Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Mesageria

with 25 comments

Avusesem la dispoziţie trei zile pentru a-mi lămuri îndoielile – dacă să mă duc acolo sau nu. Am hotărât în final că da, ar fi bine să merg. Totul a decurs relativ bine până în ziua stabilită, când m-am urcat în maşină. După câteva minute stomacul a urcat în gât şi a început să se rupă în figuri. O stare de greaţă pe care nu o mai simţisem în viaţa mea. Nasol. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple. La asta nu mă gândisem. Am vrut să cobor de vreo două ori şi să o rup la sănătoasa.

La naiba, eu nu am avut niciodată probleme de genul ăsta. Sute de ore de zbor cu avioane de tot felul din care două cu bube cât p’aci să fac buf prin Indonezia şi Italia; elicoptere; şalupe, vapoare şi alte ambarcaţiuni din care una se mişca ameţitor pe o mare îngrozitor de agitată pentru că tocmai începuse un taifunel pe la Hong Kong; mii de ore de mers cu maşina în condiţii care mai de care; sute de testări psihologice; sute de ore de antrenamente prin poligoane; sute de întâlniri cu sute de oameni din toate colţurile lumii. Şi multe altele, lucruri prea complicate (despre care este mult de povestit dar nu o fac pentru că îmi este lene). Nimic din toate astea nu mi-au dat starea de rău din ziua aia. Nicio întâmplare nu m-a emoţionat atât de tare încât timp de două ore să am o singură grijă: să nu vomit în maşina omului. Nimic din toate astea nu m-au făcut să pun vreodată întrebarea „de ce?”

De ce? Întrebarea asta nu mi-a dat pace din 30 noiembrie până pe 6 decembrie 2009. Apoi a venit răspunsul. Explicaţia era simplă. Eram printre mesagerii care trebuiau să transmită ceva. Un ceva care să schimbe o stare de fapt.

Întrebarea asta, cu „de ce-ul” nu era pentru întâmplare. Pentru că întâmplările sunt întâmplări şi am văzut prea multe ca să mă mai întreb de ce apar în momente şi moduri care mai de care mai inexplicabile. Întrebarea era referitoare la mine ca persoană: de ce eu? De ce trebuia să mă duc eu? De ce am acceptat?

Propunerea a venit într-o dimineaţă. Am ezitat. Ce să caut eu acolo, ce să spun în plus? Tot ce era de spus era spus deja. Am ajutat nişte oameni. Ei şi? Toată lumea o face. Singurul lucru în plus, faţă de alţii, era că am arătat viaţa unor copii şi părinţi direct de la faţa locului, dintr-un spital. Că prea mulţi o duc greu şi că au nevoie de cât de puţin ca să facă faţă bolii. Că cei care o duc mai bine din punct de vedere material sunt totuşi fericiţi dacă le duci o jucărioară sau le zâmbeşti frumos. Am început cu un copil. S-au alăturat câţiva oameni. Care au recunoscut că nu ştiau că există acei copii în suferinţă – cum sunt Bogdan şi Alexandra Dincă – şi care ulterior s-au decis să îi ajute mai mult, plăcându-le povestea mea cu Copiii Steluţe de Mare. Unii au spus că nici nu ştiau unde este spitalul. Alţii au spus că deşi ştiau unde este spitalul, nu îi trecuseră niciodată poarta – cum ar fi Adriana de la Dar din dar – şi care ulterior s-a hotârât să ajute mai mult.

Cu o zi înainte de a primi telefon mi-am adus aminte că mi-a fost ruşine mult timp să spun apropiaţilor că am blog. Nici fiu-meu nu a ştiut, un an de zile. I-am spus în momentul în care am avut nevoie de ajutor (strângeam 2% pentru Asociaţia PAVEL şi am vrut să îi dea pe ai lui, din salariu – el a strâns de la toţi colegii lui de serviciu – sunt foarte mândră de asta şi îi mulţumesc). Ştiu doar că mi-a fost ruşine infinită, îmi era groază la gândul că fiu-meu o să creadă că am luat-o razna cu internetul. Un an de zile am susţinut activitatea altora, ascunzând că am participat la ea. Am ascuns că strângeam hăinuţe (am arătat doar jucăriile), am ascuns că am donat bani, am ascuns că am ajutat cu sfaturi. Am ascuns, după principiul „nu e frumos să spui că ai ajutat”. Am greşit. Prentru că oamenii care îmi citeau blogul nu ştiau ce se poate face. Nu spusesem decât în particular – pe mail sau la telefon. Ştiau doar câţiva – Simona Olaru, Angela, Nini Florescu, Dan Sântimbreanu – oameni care au ajutat şi ei la rândul lor. Apoi a urmat fiu-meu, care a început să strângă de la prieteni şi colegi jucării, apoi hăinuţe. Când mi-am dat seama că am greşit? Atunci când am vorbit despre acel copil bolnav, părăsit de tată, căruia îi dusesem câţiva pamperşi şi o linguriţă de lapte, copilul pe care îl „dădusem” în grija Zincăi în februarie 2009, la cererea ei – şi care timp de 6 luni a avut grijă de el. Când am scris despre el au sărit şi alţi oameni ca să îl ajute. Apoi au urmat alţi copii. El a deschis o uşă şi o fereastră, el i-a tras, practic, pe toţi ceilalţi după el.

Am acceptat. Era simplu, trebuia doar să vorbesc despre nişte copii. Am rezolvat rapid cerinţele care ţineau de „bucătăria” internă. Apoi a venit ziua. Tot drumul am stat cu starea aia nasoală de vomă în gât, ăsta este adevărul – mă gândeam cu groază că o să vărs acolo şi se duce totul de râpă. Şi cu întrebarea aia, tâmpită, în cap: de ce? Ce mai era de rezolvat?

De ce? Ce mai era de rezolvat? De ce trebuia să fiu eu acolo? Ce trebuia să spun ca să se schimbe ceva?

Am ajuns. Echipa e mişto. Mihaela e super de treabă. Brusc îmi trece starea de vomă. Începe. Alta acum: mă umflă plânsul. Mihaela zice „hai că ne punem amândouă pe plâns şi gata, o rezolvăm”. Mihaela întreabă. Eu răspund. A repetat de câteva ori întrebarea: „de ce faci asta?” I-am răspuns senin: nu ştiu. Cred că le-am părut tâmpă tuturor dar chiar nu ştiu de ce fac asta. Este acel inexplicabil şi atât. În fine. Doru Stănculescu este invitat să cânte. Eu îmi pironesc privirea pe idolul adolescenţei. Urmează pauza. Producătoarea executivă, cu ochii înroşiţi de plâns, ne întreabă: „Aţi văzut ce am făcut? Am luat fotografii cu copiii bolnavi de pe blog şi i-am pus pe ecran. Au curs mesajele…” Eu zic că nu, că mă uitam la idol. Mihaela zice că da. Şi avea lacrimi în ochi. Printre fotografii, cea a copilului de început. Bun, deci nu e ruşine să plângi în public, că şi ele plâng. M-am liniştit de tot. Emisiunea continuă. Mihaela mă întreabă dacă oamenii ajută şi ce fel de oameni. I-am spus că da, ajută toţi. Unii vor să spună, alţii nu, e alegerea lor. Dar că există o condiţie: ca oamenii să ajute, trebuie să ştie. Şi ca să ştie, cineva trebuie să le spună. Că aceşti copii au şansa să se vindece dacă au ce le trebuie, că dacă după vindecare nu au hrană, căldură, bani pentru medicamente şi drumuri la spital – apar complicaţiile şi mor nu din cauza bolii, ci din cauza lipsurilor, care le complică boala. Apoi l-am dat de exemplu pe el, pe ăla micu’. Am spus că a învins cancerul dar că situaţia lui materială era îngrozitor de grea. Am zis mai multe chestii – nu prea mai ştiu ce, dar nici că mai contează.

De ce. De ce?

MihaelaMihaela Tatu: se pare că există o explicaţie. Cred că noi, oamenii, putem fi mesagerii a ceva bun. Cred că suntem ca nişte recipiente în care se strâng informaţii, pe care dacă suntem capabili să le comunicăm cum trebuie, putem rezolva situaţii ce păreau închise.

Mihaela: în urma emisiunii tale, tatăl lui Ştefănel s-a întors acasă.

Era în Italia. A văzut emisiunea din Italia. De la emisiunea ta a aflat că Ştefănel trăieşte. A plecat de acasă acum juma’ de an pentru că nu a putut suporta gândul că îi moare copilul. Şi-a schimbat numărul de telefon ca să nu primească vestea cea rea: că i-a murit copilul. Apoi vede o emisiune la televizor şi află că este taman invers. Mişto, nu? Mie mi-a plăcut. Mesageria şi-a făcut datoria.

Totul este o sumă de întâmplări. Emisiunea a fost de Sfântul Andrei, pe 30 noiembrie. Nu ştiu când s-a pus pe drum tatăl lui Ştefănel, ştiu că a ajuns în noaptea de Moş Nicolae, undeva pe la miezul nopţii de 5 spre 6 decembrie. Era cât p’aci să nu îi găsească acasă. Şi asta este o poveste ciudată. Ştefănel făcuse o năzbâtie cu două săptămâni înainte şi a stat internat şase zile la Grigore Alexandrescu. Apoi a fost transferat la Budimex pentru analizele de evaluare (care au ieşit perfecte, că tot veni vorba). A fost ţinut mai multe zile în spital decât ar fi trebuit pentru că era posibil să aibă o infecţie urinară. Când a fost externat, pe 4 decembrie, nu a venit salvarea de la Călăraşi. Alexandra nu mi-a spus pe 4 decembrie că ar fi trebuit să ajungă la serbarea lui Adi. Mi-a spus, tristă, abia pe 5 decembrie dimineaţa că nu are cum să ajungă acasă, că nu are cu ce. Venea Moş Nicolae şi Adi era singur acasă… Avea doar 4 ani. Alexandra avea daruri pentru el în sacoşă dar nu avea cum să i le dea. Am trimis-o pe Alexandra în faţa spitalului unde ştiam că sunt taxiuri, să întrebe dacă vrea vreun şofer să îi ducă acasă, în judeţul Călăraşi. S-a găsit cineva care să facă asta. Au trecut pe la mine, i-am dat banii ceruţi de şofer – din cei strânşi din vânzarea cămăşilor de la doamna Ligia. A ajuns pe 5 decembrie, pe la ora 17.00, iar la miezul nopţii a sosit şi tatăl copiilor.

Asta e. Despre Ştefănel ştiţi, am scris aici povestea lui. Emisiunea nu o puteţi vedea pe net, pentru că nu merge.

Să lămuresc puţin şi problema cu ziarul. Am „resimţit” pe blog şi mail răceala celor care nu le-a convenit treaba asta. Lângă mine au rămas puţini – dar prieteni adevăraţi – cei care au înţeles din prima că mă înham la treaba asta (o colaborare de patru luni – mai precis un contract de cesiune exclusivă de drepturi de autor – deci doar scriu, nu am treabă cu fundaţia sau altceva) pentru binele copiilor. Că sunt copii care au nevoie de mult mai mult decât le putem oferi noi, din puţinul nostru. Că una este să îi duci unui copil bolnav o jucărie rămasă de la copilul nostru sau o hăinuţă, un măr sau o banană, alta este să îl ajuţi cu sute şi mii de lei pentru drum sau lemne de foc, pentru medicamente sau analize scumpe, aşa cum se poate face cu ziarul. Şi că pot face şi una şi alta. Şi exact asta am făcut. Şi una, şi alta.

Nimeni, niciodată, nu va putea lua sau nega ajutorul pe care împreună l-am dat celor care ni l-au cerut. Vreau să ştiţi că toate pachetele pe care mi le-aţi trimis au ajuns acolo unde trebuie. Mia, hăinuţele de la tine au sosit la fix pentru Alexandra, mama lui Ştefănel, când era în spital fără nimic. Cerica, primele hăinuţe de la tine au ajuns la Ştefănel, sosit în grabă la spitalul Grigore Alexandrescu, fără niciun bagaj. Oana, cadourile tale din Germania au ajuns toate la copii (ştii deja – îl mai am pe cel pentru Ştefania – recunosc că s-a amestecat printre alte zeci de pachete şi am uitat de el) iar hăinuţele au ajuns la sutele de copii de la Fundeni. Simona, Oana şi Carmen: copiii de la Fundeni se joacă seara la Play Station (sau cum îi zice), hăinuţe sunt la copii şi la părinţi, jucăriile la copii. De Moş Nicolae, aproape toţi băieţeii din spital au primit cămăşuţe drăguţe de la doamna Ligia (şi nu doar ei). Mai am de dat săptămâna asta hăinuţele de la Laura şi al doilea pachet de la Cerica. Cu cei 150 RON de la Alina din Belgia am cumpărat jucării pentru 9 copii. Din banii de la Lena, 415 RON, de 200 am cumpărat jucării pe încă 11 copii şi le-am dus copiilor împreună cu Alina, care a venit din concediu din Belgia. Le-am dus în săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, pentru că înainte de Moş Crăciun au primit foarte multe daruri, iar după nu prea s-a mai dus lumea. Mai am bani – 300 RON de la Laura de la Timişoara şi încă 215 RON de la Lena, bani puşi cu permisiunea lor la „Fondul de urgenţă”. Din banii de la Lena mai am de cumpărat câteva jucării pentru copiii care nu au fost de sărbători în spital şi urmează să sosească la tratament – sau le iau altceva, la cererea lor. Din banii strânşi din vânzarea cămăşilor de la doamna Ligia am dat 250 RON lui Ştefănel pentru taxi, 250 RON Denisei, fetiţa cu transplant şi 200 RON lui Andrei Niţă care a avut ceva necazuri de sărbători. Mai am o rezervă, dar şi cămăşi de vândut. Mai sunt nişte jucării şi hăinuţe care aşteaptă în maşina de spălat. Dacă vor trece „proba” vor ajunge la copii.

Să lămuresc cu ziarul. Când am acceptat propunerea Simonei Ionescu, pe 24 octombrie 2009, să intru în echipa de la Click pentru o perioadă de patru luni într-o  campanie nou-nouţă a fost simplu de acceptat. Argumentul ei a fost forte: „aşa îi poţi ajuta mult mai mult pe copii”. Cristi Stancu mi-a spus că vrea să extindă la nivelul unui ziar ceea ce am reuşit de una singură, cu un blog. Convingător şi argumentul ăsta. Şi flatant, de ce să nu recunosc. Campania a început pe 12 noiembrie 2009 şi merge binişor. Pentru cei care m-au cunoscut începând din august, şi care cred că m-am dus la ziar pentru binele meu, ca să mă fac mare sculă de jurnalistă, doresc să le spun că se înşeală. Nu, nu sunt şi nici nu mă cred jurnalistă, sunt doar un om care exprimă ceva, cerând ajutor la „scară mai largă” pentru oameni care nu aveau cum să o facă. Am un contract pe o perioadă scurtă, care poate fi reînoit sau nu. Depinde de rezultate. Dacă nu voi fi capabilă să exprim la ziar ceea ce trebuie iar copiii nu vor fi ajutaţi, e clar că nu sunt bună de nimic şi atunci nu mai am ce căuta acolo. Sau poate invers – nu voi fi eu mulţumită şi renunţ. La mine lucrurile sunt simple şi corecte.

Eu nu îndemn, nu cer. Nu dau lecţii nimănui. Eu doar spun. Cine vrea să ajute ajută, cine nu, nu. Fac parte dintr-o mesagerie specială, atâta tot. Dar am învăţat un lucru: să spun că ajut. Nu cu ce, nu cu cât. Un singur lucru este clar în toată treaba asta: depinde cum spui. Să ai grijă să nu jigneşti, să nu îi faci pe cei ajutaţi să se simtă prost, să poţi exprima exact durerea lor. Ei, aici este mai greu… Spun ce au făcut ceilalţi pentru că sunt obligată moral, pentru că au avut încredere şi au trimis copiilor ceva prin mine.

Şi el tot un mesager e. Ştefănel. Fotografia care a apărut în emisiunea „Celebri sau nu la Mihaela Tatu” este făcută de Bogdan Dincă pe 26 august 2009:

P.S. Cineva a pus pe un forum două linkuri (postările mele cu adăposturile pentru oamenii străzii). A scris acolo că sunt „o neadaptată”. Măi să fie…

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

7 Ianuarie 2010 la 14:06

Publicat în viata

Tagged with

25 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. poate iti plac poeziile naive
    http://www.ivcelnaiv.blogspot.com/

    Iv Cel Naiv

    7 Ianuarie 2010 at 14:58

  2. Isabela, cat ma bucur ca tatal lui Sfefanel s-a intors acasa. O mare bucurie pentru Alexandra!
    Eu n-am vazut emisiunea ca nu posed tv 🙂 Mi-as fi dorit sa o vad inregistrata…dar daca nu merge. E vreo sansa sa o faca baietii de la emisiune sa functioneze?
    Eu ma bucur mult ca ajutoarele pentru acesti copii vin din toate partile. Unde’s multi puterea creste!

    Larisa

    7 Ianuarie 2010 at 16:57

  3. felicitari pentru articolele cu oamenii strazii! sunt sanse sa faci toate astea pentru ca-ti pasa. pentru ca nu ti-e rusine sa-ti pese. pentru ca ai curaj sa fii om

    ovidiu

    7 Ianuarie 2010 at 18:02

  4. Dupa disparitia Ancutei,in primele zile si saptamani, aveam niste stari de neputinta in care simteam ca am s-o iau razna stiind ca n-o voi mai putea strange in brate niciodata si ca n-am sa-i mai pot saruta obrajorii moi si calzi…dar de cand te-am cunoscut Isabela, si de cand am inceput sa-i cunosc pe copii, chiar daca ii vad doar in fotografii, prezentati de tine, parca totul s-a schimbat. Zambetele lor sunt un balsam pentru sufletul meu!
    Pot sa zic ca ii cunosc pe toti copiii de la tine de pe blog, si ca le-am trimis mici daruri prin intermediul tau.Chiar daca uneori nu am avut pentru toti cate ceva, gandul imi e mereu la ei 🙂
    Iar cea mai fericita zi de la disparitia Ancutei a fost cand am citit primul articol din Click si a inceput campania pentru copii.Emisiunea de la Mihaela am vazut-o noaptea, in reluare, si ma bucur ca am stat treaza. A meritat!

    Jos palaria Isabela!

    Nu stiu de unde ai atata putere si forta sa mergi mai departe, sa treci peste sentimentele tale si sa fi alaturi de acesti copii minunati, sa le sustii mamele si faci atat de multe lucruri bune pentru ei,dar stiu ca trebuie sa fi un Om mare sa poti face toate astea.

    PS: As fi vrut sa scriu mai multe… scrisul nu e specialitatea mea, ci pastilele…dar cred ca e bine si asa 😀

    Simona

    7 Ianuarie 2010 at 18:57

  5. Doamna Isabela,
    Era o vorba, nu-mi aduc aminte exact „daca e lucru bun si e de la Dumnezeu o sa reziste, daca nu o sa se prabuseasca de la sine”. Eu vad ca treaba rezista 🙂 asa ca dati-i inainte, oamenii au nevoie de ajutor. Dumnezeu sa va dea putere si discernamant. Un an nou bun!
    Va imbratisez, Ioana.

    ioana

    7 Ianuarie 2010 at 19:27

  6. Esti foarte sufletista,curajoasa,esti minunata.Dumnezeu sa te binecuvanteze,sa-ti dea putere sa lupti.Si eu am leucemie,stiu ce inseamna,chiar si o mica vizita la spital.Ma bucur ca existi,esti un inger pe pamant.Sa-ti dea Dumnezeu toata sanatatea din lume si familiei tale.Esti minunata!

    fani

    7 Ianuarie 2010 at 21:55

  7. Oamenii vorbesc mult si prost. Daca te-ar cunoaste si-ar schimba opinia. Eu tot zic ca faci echipa buna cu Simona. Bravo voua!

    Oana

    8 Ianuarie 2010 at 00:04

  8. Draga Isabelle,ceea ce faci tu (si oamenii care te ajuta)este minunat.Nu pot descrie in cuvinte cat de mult te admir si te respect pentru ceea ce faci.Nu trebuie sa te lasi influentata de „gura lumii”pe care nu o poti multumii niciodata.Ti-ai ales o cale,te simti implinita facand acest lucru si numai asta conteaza.Esti o speranta si o mangaiere pentru acei copilasi …Cum poate cineva sa indrazneasca sa judece acest gest?
    Despre acele senzatii pe care le-ai avut inainte de emisiune pot spune ca te inteleg.Imi pare rau ca nu am putut vedea inregistrarea…

    mariperijoc

    8 Ianuarie 2010 at 09:21

  9. Va MULTUMESC din Suflet !
    ~
    Vă mulţumesc pentru că … EXISTĂM !
    Cred şi în voi, TOŢI OAMENII, noi toţi SUNTEM Fraţi şi Surori EGALI în Iubirea DARUITĂ de Dumnezeu !
    ~
    DoarATAT :
    :
    Bună Ziua ! Vă mulţumesc !
    Vă mulţumesc pentru că EXISTAŢI !
    Dumnezeu să vă Binecuvânteze !
    Vă Doresc un AN NOU Minunat !
    Vă Doresc un AN NOU cu Sănătate şi PACE, IUBIRE, SPERANŢĂ, CREDINŢĂ !
    Vă Doresc un AN NOU Îmbelsugat în Fapte Benefice şi pe placul Voii lui Dumnezeu !
    Vă Doresc un AN NOU Benefic întregii OMENIRI !
    Doamne ajută !
    amin.
    ~
    Viaţa trebuie să continuie („bună”, sau „rea” …), de noi depinde Împlinirea Spirituală, Individuală şi Colectivă !
    Să NE CONSTRUIM Împreună !
    VĂ IUBESC !
    ~
    DoarATAT (http://www.blogger.com/profile/12637013553674152721)%5B=UpDate07.01.2010.4~18:09).
    Sa stiti totusi … ca ACUM v-am REGASIT cu ajutorul doamnei „adriana”. VREAU (daca NU indraznesc prea mult) sa comunicam „direct…prin ID”, dar eu inca NU stiu sa „ma misc”…cu trimiterea, catre dvs. a ID-ului meu.
    AM NEVOIE … deocamdata … de cineva „CARE SA MA IMPINGA de la Spate” … si sa-mi aduca AMINTE Ferm dar Delicat … ca TOTUSI am la baza UN Liceu de Arte Plastice (Nicolae Tonitza-Bucuresti-1975 (1976 ?)) … Si Ca A VENIT Timpul … daca NU pt. mine, macar pentru … ALTII (Oaze de MINUNI in Viata !) … sa REincep sa „pictez” !
    Va rog, am nevoie de un MIC impuls…pana „trece” INERTIA Acumulata de 35 de ANI.
    Imi trece Viata … si NU AM Facut NIMIC (CONCRET) pentru Semenii mei, OAMENII, pe care totusi afirm ca ii iubesc !
    ~
    Fie VIE Voia TA, Doamne Dumnezeule !
    Doamne ajuta !
    amin.
    ~,
    ,

    DoarATAT

    8 Ianuarie 2010 at 10:29

  10. Ma iertati ca am revenit:
    Chiar si cei care ar putea sa ajute DIN Inima, sau, Din SUFLET … au nevoie (macar … O Data) SA FIE Ajutati !
    Si mai ales, sa fie (unii) „suportati” ACEI BUNI Care Inca … NU S-AU „TREZIT” !
    ~,

    DoarATAT

    8 Ianuarie 2010 at 10:34

  11. Draga mea dragă…te tot citesc de la o vreme şi simt aşa, o mână de tristeţe ce-mi strânge sufletul!
    Cine are dreptul să pună sub semnul îndoielii şi să judece deciziile sau modul tău de a simţi? NIMENI!
    Eşti un om frumos, un om nu bun ci de-a dreptul îngeresc! Ai fost alături atât de copii care au avut nevoie de tine cât şi de familiile acestora! Ai fost aproape de cititotorii tăi, de oamenii care au găsit în tine răspunsul la multe dintre problemele lor!

    Eşti un om cu umeri mari şi puternici pe care mulţi am socotit să punem, să punem de parcă tu ai putea să duci toate lacrimile, durerile şi tristeţile acestei lumi, iar tu le-ai dus, le-ai luptat şi nu te-ai plâns niciodată!!!

    Nu ştiu cine sunt cei care s-au îndepărtat de tine şi nici nu pot să îmi dau seama ce fel de criterii au oamenii când întorc spatele celor în care pân nu demult au crezut, dar ştiu că pentru mine întotdeauna ai fost un exemplu de frumos, de corect, de sincer, de sensibil, de înger, de…OM deosebit de uman!!!
    Eşti ca şi o lumină frumoasă care se lasă mereu aprinsă pentru cei care nici măcar nu mai cred în minuni!

    Da ISA mea…TU EŞTI O MINUNE FRUMOASĂ DE OM şi nimeni, niciodată nu ar trebui să te facă să te îndoieşti de asta!

    TE IUBESC ISA MEA, iar asta…nu va trece niciodată cu nimic!

    Sandrina

    9 Ianuarie 2010 at 01:34

  12. Buno,
    ti-am mai scris dar s-o fi „pierdut” …
    pot pune cutiile la posta?prin curier se aduga mult(min 25 lei)distanta Navodari-Constanta 😦

    ~~~~~~~~~~~~~~~~~
    O sambata frumoasa,te imbratisam cu mare drag!

    Gabi(2*mama)

    9 Ianuarie 2010 at 09:06

  13. Draga Isabellelorelai,te felicit pentru ceea ce faci si stiu cum e cand ti-e jena sa nu se creada ca ai luat-o razna cu internetul,ca sa te citez.
    Il felicit si pe fiul tau care nu a rams indiferent la suferintele oamenilor si a ajutat si el foarte mult.
    Ii felicit pe toti acesti oameni care nu doar vorbesc,voi chiar ajutati cu orice.
    Si stiu ca nu te dai mare si nu te lauzi,stiu asta fiindca nu uit cum m-ai ajutat si pe mine .Iti multumesc.
    Multa sanatate tie si tuturor!
    de-ar fi mai multi oameni ca tine/voi,cred ca Romania,romanii ar iesi din mocirla in care suntem scufundati de atata timp.

    g1b2i3

    9 Ianuarie 2010 at 10:44

  14. „Ramona-Sandrina Ilie pe 09 ianuarie 2010 la 12:39

    Mesajul Isabellei

    Dacă mesajul va fi cumva dublat, vă rog să mă scuzaţi.
    Când am deschis prima dată filmuleţul cu mesajul Isabellei şi am văzut că nu merge, m-am întristat, dar ulterior mi-am dat seama că nu am nevoie să văd acest filmuleţ pentru a şti că Isabella a transmis cu siguranţă un mesaj concis, sensibil şi plin de responsabilitate celor care au putut şi au avut ocazia să o asculte! Mă bucur însă că am putu să îi cunosc ochii, zâmbetul şi să-i simt emoţiile! Cu siguranţă Isabella este cel mai minunat şi deosebit om pe care l-am cunoscut vreodată! Ea este cu adevărat cel mai concludent exemplu de OM…un om plin de bunătate, înţelepciune, corectitudine şi extraordinar de puternic! Isabellei i s-au pus pe umeri probleme peste probleme, iar ea a găsit puterea, energia, dragostea şi posibilitatea de a le rezolva, de a le da o şansă, dar ea, niciodată nu s-a plâns, niciodată nu a spus că nu mai poate! Sunt convinsă, că la această emisiune, s-au adus în discuţie probleme multe, despre care multă lume nici nu a avut cunoştinţă. Isabella discută despre viaţă, isabella discută despre boli, despre moarte, despre probleme de care alţii fug şi se închid sub carapacea necunoaşterii: „ce nu ştii…nu te poate durea”! Oamenii trebuie să ştie şi să înţeleagă că ţara asta are o faţă nevăzută despre acre nimeni nu vrea să vorbească şi nimeni nu vrea să o expună aşa cum este ea! Mă bucur că totuşi sunt câţiva oameni cărora li s-a dat posibilitatea să prezinte şi aceste aspecte ale vieţii – grele, triste, dar existente!!! Doamnă Mihaela, vă doresc sănătate şi împliniri! „

    Lady Allia

    9 Ianuarie 2010 at 12:40

  15. Draga Isabelle, eu nu fac parte dintre putinii „prieteni adevarati” pentru ca intr-un moment de revolta spontana din viata mea, te-ai suparat pe mine. Exact atunci cand aveam mai multa nevoie de tine. De atunci, am privit de pe margine. Am scris la redactia ziarului Click pentru cazul Rares Cozma si tu mi-ai raspuns. Fara orgolii si vendete personale. Simplu. Ca de la egal la egal. Desi tu stiai cine sunt. Eu m-am desteptat tarziu. Mi-am dat seama ca acel „Iscru” care ma sacaia obsedant l-am mai auzit o singura data in viata mea: atunci, la conferinta de presa de la Fundeni. Poti sa nu-mi publici acest comentariu. Nu ma intereseaza. Mi-e suficient ca ajung randurile acestea la tine. Eu am inteles de ce ai mers la Click. Poate ca pentru tine nu conteaza. Dar poate conteaza pentru multimea celor care „s-au racit” din aceasta cauza. Am inteles, trecand printr-un calvar care inca nu s-a sfarsit, ca tu esti UN OM BUN. Si ca ceea ce faci, faci numai pentru binele copiilor. Iti multumesc, pentru tot ceea ce faci. Desi poate nu conteaza. Dar poate, undeva, in coltul sufletului tau mai exista un gram de iertare.
    Cu drag…

    suchardine

    9 Ianuarie 2010 at 16:53

  16. „Neadaptate” sunt caile Domnului … :-))

    Felicitarile si admiratia mea Isa!

    dasanti

    10 Ianuarie 2010 at 01:29

  17. Săru’mâna de încurajări şi gânduri bune – scuze de răspuns întârziat dar am avut o problemă tehnică cu blogul – sau net-ul e de vina – Revin

    isabellelorelai

    11 Ianuarie 2010 at 10:01

  18. Nu pot spune decat,jos palaria in fata omului deosebit, pe nume Isabela.Stiu cum e sa pui capul pe perna obosit sa faci lucruri care alina sufletul.Oare persoana „adaptata” decate ori a adormit obosita
    ca a reusit sa aduca un zambet pe chipul unui om in suferinta??Poate mai mediteaza si ii lasa in pace pe cei care isi vad de treaba lor oferind ajutor semenilor.

    nadia

    11 Ianuarie 2010 at 22:02

  19. Intr-o seara, pe la 21.00, am vrut sa te intreb in ce zodie esti…apoi am zambit in sinea mea…nu era nevoie de zodie pentru un OM ca tine…
    Esti in zodia IUBIRII, care trebuie inventata
    in zodiacul universal si reinventata de oameni…
    Esti in zodia COPIILOR, pentru ca ii cauti pe copii si prin spitale ca sa-i ajuti sa-si traiasca copilaria zambind…printre lacrimi de durere si neputinta…
    Esti in zodia SPERANTEI…pentru ca nu renunti, desi iti este atat de greu uneori…
    Sunt doar o mama, ca multe altele…
    Dar iti simt vibratiile sufletului…si ma-nfior de bucurie…ca te-am intalnit…si ma rog la Domnul sa-ti dea puterea sa continui sa faci ce faci…sa fi OM, IUBIRE, COPIL si SPERANTA…

    Cu respect, Codruta

    Cod

    12 Ianuarie 2010 at 23:16

  20. Vin si eu ca Vanghelie: Garantez pentru Isabela! Iubeste enorm acesti copilasi si face tot ce e posibil ca sa le aline suferinta. Iar cei care o amărăsc acum, ar fi fost enorm de fericiti daca as fi ales unul dintre ei sa lucreze cu mine la campania «Din inimă pentru copii». Dar eu am vrut-o pe Isabela, pentru că am văzut pe acest blog ce face la modul concret. Şi am ştiut ca la Click! vom putea salva sau ajuta mult mai mulţi copii.
    Isa, da-i in ma-sa pe rinoceri! Ei sunt niste neadaptati!Hai, ca noi avem treabă!

    simona_ionescu

    12 Ianuarie 2010 at 23:58

  21. Este o onoare pentru mine sa te cunosc Isabela 🙂 esti `Cel Mai Fain Om` pe care-l cunosc 😀

    Felicitarile si admiratia mea !

    Simona

    13 Ianuarie 2010 at 01:19

  22. Doamne, cat loc ai in inima, femeie. Ma mir ca iti mai intra in piept. Intr-un colt al ei, acolo, fa loc si pentru cei care te considera o neadaptata, o ciudata, o ce-vor-ei-sa-creada, si iarta-i, la cat de seaca le e lumea, nu vad dincolo de desertul pe care il duc dupa ei. Sa fie lumea plina de neadaptati ca tine, si-am duce-o cu totii mai usor.

    lunna

    13 Ianuarie 2010 at 01:22

  23. Am mai spus, esti un inger pe Pamant si tot ce faci e minunat. Sunt sigura ca nu ai nevoie de admiratia sau acordul nimanui, ci simplul fapt ca faci un bine cuiva incerc at de soarta e singura dvada de care ai nevoie sa continui…pentru ca faci foarte bine ceea ce faci. Si NU CRED CA E NEVOIE DE JUSTIFICARI, atata timp cat faci doar mult bine unor oameni aflati in suferinta. Cei care-ti simt sufletul, daruirea neconditionata si consecventa, n-au nevoie de nicio justificare! Sunt convinsa ca faci ceea ce faci pentru a le fi mai bine lor, cei care au atata nevoie de noi toti dar care de cele mai multe ori te au doar pe tine…
    Te pup cu drag si stiu ca de-acum inainte vei face inca si mai mult bine celor care au nevoie cu adevarat de ajutor!

    Miutza

    16 Ianuarie 2010 at 23:58

  24. Draga Isabelle, m-am bucurat enorm cand te-am vazut la televizor, am anuntat pe toata lumea sa te vada, sa vada MINUNEA de FEMEIE ce face miracole de una singura! felicitari si multa sanatate, sa poti aduce langa tine cat mai multi oameni buni care sa ajute suflete nevinovate!

    Un an cu multe bucurii iti doresc!

    cu drag, Mariana 🙂

    Mariana Duma

    18 Ianuarie 2010 at 15:21


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: