Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Criza bunătăţii. Mamă de împrumut, sfidez criza

with 11 comments

WBougouereauLaTricoteuse

Scria Andrei Pleşu, în „Despre bunătate”: „În România de azi, bunătatea e o marfă rară. Nu mă gîndesc la filantropia negustorească a celor care nu dau decît pentru a primi ceva în schimb, nici la surîsul bolînd pe care îl oferă lumii martirii de profesie. Nu cer să devenim toţi surori de caritate sau predicatori ai păcii mondiale. Nu bunătatea ca ideologie mă interesează. Ci simpla capacitate de a recunoaşte binele acolo unde el există şi de a face binele ori de cîte ori îţi stă în putinţă”.

Ies din sfera filosofiei şi a literaturii, abătându-mă grav de la subiectul scrierii domnului Pleşu. Am folosit citatul doar ca să descriu în cuvinte simple o poveste simplă despre bunătate, de pe bucata de pământ a oamenilor simpli, cu o doamnă pe care nu o cunosc personal (din păcate – dar eu sunt de vină pentru asta*). O poveste simplă cu un copil bolnav şi sărac, dintr-un spital cu mulţi copii înfiorător de bolnavi şi săraci.

O poveste care pentru mulţi nu contează. Nu este vorba despre sume imense de bani, salvări miraculoase, vedete implicate sau alte minuni.

Este vorba despre un om obişnuit, o doamnă care, atunci când comenta pe blog, semna Zinca. A fost profesor, acum este pensionar. Pensia de profesor? Un „bacşiş”, ştiţi bine.

Pe 2 februarie 2009, doamna Zinca mi-a lăsat un mesaj: Te rog să îmi spui cum pot să ajut şi eu.

Ştiam că locuieşte în zona în care se află spitalul Budimex, i-am „ales” un copil bolnav de cancer şi foarte sărac, internat la oncologie pediatrică, a cărui scrisoare o primisem de la doamna Olga, la Crăciunul 2008: Dragă Moş Crăciun, numele meu este Ciocoi Ştefan, am 1 an şi 1 lună şi sunt foarte bolnav, sufăr de nefroblastom bilateral (cancer), în ianuarie 2009 medicii o să-mi extirpe un rinichi, ambii fiind bolnavi. Părinţii mei nu au posibilităţi materiale, sunt săraci şi abia reuşesc să îmi ofere strictul necesar. Te-aş ruga să îmi aduci ce poţi tu, eu am mare nevoie de tot ceea ce are nevoie un bebeluş. Îţi mulţumesc din suflet, Ştefan. Aştept cu nerăbdare sosirea Crăciunului. Ştefan, 1 an şi 1 lună.

În aceeaşi zi doamna Zinca a sunat-o pe mama copilului: Am luat legatura cu d-na Alexandra Ciocoi, mama lui Stefanel. Ştefănel a fost operat si se simte bine, asa mi-a spus mamica. Multumesc ca mi-ai dat aceasta „ascultare” si ma voi achita de ea. Te tin la curent. Zinca. Pe 3 februarie, doamna Zinca s-a dus la spital: Am fost la Budimex, la Stefanel. I-a iesit hemograma proasta si trebuie o transfuzie. El va trebui sa faca citostatice in continuare, pana in iulie, in fiecare luni. Mamica lui este o femeie tare de treaba, cu mult bun simt si tare necajita. Sunt din jud. Calarasi. In continuare, sa vad cum ma organizez, ma voi ocupa de acest caz. Zinca.

Din 3 februarie şi până pe 5 august 2009, în fiecare săptămână sau la fiecare 3 săptămâni, doamna Zinca a mers la Ştefănel la spital.

L-a numit Ştefănel al meu. Zinca – mamă de împrumut – a sfidat criza. I-a dus ce a putut. Câţiva biscuiţi, fructe, lapte praf, pampers, o hăinuţă. Iar pentru mama copilului câte ceva de mâncare, ea neprimind în spital. Dacă supă de roşii a mâncat doamna Zinca în ziua aia, supă de roşii a mâncat şi Alexandra. Dacă doamna Zinca a plecat din Bucureşti o perioadă, a rugat o prietenă să meargă la Ştefănel. Şi tot aşa…

Veţi spune că nu contează. Poate.

Dar dacă fiecare om ar face ce a făcut doamna Zinca, atunci ar conta? Spitalele sunt pline de copii bolnavi care sunt atât de săraci încât… au nevoie de orice. Nu este nevoie să fii bogat ca să ajuţi. O jucărie (întreagă) pe care copilul tău nu o mai vrea, o pijămăluţă care i-a rămas mică (în stare bună), un pachet de biscuiţi. O banană, un măr.

Ştefănel al Zincăi este bine acum. Va pleca acasă în curând, aproape a scăpat de spital. Mai are doar 3 cure de citostatice de făcut – o lună şi un pic.

Binele există.

Ştiţi ce nu prea există? Capacitatea unor oameni de a-l recunoaşte.

În România, oamenii simpli sunt solidari. Doar că nu se ştie.

În România, politicienii sunt solidari între ei – în funcţie de „nevoi”. „Nu ştiţi nimic despre România, nu-i aşa?”

* Dacă nu aş fi fost atât de zăpăcită încât să nu încurc nişte zile, nu aş mai fi ajuns în situaţia de a mă simţi penibil: în timp ce doamna Zinca mă aştepta la spital miercuri, 5 august 2009, la ora 15.00, eu eram în magazin căutând pamperşi pentru Ştefănel, convinsă fiind că ziua în care făceam asta era marţi. Mi-e o ruşine…

19 august 2009. El este Ştefănel. Mai multe despre el am scris aici.

StefanelCiocoi1

Anunțuri

11 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Af! M-ai dat de gol.Postarea ta m-a facut sa ma simt rusinata.Sunt bucuroasa, totusi, ca traiesc in normalitate.Multumesc.

    zincabeiu

    6 August 2009 at 21:05

    • De mult timp vroiam să te dau de gol – dar am aşteptat veştile bune.
      Am „executat” misiunea. Ştefănel însă mai are 3 serii de citostatice de făcut. Luni, dacă cel mic se simte bine, pleacă acasă şi se întoarce peste 2 săptămâni. Până atunci îmi trimite Simona de la Sighet un cărucior şi i-l duc.
      A, da, să nu uit: ne-am jucat 😀

      isabellelorelai

      7 August 2009 at 12:26

  2. Ma bucur mult ca l-ai cunoscut.S-a schimbat mult in ultimul timp, s-a lungit si a luat mult in greutate.A devenit mai vioi si ochisorii lui albastri sunt mult mai expresivi. Ce bine ca va avea carucior, ii va fi si Alexandrei mai usor.Sa-l plimbe acasa, caci in spital am inteles ca cei de la oncologie n-au voie sa iasa in curte.

    zincabeiu

    7 August 2009 at 19:03

    • A, e greu bine 😀 Am pus eu nişte maşinuţe pe un scaun şi a vrut să se caţere pe scaun, l-am ridicat şi am zis că e ok la greutate. L-am găsit dormind dar am stat până s-a trezit, e haios foc. Râde tot timpul.
      Dacă ştiam că are nevoie de cărucior îl avea deja de ieri, dar am rugat-o pe Simona să nu mi-l trimită încă pentru că vroiam să îl duc dincolo, la Fundeni, iar Nadia e în concediu – deci suporta amânare.
      Nu, nu îi lasă afară, îi lasă doar la camera de joacă dar nu pentru mult timp. Bineînţeles doar pe câţiva, cei cu recădere nici vorbă să iasă din cuştile alea de sticlă. Am văzut cum le puneau citostaticele, nu ştiam cum să ies mai repede de acolo, iar am coşmaruri o săptămână.

      isabellelorelai

      7 August 2009 at 20:22

  3. Felicitari pentru acest gest de omenie.
    Multa sanatate!

    g1b2i3

    10 August 2009 at 22:19

  4. […] Ştefănel l-a ajutat Zinca, am povestit eu aici cum. Am plusat şi eu un strop. Aştept căruciorul de la Simona şi câteva jucării de la Maria. […]

  5. […] 12 septembrie 2009 – Zinca a fost la Cosmina la spital, astăzi. Ce a aflat, ce a făcut. Zinca […]

  6. […] lui Moş Crăciun în 2008. Din februarie până în august 2009, Ştefănel a fost în grija Zincăi – mama de împrumut pe timp de criză. Mă rugase să „îi dau un copil” în […]

  7. […] putut. A primit de trei ori câte 50 RON. Din februarie până pe 6 august 2009, un suflet de om, Zinca, i-a ajutat de una singură, cât a putut, pe cei care scriau „Suntem atât de săraci încât […]

  8. mi se rupe inima cind am citit si am vazut asa ceva dar de foarte mult timp ma interesez daca sint copii n spitaluri sa nimeni nu imi raspunde

    FLORY

    20 Noiembrie 2009 at 21:56


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: