Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Tăcerile din zăpadă

Nu îmi plac sărbătorile de iarnă. Ale mele. Aşa că le tac. Ca şi cum nu ar exista. Decembrie este pentru mine un fel de povară repetabilă pe care nu vreau să o bag în seamă. Ca să pot trece de luna asta, an de an, a trebuit să ignor brazii împodobiţi, cadourile, urările, petrecerile şi alte chestii.

Cu „pomul de iarnă” am stricat orice fel de bună relaţie când aveam 5 ani. Eram în apartamentul bunicilor. În sufragerie era împodobit un brad după moda timpului, printre altele cu „fulgi de nea” confecţionaţi din vată şi câteva articificii atârnate. Ce să o mai lungesc… Bunicul m-a întrebat dacă vreau să văd cum sclipesc artificiile, eu am vrut, a aprins două, vata a luat foc, bradul a luat foc, a luat foc şi perdeaua, bunicul a sărit să le stingă de unul singur. Bunicul avea ciorapi de nylon. Au luat foc şi i s-au lipit de picioare. Imaginea… În fine. Mirosul de carne şi plastic. Arse. Bunica a plecat cu bunicul la spital. În vizită era o rudă. O doamnă care îşi petrecea foarte mult timp la biserică. M-a găsit răspunzătoare. Îmi aduc aminte  privirea ei plină de ură. Şi cuvintele ei mi-au stat mult timp pe suflet: „fire-ai a dracului de nenorocită, din cauza ta s-a întâmplat, ai vrut tu să vezi artificii”. Şi m-a dat afară pe uşă. Era noaptea de Crăciun. Mama era la muncă (lucra în filatură, în trei schimburi – acolo niciodată nu se oprea nimic). Tata tocmai plecase de acasă, în „căutarea” unei vieţi mai bune. Aşa că am „terminat-o” rapid cu noaptea magică a Crăciunului.

Cu moşii. Cu Moş Nicolae şi Moş Crăciun – fost Gerilă – nu am nicio legătură. În sensul în care nu m-au cunoscut niciodată. S-a îndurat maică-mea, când aveam vreo 6 ani, să îmi spună să nu îi mai aştept. Că nu avem bani nici de mâncare. OK. Acum nu mai contează banii, s-a dus mirajul copilăriei. Iar păcăleala aia cu Moşul care vine la copiii cuminţi este de-a dreptul cinică. Mă gândeam ca ar fi bine ca oamenii din presă să le spună asta copiilor lor acasă, în particular, nu la televizor. Oare îşi dau seama cât de mult rău le fac copiilor mai săraci? Şi arătând copii răsfăţaţi, nu neapărat cuminţi, primind cadouri peste cadouri?

Trecând peste astea mai rămăsese ceva de rezolvat. Adică nu de rezolvat, ci de suportat. Imposibilitatea de a ieşi din casă vreo 30 de zile. Cam din 22 decembrie dintr-un an, până în 20 ianuarie anul viitor. Nu un an. Ci 12. Nu din casa mea. Din a maică-mii, bolnavă. Câteodată să suni la salvare în loc să îi suni pe cei dragi, altădată să ţii lumânarea în loc să deschizi şampania, câteodată să faci masaje cardiace în loc să îţi pui o dorinţă, altădată… Zi de zi să ştergi lacrimi şi să minţi că la anul va fi mai bine.

Dacă eşti într-o situaţie asemănătoare şi stai să te gândeşti că tu nu… aia, nu ailaltă, nu Crăciun, nu revelion, nu nimic, nimeni care să te ajute  (nici cu bani, nici fără) – te duci cu capul. Şi ca să nu se întâmple asta îţi zici simplu: nu există sărbători şi gata. Cum e când ieşi afară după 30 de zile? Te ţii de garduri vreo 5 minute, până te repui în acord cu natura.

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

4 Ianuarie 2010 la 11:23

Publicat în viata

Tagged with

%d blogeri au apreciat asta: