Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Oameni şi Îngeri

with 5 comments

Foto: Preston Gannaway, premiul Pulitzer 2008

Horia Turcanu: Călătorie la marginea vieţii – Aşezământul Sfânta Irina

Femeia aceasta care se numeste Angela, care are o poveste, care are parinti inca in viata, care tine in mana o lumina si-o floare alba, care sta neclintita in mijlocul multimii, cantand inlauntrul fiintei ei, urmeaza sa moara.

Are cancer intr-o faza terminala.

Am mai fost aici cu catva timp in urma, incercand sa fac un reportaj. N-am reusit. Cum se poate face un reportaj despre calatoria ultima? – ma intrebam atunci.

Cum se poate vorbi cu oamenii acestia, ale caror priviri cauta deja in lumea ingerilor? Ce sa le spun? Ce sa-i intreb, in asa fel incat ei sa nu dea piept cu frica mai mult decat o fac?

Am amanat reportajul. Nu eram pregatit pentru el. Au fost oameni, precum femeia aceea curajoasa, pe nume Elena Dohotarie, cu care am vorbit atunci si care a asteptat reportajul meu pana in ziua in care a trecut dincolo.

Reportajul nu a mai venit niciodata, pentru ca si eu, reporterul, am cedat in fata acestui subiect de neatins, care este moartea si apropierea ei.

La fel ca si familiile acestor oameni, la fel ca si sistemul medical incapabil sa fie alaturi de ei, am abandonat.

Ca si cum nevorbind despre moarte, ea nu ar mai exista.

Ca si cum prefacandu-ne ca toate acestea nu exista, ele ar fi mai putin dureroase.

Ca si cum, nescriind nimic din cele ce-am vazut acolo, as putea uita vreodata.

Am procedat atunci asa cum procedam toti in fata mortii, nevolnici traitori ai timpurilor moderne.

Moartea este un tabu.

Un subiect de neatins.

Nu vorbim despre neputinta medicilor in fata bolii si a destinului, nici despre singuratatea acelora aflati la un pas de marea trecere.

Nu stim aproape nimic despre dramele lor, despre felul in care apropierea mortii schimba privirea asupra vietii, nu stim nimic despre frica lor, despre singuratatea lor sau despre felul in care il privesc pe Dumnezeu si lumea.

Nu stim ce simte si ce gandeste un pusti de 26 de ani, atunci cand i se spune ca mai are de trait doua luni.

Si nici nu vrem sa stim, pentru ca ne e frica.

Acum m-am intors.

Am fost la Inviere, in bisericuta aceea aflata in apropierea asezamantului, numai pentru a fi, in tacere, alaturi de Angela Lazar, unul dintre oamenii pe care destinul i-a adus la Sf. Irina.

Am fost martorul felului uluitor in care se poate participa la o slujba de Inviere, in care fiecare silaba, fiecare cuvant, fiecare intonatie si fiecare respiratie faceau parte din marele tot.

Am simtit cum aceasta femeie care a fost pictorita si profesoara de arte a trait Invierea.

O traire de proportii enorme, pe care eu, observatorul, o puteam doar intui.

Mai tarziu, atunci cand am fost fata in fata cu ea, am intrebat-o cum a fost atunci cand lumea canta in cor „Cristos a inviat din morti”.

Mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodata. „A fost”, a zis ea privind in tavan, „a fost asa… vocile oamenilor si lumina ma leganau cum ma legana mama mea atunci cand eram bebelus…”.

Iata-ma, asadar, intrand din nou, cu o strangere de inima, pe poarta asezamantului ortodox Sf. Irina, jurandu-mi sa nu mai abandonez, sa aflu cate ceva despre aceasta lume dintre lumi, despre oamenii care sunt aici, despre povestile lor, dar si despre aceia care ii insotesc si care, in fiecare zi, traiesc in pragul nefiintei, in speranta ca vorbind lumii despre toate acestea, vom putea face ceva pentru ei.

Stranie coincidenta, astazi, 5 mai, ziua in care pasesc din nou pragul acestui asezamant, este ziua Sfintei Irina.

– Cristos a inviat!

Ea ma priveste foarte atent, foarte lung.

– Adevarat a inviat, zice cu greutate, pentru ca de cand a facut acea operatie pe creier, nimic nu mai este cum a fost.

Cuvintele ei, pur si simplu, se opresc uneori. Atunci vorbeste cu ochii. Nici mana dreapta, cea cu care picta, nu o mai poate misca. Asta e rau. Nu mai poate picta.

Camera e luminoasa si calda. Galbena. Patul ei este langa fereastra. Se vede cerul. Mai este o femeie in camera, foarte slaba, care priveste in gol.

Angela Lazar are ochii verzi.

Ma priveste indelung, ca si cum ar vrea sa afle cine sunt. In sfarsit, zambeste.

Este femeia care in noaptea de Inviere canta in gand, impreuna cu ingerii.

Ii recunosc chipul rotund si privirea. Dar aerul acela de femeie fara varsta, in afara timpului, a disparut.

Este o femeie inca tanara. Poate ca are vreo 45 de ani.

Zambeste. Ma astepta. S-a imbracat frumos. Are parul foarte scurt si acolo, pe craniu, deosebesc urma teribila a operatiei prin care a trecut. O cicatrice lunga in crestet, exact pe mijlocul capului.

Nu apuc sa intreb nimic, pentru ca ea imi spune direct, cu un aer visator:

– S-a intamplat un miracol!

Privirile sale verzi par ca penduleaza de la mine undeva spre interiorul ei, ca si cum nu s-ar hotari daca sa priveasca in afara sau inlauntrul sau.

– Tata…, zice ea, are 88 de ani.

Face pauze lungi, cautand cuvinte, iar cuvintele plutesc mult imprejurul sau pana sa fie rostite.

– L-a visat pe Sfantul Gheorghe, calare… Cu lancea in mana… Cu spatele… Si tata… batran, alerga dupa el strigand… „Fata mea! Fata mea! Cand va putea merge fata mea?”

Privirea ei se intoarce catre mine, scormonitoare, inlocuind o mie de cuvinte.

– Eu sunt… fata lui. Si atunci, Sfantul Gheorghe s-a intors si i-a facut un dar. Si uite-ma. Pot sta in picioare… Si pot vorbi. Un dar… de la Sfantul Gheorghe.

Si dintr-o data se ridica in picioare, cu manile desfacute larg, cu un zambet urias pe fata, pentru a-mi arata miracolul.

– Nu-i asa? Spune!, o intreaba pe femeia cealalta care sta mereu cu privirile in gol, iar ea recunoaste, cu o voce obosita, „Da, e adevarat”.

Angela Lazar ramane o clipa asa, cu mainile desfacute, cu zambetul acela fericit pe fata, cu ochii inchisi in bataia soarelui de dimineata care intra prin fereastra, retraind miracolul. O clipa lunga.

Apoi, incetul cu incetul, inteleg grozavia acestui miracol petrecut dupa noaptea aceea de Sf. Gheorghe.

Dupa operatia pe creier, timp de 14 luni, ea nu a mai putut merge si nu a mai putut vorbi.

Medicii credeau ca nu-si va reveni niciodata.

Luni de zile a stat in pat cu privirile in tavan, in singuratatea tacerii si a nemiscarii, si acum…

– Asta… da, asta as vrea sa pictez, un tablou mare… Tata alergand dupa Sfantul Gheorghe. Am tabloul asta in… mine. Sfantul Gheorghe se intoarce putin… spre tata, si acesta… e darul.

Duce mana stanga, cea pe care o poate misca, in dreptul inimii, iar privirile ei devin arzatoare.

– Asa pictez eu… acum. In mine. Nu mai pot picta… cu mana.

O ascult cu toata fiinta pe pictorita aceasta care nu mai poate picta decat inlauntrul sau si imi spun ca poate nu intamplator ea isi tine mana in dreptul inimii. Poate ca acolo isi construieste ea tablourile interioare.

Simte ca o ascult cu adevarat, ca sunt acolo, cu ea, si atunci cuvintele ei se aduna incetul cu incetul, formand imagini care stau suspendate intre noi.

Imi spune ca intr-un fel e mai frumos sa pictezi inauntrul tau, pentru ca poti vedea culori care nu exista cu adevarat, altfel de culori. Sunt niste culori pe care ea mai intai le-a visat, dar pe care apoi a inceput sa le vada, cu incetul, si-atunci cand este treaza.

Pictura e tot visare, numai ca ai mana care sa faca visul adevarat. Iar daca nu mai ai mana, atunci picturile raman acolo, inlauntrul tau. Angela picteaza in inima ei. Si ce picteaza ea acum, acolo, in interior? Zambeste si imi face semn cu mana stanga, ca si cum mi-ar spune „stop”.

Inchide ochii.

– Invierea… Da. Asta pictez. Lumina din noaptea… Invierii. Dar nu exista pictura… doar cu lumina. Ne trebuie… umbra. Fara umbra nu exista lumina. Nu mai mi-e frica… de umbra.

Deschide ochii.

– Adica… doar uneori.

Apoi Angela Lazar rade cu adevarat, un ras scurt, cristalin, tanar, care sfasie linistea de plus galben a acestei camere, in mii de fasii stralucitoare.

Mi-a explicat cu rabdare, asa cum facea poate atunci cand era profesoara la universitate, aceasta viziune a ei pe care a avut-o atunci, in noaptea de Inviere.

– Oamenii picteaza folosind lumina si umbra. Dumnezeu picteaza lumea folosind viata si moartea, la fel cum un pictor foloseste lumina si umbra. El este Cel-care-picteaza-cu-viata, iar viata este Lumina. Cand parintele Zosima a spus: „Veniti de luati Lumina”, asta a spus, de fapt: „Veniti de luati Viata!”.

A fost cea mai frumoasa si cea mai adevarata Inviere din viata ei, atunci cand oamenii cantau in cor si lumina se raspandea in cercuri de la parintele, din om in om. Ea simtea o fierbinteala mare in piept, simtea totul in piept, lumina, cantecul, oamenii, lumea intreaga o simtea arzandu-i pieptul, tot-tot era acolo, si vocile mai ales, vocile oamenilor parca erau ape, valuri leganand-o pe ea, asa cum o legana mama ei cand era mica.

Dintr-o data, Angela se intuneca.

Zambetul ii dispare, privirile verzi devin opace.

Imi povesteste cum a fost pe masa de operatie, cum doctorii credeau ca ea e dusa pe alta lume, si poate ca era, dar auzea tot ce vorbeau ei, si ei vorbeau urat, ca si cum ea ar fi murit deja, si abia atunci a simtit ca moare cu adevarat, cand ei

Doar unul dintre ei era bun, il chema Mugurel, ea ii cunostea vocea pentru ca semana cu a cuiva. Cu a unui om pe care ea l-a iubit…

Brusc, portile amintirii se deschid, fara ca eu sa fi batut la aceste porti.

N-as fi avut curaj s-o intreb pe aceasta femeie despre viata ei, si iata, acum, ea imi spune cu vorbe putine, din cateva tuse aruncate pe o panza, viata.

– Demult… demuuult de tot era un baiat… un barbat pe care… l-am iubit. Si apoi barbatul a… plecat… A plecat.

A fost ingrozitor, a durut-o inima, lumea se sfarsise si apoi ea s-a gandit mult la toate cele care se petrecusera. Si capul. Atunci a inceput sa o doara capul. Ea picta incontinuu, dar inima, inima ei se racise. Intepenise. Picta mai mult cu capul. Cu mintea. Facea pictura abstracta. Daca ar fi putut sa picteze atunci mai mult cu inima decat cu mintea, poate ca nu s-ar mai fi imbolnavit. Dar inima ei se oprise, dupa ce barbatul acela a plecat.

– Si-apoi?

– Apoi… mai tarziu, m-am casatorit… Cu altcineva. El ma iubea. Ma diviniza. Dar… a murit. El a murit.

Si din nou ea picta, picta, dar inima ei era mereu mai intepenita, picta din ce in ce mai mult cu mintea, nu cu inima.

– A fost o suferinta mare, spune, foarte mare suferinta.

Si o durea capul.

Se intoarce catre mine.

– Mai spune-mi odata… numele. Uit numele oamenilor.

– Horia, zic privind-o in ochi.

– Eu sunt Angela. Angela Lazar. Sa mai vorbim, zice, imi place sa… vorbesc.

Inteleg, dintr-o data, cat de singuri sunt oamenii ca ea, fata in fata cu povestile lor, cu amintirile lor, si cu teama.

Atata amar de vreme, 14 luni, nici macar nu a putut vorbi, ferecata, ca un blestem, in interiorul gandurilor sale, iar acum, cu incredibila concizie, ea si-a povestit viata in cateva cuvinte, ca si cum s-ar fi temut ca nu va avea timp sa spuna totul, ca aceste porti care s-au deschis intre noi ar putea sa se inchida.

Angela vorbeste despre prietenii pe care ii avea, ca si cum ar fi din alta lume, din alt timp.

Au disparut ingroziti, atunci cand au aflat ca ea are o tumora pe creier.

Doar parintii ei, care sunt foarte batrani si foarte saraci, mai vin uneori la ea sa-i asculte visele si sa-i spuna ceea ce viseaza ei.

Despre asta vorbesc. Despre vise. Iar cand nu pot veni, atunci in vis se intalnesc. Se viseaza unii pe altii.

Si spitalul.

– Nicaieri nu a fost mai rau decat in spital. Eram singura-singura.

Nu-i spuneau nimic despre ce i se intampla, dar ea vedea privirile lor si intelegea.

Ii era frica.

Credea in Dumnezeu, dar tot ii era frica.

– Si-acum?

– Acum nu mai mi-e frica. Ma gandesc la lumea asta. Si la lumea cealalta… care va fi. Uneori parca vad… in culori. E frumoasa-frumoasa-frumoasa… cum lumea asta nu poate sa fie. Imi pare rau… ca nu am pictat mai mult… cu inima. Inima conteaza. E cea mai importanta. De Inviere… am vazut… cu inima.

Aceasta este descoperirea ultima a Angelei Lazar: inima conteaza cel mai mult.

Dintr-o data, mi-am dat seama cat de galbena, cat de stralucitoare e lumina soarelui intrand prin fereastra odata cu vantul subtire al primaverii, cat de goale sunt privirile femeii din patul de alaturi, cat de verzi sunt ochii femeii din fata mea.

Tin in mainile mele mana dreapta, inerta, a Angelei Lazar. Mana cu care ea nu mai poate picta. Stam nemiscati, fata in fata, privindu-ne. Cel-care-picteza-cu-viata ne-a facut sa ne intalnim pentru o clipa.

Undeva, la marginea Bucurestiului, exista un loc de ingrijire si mangaiere pentru bolnavii de cancer, carora drumurile vietii li se inchid.

Patronat de un om cu inima aprinsa de bunatate, dr. Pavel Chirila, si de un duhovnic care stie sa imblanzeasca moartea, parintele Zosima, la Centrul „Sf. Irina” iubirea ia chipul lui Dumnezeu

Oficial, locul acesta se numeste „Centrul de ingrijiri paliative”. Este un „hospice”, asa cum se cheama el in Occident. Pe romaneste, este un loc construit de oameni cu credinta in Dumnezeu, in care vin cei foarte bolnavi atunci cand nu mai este nici o speranta pentru ei.

Sunt oameni cu boli grave, incurabile, oameni pe care sistemul medical oficial ii trimite acasa, pentru ca sunt prea batrani, prea bolnavi, ca sa-si mai piarda timpul cu ei. Sunt oameni la marginea vietii, care de cele mai multe ori, dupa ce-au trecut prin nenumarate spitale, operatii, dupa ce-au incercat tot ceea ce se putea incerca, au ajuns intr-un cumplit impas.

Familiile lor nu-i mai pot ingriji, pentru ca nu stiu cum, pentru ca nu au posibilitati, pentru ca le e frica de apropierea mortii, pentru ca nu stiu cum sa se poarte cu oamenii acestia aflati la capatul puterilor, in preajma incercarii ultime. In fata lor sta numai Dumnezeu, si in momentele de cumpana, la frontiera dintre viata si moarte, cei care sunt suficient de norocosi ajung la „Asezamantul Sf. Irina”.

Se spune ca fiecare moare singur. Acest lucru nu este adevarat.

In timpurile vechi nu era asa. Oamenii erau mai apropiati unii de altii in comunitatile lor mici, mai aproape de Dumnezeu si de ei insisi.

Participau la ritualurile sfinte ale vietii si ale mortii, impreuna. Erau mai pregatiti pentru moarte, pentru ca li se vorbea despre ea si pentru ca mureau acasa, printre cei dragi lor, iar nu in saloanele cu lumina de neon ale spitalelor.

Familiile lor ii privegheau si ii insoteau asa cum o fac aici, la Sf. Irina, maicutele, medicii, asistentele, parintele Zosima, aceia care si-au asumat, cum a spus cineva, „functia ingerului”.

Adica menirea teribila de a-i insoti pe cei care se duc. Oamenii acestia sunt ingerii lumii noastre, pana la frontiera, caci acolo asteapta ingerii lumii celeilalte.

– Nu stiu cine daruieste, cui, mi-a spus doctorita Gheorghiu, pentru ca traind in preajma acestor oameni, totul se schimba. Prezenta mortii modifica perspectivele. Intelegi adevarata masura a suferintei, intelegi cat de mult conteaza sa te bucuri de fiecare clipa, intelegi cat de marunte sunt necazurile noastre de fiecare zi. Aici e o mare bucurie sa castigi, nu o zi de viata, dar chiar si o ora.

Doctorita Gheorghiu este oncolog, este foarte tanara si foarte tacuta. Cel mai important lucru pe care mi l-a spus a fost acesta:

– Ca medic, simti neputinta. Si asta repune medicul pe locul lui de om, lasand lui Dumnezeu ceea ce este al Lui. Aici sufletul este important. Medicina prea putin. Uneori poti intui cate ceva din cauzele profunde ale acestei boli teribile, iar acestea tin mai curand de spiritualitate decat de medicina.

Sa privim asezamantul de la Sf. Irina ca pe un loc in care oamenii se intalnesc cu ingerii lor.

In care perspectiva calatoriei ultime ii face pe toti, pacienti si personal, sa coboare, asa cum spunea Angela Lazar, din lumea ascutita a gandurilor, mai jos, in inima.

Sa-si dea seama care sunt lucrurile din viata care conteaza cu adevarat.

Uneori, aceste descoperiri vin prea tarziu. Am auzit povestea unui pacient care si-a dat seama ca trecusera 20 de ani de suparare in care nu vorbise cu fiica lui.

Nici macar nu-si mai amintea motivul. Cand s-au intalnit, el nu mai putea vorbi.

Doar privea la ea. Siroaie de lacrimi ii curgeau pe obrazul imbatranit, fara nici un cuvant.

Toti cei care au fost de fata la aceasta secventa au inteles. Cat de putin timp suntem cu adevarat impreuna cu aceia pe care-i iubim, cat de putine lucruri stim cu adevarat unii despre ceilalti, cat de putin ne bucuram cu adevarat de clipele vietii si cat de mult, in acelasi timp, suntem scufundati in propriile noastre ganduri, in grijile noastre, in temerile noastre, in judecatile noastre.

Cand am iesit din salonul galben al Angelei, mi-am dat seama ca si eu am facut acelasi lucru.

Daca as fi fost atent la inima mea, mai curand decat la gandurile mele, atunci poate ca, in clipa aceea solara, as fi avut curajul sa o imbratisez.

Mi-am ascultat insa mintea, care-mi spunea ca ar fi ridicol sa fac asa ceva.

– Durerea, ah, durerea lor este cel mai greu lucru pentru mine de indurat. Durerea fizica, pentru care uneori nu exista nici un remediu, nici morfina, nimic. Durerea este ca o trecere prin iad. Iar ei, bietii de ei, cara durerea asta dupa ei. Noi ne rugam. Si uneori rugaciunea este singurul lucru care foloseste. Ei simt rugaciunea, nu stiu cum. Rugaciunea este o taina, iar rugaciunile le alina durerea. Eu vin dintr-o manastire, de la Petru Voda, de la parintele Iustin, si credeam ca stiu sa ma rog. Dar cand am ajuns aici, mi-am dat seama ca de fapt nu stiam sa ma rog din toate puterile inimii. Durerea omului din fata ta parca o simti in trupul tau, si asta iti deschide inima in fata suferintei lui si a lui Dumnezeu, si atunci rugaciunea capata niste puteri… niste puteri uriase!

Sunt intr-o camaruta luminoasa, ticsita cu carti de jos pana in tavan. Pe pereti sunt fotografii cu sfinti si cu mari duhovnici.

Maicuta Domitiana sta pe un scaunel de lemn, intr-un colt, cu mainile impreunate, cu privirile plecate, vorbind din adancuri.

Ea este unul dintre „ingeri”.

Unul dintre aceia care zi si noapte sunt alaturi de pacientii lacasului Sf. Irina, nu numai in rugaciune, dar ingrijindu-i pe aceia care nu se pot misca, dandu-le mancare si apa, curatandu-le ranile, tinandu-i de mana atunci cand le este urat, citindu-le din cartile sfinte, ascultandu-i atunci cand ei nu au nevoie decat sa vorbeasca cu cineva, pentru ca aceasta este marea, enorma diferenta intre acest loc si un spital in care oamenii sunt abandonati fata in fata cu destinul lor. Aici nu sunt singuri. In spitale, oamenii sunt doar niste trupuri bolnave.

Aici sunt vazuti impreuna cu sufletul lor.

– Cat de greu este sa traiesti in fiecare zi la frontierele mortii?, intreb cu indoiala si atunci ea ridica priviri stralucitoare din pamant.

Eu stiu ca este aici de sapte luni si ca nici o maicuta dintre cele care au fost aici nu a rezistat atat de mult.

– E greu, sopteste ea, dar e asa cum spunea un parinte care ne-a vizitat. In preajma acestor oameni este har, iar harul acesta se simte. Ei sunt foarte aproape de Dumnezeu si rugaciunile lor facute din inimi deschise sunt foarte puternice, foarte adevarate. Moartea ii face pe oamenii acestia sa fie foarte profunzi, iar acest lucru este un dar. Ei ne daruiesc noua lucruri pe care nu le poti dobandi nicaieri. Daca poti invinge durerea trupului prin rugaciune catre Dumnezeu, atunci inseamna ca rugaciunea ta a fost adevarata. Uneori, rugaciunea este atat de adanca, incat nici macar nu mai are cuvinte, si atunci un Doamne miluieste este de-ajuns, dar sa fie din adancul inimii. Credinta face minuni cu adevarat, si ce poate fi mai minunat, decat sa-i vezi chipul semenului tau linistindu-se? Ce semn mai mare ca Dumnezeu este aici?…

O privesc pe maicuta Domitiana. Este tanara si a vazut aici atat de multe, dar nici o umbra nu aluneca vreo clipa pe chipul ei, pentru ca ea are certitudinea unor lucruri ce pentru noi vor ramane taine, pana in clipa marii treceri.

– Lucruri pe care noi nu le putem vedea, dar le simtim, fiindu-le alaturi. Vedem chipurile lor inseninandu-se, ii auzim vorbind cu ingerii. A fost aici o femeie careia i-a fost foarte greu. Era foarte infricosata. Nu putea vorbi. Nu scosese un cuvant de foarte mult timp. Si atunci, cand a venit ceasul, eu ma rugam pentru ea si ma rugam, si deodata am vazut-o cum un zambet i-a inseninat chipul si toata durerea si toata frica au disparut ca prin farmec. Privea undeva, deasupra mea, si imi dadeam seama ca ea vede lucruri pe care eu nu le pot vedea. Si a vorbit. „Mama”, spunea, „mama”! O vedea pe mama ei. In ziua aceea, dupa amiaza, a murit cu o seninatate si o impacare extraordinare. Apoi am aflat ca mama ei, care avea 80 de ani, murise in dimineata aceleiasi zile. Ca si cum ar fi vrut sa n-o lase singura. Sa nu-i fie frica.

– Maicuta, zic, ce le spuneti oamenilor acestora care nu mai au nici o speranta, care nu pot si nu vor sa accepte ca totul s-a sfarsit, cum ii mangaiati?

– Cei batrani, asa cum mai sunt oameni pe la tara si-acum, stiu ca suntem numai musafiri pe lumea aceasta, si nu se tem, caci credinta lor ii insoteste. Noi am uitat lucrurile acestea si credem ca viata aceasta este totul. Ne amintim numai atunci, la sfarsit, cand lumea de dincolo vine peste noi. Abia atunci credem, cand vedem ingerii.

Tace o clipa pe ganduri si eu stiu ca imi va spune ceva important. Poate ca-mi va spune despre ingeri.

– A fost aici un om, tanar, care se numea Virgil. Avea 36 de ani si era un urias. Fusese sportiv de performanta, avea aproape doi metri. Era un om citit, un intelectual, fusese avocat, citise cartile sfinte si pe Parintii Bisericii. Boala lui era cumplita. O forma de cancer a coloanei vertebrale, ingrozitoare, care-i cuprinsese tot corpul. O boala pe masura trupului sau. Trei luni de zile am stat cu omul acela, aproape zi si noapte. Batalia lui a fost cumplita. Cand a venit aici, arunca dupa noi cu sticlele de apa, striga, urla, injura. Ii era frica si se lupta. Intelegeam. Ne-am rugat mult pentru el, si eu, si parintele Iustin, la manastire, si pana la urma Rugaciunea a lucrat in el. In noaptea de Craciun, s-a intamplat ceva. Nimanui nu-i venea sa creada schimbarea. Eu stiam ca se apropia clipa. Devenise bland si generos si bun. La fiecare doua zile, mergeam cu el la dializa, prin spitale, cu salvarea. Un chin ingrozitor, un cosmar. Familia lui se indepartase. Le era frica. Dupa Boboteaza, boala lui a explodat, ranile si metastazele s-au intins ca fulgerul. Intr-o zi, si-a facut cruce si mi-a cerut sa-i citesc Epistola a doua din Sf. Apostol Pavel. Niciodata n-am inteles de ce tocmai aceea. El simtea ca se apropie batalia finala, si dupa ce i-am citit, a intrat in niste dureri ingrozitoare. Eu ma rugam. Si deodata, atunci cand a simtit lumea cealalta, atunci cand a inteles, cand a inceput sa vada dincolo, s-a linistit. Zambea de-acuma. Am vrut sa plec pentru cateva clipe. Nu mai rezistam fizic. Nu dormisem de zile intregi. Dar cand am vrut sa plec, el a deschis ochii si mi-a pus mainile asa, pe umeri si pe gat si m-a tinut privindu-ma in ochi. Atunci am inteles. Asta era tot ceea ce avea nevoie. Sa raman cu el, sa-l tin de mana, sa-i spun „Nu esti singur, suntem impreuna, mergem impreuna acolo, de mana, in moarte”. Si atunci el a inchis ochii aici, pentru a-i deschide dincolo. A plecat zambind. E atat de simplu, atat de firesc si atat de tainic in acelasi timp. Oricat as incerca sa explic asta, nu pot. Sunt lucruri pe care trebuie sa le traiesti ca sa le poti intelege. Am simtit ca omul acela era fratele meu, intr-un fel care nu se poate spune in cuvinte.

*

Sunt la etajul unu al asezamantului, singur. Pe canapeaua aceasta am stat, acum mai bine de un an, cu Elena Dohotarie. Era o batrana frumoasa, care stia sa rada. Care atunci cand se simtea bine, mergea la capataiul altor bolnavi ca sa-i incurajeze, ca sa le vorbeasca si ca sa-i asculte. Este femeia aceea care a asteptat reportajul meu pana in ziua in care a murit.

Mi s-a spus ca a murit senina, linistita, impacata. Cu doua zile inainte, intrebase de mine.

Acum, povestea vietii ei nu mai conteaza deloc si de-aceea nu o sa va spun decat ca era o femeie inteleapta. Ceea ce conteaza sunt niste vorbe pe care ea mi le-a spus atunci si pe care abia acum le inteleg. Poate ca simtise ezitarile mele in fata subiectului.

Sa nu te temi de povestile despre moarte, mi-a spus, pentru ca din ele poti invata ceva despre viata.

Acum stiu ca acest lucru este adevarat.

*

Centrul de Ingrijiri Paliative si Fundatia Sf. Irina au fost infiintate in 1998, de catre un grup de medici crestini, la initiativa doctorului Pavel Chirila. El a introdus in Romania conceptul de „spital crestin”, in care ideea de baza este aceea ca oamenii nu sunt doar niste masinarii, iar adevarata medicina trebuie sa trateze fiinta umana in integralitatea sa, ca fiinta spirituala.

De aceea, asistenta pe care o primesc internii asezamantului este nu numai medicala, dar si psihologica si spirituala. In strainatate, centrele de ingrijiri pentru oamenii bolnavi aflati in stadii terminale exista de mult timp. In Romania, asezamantul „Sf. Irina” a fost primul infiintat. Nu exista decat trei asemenea centre, iar acesta este singurul romanesc si de orientare ortodoxa.

Sursele de finantare ale acestui proiect umanitar si de binefacere provin, in majoritatea lor, din donatii. Bolnavii care sunt primiti in acest asezamant nu platesc nimic.

Pentru aceia dintre dvs. care vor sa-i ajute pe semenii nostri aflati in singuratate si in durere, pe semenii nostri aflati in pragul calatoriei ultime, orice donatie este binevenita.

Serviciul pe care il fac umanitatii oamenii acestia care si-au asumat „rolul ingerului” nu are pret.

Ce pret ar putea avea surasul final al unui om?

Horia Turcanu – textul integral în Formula AS, Călătorie la marginea vieţii.

Horia Turcanu este reporter. Credea că va deveni poet. Zice că cel mai important lucru despre care poţi scrie sau povesti sunt oamenii. Mai zice că ştie că lumea nu poate fi schimbată prin forţă, ci prin emoţie. Din interior.

Fundaţia Sfânta Irina – Centrul de îngrijiri Paliative

Este nevoie de achiziţionarea a încă 16 paturi. Astfel vor fi îngrijiţi încă 2.000 de oameni bolnavi de cancer, în fiecare an.

SMS 874 pentru 2 euro, în perioada 15 aprilie – 31 mai 2010

În reţelele Vodafone, Orange şi Cosmote. Nu se percepe TVA.

Un gest creştinesc. Pentru un suflet românesc


PJ 257/1998, Fundatie de utilitate publica, Romania

Cod Fiscal 10667150

Cont: RO 11 PIRB 4201 7007 5000 1000, Piraeus Bank Bucuresti, Sucursala Carol

Str. Erou Mircea Marinescu nr. 3, Voluntari, Judetul Ilfov

Tel./Fax: 021 – 352.00.42; 352.41.41

E-mail: sf.irina@paliativecare.ro

Persoane de contact:

Tania Zavoianu – asistent sef (internari), tel. 0788 939 743

Simona Tulfan – medic oncolog, tel. 0788 839 542

Secretariat, tel/fax. 021 352 00 42; 021 317 62 22

http://www.sfantairina.ro

Foto: Preston Gannaway. Premiul Pulitzer în 2008 pentru „Remember me”, o foto-cronică a morţii Carolynnei St. Pierre, bolnavă de cancer.

http://www.conmon.com/slideshow/rememberme/index.html

http://www.pulitzer.org/works/2008-Feature-Photography

5 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Ma doare sufletul cand vad asa suferinta, ma simt neputincioasa. Doamna de care ai vorbit imi aduce aminte de Angela mea, a noastra care s-a dus in ceruri si a devenit ceea ce sugereaza si numele: un inger. Si pe pamant era unul.S-a descoperit dintr-o data ca..avea cancer in faza terminala. Si a luptat pana la capat, cu optimism. Imi e dor de ea. Ma bucur ca mai exista persoane carora le pasa, asa ca tine. Respectele mele!

    Ale

    20 Iulie 2010 at 14:04

  2. felicitari, am fost cu mama mea intr-un astfel de centru, este de apreciat ceea ce faceti

    victor

    30 Noiembrie 2010 at 11:02

  3. Am citit printre lacrimi curgând şiroaie pe obraji şi nu găsesc acele cuvinte care să poate exprima profunda compasiune pentru cei ce suferă precum şi admiraţia pentru cei ce dăruiesc iubire şi alinare sufletească acelor cu trupurile chinuite de boli necruţătoare. Dumnezeu să-i binecuvânteze deopotrivă!

    StropiDeSuflet

    24 Aprilie 2011 at 02:06

  4. MA NUMESC BURATI CRISTIAN JEAN..DORESC SA VA ROG FRUMOS DACA PUTETI SA II TRANSMITETI DOMNISOAREI ANDREEA BANDOIU ACEST MESAJ DIN PARTEA MEA .VA MULTUMESC ANTICIPAT.
    CU OCAZIA ZILEI TALE ONOMASTICE ITI DORESC MULTA SANATATE FERICIRE INDEPLINIREA TUTUROR DORINTELOR MULTE BUCURII SUCCESE PE TOATE PLANURILE CELE MAI BUNE GANDURI ALATURI DE UN SINCER SI CALDUROS LA MULTI ANI

    BURATI CRISTIAN JEAN

    20 Noiembrie 2011 at 17:29


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: