Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Zolty, un blogger formidabil

leave a comment »

on_screen_keyboard

Zolty este un blogger formidabil pentru ca reuseste sa scrie pe blog cu un singur deget, fara sa faca febra musculara. Doar cu unul dintre cele doua degete mobile – pentru ca Zolty are un corp neascultator, care doar atat ii permite: sa miste doar doua degete.

Zolty mai are ceva: o poveste ingrozitoare, cea mai ingrozitoare poveste pe care am auzit-o in viata mea. A trait experienta anilor ’80 la scoala din Jucu, o oribilitate inumana care nu poate fi numita scoala – copiii de acolo o numeau Puscaria Doftana. A fost cobaiul spitalului din Cluj, in ’87.

In compensatie, Zolty are o minte brici, un spirit liber si simtul umorului dezvoltat. A luat viata asa cum e. Si in piept, si in gluma. Pentru ca ii place viata si vrea sa o traiasca. Zolty considera ca viata este frumoasa, indiferent de conditii si conditionari.

Boala, instalata la nici un an de viata, i-a incremenit lui Zolty aproape tot trupul. A inceput cu picioarele si mana stanga cand avea doar 9 luni. Pe la 7 ani era denumit “tarator”, pentru ca putea “merge” doar in patru labe. In final i-a lasat mobilitate doar pentru doua degete.

Zoltan Petru Egyed

As fi vrut o viata mai buna. Una normala. Dar, daca nu s-a putut, asta este.

Viata este frumoasa si vreau sa o traiesc

M-am nascut prin ’74. Pe 28 decembrie. Pe la 9 luni am facut o aprindere la plamani, asa-i zice la tara. Ce mi-au dat doctorii, ce injectii mi-au facut, nu stiu. Cert este ca am ramas beteag la picioare si o mana.

Ei, si pe la 7 ani m-a dat mama la Scoala ajutatoare din Jucu, pentru copii cu probleme motorii. Am prins iarna la Jucu si a fost groaznic. Nici nu stiu ce a fost mai rau: frigul, foamea sau bataia.

Am facut doua trimestre din clasa I si au inceput necazuri si mai mari. Aveam doua surori gemene si una a murit. Dupa cateva luni a murit si mama, de cancer la creier. Si cum tata era ocupat cu femeile, am ramas ca si orfani, in grija rudelor. Eu aveam 7 ani, fratele meu, Andrei, avea 4, iar sora ramasa din gemene, Ana-Maria, avea doar 9 luni. Pe mine si pe Andrei ne-au luat bunicii din partea mamei. Pe sora cea mica a crescut-o o sora a mamei. “Tata” si-a vazut de viata lui. La nici 4 luni dupa moartea mamei el era deja cu alta.

La 8 ani iar am ajuns la Jucu. La scoala ajutatoare, din nou in clasaI. Din nou frig, foame si bataie. Din cand in cand mai luam cate o bataie. Pe rand: de la profesori, de la copiii mai mari, de la brancardieri. Stiti de ce? Pentru ca eu eram un tarator. Tarator, adica ma taram in patru labe pentru ca nu puteam sa merg. Si pentru ca nu ma taram prea repede si pe distante prea mari, brancardierii ma bateau. Decat sa ma care ei in spate mai bine ma bateau. Ca  sa mai scap de bataie ii dadeam unui baiat mai mare si mai sanatos un fel de mancare, ca sa ma care in spate.

Iarna era atat de frig in dormitor ca iti venea sa plangi, fara sa vrei. Fiecare aveam “dreptul” sa ne invelim cu doua paturi. Caldura, foarte putina, se dadea doar sambata, cand faceam baie. Programul de baie era doar o data pe saptamana, sambata, pentru toti copiii din scoala. Cred ca asa m-am ales si cu reumatism.

Foamea am facut-o toti. La pranz era ceva mai multa, ne saturam cat de cat. In rest ne chioraiau matele. Abia asteptam vacanta, sa merg la bunici. Pana in ’86, cand bunica a paralizat iar bunicul, bolnav si el, nu a putut sa aiba si grija noastra.

Si asa am ajuns la “tata”. La el sau la Jucu tot aia. Aceeasi foame. Din cand in cand si bataie – mai rar decat la scoala, e drept. Se recasatorise, in alt sat. Femeia avea 3 copii si nu doresc nimanui sa experimenteze situatia “mama vitrega – copil cu handicap”. Este o combinatie ingrozitoare. Ea putea spune orice dorea, iar “tata” ne lua la bataie, si pe mine, si pe Andrei. Ceilalti 3 copii puteau face orice, nu stiau ce este bataia. De la statul la “tata” m-am ales cu paduchi. Cand am ajuns la scoala din Jucu, plin de paduchi, am fost de rasul scolii – nu ca as fi fost singurul.

Am ajuns si pe la doctori. Nu stiu de ce, dar din nou, toate operatiile mele au fost “esecuri medicale”. Ma simteam mai rau dupa operatii de nici in patru labe nu mai puteam umbla. Din “tarator”, am ajuns acum nici lingura la gura sa nu o mai pot duce.

In ’87 au venit la scoala din Jucu niste doctori de la Cluj. Ne-au consultat. Unul s-a uitat la mine si m-a intrebat: “Vrei sa mergi pe picioare?” Pai cum sa nu, era visul meu! Sa pot merge, sa nu ma mai tarasc, sa nu mai iau bataie, sa nu mai rog pe nimeni sa ma care in spate. Am raspuns Da. Si rau am facut. Mai tarziu am aflat ca si alti copii au fost intrebati acelasi lucru. Eram in clasa a V-a. Doctorul mi-a spus sa-I comunic tatalui ca in vacanta sa ma duca la Spitalul de Recuperare din Cluj. Doamne, abia asteptam sa vina vacanta. Sa merg la Cluj, sa ma faca doctorii bine, sa merg in sfarsit!

A venit vacanta si am ajuns la Cluj. M-au internat la Dr. Vasilescu Ana. Si asa a inceput alt calvar. Mi-au legat niste greutati de picioare, de pe un scripet. Pentru ca nu puteam sa imi indrept picioarele de la genunchi. Ma dureau picioarele atat de rau ca nu ma mai puteam opri din plans. Noaptea ma lasau in pace, imi scoteau greutatile si puteam sa dorm. Nu mi s-au “intins” picioarele, asa cum sperau ei. Asa ca mi-au mai pus doi saculeti cu nisip, pe genunchi, ca poate s-or indreapta. Durerile erau atat de mari, ca simteam ca ma sfarsesc. Trei luni m-au chinuit asa. In 3 luni nu am facut baie niciodata, pentru ca mi-au pus un fel de panza cauciucata pe picioare. Ma mancau picioarele, ma manca tot corpul. Pe unde ajungeam ma scarpinam cu o furculita, eram plin de rani pe picioare. Si cum nu s-a uitat nimeni sa vada daca am paduchi iar mie mi-a fost rusine sa spun, si cum nici baie nu am facut 3 luni, ma manca capul de imi venea sa imi rup si parul, si pielea. Intr-o zi nu am mai putut si i-am spus unei asistente ca am rani la picioare. In sfarsit m-au eliberat. Am facut baie si nici dupa 2 ore nu imi mai venea sa ies din apa. Am avut voie si in parc. Eram fericit.

Nu a durat prea mult Doctorita a decis sa ma opereze la piciorul drept. Urma apoi stangul. Imi era ingrozitor de frica de operatii. Aflasem ca daca ai febra 37 nu te opereaza. Asa ca, din putinii bani pe care ii aveam, am cumparat inghetata. Mancam 2-3 “Polar” pe zi, pana cand am racit si am facut febra. S-au terminat banii, s-a terminat si cu inghetata si am intrat la operatie. M-au operat la piciorul drept prima data, doua interventii la tendoane si dupa doua saptamani inca una, langa genunchi. 3 operatii si, in sfarsit, piciorul meu era indreptat. Au urmat 2 luni de stat in gips. M-am bucurat degeaba. Era drept dar daca incercam sa il indoi ma durea groaznic. Nici recuperarea nu a folosit. M-au lasat sa plec acasa de revelionul din ’87. La inceputul lui ’88, in februarie, m-am intors la spital. Si pentru ca nici macar in patru labe nu mai puteam sa merg iar spatele se deformase, dupa tot chinul, “nu au mai fost paturi libere”. Visul meu de a merge s-a spulberat definitiv.

Am ajuns din nou la Jucu, in toamna lui ’88. M-a dus “tata”. Si cum sa ma tarasc in patru labe nu mai puteam, pentru ca nu mi se mai indoia piciorul, in picioare nu puteam merge, trebuia sa ma care cineva. Brancardierii au considerat ca “m-am facut puturos” si ca “asteptam” sa ma care ei in spate. Niciodata nu am sa-l uit pe Nea Vasile brancardierul. Imi dadea niste castane in cap de vedeam stele verzi. In trimestrul II s-a terminat cu scoala. Directorul l-a chemat pe “tata” si i-a spus ca degeaba fac scoala ca nu am cum sa invat o meserie in situatia mea si ma chinui degeaba pe acolo. Pentru “tata “a fost bine. S-a sfatuit cu nevasta si au ajuns la concluzia ca le ramane lor alocatia mea, nu mai trebuie sa o dea la scoala. Si eu m-am bucurat, ca scap de “Puscaria Doftana” – asa ii spuneam scolii de la Jucu.

In ’91 “tata” s-a gandit sa divorteze si ne-am intors la Bogata, in casuta construita de mama. Am scapat de batai pentru ca eram aproape de rudele mamei. A fost bine un timp. “Tata” insa nu a putut sta fara femei, asa ca toca toti banii iar noi faceam foamea. De cate ori gasea cate una, de atatea ori punea casa in vanzare. Singurul nostru noroc pe lume, ca nu a cumparat nimeni casa, ca ajungeam in strada. Intr-un final tata a plecat din nou iar eu am ramas in grija fratelui meu, Andrei. Puterile mele s-au dus. Obosesc si dupa ce duc lingura la gura de doua-trei ori. Nu imi place iarna, frigul imi face foarte rau, ca am si reumatism. Am dureri de oase ingrozitoare. Cateodata nici nu stiu ce ma doare mai rau. Am avut si o hepatita si ar trebui sa tin regim, dar de multe ori nu imi permit si imi mai e rau si de la mancare. Stiu ca vor veni zile din ce in ce mai rele. Dar am voie sa visez la orice bucurie, cat de mica.

Iar una dintre bucurii este faptul ca am ajuns blogger si sunt intr-o continua socializare. Sa fiu blogger m-a sfatuit prietenul meu Zamfir Pop. Acum timpul trece mai usor. Iernile trec mai usor. Tastez cu mouse-ul pe ecran si glumesc (sau nu) ca “fac febra musculara” la deget. Am prieteni de blog si messenger: alte persoane cu handicap dar si bloggeri.

Zolty are Distrofie musculara congenitala, o boala progresiva. Spre deosebire de fostul guvern Boc si primaria din sat (care i-a taiat lui Zolty ajutorul de boala – salariul de insotitor pentru fratele sau in 2010) Zolty stie ca boala lui avanseaza in gravitate si nu invers, ca de aceea se numeste boala progresiva. Zolty stie cum e cand distrofia musculara iti degradeaza muschii corpului incet-incet, pana te lasa invalid. Zolty stie ca nu va merge niciodata si nici nu va putea manca cu propriile maini niciodata.

Are insa o dorinta: un job, din care sa faca cativa banuti, ca sa se poata ajuta pe sine si pe cei ca el sau, pur si simplu pe cei care ii cer ajutorul.

Si un vis: un fotoliu rulant electric nou cu care sa mearga snur de la Bogata pana la Turda, 20 km. Fara oprire, de unul singur.

Spre deosebire de oamenii care ii scriu pe blog “incurajari” de genul “altii sunt si mai amarati decat tine / sa fii multumit cu ce ai primit / toti vrem vile si piscine s.a.” – referindu-se la situatia lui materiala si la faptul ca a fost ajutat – Zolty stie ca boala lui este atat de parsiva incat socotelile cu viata se pot incheia oricand, asa ca are voie sa viseze oricat si sa aiba ce dorinte vrea el. Zolty viseaza la un fotoliu rulant electric nou care costa cam mult si pentru el, si pentru noi. Dar asta nu inseamna ca cineva, oricine, are voie sa ii spuna la ce sa viseze si la ce nu.

Zoltan Petru Egyed are 39 de ani si este din Bogata de langa Turda, in judetul Cluj. Cunoscut ca si ZoltyBogata, scrie despre tot ce misca in localitatea de domiciliu: cum creste iarba, ce nunti sunt prin vecini, starea potecii, ce ii fac prietenii. Ii place sa calatoreasca si merge in tot felul de tabere gratuite, oferite de fundatii caritabile. Are un computer cu tastatura virtuala OnScreenKeys si cu un deget manevreaza mouse-ul pe tastatura, litera cu litera, pana face febra musculara.

Zolty, sa iti spun la ce m-am gandit. Dupa ce am cautat ceva ajutor prin diverse locuri si am descoperit ca nu ofereau sprijin ci il cereau (bani adica), mi-a venit o idee. O carte. Poti scrie o carte. Tu ai o viata ca un roman. Pe care o privesti si o povestesti cu umor. Domnul care ti-a “inoculat virusul blogging-ului”, Zamfir Pop, jurnalist (asta e o meserie din care nu se iese la pensie) te poate ajuta cu scrisul si corectura. Sau poti inregistra pe un reportofon si cineva te poate ajuta cu transcrierea. Zolty, treaba sta in felul urmator. Ti-o zic pe de-a dreptul pentru ca sunt sigura ca intelegi. Sunt prea putini oameni in Romania obisnuiti cu notiunile de voluntariat, caritate, societate civila, persoane cu dizabilitati. In Danemarca, de exemplu, este alta societate, alta gandire – am vazut trotuarele pline de oameni cu “masinute” din acestea de care vrei tu, asigurate de protectia sociala. Nu spun ca nu sunt (suntem) oameni care si ajuta. Sunt oameni in Romania care ajuta, dar cei mai multi ajuta copii foarte mici si dragalasi, case de copii etc. Apoi sunt ajutati batranii. Undeva pe la coada si mai putin, adolescentii si maturii, persoanele cu dizabilitati. Am inteles ca ai avut multe promisiuni dar au ramas neonorate – este o zicala pe tema asta “A promite este un gest nobil. A te tine de cuvant este o prostie”. Daca nu erau articolele din ziarul de la Turda si oamenii care te-au ajutat cu cadouri in iarna lui 2010, daca nu era domnul Zamfir (si Ulise) si grupul de bloggeri care sa te ajute cu computerul, cu internetul, cu refacerea casei etc ramaneai cu impresia ca nimanui nu ii pasa. Faptul ca ti-au refacut casa este absolut extraordinar. Dar stii tu ce le place oamenilor din Romania? Povestile de succes ale oamenilor incercati de necazurile de sanatate. Ai vazut cum se uita toti cand vad un om fara picioare ca se catara pe munte? Poti face din necazul tau o poveste de succes. Asa ca scrie, Zolty. Scrie despre viata ta impreuna cu domnul Zamfir si publica. Este posibil ca din victima a societatii sa ajungi un Model al societatii.

Acesta este “visul” lui Zolty, fotoliul rulant electric Optimus 2:

Daca puteti si vreti sa il ajutati pe Zolty, gasiti modalitatile pe blogul sau.

http://zoltybogata.ro/

https://www.facebook.com/ZoltyBogataBlog

Zolty

Anunțuri

Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: