Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Poveste din 2006, continuată în 2009

with 9 comments

De câteva luni bune aflu crâmpeie de viaţă de coşmar. Boală, durere, sărăcie, foame, neputinţă, moarte. De câteva luni bune văd copiii bolnavi. Nu doar în fotografii. Îi văd în locurile în care chinul e la el acasă şi le aflu poveştile. Mă uit la ei cum se joacă, cât se poate de normal. Mă uit la ei cum pictează. Vorbesc, se uită la „desene”, se bucură. Se joacă… Îi doare, le trece sau nu, ei se joacă. Mă întreb dacă locurile astea sunt citadele construite pentru a găsi viaţa din moarte sau pentru a adăposti moartea din viaţă. Ca tot omul mă întreb de ce. Sunt oameni în locurile astea care încearcă să dea viaţă. Oricât de mult s-ar strădui ei, de prea multe ori moartea e mai puternică. Pentru că moartea are mai multe ajutoare: boala, sărăcia, foamea, neputinţa şi… indiferenţa. Indiferenţa care omoară mai rău decât cancerul.

De puştiul din fotografie m-am îndrăgostit. Este internat la M.S. Curie. Acum două săptămâni când l-am văzut mânca. I-am spus poftă bună şi mi-a făcut cadou cel mai frumos zâmbet din lume. Îi pornea zâmbetul din ochi, pur şi simplu. Tocmai terminase şedinţa de citostatice. Dar avea puterea să zâmbească, frumos şi senin ca cerul fără nori.

IngeriiChilugi deLaBudimex1

Luni bune am ocolit o poveste din 2006. Nu mi-a plăcut anul trecut, când am citit-o. Nu ştiu exact de ce. Poate pentru că era prea adevărată – dur de adevărată. Dură rău. Am recitit-o aseară şi situaţia s-a schimbat. Poate că am îmbătrânit şi am devenit mai înţeleaptă. Sau poate că acum văd altfel povestea, după ce am văzut şi eu ce a văzut autorul. Plus de asta, poate că este şi un răspuns la acel „de ce?” De ce se întâmplă, de ce mor, de ce „afară” se poate şi la noi nu. Poate. Poate că oamenii vor înţelege că este nevoie de ajutor. Eu am înţeles.

Poveste adevărată. 11 iunie 2006

I.O.B.

Profesorul Sebastian Nicolau, seful Sectiei de oncopediatrie, se lasa cu greu smuls din debaraua care ii tine loc de birou. Sprincenele groase de-un deget se incrunta. Si profesorul le zice.

La oncopediatrie, sectie cu 50 de paturi, sint 2.000 de internari pe an. Mai exista o sectie similara doar in Cluj. Asta ne plaseaza pe ultimul loc in Europa in privinta capacitatii de tratare a cancerului.

Statul aloca, pe zi, spune profesorul Nicolau, la fel pentru un copil cu bataturi, cit si pentru unul bolnav de cancer. Mai putin decit pentru un detinut inchis pentru viol.

Portdrapelul oncologiei romanesti nu are o sectie proprie de chirurgie.

Medicii trebuie sa dea telefoane pe la prieteni de la alte spitale.

Mereu ramin datori cu cite un picior, cite o mina.

Computer-tomograful nu functioneaza, iar un aparat de rezonanta electric-nucleara (RMN) nici nu exista.

Se fac programari la RMN-ul de la Spitalul Fundeni, dar cind e vorba despre cancer, citeva zile conteaza, si se intimpla sa moara un copil pina afla doctorii exact ce boala are copilul si ce au ei de facut.

La sectie avem 20 de miliarde de lei pe luna pentru medicamente.

Vi se pare mult? E maruntis, e bataie de joc.

Oncologii nu accepta ca efectul Cernobil ar fi determinat o crestere a cancerelor la cei nascuti dupa 1986. Nu exista dovezi clare. Au aparut mai multe cancere in statistici pentru ca s-au dezvoltat mijloace de depistare mai eficiente.

Pavilionul copiilor bolnavi de cancer din Institutul Oncologic „Al. Trestioreanu” din Bucuresti e greu de gasit in fortareata din Fundeni.

Batrinii insiruiti la ghiseul de informatii, fiecare cu felul lui de cancer, se mira: adica si copiii au cancer?

Linistea etajului e tocata de ticaitul unui ceas, masurind un timp anume: tic-tac.

Un copil fara par pe cap, poate fetita, poate baiat, bate holul de la un capat la altul, ca un lunatic.

In saloanele cu zabrele la ferestre – „S-a aruncat cineva odata”, spune asistenta – numai flori, multe flori pe noptiere.

Femei tinere, in capoate pestrite, cu basmale albe pe cap. Stau cu ochii pironiti pe tuburile de plastic din care picura viata in venele copiilor lor. Nu s-au otravit cu tigari si posirci, nici n-au avut timp de excese si totusi sint acolo.

Atmosfera de veghe liturgica din pavilion se schimba cu totul la parter, in clubul de zi al copiilor.

Baietii par sa detina suprematia in club. Au ocupat calculatoarele si izbesc barbateste in taste, impusca niste bestii patratoase, busesc masini de curse ori isi dau pasiente pentru cine stie ce dorinte.

Fetitele cos pe etamina, rasfoiesc carti cu desene hazlii, imbraca papusi.

Rodica, o fetita de opt ani, din Teleorman, negricioasa, tunsa zero pe o parte a capului si cu un cerculet desenat cu carioca pe piele.

Deseneaza cu acuarele pesti albi intr-o balta sinilie. Numai un pestisor il face cu galben. „E pestisorul de aur, zice ea, care imi face trei dorinte”.

Cerculetul de pe cap marcheaza punctul unde este iradiata. Nu stie ca are cancer. Stie ca are „buba”.

Ingerii chilugi cu cerculete pe cap nu stiu, asemeni Rodicai, ca „buba” lor are un nume cutremurator care provoaca psihoze numai cind il rostesti.

In fiecare an mor sapte-opt copii in spital.

Atunci, usile saloanelor se inchid, trupul e scos din pavilion in secret, noaptea, iar ceilalti afla a doua zi ca prietenul lor cu care s-au jucat luni de zile s-a facut bine si s-a intors acasa.

Pe Vicentiu, un copil de 13 ani, povesteste psihologul Adriana Teodoru, l-au si vazut plecind pe picioarele lui acasa, la bratul mamei lui, l-au pupat de ramas-bun: a murit in lift.

Mamele internate cu copiii lor sint invatate, la cursuri speciale tinute de psihologii Adriana Teodoru si Angelica Balan, cum sa se poarte cu copiii, cum sa le vorbeasca, ce sa le spuna si ce sa nu le spuna despre boala lor.

„Prima regula e asta: mamele nu pling niciodata”, spune, oftind, Angelica Balan.

„Nu de fata cu copiii. Cind moare unul, se aduna aici si il pling, numai ele intre ele, in taina”.

Alex, din Braila, nu intra in acest joc de iluzii prefabricate.

E in ultimul an de liceu. Olimpic la romana, engleza, matematica, fizica, biologie, desi a stat mai mult in spital.

A cerut sa i se dea carti despre cancer si le-a citit din scoarta in scoarta, scrisnind din masele. Stie despre boala lui destul ca sa-i surprinda si pe medici.

Lectia cea mai dura a primit-o cind a trebuit sa i se amputeze, de sub genunchi, piciorul drept, mincat de cancer, care trosnea ca iasca la cea mai delicata atingere.

Lui nu-i poate ascunde nimeni nimic. Medicii i-au spus ca se va vindeca si asta il umple de speranta.

Mihai scria la 14 ani versuri.

Nu prea avea talent, dar psihologii incurajeaza pe oricine isi mai deschide o astfel de fereastra in viata de spital.

Psihologul Adriana Teodoru isi aminteste ca Mihai a spus ca isi doreste de ziua lui sa stea la calculator, cu o fata pe genunchi, cu o farfurie de clatite si cu o sticla de suc in fata.

Si a avut parte de fericirea asta, ajutat de citeva fete de la Liceul „C.A. Rosetti” care i-au facut clatite, i-au adus suc, iar una i-a stat in brate si i-a citit de pe monitor poeziile.

Nu mult dupa acea zi memorabila, in care nu si-ar mai fi putut dori nimic, Mihai a disparut dintre copii.

I-a fost implinita si ultima dorinta: sa aiba un costum de stofa nou-nout. L-a avut.

I l-au cumparat, mina de la mina, de la director la infirmiera, toti cei care l-au cunoscut.

Mihai era orfan. A fost inmormintat in acel costum.

„Fiul meu are 13 ani”, povesteste doamna Cristina, inginera din Constanta, mama lui Andrei.

E cel de colo, cu doua cerculete pe frunte.

La inceput a fost tratat de sinuzita, dar el a inteles repede ce are si n-a vrut sa auda nimic despre cancer. Nu de la mine.

Dar are acasa un frate geaman, Doru, care a citit tratate de oncologie. De la el stie acum ce e acela oligoastroctom, ce simptome si ce tratament are, ce sanse de vindecare, ca ei, gemenii, comunica altfel.

Evelyn merge pe 14 ani.

E o domnisoara care, intre doua perfuzii, nu uita nimic din ritualul sofisticat al frumusetii: pe noptiera, printre flori si medicamente, are parfumuri, oje, farduri, rimeluri.

Printre atitia copii tunsi zero, cu testele acoperite de sepci sau baticuri, pletele ei negre, pina la solduri, si culorile vii de pe fata sparg in tandari tabloul sinistru al pavilionului.

Urmareste la televizor, tinind la piept o carte de geografie, o comedioara cu liceeni probabil amuzanti.

Sta cite sapte zile in spital: trei zile in perfuzii, non-stop, o zi de radiatii, apoi iar trei zile de perfuzii.

E premianta clasei.

Fata zimbeste si cu o miscare isi ascunde sub patura frumusetea de par, ramine cu capul curat ca un ou, numai cu citeva smocuri de par dupa urechi, de speriat.

„Stiu ca am cancer, zice fetita, rizind de farsa facuta. De patru ani stiu. Stiam ca o sa-mi cada parul. M-am tuns atunci si mi-am facut peruca din parul meu. Asta e parul meu din clasa a treia! Il pacalim noi pe cancer”.

Parintele Anatolie Scurtu, parohul capelei ortodoxe din spital, nu stie cum se pune problema mortii in mintea unor copii, dar ii vede ca se lupta cu boala lor ca niste eroi.

Cind nu mai exista nici o explicatie rationala, mamele il pun pe Dumnezeu sa tabirceasca povestile infioratoare trecute din gura in gura, spuse la ureche.

Eric, din Brasov, implinise 18 ani in spital.

S-a externat dimineata, cu un diagnostic optimist: ce-o fi fost in sufletul lui, nimeni nu stie – seara s-a aruncat intr-o prapastie cu masina cu tot.

Dimpotriva, Cristina, dintr-un sat dobrogean, n-a cedat: chiar cu un picior taiat, s-a tirit zilnic in cirje pina la scoala, cinci kilometri, si a terminat clasa a opta.

A vrut ea. Acum e la liceu.

Tratament au avut la fel. Dumnezeu a hotarit pentru fiecare, dupa regulile lui. Peste capul tuturor savantilor oncologi.

La unul dintre testele psihologice, 12 copii au fost intrebati: „Ce vrei tu sa te faci cind vei fi mare?”

Patru au raspuns: „Dar eu voi ajunge mare vreodata?”

Tuspatru au precizat, dupa aceea, ca, daca ar trai destul, s-ar face preoti.

Al cincilea se visa ofiter. A murit acasa, vegheat de fratele mai mare, soldat in permisie.

Mii de copii din Romania sufera de cancer. Cei mai multi nici nu stiu ce au. Nici nu li se spune. Traiesc mai mult prin spitale. Acolo cresc, acolo invata. Uneori, acolo mor. Cotidianul, Îngerii chilugi de la oncologie, 11 iunie 2006 – Viorel Ilisoi.

În 2008, Conf. Dr. Monica Dragomir a spus că această maladie nenorocită se poate vindeca. Cancerul la copii depistat la timp este vindecabil. Şi dacă se caută un răspuns la întrebarea de ce ne mor copiii, rudele şi prietenii, acesta este cât se poate de simplu şi logic: nu există prea mulţi medici de familie şi pediatri instruiţi să recunoască precoce simptomele bolii, nu există un Registru naţional al cancerului, în care să fie înregistraţi toţi bolnavii. Neavând diagnosticările precoce, neavând acest registru, medicii oncologi nu au cum să prevadă necesarul de medicamente şi alte tratamente pentru o perioadă determinată de timp.

În 2009, ziarele titrau: „România se confruntă în prezent cu o situaţie mai mult decât dramatică în ceea ce priveşte copiii bolnavi de cancer”. Conform studiilor statistice, dacă ar fi corect trataţi şi dacă spitalele din România ar fi dotate cu aparatură de specialitate, ar creşte foarte mult şansele ca micuţii bolnavi de cancer să se vindece, în proporţie de 90%. În prezent, rata de supravieţuire a copiilor bolnavi de cancer este de 50%, în timp ce în ţările dezvoltate ale lumii procentul este de 80%.

Sunt mulţi copii bolnavi. În general de boli grave. În străinătate, rata de vindecare a bolilor maligne este de 80-90%, în funcţie de stadiul depistării, tratament, organismul copilului. De asemenea, pot spune că acolo bolile sunt toate tratabile. La noi, în România, oncologia nu prea contează, fiindcă bolnavilor nu li se acordă şanse” – Liana Stanciu (Adevărul, 27 ianuarie 2009).

Nu li se acordă şanse… Cam ăsta ar fi secretul.

IngeriiChilugiDeLaBudimex2

Anunțuri

9 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. E foarte trista povestea ta si cu atat mai trista cu cat e adevarata. 😦

    supravietuitor

    19 August 2009 at 00:43

  2. Cum il cheama pe baietelul cu ochi albastrii si jucaria-dinozaur? (numele mic)

    Ce putem noi toti face si cum ne putem implica pentru toti acesti copii? Cum putem ajuta?

    manuela

    22 August 2009 at 19:36

  3. Are ochi extraordinar de luminosi baietelul. Toti copiii de aici sunt de fapt extraordinar de frumosi. Nu inteleg de ce in conditiile in care exista astfel de copii, ne permitem sa ne schimbam garderoba, sa ne cumparam alt tip de masina, sa ne redecoram casa etc…Nu e crestineste.

    Poate ar trebui niste proiecte web care sa asigure mult mai multa vizibilitate si penetrare a acestei situatii in constiinta publica. Poate acest site nu e suficient de vizibil.

    De-abia astept numele baietelului, sa-i pun pe toti pe liturghii si masluri in primul rand. Si dupa aceea voi mai vedea si ce altceva pot sa fac.

    manuela

    24 August 2009 at 22:16

    • Manuela, în primul rând statul, sistemul medical românesc este insensibil la copiii României. Aici este grav.
      Acesta este un blog personal. Un blog al unui om obişnuit, care vede şi scrie ce vede. Poate că nu are vizibilitate şi este normal, nu sunt vedetă, nu scriu teme de interes. Eu mă mulţumesc cu cei care văd şi ajută. Sunt cam 1.200-1.500 de oameni pe zi. Câteodată 2.000-2.500 pe zi. Pentru un nimeni cum sunt eu, cu un blog obscur cum este al meu, important este că ştiu sigur că 10 oameni din 1.000 ajută. Pe zi. Dacă ai şti ce se întâmplă în spatele blogului şi câte am reuşit, ai fi uimită.
      Miercuri seară îţi spun numele copilului.

      isabellelorelai

      24 August 2009 at 23:39

  4. deja Maria e pregatita sa-i faca BANNER..asteptam doar a aflam cum il cheama…si mult mai multe despre el…pe miercuri…cand o sa ii dau si un pupic

    adriana

    25 August 2009 at 08:59

  5. Se numeşte OVIDIU şi are 3 ani şi un pic – nu am mai avut răbdare, am sunat-o pe Raluca.
    Astăzi pe la prânz aflu dacă mai este în spital sau a plecat acasă, în pauza dintre tratamente.
    Raluca era pe stradă, se ducea la cofetărie să cumpere un tort pentru Narcisa Maria, o fetiţă care astăzi împlineşte 7 ani. Ca o paranteză – nu ştiu cum se face, dar majoritatea copiilor se serbează în spital…
    Cred că trebuie să rezolvăm şi problema asta, să facem un fond special pentru aniversări…

    isabellelorelai

    25 August 2009 at 10:08

  6. […] doar din fotografii, ca şi pe Cosmina. Le pusesem fotografiile – nu ştiu de ce – la povestea asta veche, dar atât de nouă. Poate pentru seninul din ochii lui Ovidiu. Sau poate pentru întrebările sfioase din ochii […]


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: