 din Rusia, Basov si Prohonov, au luat premiul Nobel in 1964 (comun) pentru maserul construit in 1958. Ca inventator al primului laser din lume este creditat un alt fizician american, Gorson Gould, care, in 1957 a avut laserul ca teza de doctorat. (II) Primul laser functional din lume a fost construit in 1959 de fizicianul american Theodore Maiman, avand ca mediu activ un cristal sintetic de rubin, prima demonstratie avand loc in mai 1960. (III) La sfarsitul anului 1960, fizicianul Ali Javan (cu origini iraniana si azera) impreuna cu William Bennett si Donald Herriott, construiau si patentau, tot in SUA, primul laser cu gaz folosind un amestec de heliu cu neon, cu lungime de unda apropiata de infrarosu. 

In 1961/1963, cercetatorul roman Doru-Dimitrie Todericiu (cunoscut ulterior ca Pierre Carnac) descoperea, pe teritoriul Romaniei, la Sibiu, planurile primelor rachete din lume, inventate in 1529. Mergand la Sibiu pentru a studia un manuscris aflat in Arhivele Statului necercetat pana atunci cu atentie, Doru Todericiu descopera “notitele” lui Conrad Haas, un austriac venit la Sibiu, pentru a conduce Arsenalul Sibiului. Manuscrisul era indexat ca “Coligatul Varia II 374”, un document care cuprindea 3 scrieri cu 3 autori, planse color, desene, schite – din perioada 1400 – 1556, document catalogat in arhiva Sibiului ca “Probleme de pirotehnie si balistica artilerie”. Cercetand cu atentie, Doru Todericiu descoperea planurile, incepand cu anul 1529, ale rachetelor lui Haas, care in aceea perioada reprezentau mijloace de lupta, ulterior devenind inventia de baza pentru construirea Rachetei moderne in 3 trepte (idee pe care o regasim si la Oberth). In manuscrisul lui Haas sunt descrise 17 tipuri de rachete, cu forme diverse, toate fiind prevazute la partea inferioara cu stabilizatori de directie asemanatori literei grecesti “Delta”, rachete cu pulbere sau autopropulsate. In lucrare erau mentionate si pulberile lui Ioan Romanul (Hans Walach) din Alba Iulia. Lista inventiilor lui Haas, mentionate in manuscris, contine: racheta cu doua etaje de ardere (1529); racheta cu trei etaje (1529), baterie de racheta (1529), casuta zburatoare (1536), experimentarea principiului arderilor necesare la racheta cu mai multe etaje (1555), utilizarea aripioarelor de stabilizare avand forma literei delta (1555). “Casuta zburatoare”, propulsata in aer de racheta, nu era nimic altceva decat anticiparea cabinei spatiale folosita de cosmonauti incepand cu anii 50. Pe site-ul “Rencontre UFO”, am gasit descrierea lui Jean Ferguson (preluata de la Doru Todericiu) publicata in Canada in 1972 si fotografia rachetelor (impreuna cu alte multe alte picturi, desene): “Fusees a etages. Carburant solide. 1529. Sibiu, Roumanie. M. Doru Todericiu, professeur des Sciences et Techniques a l’Universite de Bucharest, exhuma en 1961, un vieux manuscrit de la bibliotheque de Sibiu (Roumanie). Le troisieme cahier de cet ouvrage est l’oeuvre de Conrad Haas, chef du depot d’artillerie de Sibiu, entre 1550 et 1570. Ce manuscrit est un compte rendu du lancement d’une fuse a etages et d’une lance volante. (“The Sibiu Manuscript”, Doru Todericiu, Revue Roumanie d’histoire, T.7, no 3, 1967, ed. Academie de la republique Socialiste de Roumanie). L’experience aurait eu lieu en 1555, devant des milliers de temoins et aurait ete un success. Parmi les inventions de Conrad Hass figurant: Fusees a 2 et 3 etages (1529), Maisonnette volante (1536), Systemes d’ignition des etages a carburant solide (1555), Ailettes de stabilization en forme d’ailes delta (1555). Dans le muse de la petite ville de Sibiu, Roumanie, d’extraordinaires documents sont a la disposition de ceux qui veulent les consulter. En 1555, on a construit une fuse spatiale a trios etages fonctionnant au carburant solide. L’auteur de cette invention d’une technique prodigieuse revint au maitre du feu, Conrad Haas. On trouve dans le manuscrit de Sibiu, la chronologie des inventions: 1529, Fusee a deux etages (ignition dans le deux); 1529, Fusee a trios etages; 1529, Batterie de fusees, 1536, Maisonnette volante, Experimentation du principe de mise a feu dans la fuse a plusieurs etages; 1555, Utilisation des ailes delta pour stabilizer les fusees en vol. – Jean FERGUSON: “Tout sur les soucoupes volantes”, ed. Lemeac, Ottawa, 1972, p. 26-27. Mai multe aiciAutorul francez Robert Charroux (cunoscut ca Robert Joseph Grugeau si ca Saint-Saviol) a scris si el despre acest subiect in cartea sa din 1985 “Le livre de ses livres”, in care prezinta si desenul a 2 dintre rachete, cu descrierea: Aceste doua rachete, una cu doua etaje, iar alta cu trei, au fost inventate in 1529 la Sibiu, Romania. Au fost fabricate de maestrul focului Conrad Haas. Documentele autentice care dovedesc acest lucru se afla la Muzeul din Sibiu / “O racheta spatiala cu 3 etaje, cu carburant solid, de tipul celei lansate la Cape Kennedy, este inventata, din punct de vedere tehnic, in 1529 la Sibiu in Romania. Aceasta racheta inventata in 1529 a fost inaltata in spatiu in anul 1555, tot in orasul Sibiu din Romania, eveniment la care au luat parte mii de martori si care a avut succes”. Concluzia sa a fost ca rachetele expediate de la Cape Kennedy si aripile “Delta” au dost inventate la Sibiu de Haas. Doru Todericiu a publicat volumul “Preistoria Rachetei Moderne. Manuscrisul de la Sibiu, 1400 – 1569”, Editura Academiei Romane Bucuresti, 1967. In 1970, Doru Todericiu a trebuit sa fuga din Romania (in Franta) fiind pus de securitate pe “lista neagra”. Publicatia sa a fost retrasa de pe piata si distrusa. Volumul lui Doru Todericiu a fost reeditat in 2002, intr-o editie de 15 exemplare. Volumul a fost reeditat integral dupa 38 de ani, in 2010, la Sibiu. Descoperirea cercetatorului roman a fost mentionata si in “Encyclopaedia Britannica”, editia din 1971. Cartea cercetatorului roman Doru Todericiu este foarte importanta, pentru ca ii atribuie lui Haas din Sibiu inventarea rachetelor si mentioneaza pulberile lui Ioan Romanul din Alba Iulia, existente inca din anii 1500. Exista mentionat intr-o lista a inventatorilor si inventiilor lumii un otoman (turc), Lagari Hasan Celebi, despre care se presupune (posibila legenda) ca in 1633 “si-a lansat primul zbor cu o racheta, cu echipaj”. Racheta “inventata” de turc era lansata cu ajutorul prafului de pusca. Ori se stie ca Haas a adus mari servicii Austriei cand Viena fusese asediata de otomani in 1542, iar rachetele lui Haas fusesera folosite cu succes, ca arme, impotriva atacantilor otomani. Este usor de presupus ca turcii “s-au inspirat” din rachetele lui Haas, inca din 1542. Mai multe despre misterul rachetelor de la Sibiu, fragmente din singurul interviu cu Doru Todericiu si reprezentari grafice – aici

In 1971, matematicianul roman Nicolae Georgescu-Roegen intemeia Bioeconomia. “Teoria Bioeconomiei” imbina doua stiinte – Economia si Ecologia – si demonstreaza ca economia nu poate progresa fara sa se tina cont de mediu, iar mediul poate fi imbunatatit datorita economiei. Societatea moderna de astazi se bazeaza (sau ar trebui) pe aceasta teorie.

Recitind un comentariu de la postarea mea cu apa saracita in deuteriu, mi-a atras atentia ce scria doamna Carmen, in 2009: “Premiul Nobel pentru chimie in 2003 a fost acordat unor cercetatori care au descoperit aquaporina, o proteina care transporta apa in organismele vii. Poate se va descoperi cum Apa saracita in deuteriu reface echilibrul organismelor bolnave prin intermediul aquaporinelor”. Normal ca am fost curioasa sa aflu care e treaba cu aquaporina (in 2009 nu am dat importanta). Chimistii americani Peter Agre si Roderick (Rod) MacKinnon, cercetatori in chimie, fizica, medicina si biologie, au fost laureati in 2003 ai Premiului Nobel pentru Chimie pentru descoperirea aquaporinei. Motivarea: “Premiul Nobel pentru Chimie 2003 a fost acordat pentru Descoperirile privind structura canalelor la nivelul membranei celulare, jumatate lui Peter Agre pentru descoperirea canalelor de apa si jumatate lui Roderick MacKinnon pentru studii structurale si mecaniciste ale canalelor de ioni”. Si tot cautand “aquaporina” minunea Nobel: Surpriza. Romanii a facut primii descoperirea, in 1986, Cercetatorii Prof. Gheorghe Benga, seful laboratorului de Genetica Moleculara din Spitalul Judetean Cluj, profesor si membru al Academiei Romane, impreuna cu Octavian Popescu si Victor I. Popa – am gasit informatia in articolul “Congres despre aquaporina”. Razbunarea unui Nobel pierdut” din 26.10.2011, despre primul congres mondial de celebrare a 25 de ani de la descoperirea proteinelor canal pentru apa – “asa-numitele aquaporine” – de catre Gheorghe Benga. Descoperirea “aquaporinei” a fost facuta in 1986 dar cercetarea romaneasca nu a fost luata in calcul in anul 2003, cand s-a acordat premiul Nobel cercetatorilor americani. Prof. Gheorghe Benga, 2011: “Am decis sa organizez acest congres pentru ca implicatiile acestei descoperiri nu sunt indeajuns cunoscute astazi. Si in plus am vrut sa comunic comunitatii stiintifice internationale faptul ca am facut aceasta descoperire inaintea cercetatorilor americani – prima proteina canal pentru apa – aquaporina – din membranele celulei rosii umane. La premiul Nobel nu poti sa te autopropui si nici sa faci contestatie”. In 1986, Gheorghe Benga, impreuna cu Octavian Popescu si Victor I. Popa au demonstrat existenta unei proteine canal pentru apa in membrana celulei rosii sanguine. Gheorghe Benga: “Asa cum apa este transportata de la radacina spre frunze in cazul plantelor, proteinele canal din organismul uman si animal au rolul de a accelera trecerea apei prin membranele celulare”. Din pacate pentru noi, in 1986 procedeul de izolare a proteinei era imposibil de realizat in Romania (nu aveau cu ce, mai pe romaneste) si singurul lucru pe care cercetatorii romani au putut sa il faca a fost sa publice descoperirea, tot in 1986, in publicatii internationale de specialitate, precum “Biochemestry” si “European Journal of Cell Biology”, in care s-a mentionat si modul in care aquaporina ar putea fi purificata si ce aparatura ar fi necesara. In 1988, americanul Peter Agre a descoperit “intamplator” aceeasi proteina si a purificat-o. In studiile publicate in 1988, Agre l-a mentionat pe Gheorghe Benga in bibliografie. In 1992, cand Agre a indentificat proprietatea aquaporinei de a transporta apa, nu l-a mai mentionat pe Prof. Benga. Mai multe in articolul din Adevarul din 2011. 

In 1974, medicul roman Prof. Dr. Vasile Nitescu, medic ginecolog, descoperea, numea si descria un important vas de sange: artera faringiana ascendenta accesorie. Lucrarile reputatului medic roman au fost citate in Tratatul de Anatomie al Prof. Andre Delmas. A fost solicitat sa predea la Facultatea de Medicina Rene Descartes din Paris. Inventii ale Dr. Vasile Nitescu inregistrate la OSIM: “Metoda de realizare si conservare in scop didactic a preparatelor normale si patologice de organe umane si sistem osos”; “Metoda de realizare si conservare in scop didactic a preparatelor normale si patologice de organe umane”; “Discul graviditatii” si “Discul femeii”, metoda prin care femeile insarcinate isi pot urmari sarcina / cuplurile pot alege sexul copilului – premiata cu Diplome de merit si medalii de aur la Saloanele Internationale si Nationale de Inventica sectiunea Medicina. Dr. Vasile Nitescu a primit IFIA GOLD, cea mai inalta distinctie pentru inventia unui cercetator. Dr. Vasile Nitescu si-a luat doctoratul in medicina (cel mai tanar doctor in medicina la acel moment) cu o lucrare de cercetare experimentala considerata de exceptie si in premiera: Folosind substante radio-izotopice, a dovedit pentru prima data in lume ca rinichiul obstruat la iepure (prin tumori, litiaza etc) isi pastreaza capacitatea de secretie tubulara – determinandu-se astfel un nou tip de abordare chirurgicala a aparatului urinar in cazul sindromului obstructiv. Mai multe aici

In  1976, inginerul roman Petrache Teleman inventa si obtinea brevet mondial pentru protectia structurilor metalice prin irigatie continua, metoda care s-a aplicat in Belgia. A primit “Crucea de Ofiter al Ordinului de Belgia pentru Inventii”, pentru serviciile eminente aduse progresului umanitatii. In anii 2000, Petrache Teleman inventa betonul ecologic – “Ecopierra” (ciment, var, argila arsa si granule de pluta) si “Mopatel” (ciment, var si fibre lemnoase), materialele ecologice pentru constructii, de rezistenta betonului dar fara niciun element chimic in compozitie, care au obtinut, in 2003, medaliile de aur si argint la Salonul de Inventica Eureka de la Bruxelles. Materiale sunt/au rezistenta seismica, rezistenta la foc, izolare acustica si termica, plasticitate, rezistenta la tractiune – mult mai bune decat materialele clasice. Ofera o buna “respiratie” a peretilor (in cazul construirii) elimina cu usurinta condensul si gazele toxice. Inventatorul a lucrat in Romania pana in 1971, dupa care s-a stabilit in Belgia.

In 1991, fizicianul roman Eugen Pavel lua premiul Academiei Romane pentru inventarea tehnologiei de fabricare a “sticlei” speciale, fluorescente si fotosensibile, care a stat la baza inventiei Hyper CD-ROM-ul din 1998 a fizicianului roman Dr. Eugen Pavel. Hyper CD-ROM-ul inventat de Dr. Eugen Pavel este un 3D de stocare a datelor optice, cu o capacitate de 1 Petabyte (1.000.000 Gigabytes) si capacitate de extindere pana la 100 Exabytes, considerat de multi ca revolutionar in stocarea datelor informatice. Discul are o inaltime de 1.2 mm si un diametru de 120 mm. Rata de transfer mediu: 300 Mbit/s. Dimensiuni hard disk 80x150x300 mm. Inalta flexibilitate, cu rezistenta la temperature de peste 550 grade Celsius. Perioada de utilizare: 5.000 de ani. Din 1998 a inceput recunoasterea internationala a inventiei, prin atribuirea de premii: “The World Press Award Periodicals”; in noiembrie 1999, Dr. Eugen Pavel a castigat medalia de aur la “Eureka – Expozitia Mondiala de Inovare si Noua Tehnologie” de la Bruxelles, “Pentru “inventiile care au dus la crearea Hyper CD-ROM”; “Kent Premium Lights Annual Awards for Innovation” si Medalia de aur in 2004, la Salonul de Inventii de la Geneva. Omul de stiinta, inventatorul Dr. Eugen Pavel este absolvent al Facultatii de Fizica, Universitatea Bucuresti (sef de promotie 1976). In 1992 si-a luat Doctoratul in fizica la Institutul Roman de Fizica Atomica. A publicat peste 40 de carti si articole. Are 62 de inventii brevetate. Inventia Dr. Eugen Pavel, tehnologia Hyper CD-ROM-ului, este brevetata in 21 de tari (SUA, Canada, Japonia, Israel si 17 tari din Europa). In iunie 2010, STOREX Tehnologies Inc prezenta printr-un comunicat mass-media “Tehnologia cu viata estimata la mai mult de 5.000 de ani, Discul optic 1PB”. “STOREX Tehnologies Inc cu sediul in Wilmington, DE si Bucuresti, Romania, a fost infiintata in 2007. Fondator si CEO al companiei este savantul roman Dr. Eugen Pavel, inventatorul 1PB Hyper CD. Compania este detinatoarea brevetelor pentru sticla si compozitii din sticla-ceramica precum si scrierea/citirea mecanica si conceptele optice aplicabile de stocare de date de mare densitate.

In 2000, inginerul chimist roman Constantin Pascu inventa si realiza, in premiera mondiala, un aparat, „Salin”, purificator de aer – care „aducea salina sau marea acasa”. In mai 2002, aparatul lua medalia de argint la Salonul International al Inventiilor, Tehnicilor si Produselor Noi de la Geneva „pentru ingeniozitatea ideii si pentru efectele sale benefice asupra starii generale de sanatate”, iar in noiembrie 2002, a fost premiat cu medalia de aur la expozitia Eureka de la Bruxelles. Se numeste „Salin” si purifica aerul in spatiile de locuit sau de lucru. Inginerul chimist Constantin Pascu a mai inventat ceva: primele filtre romanesti pentru purificarea apei, „Aquator”, aparute in anii 90, premiate cu aur la Eureka, Bruxelles 1994. Aparatul „Salin” distruge bacteriile, retine praful si fumul iar atmosfera devine ca intr-o salina sau pe malul marii”. La momentul respectiv, aparatul costa 480.000 de lei – adica 48 de lei de acum. Si nimeni nu i-a dat credibilitate in 2000. Intre timp au aparut rezultatele, considerate de exceptie, vindecarea unor boli respiratorii si ajutorul dat bolnavilor de astm, rinita, bronsita, silicoza, insuficienta respiratorie si TBC. Rezultatele au fost confirmate de medici specialisti si utilizatori. Constantin Pascu s-a inspirat din natura (pestera/carstul de sare din Banat) pentru a realiza niste decoratiuni interioare pe baza unor depuneri saline pe placi metalice speciale (sarea cristalizata ia forme foarte frumoase). Lucrand la decoratiuni, in iarna lui 1999, si-a dat seama ca nu a mai racit, desi niciodata nu scapase de gripa sezoniera. A asociat cele doua elemente cu efectul salinelor in bolile respiratorii si a realizat aparate experimentale pe care le-a dat unor suferinzi. Rezultatele au fost bune in timp foarte scurt asa ca a construit aparatul Salin, care functioneaza pe dispersia in aer a unor microcristale obtinute din saruri de sodiu, calciu si magneziu in aer (vapori de apa). Asemenea salinelor clasice, nici functionarea aparatului nu poate fi „explicata stiintific”. Se utilizeaza noaptea, timp de 8 ore. Dispare si sforaitul. Aparatul este garantat 4 ani. Colectivul de medici al Prof. Dr. Ioan Popa din Timisoara au facut un studiu pe bolnavi cu mucoviscidoza iar rezultatele au fost prezentate la un congres la Viena, cu aprecieri unanime din partea participantilor. Mai multe, inclusiv premiile, parerile medicilor si pacientilor – aici video cu Salin S2, 2012 – si aici – site Salin

In 2000, inventatorul roman Ioan Davidoni crea recuperatorul de pelicula de titei, dar nimeni nu il cunostea. In 2002, Ioan Davidoni primea medalia de aur la Salonul Eureka de la Bruxelles, pentru “Platforma ecologica pentru recuperarea titeiului de pe suprafata apei”. Ce a urmat: medalia de argint la Bruxelles, in 2002, pentru “Pantofii vibratori”; medalia de argint la Geneva, in 2003, pentru “Schimbatorul de caldura cu functionare automata”; medaliile de bronz in 2004, la Geneva, pentru “Husa antiradiatie” si la Bruxelles, pentru “Ventuza magneto-vibratoare”; medalia de argint la Budapesta, in 2004, pentru “Sutienul vibrator” (anti nodului cancer san); medalia de aur la Geneva, in 2005, pentru “Pantofii magnetici antistres”; medalia de argint la Bruxelles, in 2005, pentru “Manusa magnetica” (…)  medalia de bronz la Geneva, in 2010, pentru “Ingrasamantul magnetic cristalin”. Multe dintre inventii au fost furate sip use in aplicare in SUA si China, cu profituri uriase. Mai multe (CV, diplome etc) aici – site oficial. 

In 2005, medicul chirurg roman Prof. univ. Dr. Dan Sabau lua premiul I la Yokohama pentru inovatie intr-un segment al chirurgiei (chirurgia esofagiana) “Endoprotezarea cardiala prin foraj transtumoral”, la Congresul International de Chirurgie Esofagiana si Cancer Gastric, din Japonia, la care au participat cu lucrari peste 1.000 de specialisti in domeniu. Dr. Dan Sabau, singurul medic roman castigator al unui astfel de premiu – mai multe aici – a brevetat de-a lungul timpului 6 inventii la OSIM, are 25 de inovatii certificate oficial si multe premii nationale pentru lucrari in domeniul endocrinologiei – a scris numeroase lucrari si tratate de chirurgie generala. Instrumentele-“unelte” medicale inventate de medicul roman pentru a usura interventiile chirurgicale sunt cautate de medici din toata lumea. In iunie 2012, Dr. Dan Sabau a primit medalia de aur si diploma de recunoastere a inaltei contributii stiintifice, pentru inventia sa, sub forma de prototip “Dispozitiv pentru aspiratia chistului hidatic hepatic sau a celui de ovar” la “Salonul Cercetarii, Inventicii si Transferului Tehnologic – Inventica 2012” de la Iasi, juriul international fiind format din specialisti din Marea Britanie, Croatia, Spania, Ucraina, Rusia, Coreea de Sud, Iran, Malaesia si Romania. 

In aprilie 2010, medicul nefrolog roman Prof. Dr. Alexandru Ciocalteu si medicii din colectivul sau, Dr. Cristina David si Dr. Alexandru Ionel Checherita erau premiati cu aur la Salonul International de Inventii de la Geneva, in calitate de inventatori ai aparatului care usureaza dializa. Aparatul pentru “Dializa peritoneala” era considerat o inventie revolutionara in nefrologie si a fost inregistrat la OSIM. Dr. Alexandru Ciocalteu, septembrie 2010: “Este vorba despre dializa peritoneala, care inseamna sa introduce o solutie in abdomenul bolnavului, unde exista permanent un cateter. Din 6 in 6 ore se inlocuieste solutia. Ceea ce face inventia este ca isi produce singura solutia, pe care o elimina pe care naturala si abdomenul este inchis. Se incearca inlocuirea rinichiului bolnav care nu functiona cu peritoneul. Mai multe aici si aici

In 2010, o echipa de cercetatori condusa de Prof. Dr. Laurentiu Popescu, de la Institutul National “Victor Babes” din Bucuresti, a descoperit un nou tip de celule care ar putea schimba medicina pentru totdeauna: Telocitele. In 2012, Prof. Dr. Laurentiu Popescu a primit Medalia de aur pentru Merit din partea Academiei Internationale de Cercetare Cardiovasculara. Distinctia este considerata de personalitatile medicinei internationale ca un “adevarat premiu Nobel pentru Cardiologie”. Doar 25 de personalitati din lumea medicala detin acest premiu, iar 5 din ele sunt si laureate Nobel.

Un geniu, daca a existat vreodata unul” – Emil Cioran despre Petre Tutea, in Marturisiri si anateme.

„O baba murdara pe picioare, care sta in fata icoanei Maicii Domnului in biserica, fata de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, asta moare asa, dihor”. „Fara Biblie, europenii, chiar si laureatii premiului Nobel, dormeau in crăci. Stiinta si filozofia greaca sunt foarte folositoare, dar nu sunt mantuitoare”. Petre Tutea, Cugetari memorabile

Despre romani si premiul Nobel pentru Literatura sunt cam multe necunoscute iar cele cunoscute sunt ingrozitoare, de data asta mai mult din partea noastra. Se spune despre acest premiu ca “nu reprezinta valoarea absoluta a unui scriitor”. Andre Sorel, presedintele Asociatiei Scriitorilor din Spania, marturisea intr-un interviu: “Acesta este un premiu care, intr-adevar, incearca sa recompenseze calitatea scriitorului, dar, uneori, este supus unor conditionari de natura politica, sociala sau, pur si simplu este vorba despre scriitori tradusi si cunoscuti, care au avut sprijinul Academiei Regale Suedeze, iar altii nu intra in acest joc de loterie literara”. Se mai spune ca nu se ofera daca scriitorul propus nu are carti traduse si publicate de mari edituri din strainatate. Dar poate nu este si asta o afacere? Mari edituri iti traduc si iti publica opera, dupa care iei un Nobel, iti creste valoarea si impreuna ne umplem de bani, editura si autor. Stiu ca sunt multi scriitori romani care isi doresc acest premiu – si multi care se supara ca nu au fost nominalizati de Uniunea Scriitorilor. Eu doar sper sa nu fie furati. Dar stau si ma intreb – si intreb: Eminescu, Goga, Sadoveanu, Blaga, Eliade, Cioran, Ionesco, Nichita, Sorescu, Arghezi, Rebreanu (lista este lunga) sau Joyce, Cehov, Twain, Kafka, Dreiser, Malraux, Borges, Hardy, Verne, Ibsen, Miller, Orwell, Proust, Tolstoi – s.a. – ne plac mai putin sau sunt mai putin valorosi pentru ca nu au luat un Nobel? Nu ii mai citim? In 1958, Boris Pasternak a castigat premiul Nobel pentru Literatura. Stiti ce a patit? A fost exclus din Uniunea Scriitorilor din URSS si constrans sa renunte “de buna voie” la premiu. A renuntat – in termenii fundatiei Nobel “a refuzat premiul”. Asa ca imi place si mai mult Doctor Jivago. Singurul care a refuzat Nobel-ul pe bune a fost Jean-Paul Sartre, in 1964. Inca de cand a aflat ca a fost nominalizat a trimis o scrisoare comisiei, in care anunta ca refuza nominalizarea. Scrisoarea a ajuns prea tarziu, deja castigase. Asa ca a refuzat premiul, motivand: “Refuzul meu nu este un act improvizat. Am refuzat intotdeauna distinctiile oficiale (…) Nu este acelasi lucru, daca semnez Jean-Paul Sartre – sau daca semnez Jean-Paul Sartre, laureat al premiului Nobel? – Un scriitor trebuie sa refuze sa se lase transformat in institutie, chiar daca acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum”.

Lucian Blaga – a fost propus in 1956 din Franta, de Basil Munteanu si Rosa del Conte, la ideea lui Mircea Eliade. Referatul de propunere pentru Lucian Blaga, poet, filozof, dramaturg si diplomat roman, profesor universitar si academician, la premiul Nobel pentru Literatura a fost intocmit de Prof. Dr. Basil Munteanu de la Paris si dus comisiei de la Stockholm “cu certitudinea ca toti cei din comisie vor vota pentru acordarea premiului lui Lucian”. Fiica poetului, Dorli Blaga, a scris, intr-una din cartile despre tatal sau: “In toamna anului 1956, Blaga a fost propus pentru premiul Nobel. Statul roman nu si-a dat insa asentimentul” (adica nu a fost sustinut de Uniunea Scriitorilor). In final, juriul a decis pentru “un poet spaniol, care era foarte batran si bolnav”. Lucian Blaga, in corespondenta: “Eram al doilea ca numar de voturi, imediat dupa spaniolul care a cules laurii. Personal, eram nespus de multumit de succesul moral pe care izbuteam sa-l obtin, cu totul pierdut, cum eram, intr-un buzunar de provincie transilvana”. In 1956, premiul a fost obtinut de poetul de limba spaniola Juan Ramon Jimenez Mantecon. Sunt insa persone care sustin ca au verificat la academia suedeza si ca nu ar exista niciun dosar de nominalizare pentru Lucian Blaga.

Mircea Eliade – conform arhivelor securitatii, septembrie 1979 – “Mircea Eliade a fost propus de catre Academia Padineza pe lista candidatilor pentru premiul Nobel pentru Literatura anul acesta (1979) care a apreciat ca de mare valoare cartile Mitul eternei reintoarceri si De la Zalmoxis la Ginghis Han. Mircea Eliade regreta ca nu a fost propus din tara si ca nici dupa ce s-a facut propunerea nu-i sustinut. Fata de prieteni afirma ca editorul sau din “Saveni”, care dispune de relatii pe langa Comitetul pentru premiul Nobel, i-ar fi adus la cunostinta ca daca ar fi fost propus din “Fagaras”, sansele sale de a castiga ar fi fost mai mari”. Informatiile sunt din cartea “Nae Ionescu si discipolii sau in arhiva Securitatii: Mircea Eliade” – cu documente de la CNSAS. Mircea Eliade era codificat “MARES” (uneori “Neamtul”), “Fagaras” inseamna Bucuresti, posibil ca “Saveni” sa insemne Emigratia. Conform unor date din Italia, Mircea Eliade a fost propus la Nobel de 10 ori – si tot de 10 ori s-a intervenit, prin securitate, pentru a nu primi premiul. Mai multe aici. 

Nichita StanescuNichita, doar Nichita – se spune ca “El a murit prea repede pentru premiul Nobel”. Nichita a fost propus in 1980 de catre presedintele Academiei Regale Suedeze, Artur Lundkvist, tot poet, care ii prefatase lui Nichita Stanescu o carte, tradusa si publicata in Suedia. Artur Lundkvist il aprecia enorm pe Nichita si dorea sa i se dea un premiu Nobel, conform celor spuse in interviuri de scriitoarea Gabriela Melinescu, care a plecat in Suedia in 1975 (Gabriela Melinescu este unul dintre cei 35 de scriitori/traducatori suedezi care au un venit garantat de statul suedez – salariu pe viata). Nichita Stanescu a fost propus si sustinut din Suedia de Artur Lundkvist, Gabriela Melinescu si sotul ei, Rene Coeckelberghs, editor. Intr-un articol din Jurnalul National din 2008, exista mai multe informatii. “In aprilie 1980, Nichita a fost anuntat de scriitorul Constantin Chirita ca este nominalizat la Nobel si ca o delegatie din Suedia va sosi in Romania, dar Uniunea Scriitorilor nu va gazdui intalnirea. Nichita i-a primit pe suedezi acasa”. Si iar apare mitul Ceausescu si Nobel-ul, securitatea etc. Poetul a fost sfatuit de alti scritori si de securitate sa nu ia premiul Nobel inaintea lui Ceausesu. In 1982, Nichita a luat premiul “Cununa de Aur” al Festivalului International de poezie de la Strunga (din Macedonia-fosta iugoslava). Acest premiu l-a readus in atentia comisiei si din nou a fost propus, in 1983, la acordarea premiului pentru anul urmator, 1984. Din pacate, Nichita Stanescu a murit in decembrie 1983. Nichita Stanescu a avut 3 carti traduse si publicate in Suedia dar nu a vrut niciodata sa mearga la Stockholm, la nicio lansare. Dar sa nu uitam ca Nichita Stanescu are Premiul Herder, din 1975. Articolul din JN aici

Si Institutul Cultural Roman din Praga a infiintat un capitol dedicat marilor oameni ai Romaniei – “Creativitate si Inovatie” – daca sunteti interesati – gasiti mai multe date despre romanii exceptionali aici. 

Romania nu a luat niciun premiu Nobel. Romania doar a fost reprezentata – prin nationalitatea/tara de nastere – a 3 laureati si prin 2 societati laureate: in 1974, pentru Medicina/Fiziologie – George Emil Palade, cu cetatenie americana, alaturi de Albert Claude si Cristian de Duve; in 1985, pentru Pace – prin organizatia internationala „Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear” IPPNW, de catre Dr. Ioan Moraru*, medic, cetatenie romana, alaturi de cei 2 presedinti si impreuna cu ceilalti 21 de reprezentanti ai consiliului director al organizatiei – o intreaga dezbatere la acest capitol -; in 1986, pentru Pace – Ellie Wiesel, scriitor si ziarist cu cetatenie americana; in 2009, pentru Literatura – Herta Muller, scriitoare, cu cetatenie germana; 2012, pentru Pace – in calitate de membra UE, Romania reprezentata la festivitate de Presedintele Romaniei.

*Dr. Ioan Moraru, doctor in stiinte medicale, unul dintre savantii romani care au creat laboaratoarele de genetica, biologie celulara si imunologie, modernizand medicina romaneasca, a facut parte, incepand din 1983, din organizatia internationala „Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear” (International Physicians for the Prevention of Nuclear War – IPPNW). Organizatia a fost fondata de medicul cardiolog american Bernard Lown si de medicul cardiolog rus Yevgeniy Chazov, in 1980, la Boston, SUA. Pe site-ul „Nobel Prize”, numele Dr. Ioan Moraru nu apare alaturi de cele ale copresedintilor organizatiei din 1985, Mihail Kuzin (URSS) si Bernard Lown (SUA) din simplul motiv ca Dr. Ioan Moraru era unul dintre cei 22 de membri ai consiliului director al organizatiei, dar a fost invitat la ceremonia din Norvegia. Se spune ca regimul comunist nu i-ar fi permis sa iasa din Romania pentru a participa la festivitatea de premiere din 1985. Este din nou prezent mitul Ceausescu – care isi dorea cu ardoare un premiu Nobel pentru Pace. Nu ar fi exclus ca cei aflati in jurul lui Ceausescu sa fi decis ca Dr. Moraru sa nu participe, ca sa nu se supere „seful”. Fratele savantului a spus ca cineva de la securitate l-a ajutat totusi, in ultimul moment, cu procurarea vizei si asa Dr. Moraru a ajuns la Oslo. Dr. Ioan Moraru era in 1985 unul dintre cei 22 de membri ai CD al IPPNW si fost la Oslo, la inmanarea premiului. Fiul savantului roman, Ionut Moraru, profesor la catedra de biologie celulara a Universitatii din Connecticut, SUA, a explicat pentru Antena 3 ca tatal sau a fost printre primii membri ai organizatiei care a primit distinctia in numele IPPNW la Oslo si ca a fost un premiu colectiv, nu un premiu pe care l-a luat tatal sau si ca este incorect sa presupunem ca Dr. Ioan Moraru a luat un Nobel in mod direct. S-a aflat tarziu, dupa revolutie despre Dr. Moraru. Stirea a aparut in 1990, in Romania Libera. Pe baza ei, Antena 3 a facut o ancheta jurnalistica, in 2009, obtinand de la IPPNW confirmarea ca Dr. Ioan Moraru a fondat si condus grupul roman al organizatiei internationale. Michael Christ, director exectitiv IPPNW: „Inregistrarile noastre arata ca in 1985 Dr. Ioan Moraru, pe atunci vicepresedinte al Academiei de Stiinte Medicale si al Institutului „Victor Babes” Bucuresti, era seful subsidiarei romane a IPPNW, care a fost fondata cu doi ani mai devreme, in 1983. Dr. Ioan Moraru a luat un premiu colectiv, acordat de fundatia Nobel pentru Pace in 1985. La IPPNW erau afiliate 41 de tari. Grupul roman fondat si condus de Dr. Ioan Moraru a impartit astfel premiul Nobel pentru Pace oferit organizatiei IPPNW in 1985”. Despre ancheta Antena 3 puteti citi si vedea fotografii ale invitatiei de a participa la festivitate aici. Si un articol despre fiul savantului, Ionut (Ion) Moraru din SUA – aici. 

In 1974, Albert Claude, Cristian de Duve (belgieni cu cetatenie americana) si George Emil Palade (roman cu cetatenie americana) au luat premiul Nobel pentru Medicina „pentru descoperiri privind organizarea functionala a celulei care au avut un rol esential in dezvoltarea biologiei celulare moderne”. George Emil Palade a studiat medicina la Bucuresti, a luat un Nobel pentru America dar sa nu uitam ca timp de 3 ani, in perioada 1942 – 1945, a fost in Corpul Medical al Armatei Romane. In 1946 a plecat in SUA unde a lucrat ca cercetator la Universitatea Rockefeller din New York si unde l-a intalnit pe savantul Albert Claude, care l-a chemat pe Palade sa lucreze cu el la patologie celulara. Dupa ani de studiu a ajuns sa demonstreze mecanismul celular al productiei de proteine si sa descopere ribozomii, numiti si „corpusculii lui Palade”. In 1973 s-a mutat la Universitatea Yale, in Connecticut, dar premiul Nobel din 1974 a fost luat in urma rezultatelor cercetarilor de la Institutul Rockefeller.

Ungaria are doi castigatori ai premiului Nobel in Fiziologie / Medicina, din care unul este fiziologul si biochimistul Albert Szent-Gyorgi – care a luat premiul in 1937, Oxidation, Energy Transfer and Vitamins – impartit cu englezul Walter Haworth. Dar, ca “divertisment”, tatal savantului maghiar, Nicholas von Szent-Gyorgi, s-a nascut la Targu-Mures, unde era proprietar de pamanturi si multi il considera pe fiul sau, Albert von Szent-Gyorgi, de origine romana. A studiat si in Anglia, la University of Cambridge in 1927, unde face primele descoperiri, apoi la Universitatea din Szeged, in 1930,  unde isi definitiveaza cercetarile si descopera vitamina C (extrasa din paprika, initial a fost numita acid ascorbic), componentele si reactiile din ciclul acidului citric. Premiul Nobel a fost impartit cu englezul Walter Haworth, profesor de chimie la Universitatea din Birmingham, expert in chimia carbohidratilor si zaharurilor, care a determinat structura chimica completa a acidului ascorbic, cunoscuta astazi ca Vitamina C. Cercetarile savantului Albert Szent-Gyorgi sunt legate de vitamine, mecanisme de oxidare enzimatice, contractia muschilor, cancer. A perseverat asupra cercetarii oxidarii biologice descoperind functia catalitica a acizilor dicarboxilici, a citoflavinei si a activitatii biologice a flovanolului – antioxidant descoperit in boabele de cacao. Dupa primirea premiului, a inceput sa cerceteze muschii si a descoperit proteinele actina si miozina. O inovatie este conservarea materialului genetic in glicerina. Cercetarile in cancer le-a inceput in sfarsitul anilor 1950. A presupus ca reala cauza a cancerului poate fi gasita la nivel submolecular.

Cea mai “simpatica” decizie – se spune – care ar fi fost luata de comitetul Nobel ar fi fost in cazul savantilor Nikola Tesla si Thomas Alva Edison, propusi in 1915 la premiul Nobel pentru Fizica, pentru anul urmator. Din cauza animozitatilor dintre ei, nu ar mai primit premiul niciunul in 1916. Cei doi au negat, declarand ca zvonul a fost fals. Totusi, premiul Nobel pentru Fizica nu a fost acordat in 1916. Nikola Tesla. Mai precis Nicolae Teslea. Savantul celebru devenit cetatean american, a fost istro-roman ortodox (aromân/armân, cum se mai spune), nascut in Smiljan, Croatia, pe 10 iulie 1956, de Gica Mandici, romanca. Tatal sau, Milutin Teslea, era preot ortodox si provenea dintr-o familie de graniceri antiotomani, in fostul imperiu austro-ungar. Numele initial al familiei era Draghici, dar cum in familie era practicata meseria de teslar (dulgher) a devenit conform poreclei, “Teslea”. Ajuns in America, Nicolae Teslea isi ia numele de Nikola Tesla, iar biografii americani il considera ca emigrant de origine sarba. Nikola Tesla a declarat insa ca el este croat si patriot american. Este considerat de oamenii de stiinta ca inventatorul cel mai prolific in domeniul electro si radiotehnicii, descoperitorul campului magnetic invartitor. A inventat sistemul bifazat de curent electric alternativ, primul motor asincron bifazat, generatorul electric, transformatorul electric de inalta frecventa. A cercetat fisiunea nucleelor atomice (se spune ca Einstein a invatat de la Tesla despre fisiune), cu ajutorul generatorului electrostatic de inalta tensiune. Tesla si Edison nu au premiu Nobel, dar Canalul Discovery ii considera, in 2005, The Greatest Americans – dintre cei mai mari 100 de americani. Thomas Alva Edison in Top 25 (era si investitor bogat, nu doar inventator, a introdus iluminatul in NY) iar Nikola Tesla in Top 100. Mai multe aicisi – aici. Despre Nikola Tesla mai multe aici

Se spune ca in anii ‘60, oamenii de stiinta rusi au studiat in draci mai multe populatii/ triburi (le-au studiat si americanii). Oameni care aveau o perioada indelungata de viata si o sanatate de invidiat – nimeni nu facuse cancer sau alte boli grave. Oamenii aveau moduri diferite de viata, hrana, obiceiuri, munca, locuinte etc. Singurul lucru in comun era ca toti beau apa topita a unui ghetar. Rusii au descoperit ca respectiva apa din ghetar era pura, cu continut redus de deuteriu.

Henri Coanda si “Apa Vie din 1963. “Lumea spune ca suntem ceea ce mancam. Eu spun ca suntem ceea ce bem” – ii spunea Henri Coanda, in 1963, lui Patrick Flanagan, omul de stiinta american care a venit in Romania sa preia de la savantul roman Coanda “Proiectul Apa Vie”. Henri Coanda i-a spus lui Patrick Flanagan si “Povestea fulgilor de nea”: In 1910, Henri Coanda pleaca cu automobilul de la Isfahan spre Tibet, trecand pe langa Valea Hunza, unde rusii si alti oameni de stiinta de alte nationalitati consemnasera deja existenta unei populatii cu o medie de varsta de peste 100 de ani. Sursa lor de apa era un ghetar. Henri Coanda urma sa studieze, incepand din 1910 pana in 1963, o multitudine de moduri de cristalizare a apei de pe Terra, mai precis, Coanda a studiat fulgii de zapada si sursele de apa in diferite parti ale Pamantului. Pana in 1963, Coanda studiase atent cinci zone vestite pentru longevitatea locuitorilor. Henri Coanda l-a intalnit pe Patrick Flanagan in SUA, la Pentagon, caruia i-a spus ca are un proiect la care a lucrat toata viata, dar crede ca nu il poate duce la bun sfarsit. Si i l-a dat lui Flanagan, care pe atunci avea 17 ani. Flanagan era cunoscut inca din 1958, cand la varsta de doar 14 ani inventase Neurophon-ul (pe care l-a imbunatatit in 1968 si l-a brevetat) si din anii ‘70, ca un sustinator al puterii piramidei. Flanagan a preluat in 1963 cercetarile lui Henri Coanda si dupa moartea savantului roman in 1972, a inceput cercetarile pe documentele lasate. Astfel a descoperit ca hidrogenul poate fi o sursa de energie antioxidanta si dupa cativa ani produce Microhidrina, cel mai puternic antioxidant, cu rol antiviral si antibacterian, sub 3 forme (medicamente), cu preturi intre 30 si 100 USD. A fost numita “Reteta de milioane”. In 1981, impreuna cu sotia sa Gael Crystal, a brevetat “descoperirea unei noi forme de dioxid de siliciu coloidal, cunoscut ca si microclusterii din apa glaciala consumata de populatia din Valea Hunza” (Valea Hunza este acum in Pakistan). Familia Flanagan a vandut, din 1982, un produs numit “Crystal Energy”, care continea microclusterii (produsul avea ca ingrediente apa, dioxid de siliciu, carbonat de potasiu si sulfat de magneziu) cu mentiunea ca produsul scadea tensiunea superficiala a apei potabile. Sau “Apa Vie” a lui Coanda. Despre Dr. G. Patrick Flanagan aici

Cum în Hunza plouă rar, localnicii au apelat la un sistem ingenios, iar, prin apeducte, apa dintr-un gheţar situat la mare altitudine ajunge spre zona locuită. În anii ’60, medicul american Jay Milton Hoffman vizita valea şi nota: oamenii de aici sunt străini de bolile de inimă, cancer, diabet şi alte zeci de alte afecţiuni, chiar şi cei bătrâni aveau o dantură perfectă. Un alt studiu, făcut după anul 2000, a arătat că speranţa de viaţă a locuitorilor care nu au părăsit niciodată zona este de aproape 100 de ani. Hoffman şi alţi vizitatori au povestit despre cei care au devenit taţi la 80-90 de ani şi mame la 60-70”. Despre Coanda si Flanagan mai multe in EVZ – aici. 

In prezent, “Apa Vie” – apa saracita in deuteriu / apa cu continut redus de deuteriu / apa usoara – a fost descoperita si cercetata in 1980-1984 si patentata in 1986 in Romania, de catre Prof. univ Dr. Ioan Stefanescu, directorul ICSI Ramnicu Valcea si Ing. Dr. Gheorghe Titescu (inginer, specialitate Tehnologie Chimica Organica, Doctor in stiinte inginesti CUM LAUDE). Si ca tot a venit vorba despre ICSI si “Uzina G”, trebuie sa il mentionez pe domnul acad. Ing. Marius Sabin Peculea, care este “parintele” apei grele din Romania. Uzina G si ICSI au fost construite conform conceptiei sale. Tehnologia noua si originala de obtinere a apei saracite in deuteriu, numita si apa vie, a fost elaborata in 1995. Apa produsa in prezent se vinde in strainatate cu 20 E/l iar comenzile depasesc capacitatea de productie. Singurul loc in care se produce legal si cu avizul Min. Sanatatii este la Ramnicu Valcea – Romania

Ce sper eu este sa nu se intample cu cercetarile pe apa vie de la ICSI ce s-a intamplat cu aquaporina, pentru ca cercetarea efectelor apei saracite in deuteriu impotriva diverselor boli au fost facute prima data la inceputul anilor 2000, in Ungaria, de catre biologul maghiar Dr. Gabor Somlyai, cu apa cumparata de la Ramnicu Valcea. Biologul maghiar lucrase de mult timp la teoria efectului apei saracite in deuteriu asupra tumorilor canceroase, dupa modelul rusilor cu apa din ghetar, dar nu putea dovedi pentru ca nu avea o apa saraca in deuteriu si nici nu stia cum sa o produca. Apa din Romania l-a ajutat sa isi inceapa cercetarile si sa demonstreze ca lipsa deuteriului din organism reduce considerabil – sau in unele faze incipienta elimina total – tumorile. La scurt timp dupa ce s-a aflat despre cercetarile biologului maghiar, au inceput analizele de laborator si in Romania. Mai mult, biologul maghiar lua apa descoperita de romani si o imbutelia sub denumirea de Preventa pe care o vindea ca pe o inventie proprie. Biologul maghiar a fost foarte mult sprijinit si mediatizat de englezi – care nu au pomenit nicio secunda despre Romania – asa ca nu ar fi exclus ca ei sa il propuna pe maghiar la Nobel, ca descoperitor al “leacului” bolilor grave. Toate premiile si mai multe detalii despre apa saracita in deuteriu sunt aici

Descoperirea deuteriului i-a adus un Nobel pentru Chimie in 1934 americanului Harold Clayton Urey (a descoperit deuteriul prin distilarea succesiva a hidrogenului lichid, demonstrand existenta “apei grele”) si ma gandesc ca poate ar fi bine ca si un cercetator chimist sau biolog roman studieze beneficiile apei fara deuteriu pentru tesuturile vii, prin intermediul aquaporinei, asa cum bine spunea doamna Carmen in 2009. Poate incearca domnul Profesor Benga

Carol Przybilla. A existat sau nu? Legenda. Geniu. Mister. Securitate. Ceausescu. Orice cautare de amator curios (ca mine) se sfarseste cu aceeasi informatie, despre motoare si turbine, iar si iar. Pana la un punct: “Carol Przybilla a avut dreptate. Cele cateva sedinte de tratament cu aparatul biomedical…” Deci nu este legenda. Exista in Romania “Fundatia General Stefan Gusa”, care are un site dedicat marelui general roman. Aici am gasit descris chinul prin care a trecut, bolnav fiind, inclusiv faptul ca s-a incercat salvarea sa cu “un aparat” inventat de Carol Przybilla. Pe site este redat un articol din “Ziarul” din 2004, semnat Adina Mutar, intitulat “Jucariile ucigase” din care redau cateva fragmente. Adina Mutar: “Dupa sedintele de tratament la care a fost supus cu aparatul biomedical inventat de savantul roman Carol Przybilla, existau semne clare de regresie a bolii. Apoi a intervenit acea stare de rau pe care unii bolnavi o resimteau in timpul tratamentului, dupa care se accelera procesul de insanatosire (…) Domnul Przybilla nu si-a iertat niciodata faptul ca nu avertizase familia, starea temporara de rau nu constituia o regula generala, dar era, totusi, specifica in cazurile grave. Atunci a dat toate explicatiile familiei: a spus ca daca tratamentul era interupt in faza aceea, boala isi va relua evolutia si va fi mai crancena”. “Din toata experienta de aproape 30 de ani de cand inventase primul aparat, Carol Przybilla constatase ca tratamentul sau nu mai prinde daca bolnavul facuse cobaltoterapie sau citostatice”. Familiei nu i-a fost permis sa faca tratamentul cu aparatul lui Carol Przybilla in spital. “Nu putem acuza medicii. Aparatul nu era omologat nici tehnic, nici medical. Faptul ca era construit de ITA nu conta. Nici ca fusese premiat cu medalie de aur la un targ international de inventica, de la Nurenberg”. “Doar tratamentul cu acest aparat putea sa mai aiba un efect pozitiv. Carol Przybilla ar fi vrut chiar sa dea aparatul medicilor din spital, sa-l foloseasca ei, dar numai Carol Przybilla stia frecventele pe care lucrase. Domnul Przybilla era in stare sa renunte la orice pentru tratarea domnului general”. Savantul Carol Przybilla chiar ca a fost “secret de stat”. Si ca persoana, nu doar inventiile sale. Altfel am fi stiut ca un roman a inventat un aparat care putea trata cancerul. Sunt voci care sustin ca savantul a fost urmarit in permanenta de oamenii de la securitate ai Elenei Ceausescu. Putem intelege ca era inginer si fizician, absolvent a doua facultati in Germania, cu o minte sclipitoare. Despre “Aparatul biomedical”. Savantul il inventase in anii ’60 si era cerut cu insistenta de Elena Ceausescu in ‘80. Carol Przybilla nu a vrut sa renunte, asa ca savantului i s-a interzis sa il breveteze/omologheze. Dupa Revolutie, in 1990, Carol Przybilla s-a dus la OSIM sa il breveteze, dar nu a reusit. Inventia a fost brevetata abia in 1991, iar un aparat nou s-a construit la ITA. Insa nu s-a facut omologarea, nici tehnica, nici medicala – in 1994 sigur nu era – iar Carol Przybilla a regretat enorm ca nu a cedat inventia Elenei Ceausescu in ‘80, presupunand ca aceasta, orgolioasa, ar fi construit aparatul ca inventie a sa devenind celebra in lume, iar astfel aparatul ar fi reusit sa salveze viata multor oameni bolnavi. Doua informatii care circula mi-au trezit curiozitatea / m-au intrigat. Prima: “anonim” nascut la 14.11.1902 in Campina este redescoperitorul tratamentului cu lumina. Prietenul sau Albert Einstein l-a avertizat: Esti un visator. Cine crezi tu ca o sa iti permita sa distrugi intreaga industrie farmaceutica si sa revolutionezi medicina?” “Mai tarziu Elena Ceausescu i-a propus, prin intermediari, sa ii cedeze inventia”. “Pana la urma avea sa ajunga prioritatea neuropatologului Peter Mendel, ca atatea alte inventii romanesti pierdute in strainate”.  Iar a doua:  “in 1991, Carol Przybilla a inregistrat la OSIM brevetul unui apartat bazat pe inventia sa mai veche, neconcretizat nici pana acum”. Le-am pus cap la cap si asa am gasit cele 2 articole in “Ziarul” din 2004. Despre Peter Mendel nu am gasit o informatie concreta, dar despre prietenia Przybilla-Einstein am gasit. Adina Mutar, jurnalista care in decembrie 1993 lucra la “Evenimentul Zilei”, a reusit sa vorbeasca multe cu Carol Przybilla, sa asiste timp de un an la tratamente cu aparatul minune, cu rezultate exceptionale si sa il insoteasca pe savant la domiciliul generalului, ca sa il asiste la folosirea aparatului (Aparatul biomedical – cu tratament cu lumina). Adina Mutar, jurnalist: “In decembrie 1993 lucram la Evenimentul Zilei si ma ocupam, de mai bine de un an, de investigarea si testarea unui aparat incredibil. Este vorba despre “Aparat pentru tratamente biologice”, inregistrat la OSIM cu brevet nr. 104.844./19.12.1991, inventat de savantul roman Carol Przybilla. Din nefericire, cu tot demersul cotidianului, aparatul nu starnise decat interesul oamenilor bolnavi. Tocmai se incheiase testarea aparatului, sponsorizata de cotidianul respectiv, si, desi rezultatele medicale obtinute erau extraordinare, autoritatile in drept sa se ocupe de omologarea medicala isi declinau competenta. Era ca si cum se daduse peste o mina inepuizabila de aur si nimeni nu te credea. Jurnalista Adina Mutar a ajuns la domiciliul generalului in calitate de “ajutor” al savantului Przybilla. Pentru a incepe tratamentul, trebuia ca pacientul sa fie asezat in fata razei produse de aparat, pe portiuni, astfel incat toate partile vatamate sa fie supuse tratamentului benefic. Domnul Przybilla a hotarat sa inceapa cu coloana vertebrala, unde erau problemele cele mai grave, dupa cum ni se spusese. Am fixat filtrul. In momentul in care am dat drumul la aparat, o ploaie de scantei a izbucnit, iar eu am avut impresia ca se strica aparatul. Asistasem un an de zile la tratamente cu acest aparat si niciodata nu facuse asemenea scantei, ca produse de polizor. L-am oprit imediat. Domnul Przybilla a sarit de pe scaun si a deschis aparatul. Aceeasi ploaie de scantei. A clatinat din cap si s-a asezat. “Da-i drumul mai departe, aparatul nu are nimic, nu te teme, acelea sunt particule inactive. Dupa primele sedinte, aparatul ne indica precis zonele afectate, pielea capatand diverse nuante de rosu. Aparatul “diagnosticase” o afectare puternica a plamanilor. Totusi, inca de la primele sedinte am inregistrat un progres. Durerile se diminuasera, putea dormi foarte bine dupa tratament. In curand s-a ridicat din pat (…) Domnul Przybilla ar fi vrut colaborarea unui medic. “Tata, eu sunt inginer, am inventat acest aparat, dar deja ma depasesc posibilitatile lui de vindecare. Ar trebui cercetat de medici – eu sa le explic mecanismul de functionare iar medicii sa il testeze pe categorii de boli” (…) Avusese cazuri de cancer care se vindecasera doar in doua-trei sedinte, dar avea si un caz pe care il trata de doi ani – oprise evolutia bolii, dar daca inceta tratamentul, tumora reincepea sa creasca – era singurul caz incert iar pacientei ii era frica sa se opereze – de aceea savantul dorea un medic cu care sa consulte (…) Despre aparat, Carol Przybilla si cancerul sau. “In 1966, lui Carol Przybilla i s-a pus diagnosticul de cancer pulmonar si atunci si-a adus aminte de ideea din studentie, discutata cu Einstein. A construit un prototip al aparatului cu care s-a tratat si s-a vindecat. Apoi a lucrat ani de zile la inventie, facand imbunatatiri. Nu a putut sa o breveteze in timpul lui Ceausescu, deoarece i se ceruse sa cedeze inventia. Abia in 1991 a brevetat-o si s-a construit un aparat la ITA. In 1993, in urma demersurilor cotidianului EVZ, care a prezentat dovezi privind rata foarte mare de vindecare, aparatul a fost prezentat la Targul de Inventica si Inovatii de la Nurenberg, unde a castigat medalia de aur. Nici asa nu a primit ajutor pentru omologare, aparatul neputand fi folosit oficial, cu aprobari tehnice si medicale. Iar savantul roman a ajuns sa fie numit, ironic, “vraci”. Carol Przybilla a avut un singur raspuns: “Tata, eu as fi vrut sa inventez un aparat care sa vindece prostia, dar nu am reusit. Noroc ca prostia nu doare”. Adina Mutar, 2004: “In prezent, am auzit opinii ca inventia lui este deja depasita de aparate care functioneaza pe principiul luminii polarizate. Ne-am bucura daca aceste aparate ar atinge macar un sfert din performantele aparatului lui Carol Przybilla”. Despre Carol Przybilla. “Nu era un vraci. Era un savant cu peste 1.000 de inventii la activ, dintre care unele se folosesc si astazi. In 1932 a inventat avionul cu reactie prin arderea gazelor. Are inventii brevetate, din care statul roman a facut bani: de la General Motors, uzinei din SUA careia i s-a vandut turbina cu combustie interna combinata, inventata in 1958; din Japonia, careia i s-a vandut motorul eliptic, inventat in 1959 (folosit la celebrele motociclete). Termocompresorul frigorific cu circuit inchis (1959) etc si invetii pentru armata, cu caracter secret de stat. Pentru inventii, Carol Przybilla era recompensat din cand in cand cu premii de stat. S-a nascut pe 14 noiembrie 1902, la Campina. A facut studiile medii la Bucuresti si a absolvit, in Germania, Institutul Politehnic din Mittweida si Institutul Politehnic din Charlotenburg. Carol Przybilla a fost prieten cu Albert Einstein, a locuit in casa lui iar ideea construirii unui aparat de tratamente biologice i-a venit in acele vremuri, de la teoria lui Einstein”. Mai multe scrise de Adina Mutar pe site-ul “Fundatia General Stefan Gusa” – aici si – aici. Mai ramane inca o necunoscuta, pe langa cea cu neuropatologul Peter Mendel, care nu stiu cine este – sau al cui pseudonim este. Unde este primul aparat, cel construit in 1966. Si inca nu sunt sigura, dupa atata mister, daca numele Carol Przybilla este real sau pseudonim. 

Albert Einstein a cunoscut cel putin sase oameni de stiinta romani, iar cu doi din ei a fost prieten, Mauriciu Solovin din Iasi si Carol Przybilla din Campina. Ceilalti sunt fizicianul Francisc Panet din Targu Mures, fizicianul Stefan Procopiu din Iasi, fizicianul Ion I. Agarbiceanu si chimistul Iosif Auslander – ambii, pe atunci, de la Institutul Politehnic din Bucuresti. Despre prietenia lui Einstein cu fizicianul roman Mauriciu Solovin puteti citi aici, iar despre intalnirea cu inginerul chimist roman Francisc Panet puteti citi aici

*Cea mai disputata personalitate este Gheorghe Botezatu sau Georges De Bothezat (in mediul public, evident – intre Romania, Republica Moldova si Rusia). Unele informatii arata ca savantul s-ar fi nascut la Saint Petesburg, Rusia, in 1882, dintr-o familie veche si nobila de basarabeni / altele ca s-a nascut la Iasi, Romania, in 1883, unde a si urmat studiile liceale, dupa care a studiat la universitatea din Petrograd (Saint Petesburg), absolvind facultatile de Matematica si Stiinte Naturale, iar in final – cetatean american, cu nationalitate rusa – asa cum apare in presa americana a vremii, murind in SUA, in urma unei operatii pe cord. Gheorghe Botezatu si-ar fi luat numele Georges De Bothezat cand studia la Sorbona si, ulterior, acest nume ar fi legat de “Apollo” (ca precursor al infiintarii programului Apollo). In lista inventatorilor si inventiilor (wiki answers) apare ca George de Bothezat (1882-1940), Russia/USA, inventor of the Quadrotor helicopter (The Flyng Octopus). In lista Academiei Rusiei apare ca “Emigrantul rus in America, Gheorghe Botezatu, nascut la Chisinau – Rusia, dintr-o familie veche nobiliara, pe 7 iunie 1882, care a studiat in Rusia, la Chisinau si Sankt Petesburg si in Belgia, dupa care s-a intors in tara natala (Rusia) unde a predate la Univ. din Sankt Petesburg si ulterior a emigrat in SUA. Republica Moldova a lansat in iunie 2012 un timbru in memoria sa, la 130 de ani de la nastere – “Gheorghe Botezatu, 1882 – 1940” (moldovastamps.org). Pot sa deduc ca Gheorghe Botezatu a fost basarabean/moldovean, dar cu cetatenie rusa (desi Basarabia a fost a Romaniei, de aici si diferenta de opinie asupra nationalitatii) pe care nu si-a schimbat-o pana cand a ajuns in SUA, devenind ulterior cetatean american, de nationalitate rusa. “Povestea romaneasca” este cam asa: Gheorghe Botezatu (Georges De Bothezat), matematician si inventator (roman), elabora bazele teoretice ale elicopterului in 1919. Toata munca sa de cercetare a fost inspirata de Traian Vuia si momentul ridicarii aparatului sau mai greu decat aerul fara catapulta din 1906 si de elicopterele gandite de Vuia, in 1918. Si-a luat doctoratul la Sorbona. Se va face cunoscut in lume cu numele George de Bothezat, doctor inginer. A devenit celebru dupa ce a elaborat teoria generala a elicei propulsive, bazata pe calculele sale, in 1919 (a dezvoltat teoria elicopterului) si ca urmare a primit o oferta de nerefuzat de la Universitatea Dayton din Ohio: o catedra, postul de director al Laboratorului de aeronave si fonduri pentru experimente, iar in 1920 a plecat in SUA. La Dayton a conceput si construit un elicopter cu 4 elice portante, in 1921 – 1922. Rezultatele au fost foarte bune, aparatul a zburat cu doua persoane la bord. Desi fondurile s-au terminat, a mai construit un elicopter, considerat ulterior, in 1932, cel mai perfectionat elicopter din epoca. Se pare ca in 1922, in Ohio, elabora traseele spre Luna, iar cercetarile sale teoretice si calculele privind “mai multe trasee (traiectorii) pentru un vehicul cosmic, care s-ar deplasa pe ruta Terra-Luna” au fost folosite de specialistii de la NASA care au pregatit programele de cercetare pentru spatiul cosmic. Mai multe aiciGheorghe Botezatu / George de Bothezat a fost mentionat in Romania, in perioada comunista, “Romania dupa 1950”, print-o serie de marci postale intitulate “Ilustrata maxima Cosmonautica”. Le-am gasit la AFR Botosani: “Cosmonautica – Valentina Tereskova / Constributii romanesti in fizica si ingineria cosmica, 25 de ani, timbru 1963”; “Cosmonautica – Apollo 9-10 pe orbita circumlunara, 50 de ani de la moartea lui George de Bothezat, pionier al programului Apollo, timbru 1972” si “Cosmonautica – Neil Armstrong, 50 de ani de la moartea lui George de Bothezat, pionier al programului Apollo, timbru 1985”. Puteti vedea timbrele aici. George de Bothezat in SUA, in 1921, cand US Army Air Corps il contacase pe Dr. George de Bothezat (si pe Ivan Jerome) pentru a dezvolta o “masina de zbor vertical”. Mai multe aici si aici

Si un film – aici – despre umanitarul si pacifistul Nikola Tesla si toata munca sa, despre arhivele pierdute si secretele “ratacite”. Despre invidie, discreditare, neintelegerea dintre Edison si Tesla, despre furtul inventiilor, nerecunoasterea meritelor, neintelegerea inventiilor sale. Despre cum sunt uitati cei care au facut ceva bun pentru omenire si despre cum americanii stiu sa il reaminteasca pe Nikola Tesla, in timpurile noastre. Ca sa putem face diferenta intre Tesla si Nobel. Intre a nu fi bogat – si a avea milioane de dolari. Intre a crea – si a distruge. Intre a opri o inventie cand crezi ca poate face rau omenirii – si a o continua, indiferent de repercursiuni. Nu doar romanii au patit-o. Daca vreti sa stiti mai multe despre Nikola Tesla, exista cartea “Fantasticele inventii ale lui Nikola Tesla” – aici. In articolul din eNational puteti afla cum sa va construiti un generator Tesla, daca va pricepeti – aici

Pe Wiki Answers, in lista inventatorilor si a inventiilor care le sunt atribuite, de la Arhimede, Cai Lun si pana la laserii americanilor, sunt mentionati doar romanii: Nicolae Paulescu, Romania, Insulin / Alexandru Ciurcu, Romania, Reaction engine / Henri Coanda, Romania, Jet engine / George Constantinescu, Romania, Interrupter gear / Anastase Dragomir, Romania, Ejection seat / Petrache Poenaru, Romania, Fountain pen / Traian Vuia, Romania, Designed, built and tested one of the earlier aircraft in 1906 – “Vuia reportedly flew to a height of 1 meter and able to stay aloft for 20 meters”. Lista e plina de inventatori din Rusia (indiferent daca erau armeni, moldoveni sau ucrainieni / sau emigrati in tari din Europa sau SUA), care au avut grija sa faca publica fiecare inventie in parte (oricat de mica) inclusiv pe Sergey Brin, Russia/USA – cu “Google” – si pe a lui George de Bothezat – Russia/USA – Quadrotor helicopter (The Flyng Octopus). Am auzit persoane spunand ca ce e asta, fiecare inventeaza asa, ce ii trece prin cap, vreun flecustet acolo si il breveteaza imediat, ce atatea inventii… Pai cam asa se intampla cand se inventeaza in Romania si nu se breveteaza la timp. Se fura de altii care le pun in practica. Se umplu de bani si devin celebri in lume, ei si tarile lor. Iar noi stam si plangem in pumni. In plus, fiecare este liber sa inventeze si sa breveteze, este dreptul fiecarui om liber sa gandeasca si sa creeze, chiar daca nu are studii sau functii importante, conform constiintei sale si legilor in vigoare. Cam ce studii avea eunucul Cai Lun din China, cand a inventat hartia si procesul de fabricare, din scoarta de dud, fibre de in si canepa, in anul 105 dupa Hristos? Iar noi nu am fost in stare sa aflam, de exemplu, cine si cum a creat “Albastrul de Voronet” (utilizarea minereurilor in pictura murala, care nu se sterg nici dupa 500 de ani – ce de bani pierdeau unii). Englezii i-au pus pe lista si pe inventatorii felicitarii de Craciun, sifonului (soda water), cuvintelor incrucisate si apei trase la wc, ungurii si cubul Rubik, iar iranienii si pe descoperitorul plantelor din care se fac medicamente. Au fost puse inventii ca revolverul, mitralierele, tancul, bomba atomica americana si “designul” bombei atomice sovietice / “Bomba Tarului” (la asa ceva nu ma asteptam), Alfred Nobel cu dinamita, Ludvig Nobel cu uleiul pentru tanc – desi nu inteleg ce bine au adus omenirii aceste inventii – mai degraba miliarde de dolari, frica, boala, distrugere si moarte. Africa de Sud l-a pus pe lista pe James Henry Greathead, cu “tunnel boring machine, tunneling shield technique”, iar noi nu am fost in stare sa il punem pe Ion St. Basgan, cu inventiile sale de foraj sonic, cu sute de miliarde de dolari si euro profit. Exista pe piata o enciclopedie a autorului american John Simmons, aparuta in Romania in 1996 si reeditata in 2008, la Editura Lider, “100 cei mai mari savanti ai lumii”. Cineva care a rasfoit-o mi-a spus ca autorul ar fi mentionat un clasament din care rezulta ca Romania a dat Terrei cca 6% dintre genii, in conditiile in care Romania reprezinta doar 0,3% din populatia Pamantului. Nu am cartea. Am vazut doar ca pe coperta apare si George Emil Palade. Daca romanii nu au premii Nobel sau sunt omisi din mai stiu eu ce enciclopedii si liste, asta nu inseamna ca sunt mai prejos decat strainii, din contra, avem premiere mondiale pe care nici greii lumii nu le au, doar ca trebuie ca lumea sa le cunoasca. Copiii si cercetatorii nostrii se intorc, an de an, cu sacose pline de medalii de aur, diplome, premii etc din toata lumea. Americanii au “importat” in draci inteligenta de peste tot si se mandresc cu ce au realizat emigrantii in SUA. Romanii, in loc sa popularizeze ce au, sa lupte pentru recunoasterea romanilor de geniu care au facut ceva pentru Romania si omenire, stau si se smiorcaie ca nu avem premii Nobel. Dar ii avem pe romanii care au revolutionat stiinta si civilizatia pe cand nici nu se nascuse Nobel si nici premiul Nobel nu exista! Iar daca Traian Vuia, Aurel Vlaicu si Henri Coanda nu au premii Nobel, asta inseamna ca nu sunt cei mai mari din istoria mondiala a aeronauticii? Ei au scris istoria, Ei sunt istoria. Sa nu spuneti ca unii dintre romanii care au realizat ceva important au studiat afara si din cauza asta au creat ce au creat, ca nu este adevarat. Degeaba te duci pe “afara” sa studiezi daca nu ai ceva in gene si in cap “de acasa”, din Romania adica. Trebuie sa recunosc insa ca foarte putini au reusit sa faca cercetare in Romania. Din lipsa banilor sau a dotarilor, din cauza invidiei unora, a mandriei prostesti sau a intereselor marunte ale altora, din nepriceperea clasei politice de-a lungul timpului in a promova valoarea sau din alte obscure si ciudate motive, multi romani au reusit sa isi definitiveze cercetarile in strainatate, unde au si devenit celebri, parerea mea.

Henri Coanda: “Multi indivizi din societatea moderna sunt ca barcagii: trag la vasle, dar stau cu spatele la viitor”.

Telocite

Telocite.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 120 de alți urmăritori

%d blogeri ca acesta: