Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Casa Îngerilor

with 6 comments

Foto: Renée C. Byer, Premiul Pulitzer 2007

Dare de seamă despre îngeri. Horia Turcanu

Casa Îngerilor. Asa se numeste cu adevarat. Este un apartament la parterul unui bloc, pe care Stefania l-a cumparat in apropierea Spitalului de copii Sfanta Maria.

Este un loc in care vin peste zi copiii bolnavi de cancer.

Doar cei care pot. Cei care nu sunt intr-o cura de chimioterapie, cei care pot merge, cei care pot manca.

Ei sunt adevaratii ingeri.

In sapte luni de zile, au trecut pe-aici cam doua sute de copii.

Urmele lor sunt pe pereti, desene, colaje, picturi. Unii nu se vor mai intoarce niciodata.

Intru cu inima indoita.

Copiii stau in jurul unei mese mari si lipesc niste figurine din hartie. Altii coloreaza.

Unii sunt mici, poate ca au 6-7 ani, altii sunt mai marisori, 12-13 ani. Niste fete frumoase, niste domnisoare… Madalina, Iulia, Nicoleta. Ionut…

Cancer.

Sunt tacuti. Atunci cand vorbesc cu ei, parca se trezesc dintr-un vis, zambesc, vorbesc.

Dupa o clipa, privirile lor se pierd, se aburesc, ca si cum ar vedea ceva ce noi nu vedem.

Mai ales Ionut. Cred ca are vreo 8 ani. Fata si corpul lui sunt umflate de la cortizon.

Cu cateva luni in urma era un copil perfect normal. Acum pare obez si privirile lui sunt fixate undeva, in spatele meu. E absent.

– Ce e cu Ionut?

– Vino! – imi spune Stefania.

Mergem in alta camera. Nu putem vorbi de fata cu ei. Acolo se afla Daniela, psihologul. Plange. Tocmai a aflat ca una dintre fetite, Iulia, va pleca acasa. Nu mai e nimic de facut pentru ea, in spital.

– Si Ionut?

– Se desprinde, se duce, pleaca incetul cu incetul. E de luni de zile in spital. Cu o luna in urma, in octombrie, Ionut a fost martorul mortii celui mai bun prieten al sau, Vladut, care avea 12 ani. A stat acolo, pe patul spitalului o noapte intreaga, iar Vladut urla de durere, in agonie. Nu a spus nimic, doar a privit forfoteala doctorilor neputinciosi, a asistentelor, fara sa scoata un cuvant, fara sa planga, fara sa fuga, pana dimineata, cand prietenul sau a murit. De atunci vorbeste putin. Rezultatele analizelor sale s-au prabusit. A cazut intr-o depresie. Ionut pleaca.

Daniela plange.

Stefania doar priveste.

Este o scena care s-a repetat de atatea ori.

Intr-o zi copilul este aici, se joaca, deseneaza, mananca, iar a doua zi, afli ca s-a dus. Raman doar desenele lor pe pereti si cateva fotografii.

Stefania:

– A fost aici un baietel, Iliuta. Avea leucemie. In timp ce el era diagnosticat cu leucemie in spital, mama lui murea acasa, de cancer. In ziua inmormantarii mamei sale, taica-sau a trecut pe la spital si nu a avut curajul sa-i spuna. Cand s-a intors acasa, fara nici un cuvant, a inteles. Nu l-a intrebat pe taica-sau ce s-a intamplat. Stia. A mai trait un an si jumatate, dar boala i-a afectat vederea. Era orb. Taica-sau era un om bun, dar nu stia sa-si arate afectiunea. Noi mergeam la taica-sau si-i spuneam: „Iliuta te iubeste”, apoi mergeam la Iliuta si-i spuneam: „Tati te iubeste”. Am intins punti. Intr-o zi, taica-sau a venit si, pentru prima oara, l-a luat in brate cu mainile lui de taran care sapa la cartofi. Fara nici un cuvant, doar l-a luat in brate. A doua zi, cu morfina, Iliuta a inceput sa se desprinda. Imbratisarea aceea l-a eliberat. Inainte de a se desprinde definitiv, a vorbit. O vedea pe mama lui si pe inca cineva, Ovidiu”. „De unde stii ca e mama ta?”, l-am intrebat. A zis doar atat: „Stiu”. Pe urma am aflat ca Ovidiu fusese un alt copil care murise cu el in salon, cat statuse in spital.

Nimeni nu stie care sunt cauzele pentru care un copil face cancer.

Cand este vorba despre copii, toate teoriile se prabusesc.

La Casa Ingerilor am aflat, insa, ca majoritatea acestor copii trecusera prin traume emotionale grave.

De cele mai multe ori este vorba de abandon, despre o pierdere, despre o spaima.

Stefanut avea 15 ani. A plecat intr-o excursie cu scoala si, cand s-a intors, mama sa era ingropata deja. In iunie nu avea nimic. In iulie, s-a dus. Fulgerator. A plecat suparat pe el insusi, pe taica-sau, pe Dumnezeu, pe toata lumea.

Si ceilalti, care n-au plecat inca, cei care stau in camera de dincolo si deseneaza, majoritatea au trecut prin ceva grav. Parintii lor au murit sau au plecat in Italia sau in Grecia sau…

Ne intoarcem printre copii. Atat de cuminti, atat de recunoscatori ca sunt aici, atat de frumosi.

Nu inteleg urzeala subtila a destinului, nu inteleg de ce trebuie sa fie asa, cum e posibil sa fie asa si sa nu putem face nimic?

In noaptea aceea, inainte de a merge la hotelul meu, am trecut impreuna cu Stefania, cu Daniela, cu Carmen – mamele ingerilor – pe la spitalul de copii.

Cand am intrat pe holuri, copiii pe care-i vazusem in „Casa Ingerilor” si care intre timp se intorsesera in spital, au venit imprejurul nostru.

Acolo, ei nu mai erau ingeri, erau doar niste mici pacienti rataciti pe culoarele suferintei: Madalina, Iulia, Nicoleta, Ionut, Costel.

Horia Turcanu este reporter. Credea că va deveni poet. Zice că cel mai important lucru despre care poţi scrie sau povesti sunt oamenii. Mai zice că ştie că lumea nu poate fi schimbată prin forţă, ci prin emoţie. Din interior.

Şi-a petrecut trei zile în spaţiile durerii omeneşti transformate în bucurie. S-a dus acolo să întâlnească un om care alina durerea şi aducea fericirea: Stefania.

Stefania De Cesare. Este italianca, din Napoli, si in urma cu 15 ani a fondat o asociatie (Il Chicco) care preia copii cu dizabilitati din orfelinate si le ofera, pur si simplu, o casa si o familie. De cand a venit la Barnova, langa Iasi, vorbeste romaneste mai mult cu accent moldovenesc decat italian.Voluntar in spitalele de copii bolnavi de cancer din Italia, apoi in Africa, in cele din urma, in 1991, Stefania De Cesare a ajuns pentru prima data in Romania. Un drum al ingerilor care i-au aratat incotro sa se indrepte. Intr-o buna zi, a ajuns undeva pe langa Iasi, la Popesti, intr-o sectie a spitalului „Sfanta Maria” pentru copii cu probleme psihice, orfani abandonati de catre parinti de pe cand erau bebelusi, trecuti prin toate chinurile lumii si internati intr-un fel de lagar, amenajat intr-un castel ce apartinuse candva familiei Sturdza. P.S. Rostul acestei relatari despre Ingeri nu este unul mercantil. Dar daca ceva inlauntrul vostru va indeamna sa luati legatura cu ei, iata numarul de telefon al Asociatiei Il Chicco: 0232/29.51.74, si e-mail: ilchicco@yahoo.it. Sunt multe feluri in care puteti face ceva pentru un copil, dar inca si mai multe feluri in care El poate face ceva pentru dvs. – Horia Turcanu. Dare de seamă despre îngeri – Formula AS – aici textul în totalitate.

Foto: Renée C. Byer

Renée C. Byer – fotograf la Sacramento Bee. A luat Premiul Pulitzer în 2007 pentru „A Mother’s Journey”, o serie de 20 de fotografii care ilustrează povestea unei mame care îşi îngrijea copilul bolnav de cancer în ultimul stadiu – Derek – 10 ani pe atunci.

Cele 20 de fotografii (dacă mai aveţi curaj):

http://www.sacbee.com/static/newsroom/swf/april07/mother

http://www.pulitzer.org/works/2007-Feature-Photography

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

17 Aprilie 2010 la 00:04

6 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. …ştii, oarecum, în toată durerea aceea există lumina. Lumina din oameni, solidaritatea lor, frumuseţea şi petele acelea de pe pereţi care povestesc despre ei…îngerii care sunt şi au fost. Am plâns. Mulţumesc…aveam nevoie.

    Ramona-Sandrina Ilie

    17 Aprilie 2010 at 11:37

  2. gee, it made me cry, more than usual …

    mihai

    17 Aprilie 2010 at 22:53

  3. Foarte emotionant, foarte dureros…

    Am avut curajul sa vad si povestea in imagini a lui Derek… Cumplit…

    Cuvintele sunt prea goale pentru a exprima ce simti cand citesti sau vezi asemenea suferinte…

    Iuliana

    18 Aprilie 2010 at 00:34

  4. sincer am mai auzit de derek dar nu totul sincera sunt atat de suparata pe oameni si eu am acum 19 ani si sincer am si eu cateva traume,cum simplu,nici 9 luni si iti este omarat taticul in fata ochilor tai .la un an dupa moartea tatei a murit cu mine in brate bunica ,mama este curva ,simplu nu imi este greu so spun dar nu stau cu ia dupa ce au murit toti si iam vasut mau dat la casa de copi
    dupa care am ramas orfana.si inca in ziua de azi incerc cu ochii inimi sal zaraesc dar in zadar ca nu vine si astept cu lacrimi in ochi de 19 ani eara la 12 in fata geamului dar pacat pentru ca si eu sufar de 19 ani dar nu mam lasat si am luptat cu viata si inca lupt,sti si cancerul il puteam face si eu da nu nu lam facut si aceasta boala o poti faci din motiv emotional,fiti tari prieteni si nu va lasati inselati de viata ganditiva ca aceasta boala este in joc de puzzle si trebe sa luptati sal cstigati asa bola se va diminus incet cu ince si veti tri,nu ganditi si incuiativa in voi asta vrea boala ;izolare si suferita ;ata este frana pentru cancer.acum si eu am un prieten are 22 de ani si are cancer dar nu se lasa si inca traieste.are cancer de mai bine de 9 luni si inca ii in viata sa ii dea domnul 100 de ani.pusi si mai vorbim

    anyeth

    6 August 2010 at 21:34

  5. m-a atins si pe mine cand l-am citit..daca nu as fi cunoscut realitatea probabil as fi plans…dar am cunoscut pe cineva crescut de marinimoasa doamna stefania..cineva care a fost luat de mica in unul din centrele ei si care a fost invatata de la o varsta frageda cum sa ofere servicii diversilor domni generosi…si nu este caz singular din pacate..toate fetele adapostite la ea sunt crescute pentru ca la varsta legala sa fie trimise in strainatate..dar autoritatile intorc capul…

    indignatul

    28 Octombrie 2010 at 17:30

  6. Ne`am adunat o clasa si am citit tot ce srie.. trist:(

    andreea

    13 Ianuarie 2011 at 14:56


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: