Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Archive for Iulie 18th, 2009

Eu, ca fiinţă, caut salvarea, nu nimicul. Oana Pellea

with 2 comments

OanaPellea

R: Cărui lucru sau persoane îi acordaţi cea mai mare valoare în viaţa dumneavoastră?

Oana Pellea: Nici un lucru nu are valoare, în sine. Valoarea o investeşti tu. O piatră, de exemplu, poate avea o enormă valoare pentru mine pentru că e adusă de tata din Cuba. E o piatră neagră şi pe ea, cu alb, e marcat un O perfect. A găsit-o în ocean şi mi-a adus-o! Îmi încape în podul palmei şi când stau la birou o ţin în mână… e caldă. Ea are valoare pentru că e încărcată cu o istorie a mea, a vieţii mele. Pentru altcineva piatra asta e… doar o piatră. Valoarea lucrurilor e relativă. Pentru X are valoare ultimul tip de maşină. Pentru mine e doar o grămadă de fiare. Persoane, da. Sunt multe persoane cu care am avut „întâlniri“ reale sub cerul ăsta, plin de „ochii“. Persoane pentru care, probabil, că am venit să mă întâlnesc cu ele pe acest pământ. Da, datorez enorm multor, foarte multor persoane.

R: Ce sens are viaţa pentru dumneavoastră?

Oana Pellea: Viaţa? Viaţa e Miracol. Punct. Nu vi se pare miraculos că vedem, auzim, simţim, pipăim, că există verde, şi dulce, şi miros? Că mergem cu ceea ce numim arbitrar, picioare? Că iubim, plângem, râdem, ne mirăm. Bucurăm, întristăm, judecăm. Dacă ăsta nu e miracol, ce e? Sens? Ce sens poate avea un Miracol? Un Miracol e pur şi simplu. E o stare de fapt. Pentru el nu poţi decât mulţumi.

R: Cum ajunge omul la credinţă? E nevoie de un şoc, de o ruptură sau e o schimbare lină? Cum a fost în cazul dumneavoastră? Cum aţi descoperit credinţa?

Oana Pellea: Nu ştiu. În cazul meu, drumul e o mirare şi azi. Nu am fost foarte aproape de Domnul. Mergeam pe când eram mică, în vacanţe la Craiova, în fiecare duminică cu mamaie Gigetta să facem curăţenie la cimitir şi la biserică. Nu înţelegeam multe. Ştiam că sub pământ, unde aprindeam lumânări de ceară erau doamne şi domni care aveau oarece legătură cu mine – bunici, străbunici şi bunice. Ce să înţeleg? Simţeam ceva nedefinit, dar simţeam şi a rămas această amintire a simţământului. O adoram pe bunica Gigetta şi, atunci, automat iubeam şi căpăta importanţă ceea ce făcea ea. Deci era important la cimitir şi în biserica afumată. Treceam pe sub masa de Paşti. La slujbe, din când în când, tot cu mamaie Gigetta. Şi am crescut. Tata s-a îmbolnăvit. Aveam 21 de ani. Şi, într-o seară, am pus mâna pe un creion şi am scris, la 21 de ani, o scrisoare: „Pentru Bunul Dumnezeu”. Ridicol, nu? Patetic, poate… dar chiar nu mă interesa şi nici acum nu dau doi bani pe judecăţi de genul ăsta. Deci, am scris o scrisoare, câteva rânduri, în care îi spuneam scurt pe doi Domnului Dumnezeu că, dacă există… atunci să îl salveze pe tata şi eu voi crede până la moarte în El. Nu s-a întâmplat aşa cum voiam eu. Automat am avut ani de zile un refuz absolut faţă de Domnul. Pentru mine, faptul că nu mi-a răspuns la dorinţă însemna că NU există. Mă întrebaţi cum am ajuns azi, aici. Răspunsul este: Nu ştiu. Încet, încet, duios, delicat. E ca şi când prin fapte, întâmplări, oameni, imagini, îngeri m-a luat tot Domnul de mână şi am ajuns în ziua când „sufletul meu“, mama mea, se pregătea să plece spre Domnul, şi la spital am avut forţă să îi spun dragostei vieţii mele: „Dacă vrei să pleci la Domnul, nu sta pentru mine“… Zâmbetul ce l-am primit înapoi o să mă lumineze toată viaţa şi toată moartea. Cum am ajuns aici? Habar nu am! Nu am nici un merit. E doar meritul Lui.

R: Actorii şi intelectualii în general trebuie să înveţe oamenii să trăiască frumos, „să nu deranjeze pe nimeni în jurul lor“, cum bine vă învaţă mama dumneavoastră. Credeţi că lumea artiştilor, a oamenilor de cultură se implică suficient în propagarea unui mesaj creştin public? Comparativ cu perioada interbelică, cum vedeţi această clasă?

Oana Pellea: Nu îmi pot permite sa judec. Pot vorbi depre mine. Atât. Fiecare are alegerea sa în viaţă. La fel şi în artă. Cu motivele fiecăruia. Cu istoria fiecăruia. Rămâne la latitudinea individuală alegerea. Dacă vorbesc despre mine: da! Cred din toata fiinţa mea că artiştii trebuie să arate oamenilor că se poate trăi frumos, curat, bucuros. Nu numai în suferinţă sau dacă vorbesc despre suferinţă: şi în ea există îndumnezeire! Arată-mi asta, ca artist! Nu îmi spune că nu există nici o soluţie, că suntem pierduţi! Pentru că, pur şi simplu, nu mă interesează, pentru că eu, ca fiinţă, caut Salvarea, nu Nimicul! Din multe motive: speranţa, credinţa, autoapărare.

R: Vorbiţi despre părinţii dumneavoastră. Erau creştini practicanţi? Care sunt cele mai importante învăţături pe care vi le-au lăsat?

Oana Pellea: Părinţii mei au fost părinţii ideali pentru mine. Ei sunt dragostea vieţii mele. Au fost Creştini prin faptă şi cuvânt. Prin felul cum au trecut pe acest pământ! În mod autentic. Nu în formă! Tata a fost născut să dea bucurie. A trăit curat (cinstit, vă puteţi închipui aşa ceva? Că e posibil aşa ceva?), dăruind în jur doar bucurie, bună dispoziţie, fiind modest, bun, deschis, o minune! Mama este întâlnirea vieţii mele. Cea care m-a adus pe lumea asta superbă, m-a învăţat cum se poate trăi frumos, cum se poate muri frumos, cum să râzi în hohote, ce înseamnă boierimea sufletească, ce înseamnă demnitatea suferinţei, o minune. Vedeţi… Ce pot face eu, decât mulţumi Domnului câte zile voi mai avea. Pesimismul înseamnă, de fapt, frică. Nu există singurătate. Uitaţi-vă la cer, noaptea. Sau într-un microscop! Există singurătate şi frică? Nu. Doar mirarea că sunt şi minunea că eşti.

Fragment din interviul semnat de Augustin Păunoiu, 12 aprilie 2009 – Ziarul Lumina.

%d blogeri au apreciat asta: