Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Idei preconcepute. Ale mele

with 37 comments

floridetei

Ioan Usca. Contraproductiv

Din motive care mă privesc, am ţinut să fiu astăzi la Patricia încă de la ora deschiderii. Din motive care-mi scapă, Raul se afla deja în incintă.

– Salut! – zise el. Ce faci?

– Beau ceva – răspund -, după care merg să scriu pe blog…

– Mda… Plusuri şi minusuri. Că bei, e un fapt lăudabil, în definitiv, omul este dator să facă ceva-n viaţă! Dar, ca să scrii, să mă ierţi! Cui foloseşte?…

– Ştiu eu? – îngăimai, cu gândul ascuns că poate n-o fi chiar aşa.

– Sau, poate… – mă încurajă Raul. Dacă scrii despre Euro…

– Urmăresc, ce-i drept, însă n-aş aborda subiectul…

– Atunci, despre turul al doilea al localelor…

– Urmăresc şi acest aspect, însă, nu m-aş amesteca nici aici.

– Păi, ca să n-o lungim, despre ce vrei să scrii? – trânti Raul destul de abrupt.

– Despre Dragoste! – spun entuziast.

– Şi ilustrezi cu poze… explicite?

– Nu – răspunsei -, aş pune un tei înflorit…

– Mda! Revenim la preambul… N-are rost! Adică, de fapt, scrie ce vrei, e damblaua ta!…

– O să scriu ceva… – am mormăit, mai mult din încăpăţânare.

Terminându-mi coniacul, am traversat parcul, îmbătat de teii înfloriţi. Am decis, totuşi, să nu scriu mare lucru, cu toate că vremea favoriza Dragostea.

bruxpe

Când m-a invitat Corina la Bruxelles am zis ok, vin. După care am văzut lista. Primul (cap de listă adică) era Ioan Sorin Usca. Adică Vania. Gata, nu mă mai duc. Mie îmi este frică de el (adică îmi era atunci, nu pot să spun exact de ce). Cum să-i spun Corinei? Mă fac de râs. Nu merge. Mi-am luat o bâtă în bagaj pentru că da, toţi trebuie să ne înfrângem temerile într-un fel sau altul, chiar şi sub impulsul instinctului primar de peşteră: cum îmi spune rusul ceva nasol, cum îi trag discret una la ţurloaie. A fost fără violenţă. Am râs cu lacrimi. Omul este efervescent, pur şi simplu. Face parte din categoria celor consideraţi anormali. Ştiţi de ce? Pentru că se comportă normal. Cine, în ziua de azi, are curaj să se arate aşa cum este, să spună ce crede? Cine are puterea şi curajul să se auto-persifleze în permanenţă, când majoritatea oamenilor tind să lase impresia că sunt perfecţi? Asta e, idei preconcepute. Important e să ne „treacă”. Mie mi-a trecut. Aia mică cu Reginele spune că am avut noroc, că este posibil ca Vania să mă fi plăcut. Ar fi posibil şi asta. De bâta din bagaj nu ştia, garantez.

P.S. Despre mine se spune că sunt ciudată. Tot o anormalitate şi asta. Idei…


ioansorinuscaasociatia1

Ioan Usca. Asociaţia

Marile iniţiative răsar, de regulă, ca roade ale hazardului. Dar, cum spunea un mare filozof bănăţean (1957 – 1989), bunele auspicii nu sunt determinante, în lipsa elementului uman… Conjuncturile fericite sunt destinate a ieşi în calea personalităţilor marcante, iar acestea, probând reciproca, nimeresc în miezul celor mai favorabile conjuncturi… De-ajuns, însă, cu enunţul adevărurilor fundamentale!

Pornisem la plimbare într-o zi, aş numi-o, neutră. Nimic nu prevestea desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, ternul cotidian părând definitiv instaurat. Fiind dimineaţa unui praznic, am intrat, conform unei bimilenare tradiţii, într-un aşezământ ce, în vremile trecute, a purtat felurite denumiri, iar astăzi se numeşte bar, spre a sărbători, după datină. În astfel de momente tânjim cu toţii, fie că o recunoaştem, fie că nu, după comuniune. De aceea, contrar obiceiului meu, am intrat în vorbă cu cei trei comeseni, nimeriţi laolaltă cu mine, în virtutea hazardului menţionat. Pe atunci încă nu exista Utopia şi fiecare intra unde credea el că este bine.

O masă de patru persoane poartă, intrinsec, conotaţii simbolice, evocând elementele materiei, punctele cardinale ori o partidă de poker. Cu alte cuvinte, ea reprezintă un microcosm în aşteptarea demiurgului… Şi, iată, ne-am potrivit, în acel praznic aparent tern, dar iradiind o lumină discretă, patru conştiinţe dornice să reclădească lumea, având în comun neverosimil de multe…

Ştiu, iubiţi cititori, că sunteţi nerăbdători să ne cunoaşteţi. N-am urmărit să creez tensiune, dar, socotind imperios necesară afirmarea unor adevăruri universale, am generat, poate, oarecare suspans…

Eram, aşadar, eu – Domnul Ioan, cum mi se spune, sau Nelu, pentru cei apropiaţi. Inegalabil condeier (dar fără a face caz de acest amănunt), sunt, în plus, adeseori comparat cu Adonis (întotdeauna în defavoarea grecoteiului, fireşte). În trecutul nu foarte îndepărtat, funcţionam la hebdomadarul Izbânda, în calitate de redactor-şef adjunct, colaborând, însă, şi la un vestit mensual (numit, în francofonă, mensuel). Ambele erau publicaţii de centru-dreapta, în accepţiunea clasică.

Domnul Romeo Georgescu, primul comesean în sensul ácelor de ceasornic, avu un traseu oarecum asemănător: activist de centru-stânga, dirijase, tot ca redactor-şef adjunct, săptămânalul de partid Realitatea democratică, concepând, uneori, şi editorialul. Destituit, a încercat satisfacţia de a vedea prăbuşindu-se, la scurtă vreme după aceea, şi gazeta pe care o slujise.

Urma Domnul Colonel Stoenescu, fost redactor-şef adjunct la organul unui anume Minister, organ ce şi-a suspendat temporar apariţia, din pricina transformărilor profunde prin care a trecut şi trece societatea noastră, după 1989.

În sfârşit, al patrulea comesean era tânărul Alexandru. Trec sub tăcere numele său de familie, spre a nu mă pomeni cumva acuzat de cine ştie ce insinuări cu caracter etnic. Astăzi proaspăt absolvent de liceu, Sandi (cum ne-am permis să-l numim) fusese desemnat, în şcoala generală, de către profesorul de Limba română, redactor-şef adjunct al revistei literare a şcolii, concepută de către profesor, cu colaborarea câtorva elevi mai răsăriţi.

Se poate observa, chiar la o primă lectură, că toţi am ocupat, vremelnic, funcţia de redactor-şef adjunct, destinul adunându-ne după un principiu simfonic, având în vedere orientările noastre diferite din trecut, armonizabile însă în prezent.

Din nefericire, oamenii nu sunt perfecţi, după cum nici noi, cei patru, nu pretindeam a fi. Trecuturile noastre erau departe de a fi imaculate! Eu, bunăoară, am încălcat adeseori preceptele Cărticicii (un fel de cod etic, utilizat drept ghidaj); Domnul Romeo Georgescu, într-un editorial, întinase nobilele idealuri ale creştin-democraţiei; Domnul Colonel Stoenescu, prin natura serviciului şi sub presiunea exercitată asupra sa în epoca de tristă amintire, fusese silit la săvârşirea anumitor…[1]; iar Sandi, în clasa a VII-a, îşi pătase cravata roşie cu tricolor (mânat în mare măsură, ce-i drept, şi de zburdălnicia specifică vârstei). Toţi simţeam nevoia de reabilitare – sentiment capabil de a descătuşa nebănuite energii şi de a uni structuri aparent divergente, dar, totuşi, complementare.

– Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât! – clamă, profetic, Domnul Colonel, după ce ne-am cunoscut mai bine. Apoi adăugă: Credeţi, oare, că ne-am întâlnit aici întâmplător?…

Vicisitudinile vieţii induseră în gândirea Domnului Colonel o predispoziţie către mistică; începu să creadă în Soartă, precum şi-n alte fenomene anevoie de explicat la modul ştiinţific. Traumatizat la rându-mi, i-am prins din zbor ideea, cu acea acuitate proprie celor trecuţi prin grele şi variate încercări:

– Să întemeiem o asociaţie! Astfel, ne vom putea exprima în mod organizat…

Propunerea a fost adoptată în unanimitate, rămânând problema întotdeauna spinoasă a găsirii unei sigle adecvate, care să ne reprezinte, prilej pentru Domnul Romeo de a-şi aduce preţioasa contribuţie:

– Să o numim Asociaţia Foştilor Redactori Şefi Adjuncţi (AFRŞA)!

Entuziasmul a fost general: un nou bastion cultural era pe punctul de a se naşte! Consumator moderat de alcool, am propus, după al zecelea păhăruţ de vodka, să întocmim Statutul şi Organigrama, după care să repartizăm responsabilităţile.

Se cerea, mai întâi să precizăm obiectul şi scopul Asociaţiei (acestea fiind, de regulă, confundabile, dar întotdeauna tratate separat de către cei dotaţi cu discernământul necesar). Astfel, obiect devenea orice fost redactor-şef adjunct, precum şi, prin extensie, toţi cetăţenii oneşti ai Patriei. Scopul nostru era acela de a apăra demnitatea foştilor redactori-şefi adjuncţi, militând pentru realizarea unităţii moral-spirituale între aceştia şi pentru propăşirea lor materială, spre binele întregii Ţări. Continuarăm, fireşte, cu enumerarea mijloacelor prin care aceste nobile deziderate urmau să se îndeplinească.

Calitatea de membru al Asociaţiei era strict statuată. Cu drepturi depline urmau să fie admişi numai foştii redactori-şefi adjuncţi, ceilalţi putând dobândi doar calitatea de simpatizant-cotizant. Nu puteau deveni membre ale Asociaţiei acele persoane care, în trecut, i-au persecutat pe foştii redactori-şefi adjuncţi (normă ce viza, cu o prudentă anticipaţie, şi viitoarele atitudini reprobabile de acest gen). Drepturile şi îndatoririle membrilor şi simpatizanţilor, ca şi alte prevederi utile, pe care nu le mai înşir aici, completau întâiul capitol al Statutului (singurul, de altfel, pe care am ajuns să-l definitivăm).

Când tocmai ne pregăteam să atacăm Structura organizatorică a Asociaţiei, la masa de alături s-a instalat unul dintre acele obiecte – cu scop încă vag conturat – care, în schimbul unor trecătoare voluptăţi, destramă prietenii, dezbină colective, fracţionează partide şi ruinează asociaţii… Deşi tensionat de pe urma unor animozităţi ivite pe parcursul discutării viitoarei organigrame, am găsit totuşi răgazul să recit o strofă din Elizabeth Coatsworth (1893 – ?):

Păr palid blond avea muierea,

Precum şampania sau berea,

Şi trup subţire, mai să-ntreacă-n

Zvelteţe joarda de mesteacăn…

Din pricina consumului excesiv de alcool (obicei care dăunează grav sănătăţii!), Domnul Colonel Stoenescu a intervenit într-un mod deplasat, adresându-se obiectului amintit care, deşi vizat de către toţi membrii cu drepturi depline ai AFRŞA, mă sorbea din priviri numai pe mine (despre ale cărui calităţi am mai vorbit, şi nu vreau să mă repet):

– Colegul doreşte să insinueze că e bărbat serios, căsătorit…

Muşchii prinseră a ne zvâcni, tuturor, pe sub surtucuri, aerul meu semeţ sfidând atitudinea impertinentă a celorlalţi (comeseni nu mai puteau fi numiţi!).

– Da’ tu cine te crezi, bă? – a fost ultimul meu strigăt şi, deopotrivă, semnalul de început al luptei…

Bătaia s-a generalizat – vâlvătaie nimicitoare -, daunele şi responsabilităţile fiind, momentan, greu de estimat… Oricum, eu sunt bine, sănătos, ceea ce Vă doresc şi Dumneavoastră. Cât priveşte obiectul vrajbei noastre, am aflat că se numeşte Pamela. În vechea mea postură, din perioada Izbândei, s-ar fi zis că am încălcat, pentru ea, articolele 24, 36 şi 70 (b şi c) ale codului etic menţionat. Dar, într-o societate deschisă şi pluralistă, astfel de convenienţe sunt, desigur, vetuste… Azi, Pamela e una dintre numeroasele mele amintiri frumoase, stârnindu-mi uneori îmbătătoare reverii, în pofida caracterului efemer al relaţiei noastre…

Asociaţia, e de la sine înţeles, a murit în aceeaşi zi, dar viu şi nepieritor a rămas Arhetipul, Ideea ce se va reaprinde, într-o bună zi, în inimile curate ale tinerilor, viitori redactori-şefi adjuncţi!…

[1] Text ilizibil în manuscris (n. ed.).

bruxelgreco

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

22 Februarie 2009 la 14:59

37 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Mulţumesc pentru preluări!

    Dar, mi-a venit şi altă idee… Ce-ar fi să facem schimb de poze bruxelleze?…

    Ioan Sorin Usca

    22 Februarie 2009 at 15:05

  2. Cu Jamiila vroiam şio eu, dar mă jenam s-o spun!… Eu au mai mult cu… străzi şi case.

    Ioan Sorin Usca

    22 Februarie 2009 at 15:15

  3. Eu am tot atatea cu strazi si case, dar fara Jamilla 😀 Ce te-ai apucat sa-l lauzi pe nebun? Acum nu mai scapi de el 😆

    Oana

    22 Februarie 2009 at 15:17

  4. Aia fara doar si poate, dar Vania intrece pe oricine, garantez 😀

    Oana

    22 Februarie 2009 at 15:26

  5. Eu sunt aspru cu Oana, că altfel mă toacă toată ziua la cap! Şi, când ne vedem, o forţez să ia diazepam, socotind că-i mai prudent aşa…

    Ioan Sorin Usca

    22 Februarie 2009 at 15:27

  6. Întrebare: cum luaţi frate, diazepam fără reţetă?
    😆

    isabellelorelai

    22 Februarie 2009 at 15:32

  7. Isa, cu mita 😀

    Oana

    22 Februarie 2009 at 15:33

  8. Nu, mie mi se da spaga cu diazepam 😆

    Oana

    22 Februarie 2009 at 15:38

  9. 12+2 Idei Preconcepute…

    Vania

    22 Februarie 2009 at 15:43

  10. 12+2, si nu mai spune 😀 ca ma vizitezi la carcera 😛

    Oana

    22 Februarie 2009 at 15:44

  11. Câştigător 12+2: VANIA – un minut mai devreme
    😀

    isabellelorelai

    22 Februarie 2009 at 15:56

  12. Tot timpu-i iau faţa la aia mică!…

    Vania

    22 Februarie 2009 at 16:05

    • Unchiu’Vania, să ne ferim… Că se răzbună. Ne face o vrajă ceva şi ajungem să vorbim aiurea pe stradă
      😀

      isabellelorelai

      22 Februarie 2009 at 16:07

  13. […] Isabellelorelai’s Weblog wrote an interesting post today on Idei preconcepute. Ale meleHere’s a quick excerptIoan Usca. Contraproductiv Din motive care mă privesc, am ţinut să fiu astăzi la Patricia încă de la ora deschiderii. Din motive care-mi scapă, Raul se afla deja în incintă. – Salut! – zise el. Ce faci? – Beau ceva – răspund -, după care merg să scriu pe blog… – Mda… Plusuri şi minusuri. Că bei, e un fapt lăudabil, în definitiv, omul este dator să facă ceva-n viaţă! Dar, ca să scrii, să mă ierţi! Cui foloseşte?… – Ştiu eu? – îngăimai, cu gândul ascuns că poate n-o fi chiar […]

  14. Ma bucur ca iti reamintesti cu placere vizita la Bruxelles si sper sa mai vii, dupa alegeri. Amintirile voastre sunt f frumoase, ar trebui facut ce spune Vania un schimb de poze, ca sa vedem si noi cat mai multe.
    Voiam sa iti mai spun ca actiunea cu scoala de care mi-ai vorbit e extraordinara, Biserica sa ajute copiii saraci care au rezultate exceptionale, dar nu am reusit sa fac prea multe. Dna Andronescu a fost si plecata si tracasata in perioada asta. Dar mai vorbim pe tema asta.
    Duminica placuta, Isabela, sa iti mearga bine, sa fii fericita!

    corinacretu

    22 Februarie 2009 at 16:53

    • Corina, e mortal net-ul ăsta. Acum o oră erai la tv, acum eşti aici 😀
      Păi normal că venim, ne aşteaptă chelnerii de la El Greco ca pe o pâine caldă, să le înapoiem scrumierele 😀
      Am văzut-o pe doamna Andronescu prinsă cu bugetul, iar Părintele Daniel a fost plecat joi şi vineri. Aşa că nu e problemă.
      Sper ca de săptămâna viitoare să se poată, Părintele mai are în plan încă 5 şcoli, sponsori se găsesc, în plan este şi o grădiniţă, aşa că este în interesul Ministerului, este spre binele copiilor. Am văzut şi un comunicat de presă al ministerului, referitor la monitorizarea în şcoli. Este bun proiectul, dar prevenţia este şi mai bună.
      Corina, te pup.

      isabellelorelai

      22 Februarie 2009 at 17:11

  15. Vai, da ce m-am speriat cand am intrat. Am crezut ca i-ai vandut blogul lui Vania. 🙂

    Darius

    22 Februarie 2009 at 19:17

    • Hai măi, cum să îl vând? Că e gratis 😀
      Bine că mi-ai adus aminte să-mi cumpăr domeniul.

      isabellelorelai

      22 Februarie 2009 at 19:25

  16. Isa !
    Sarut mana.Cred ca m-ai uitat de cand n-am mai venit in vizita la tine.Poate incerci sa ma intelegi dar crede-ma ca foarte greu iti accesez blogg-ul.Nu este o scuza dar te stiu aproape de mine si de aceea incerc sa ma scuz.
    Te-am vazut in poza la Oana si m-am bucurat vazandu-te asa de faina.
    Seara frumoasa iti doreste tata Borgo.

    ionborgo42

    22 Februarie 2009 at 19:35

  17. Într-o discuţie „privată” 😉 pe o stradă, sub zăpezi am stabilit împreună ( cu dl.V ) că suntem o gaşcă de ciudaţi, adunaţi de nu se ştie unde spre nu se ştie cum şi ce … şi m-am simţit uşurată rău constatînd asta … nebunii „cuminţi” sunt la „ospiciu” sedaţi de sistem … noi … liberi pe străzi … bucurîndu-ne unii de ceilalţi … primind şpagă cărţi şi texte de tot felul … sub supravegherea atentă şi meditativă a onicilor 😆

    CELLA

    22 Februarie 2009 at 19:45

  18. Isa,
    Nu te-am confundat si atunci mi-ai placut.Aveti o gasca nemaipomenita,va cunosc(din virtual) pe aproape toti.Oameni faini si drepti.Mie asa mi s-a parut si rareori ma insel.Dar tu esti tu!Ai ceva in tine de om care nu stie sa faca pasul inapoi,adica o luptatoare si cum nu rareori ti=am spus si pentru asta te admir.La noi in Ardeal este o vorba(pe care o stii)”Cine se aseamana se aduna” si iata ca v-ati/ne-am adunat.Stiu ca acum zambesti.Si bine faci! O seara frumoasa de la ,tata Borgo 🙂

    ionborgo42

    22 Februarie 2009 at 20:47

  19. tie de Vania…mie …de tine…si iote asa! 😀
    Hai, care de cine ii mai e frica, frate???

    mesterulmanole

    22 Februarie 2009 at 22:11

  20. 😉 ne ascundeam de normalitate

    CELLA

    22 Februarie 2009 at 22:46

  21. :))))) o ceata de „nebuni” frumosi…
    e o placere sa iti citeasca lumea articolele relaxante. te fac sa chicotesti pe sub mustati :D!

    p.s. – si pe mine „ma sperie” unchiu Vania, de aceea tac – sa nu o „incasez” :P!

    Lady Allia

    23 Februarie 2009 at 11:53

  22. Azi am colindat prin oras, cu intentia lamurita de a baga oamenii-n sperieti. Mi-a reusit in 84% din cazuri, procent mai mare decat al gradului de incredere a populatiei in Armata, spre exemplu…

    Vania

    23 Februarie 2009 at 14:27


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: