Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Departe

with 9 comments

Plângea într-un fel anume. Nu ştii ce să spui în astfel de momente. E greu şi să scrii. Secretul înţelegerii e acolo, în spital. Să le vezi şi să le asculţi mai mult timp. Să le ştii poveştile, temerile, gândurile – când negre, când de speranţă. Să le vezi cum îşi frământă mâinile. Să le vezi suferinţa atunci când puiul alteia nu a mai putut lupta. Plângea într-un fel anume, cu disperare. Mă uitam cum faţa ei blândă devenea din ce în ce mai roşie, un roşu care se întindea pe gât. Nefiresc de roşu. Încerca să vorbească şi nu avea aer. Era un plâns amar amestecat cu vorbe dureroase, şiroaie de lacrimi şi neputinţă. Nimic nu mergea. Boală ciudată. Vroia să îşi ia copilul şi să plece departe. Departe. Unde să te duci? Unde să fugi? Nu tu bani, nu tu ajutor. Promisiuni. Nimic concret. S-ar putea face ceva acolo. Ai o sută de mii de euro să te tratezi la Paris? De unde? Abia sunt bani de tren, să ajungă de la ţară în Bucureşti. De doi ani făcea drumuri, nu de ieri. Băiatul e mărişor, are nevoie de multe. E greu să te „cârpeşti”. Mai tai de la mâncare, dar cât să tai… Greu. Copilul nu mai vroia la spital, se săturase. Am tot stat şi ne-am gândit. O rază de speranţă în Germania. Tăică-său şi-a găsit un loc de muncă acolo, ca să le fie mai uşor. În decembrie a venit şi el la spital, a stat cu copilul. L-a văzut cineva în campania din ziar şi i-a trimis bani, să aibă de drum şi de analize în străinătate. În ianuarie a plecat la Berlin, la control. Toate bune şi frumoase, cu accept de internare şi de tratament, medic de familie şi tot ce trebuie. Doar că asigurarea medicală intra în vigoare abia în luna mai 2010. Iar tratamentul costa 70.000 de euro – fără asigurare. S-au întors acasă, să aştepte luna mai. În februarie a început să se umfle iar piciorul. Au apărut şi nişte ganglioni, ce să mai… Le-am rugat pe Carmen şi Oana să întrebe la Timişoara. Răspunsul a fost da, se poate, îl primim. O mulţime de investigaţii medicale, aparatură performantă, medici cu răbdare îngerească. Dacă totul merge bine e posibil şi un autotransplant. Măcar s-au mai liniştit un pic, după scintigrafie. Cancerul nu a ajuns la os şi asta este foarte bine, tare îi era frică Anei-Maria să nu rămână Andrei fără picior. Mai departe… mai vedem.

.

Steluţele de mare

.

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

11 Martie 2010 la 13:50

Publicat în speranta, viata

Tagged with ,

9 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Unde sa te ascunzi de boala?De-ar fi un loc,acolo as duce toti copiii lumii….

    Rodica

    11 Martie 2010 at 21:39

    • Rodica, nu ai unde… Când vine boala, copiii „se ascund” în spital. Asta e cel mai simplu. Greu e să îi scoţi din spital…

      isabellelorelai

      12 Martie 2010 at 14:40

  2. Buna, Isabela! Toate poevestile ce apar pe blogul tau ma intristeaza si ma doare sa vad ca in fiecare zi apare cate una… Povestea lui Andrei m-a facut de-a dreptul sa lacrimez pentru ca am si eu un baietel de aceeasi varsta si cu acelasi nume. Am citit ca Andrei Mihaila este nascut pe 24 noiembrie 1997, iar Andrei al meu este nascut pe 10 decembrie 1997, adica la numai 3 saptamani diferenta. Sagetatori amandoi, ca si mine… :))

    Unde este Andrei acum? As vrea sa il ajutam cumva… Din cate am inteles din postul tau, nu este momentan in spital… Probabil ca cel mai bine ar fi sa o sun pe mama lui…

    Iuliana

    12 Martie 2010 at 11:01

    • Bună, Iuliana. Dacă te uiţi la data la care am postat prima dată povestea lui Andrei (acolo unde ai văzut numărul de telefon) asta ar fi 9 septembrie 2009.
      În noiembrie 2009 am scris despre el în ziar, atunci l-a sponsorizat cineva cu suma de care avea nevoie să ajungă în Germania. Nu a avut noroc să rămână acolo la tratament pentru că asigurarea de sănătate a tatălui lui nu este încă funcţională iar formularul E 115 cu care a plecat nu acoperă tratamentul. Acum trei săptămâni s-a internat la spitalul pentru copii din Timişoara. Săptămâna trecută nu ştia când îi dă drumul acasă.
      Multă sănătate puştiului tău.

      isabellelorelai

      12 Martie 2010 at 14:51

      • Buna.Am dat o cautare pe google,am tastat numele lui Andrei Gheorghita,si asa am gasit acest blog al tau.Din pacate,cu putin timp inainte sa implineasca 13 ani,Andrei a murit,la Timisoara…Ieri,pe 16 nov 2010 a fost inmormantarea.Sa ii aprindem o lumanare,sa ne rugam la Dumnezeu pentru familia lui care este distrusa…Vestea ne-a bulversat pe toti,nu exista durere mai mare in suflet decat au parintii lui.Sunt terminati fizic si sufleteste,singurul lor copil a murit..Ganditi-va ca pana si strabunicul lui este in viata,un batran de 90 de ani care a fost in situatia dureroasa de a aprinde o lumanare la capataiul stranepotului decedat…Dumnezeu sa il odihneasca in pace.

        Irina 26 BC

        17 Noiembrie 2010 at 19:19

  3. Multumesc mult pentru informatii! O voi suna pe mama lui si sper sa reusesc sa ii ajut macar putin. Multumesc pentru urarea de sanatate. Ti-o intorc inmiit tie si tuturor celor dragi tie, precum si tuturor „subiectilor” ce apar pe blogul tau.

    Iuliana

    12 Martie 2010 at 15:27

  4. […] Andrei Mihăilă : 12 ani, 18 cure de citostatice, 25 de şedinţe de radioterapie […]

  5. […] Andrei Mihăilă : 12 ani, 18 cure de citostatice, 25 de şedinţe de radioterapie […]

  6. […] mulţi copii. Situaţia a stat astfel: persoana a trimis bani doar pentru 5 copii: Ovidiu, Narcisa, Andrei, Fabian şi Găbiţa. I-a contactat şi pe părinţii lui Darius şi ai Ioanei-Alexandra, dar a […]


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: