Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Tudor Ilie: Cu Isus în celulă. Tudor Ilie, tatăl maestrului Tudor Gheorghe

leave a comment »

„Tată, nu sunt mort!”

CaravaggioCinaDeLaEmmaus

Anul trecut mi-a plăcut mult un interviu cu maestrul Tudor Gheorghe, realizat de Astrid Voicu. L-am redat aici. Am omis să spun că am avut marele noroc să îl cunosc pe maestrul Tudor Gheorghe, pe care îl consider, înainte de toate, un Om senzaţional. Am remarcat că întreaga trăire i se vede, pur şi simplu, în ochi. Ochii lui sunt cei mai expresivi ochi pe care i-am văzut în viaţa mea. Are o lumină specială în ochi, lumină pentru care nu găsesc cuvinte potrivite să o pot descrie. Ochi luminoşi care „vorbesc”. Ochi luminoşi care „trăiesc”. Ochi luminoşi prin care i se revarsă spre lume sufletul, inteligenţa, bucuria, tristeţea, dragostea de viaţă, durerile ascunse, lacrimile, dezaprobarea. Ochi luminoşi care nu ascund absolut nimic. Nimic din trăirea acestui om minunat. Chiar şi când este supărat sau nemulţumit, ochii tot luminoşi îi rămân. Este o plăcere să îl asculţi povestind, cu lumina aceea formidabilă în ochi. Ore în şir l-am ascultat. Câteva zile senzaţionale. Am râs şi am plâns. La concertele sale este la fel. Este o bucurie să îl asculţi cântând, vorbind cu spectatorii. Am plâns şi am râs.

Maestreaş vrea să vă rog ceva. Roagă-mă, dar poate renunţi la „maestre”. Domnule Tudor Gheorghe… Domnule Tudor. Observ abia acum, Domnule Tudor Gheorghe, că sunteţi singurul artist care îşi „zice” cu numele de familie întâi. Tudor Gheorghe. De la Tudor Ilie. Tatăl dumneavoastră, omul cu Isus în celulă.

Şi tot acum aflu de unde aveţi lumina aia fantastică în ochi: de la Dumnezeu.

In perioada comunista, inchisoarea de la Aiud a devenit lagar al celor care se impotrivisera conducerii de atunci. Au fost inchisi episcopi, preoti, dascali, oameni de cultura, intelectuali, fosti militari, dar si oameni simpli. Traiau in conditii precare, cu mancare putina, in suferinta trupeasca, dar mai ales sufleteasca. Multi au murit cu Hristos pe buze si in inima. Altii, ca prin minune, au supravietuit.

Unul dintre acestia este si dascalul Bisericii Sfantul Grigorie Decapolitul din Podari, judetul Dolj.

Ilie Tudor, tatal marelui rapsod Tudor Gheorghe, a facut temnita din 1958 pana in 1964.

IlieTudor1

Una dintre putinele amintiri placute de la Aiud este slujba Invierii, savarsita de cativa preoti detinuti.

Ne-au scos intr-o dimineata din celule, pe la Florii”, isi incepe povestirea Ilie Tudor.

Am stat acolo vreo 2 saptamani. A fost un prilej de bucurie, m-am intalnit cu oameni pe care nu-i mai vazusem de dinainte sa intru la inchisoare. Dar si cu Radu Gyr, Nichifor Crainic, crema intelectualitatii din inchisori. Au bagat in hruba aia peste 100 de oameni. Frig, pe jos nu era nimic decat ciment. De ingramadeala, nu puteam sa dormim cu fata in sus, stateam ingramaditi, unul langa altul, pe o parte, si asa ne si incalzeam. Cand schimbam pozitia, se striga: La dreapta!, si toata lumea se intorcea. Ma nimeresc langa un batranel. Era slab, prapadit, iar eu tanar. Am dat jos cojocul primit de la un consatean care iesise, si-l pun pe el. N-a vrut sa-l primeasca. M-a intrebat ce condamnare am; i-am spus 22 de ani, munca silnica. Zice: pastreaza-l, ca nu se stie”. Abia apoi a aflat dascalul Ilie ca era parintele Staniloae.

Au vrut sa ne distruga, cu foamea si cu frigul. Dar e Cineva sus care ne iubeste, pe unii ne-a salvat, iar pe altii i-a luat. Pentru ca departe sunt judecatile Mele de judecatile voastre, gandurile Mele de gandurile voastre, zice Mantuitorul. Suntem cum e calul cu ochelari, nu ti-e ingaduit sa vezi, numai prin credinta si dragoste poti sa ajungi la perfectiunea sufleteasca”.

Dupa atata suferinta, au fost pusi la alta incercare: „Ne-au dat ardei umpluti, carne, adica tot ceea ce pofteam dupa ce am trait cu 100 g de paine pe zi. Dar era mai mare foamea sufletului decat a trupului. Majoritatea eram credinciosi, stiam ce este postul. Nimeni nu a mancat, poate cativa care nu au mai rezistat. La noi in celula s-a tinut tot postul. Eram 11, preotul Ieronim si episcopul Serafim de la Valcea, preotul Dumitru Gornic din Arad, un calugar Dancu, un traitor extraordinar si un scriitor de mare valoare, inca doi calugari si altii. Sa dai la o parte ardeii umpluti – ce raritate! – sau branza cu rosii…, dar toate erau ca sa ne ispiteasca. Aici a fost taria. Cu toate ca primeam mancare putina, am putut rezista. Suferinta creaza valoarea”.

Se apropia Pastile, si parca nu mai simteam deloc foamea. Cand stateai cu parintele Staniloae alaturi, uitai de toate, ascultandu-l. Se facea o liniste de mormant, nu prea avea putere, era slabit. Vorbea din evanghelia zilei, din filocalie… O placere sa il asculti! Stateam langa el, nu il puteam lasa sa spele pe jos, sa faca treaba. A avut har, si ce cap! Mana lui Dumnezeu, ce mai! Nu prea puteam eu sa-l inteleg atunci, eram tanar”.

S-au facut ultimele pregatiri pentru Invierea Domnului, hotarati sa faca slujba in conditii de celula. Pentru sfanta masa au folosit un scaun, pe care au pus un prosop alb. Prescura a fost inlocuita cu painea din ratia zilnica, iar vinul l-au preparat ei din turtitele de zahar, pe care le primeau la masa de dimineata, stranse si puse in ceai, care a fermentat si s-a facut vin.

Preotii au sfintit, ca vase de cult, ulcelele si canile in care primeau mancarea.

Ne-au lasat singuri in hruba, au zavorat si au plecat. Eram ca intr-un beci cu ferestre la 8 metri deasupra. Am observat ca ne spionau gardienii, dar nu ne-au deranjat. Ne bucuram ca macar de Pasti le mai da Dumnezeu un dram de inima”.

La ora 12, episcopul Serafim, inconjurat de 20 de preoti, a dat binecuvantarea, si slujba a inceput. Nu aveau lumanari, dar „aveam lumina din suflete. Toti cantam Hristos a inviat, nu prea tare, armonios, era o frumusete. Eu, dascal fiind, am inchis ochii si am vazut penticostarul. Pana si literele de culoare rosie de la inceputul randului le vedeam inaintea ochilor. Nu-mi imaginasem ca stiu slujba invierii pe dinafara. Ziua Invierii, sa ne luminan popoare…, cu toate stihurile. Cand se termina ectenia, ma si gandeam la urmatoarea cantare”, spune cu lacrimi in ochi Ilie Tudor, de 60 de ani cantaret la biserica.

A fost o bucurie, pe care nu am mai intalnit-o niciodata, ce plansete, imbratisari, ei… nu se poate descrie. M-am simtit fericit, nu numai eu, ci toti care eram acolo. Toti erau adevarati crestini, nu de vorba, ci de suflet, traitori. A fost o fericire si o bucurie sufleteasca pe care o traiesti rar in lumea noastra”.

Pentru dascalul Ilie Tudor, visele au avut un rol binefacator, au dezlegat multe mistere, prin ele a aflat vesti despre casa si chiar viitorul sau. Spune ca a avut „vise de foame si profetice. Cele de foame apareau daca ma culcam nemancat, ma visam la masa, ba la pomana, ba acasa. Am avut si vise profetice, m-am visat in biserica, iar pe sfanta masa erau 22 de lumanari, din care 6 arse. Imediat am inteles sensul: urma sa-mi dea 22 de ani, din care sa stau doar 6. Sau, cand a doua zi era slujba, noaptea ma visam in biserica”.

Dar cel mai important vis l-a avut despre presupusa moarte a singurului fiu, Gheorghe. I s-a inmanat un act de deces si o instiintare pe care a semnat-o. „Pe moment am lesinat, dar parintele Gornic m-a ajutat sa-mi revin. Nu-i crede, vor sa ne distruga. Roaga-te si ai sa vezi ca Dumnezeu o sa te lumineze”, si asa a facut tatal maestrului Tudor Gheorghe. Peste cateva zile, l-a visat pe Gheorghe cum alerga spre el intr-un lan de grau verde si striga „Tata, nu sunt mort!” M-am trezit cu o bucurie sufleteasca. Acelasi vis l-a avut si fiul meu, Tudor Gheorghe, in aceeasi zi, numai ca era un lan de grau cu maci rosii. De la Dumnezeu sunt toate; din clipa aceea am fost sigur ca Gigi nu e mort”.

Mama marelui cantaret Tudor Gheorghe, Stefania Tudor, a fost o femeie darza, a luptat pentru copiii ei, i-a crescut sase ani fara tata si a luptat cu toti care o lipseau de drepturi din cauza sotului inchis. Cu toate ca nu stia nimic de el, a sperat si l-a asteptat sa se intoarca acasa. Dupa ce s-a terminat procesul si a aflat sentinta, pe drumul spre casa parul ei a devenit alb ca neaua. A fost alaturi de fiul ei atunci cand a ales sa se inscrie la Facultatea de Teatru, de pe bancile careia a reusit sa arate lumii intregi ce voce i-a dat ca mostenire parintele sau.

Articol din Ştiri Botoşani, 21 aprilie 2009: Poveste de Paşte. „Tatăl lui Tudor Gheorghe, supravieţuitor al Aiudului”. Fotografie din Caţavencu.ro: Ilie Tudor, cel care i-a dat viaţă şi glas lui Tudor Gheorghe.

IlieTudor

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.

O, ce trist si ce-nalt parea Crist !

Luna venea dupa El, în celula

si-L facea mai inalt si mai trist.


Mainile Lui pareau crini pe morminte,

ochii adanci ca niste paduri.

Luna-L batea cu argint pe vestminte

argintandu-I pe maini vechi sparturi.


Uimit am sarit de sub patura sura :

– De unde vii, Doamne, din ce veac ?

Iisus a dus lin un deget la gura

si mi-a făcut semn ca să tac.


S-a asezat langa mine pe rogojina :

– Pune-mi pe rani mana ta !

Pe glezne-avea urme de cuie si rugina

parca purtase lanturi candva.


Oftand si-a intins truditele oase

pe rogojina mea cu libarci.

Luna lumina, dar zabrelele groase

lungeau pe zapada Lui, vargi.


Parea celula munte, parea căpătâna

si misunau paduchi si guzgani.

Am simtit cum îmi cade capul pe mana

si-am adormit o mie de ani…


Când m-am desteptat din afunda genuna,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celula si era luna,

numai Iisus nu era nicairi…


Am intins bratele, nimeni, tacere.

Am intrebat zidul : nici un raspuns !

Doar razele reci, ascutite-n unghere,

cu sulita lor m-au strapuns…


– Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .

Din luna venea fum de catui…

M-am pipait… si pe mainile mele,

am gasit urmele cuielor Lui.


Radu Gyr. Iisus în celulă


Cu Isus în celula – poezia în închisori 1941-1964 – care aduce în prim plan necunoscuta poezie a închisorilor staliniste, cu versuri de Nichifor Crainic, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Valeriu Gafencu. E un spectacol greu de digerat, dar care zguduie constiinte. De asa ceva e nevoie acum în România” – Tudor Gheorghe.

TudorGheorghe

„Am început sa cânt în 1969. N-am venit imitând pe cineva. Am avut un prim spectacol, unicat la acea vreme. Se chema “Un menestrel la curtile dorului”. Aveam 24 de ani si uimeam publicul din România prin originalitatea actului cultural. Un om si-o chitara, sprijinit de marea poezie româneasca. În 1987 am fost interzis în România. În 1992 am avut o prima tentativa de revenire în viata spectacolelor. În noul show-biz. Mi-am dat seama ca nu e bine, ma amestecam cu noul gen care se promova în draci, cu spectacole cu 10 – 20 de nume pe afise cu titluri de genul “Miss Piranda”. Am tacut pâna în 1998. 11 ani, în tara mea precum Blaga, mut ca o lebada. Dar a fost o perioada de acumulari, perioada în care am facut 7 spectacole de sine statatoare, grupate sub un generic frumos “Tudor, deschide poarta”. Poarta e deschisa, dar nimeni nu vine dupa mine” – Tudor Gheorghe.

Tudor Gheorghe plângând.

Anunțuri

Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: