Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Nu mă gândisem niciodată serios la moartea mea. Pledoaria pentru viaţă a Ioanei-Diana Popîrdă. Cancer la 16 ani

with 15 comments

img_2214-762711

Astăzi este 19 februarie 2009 şi, undeva într-o clinică din Italia (Institutul de Osteopedie Gaitano Pini din Milano), o tânără de 16 ani va intra în curând în operaţie. Se numeşte Ioana-Diana Popîrdă. Are cancer osos. Mai precis osteosarcom la tibia stângă.

Şi sper din tot sufletul ca începând de astăzi să spunem că a avut cancer.

Nu are nevoie de bani (deocamdată sigur nu).

Colegii ei de la Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş” din Piatra Neamţ au reuşit să strângă o parte din suma de 50.000 de euro necesari operaţiei. Statul a asigurat plata pentru luna februarie. Atât am reuşit să aflu despre bani.

O rugăciune ar fi bună acum pentru Ioana-Diana.

În schimb vă dau gândurile ei.

Ale unui copil de doar 16 ani, diagnosticat cu cancer.

Ioana-Diana Popîrdă

“Non avevo mai pensato seriamente alla mia morte.” Nu ma gandisem niciodata serios la moartea mea.

Asta e inceputul cartii pe care o citesc de cateva zile. E destul de bizar ca asta e modul in care imi incep pledoaria… pentru viata, insa, dintre toate inceputurile, mi s-a parut cel mai potrivit.

Intotdeauna am crezut ca le pot face pe toate, ca o sa reusesc sa ii impac pe toti si sa fiu fericita. O vreme am reusit sa fac fata unui program foarte incarcat, cu putin somn si mancare proasta. Cumva, eram mandra ca reusisem sa ma “educ”, ca reusisem sa fac multe cu resurse putine. Si totusi, curand urma sa mi se demonstreze cat greseam; nu eram infailibila, iar miliardele de celule din corpul meu aveau sa se revolte.

Am primit vestea ca aveam cancer pe 18 noiembrie, anul trecut. A trebuit sa citesc diagnosticul in privirile stanjenite ale doctorilor, stiu ca ar fi preferat ca parintii mei sa ma anunte, dar am inteles. Si, dupa ce au plecat, oricat as fi incercat sa ma stapanesc, am inceput sa plang. Nu cautam vinovati, nici cauze. Stiam ca, pur si simplu, se intampla si ca trebuia sa fac fata. Am plans putin cu mama, desi plangeam vazand-o pe ea ca plange. Apoi izbucneam amandoua in ras si ne spuneam ca totul va fi bine.

A fost greu trei zile. Trei zile in care nu-mi prea puteam stapani lacrimile, in care mi se cerea sa ma adaptez la noul meu statut de… muribund, pe care refuzam constant sa mi-l atribui. Nu m-am gandit niciodata ca ceva o sa mearga rau sau bine. Am evitat sa ma incadrez in statistici, mi-era suficient sa le cunosc. Si oricum nu m-ar fi ajutat niciodata fie sa ma resemnez in fata ideii de moarte sau sa pretind ca nimic nu poate sa mearga rau. Am incercat sa raman realista, desi sunt sigura ca mai am inca multe de facut pana sa… “plec”.

Asa ca am inceput chimioterapia. Am suportat intepaturile, greata, am incercat sa mananc si sa beau desi mi se parea practic imposibil. Curand mi-am vazut parul cazand, insa, desi multa lume are tendinta de a-si dramatiza propriile suferinte, nu e chiar atat de rau. Chimioterapia are neajunsurile ei, nu e o experienta placuta, insa e suportabila. Si pauzele dintre cure fac sa merite fiecare secunda de… “durere”. Personal, inca am o trauma… poate psihica, legata de branule; iar venele mele par sa inceapa sa se revolte si sa se inflameze de fiecare data cand un alt ac incearca sa isi faca drum printre plachetele sangvine si plasma.

Totusi, am incercat sa-mi combat boala si prin alte metode decat chimioterapia. Stiu ca psihicul e important, dar asta nu a fost o problema. Oricum mereu am fost optimista… uneori atat de optimista incat mi se reprosa asta. Apoi, am exclus din meniul meu intai e-urile si aditivii, zaharul, carnea de porc si vita, apoi carnea de pui si, in final, pestele, ca urmare a studiilor recente care privesc legatura dintre alimentatie si aparitia cancerului.

Maine ma operez. Am facut doua cicluri de chimioterapie, pana acum, iar dupa operatie mai am inca patru. In iulie o sa pot sa spun ca sunt, din nou, sanatoasa. Sunt nerabdatoare, desi stiu ca inca mai am de asteptat. Si in iulie, toate astea o sa fi meritat. O sa fiu “eu”, cea de dinainte, din nou. Poate putin schimbata, cu un stil de viata mai sanatos, care, desi uneori incomod, ma va tine departe de o eventuala intoarcere in spital.

18 februarie 2009

Am aflat târziu de Ioana-Diana din „Adevărul”, în decembrie 2008. Când cu scrisorile către Moş Crăciun: „Dragă Moş Crăciun eu cred în minuni”.

Ioana Diana Popîrda are, la numai 16 ani, un CV impresionant. Are un sac de diplome câştigate la limba română, engleză, pian, teatru, fotografie şi badminton. În plus, a participat ca voluntar într-o mulţime de activităţi sociale. În noiembrie 2008 a început să aibă dureri la genunchiul stâng. Câteva săptămâni mai târziu a aflat că are un cancer osos la tibie. A urmat apoi chimioterapia, care a dat rezultate bune. La începutul anului viitor, Ioana va pleca în Italia pentru protezarea piciorului bolnav. Crăciunul îl va petrece însă la Fundeni. „Ar fi fost frumos să fiu acasă, dar oricum e mama cu mine. Vor veni şi câţiva prieteni de la Piatra Neamţ“, spune Ioana. Ea adaugă: „Secţia asta arată mai bine decât restul spitalului şi mi se pare nedrept pentru cei trecuţi de 18 ani”.

Ce puteam face pentru un copil de 16 ani, cu o mulţime de diplome? (nu ştiam nimic despre nevoia de bani sau amănunte despre operaţie).

Păi să-i scriu doamnei Tincuţa Baltag, pentru o bursă de la Fundaţia Dinu Patriciu.

Bursa i-a fost acordată.

Şi sper ca Ioana-Diana să se bucure de bursă mulţi ani de acum încolo. Mai ales că urmează şi facultatea.

Doamne ajută!

popiarda3

popiarda4

Anunțuri

15 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Draga Isabellelorelai,multumesc pentru aceasta poveste a copilei de 16 ani care lupta pentru viata.
    Sunt sigura ca va invinge boala.
    Eram la tine pe blog sa preiau articolul despre 15 februarie si voluntari.Cum am scris aseara,mi-am facut cont pe forumul RTv dupoa ce am vazut emisiunea de aseara a lui Razvan Dumitrescu.
    E ceva daca o televiziune comerciala lasa deoparte politica si scandalurile pentru a aduce povesti frumoase despre oameni frumosi.
    O zi minunata!
    Gabi.

    supravietuitor

    19 Februarie 2009 at 11:24

  2. Am ramas fara cuvinte…
    Doamne ajut-o pe aceasta copila! are atat de multa intelepciune cat pentru o viata intreaba de om la doar 16 anisori

    Simona

    19 Februarie 2009 at 13:59

  3. http://satmareanca.wordpress.com/2009/02/19/eu-il-ajut-pe-sorinel-tu/
    nu vreau decît să te uiţi puţin
    cu s.m.s poate învăţăm să o facem mai repede
    poate vorbeşti şi cu Crina să vezi cum se poate face
    poate mai trece Gabi p-aici şi pune şi ea pe supravieţuitor
    poate … 😦
    o zi minunată
    şi da , cangurul l-am şutit că fumează ( ce bine mă cunoşti deja 😉 ) , are bandană puţin mov şi ochelari de soare fix ca ai mei 😆
    în rest … mai nimic … ceva ce ( încă )-mi lipseşte ca obiect dar funcţional îl cunosc (l-am şi folosit 😉 în studenţie 😆 )

    CELLA

    19 Februarie 2009 at 15:26

    • Cella,
      Ştiu cum se face. Ca să obţii un număr de SMS trebuie să fii ori companie, ori media, în calitate de organizator.
      Pentru persoane particulare se poate doar la Romtelecom, prin intermediul unei firme.
      De mitralieră zici? Păi şi asta se poartă, nu vezi? În campanie…

      isabellelorelai

      20 Februarie 2009 at 00:24

  4. […]  Nu mă gândisem niciodată serios la moartea mea. Pledoaria pentru viaţă a Ioanei-Diana Popîrd… […]

    Ghicitoare « Manelist

    20 Februarie 2009 at 14:56

  5. Draga Isabellelorelai,la Realitatea Zilei au fost prezentati niste oameni deosebiti,de fapt filmulete cu povestile lor.
    Imi pare rau ca nu am retinut numele si nici nu am vazut de la inceput.
    Prima poveste a fost a unui om deosebit care a avut o copilarie nefericita,a crescut la orfelinat timp de 9 ani.Cu toate astea,a reusit sa depaseasca greutatile,a invatat si a ajuns om de afaceri care acum ajuta copiii.Am vazut lacrimi in ochii lui cand vorbea despre copii.
    A urmat povestea unei tinere cu picioarele amputate,dar care duce o viata normala.Are proteze si traieste normal ca orice tanar:danseaza,face sport,schiaza,merge cu bicicleta,are si un iubit.Nu s-a lasat doborata .
    Si povestea unei fiice care isi ingrijeste mama bolnava de Alzheimer.Si-a lasat serviciul si traieste din pensia de insotitor din care trebuie sa se descurce cu un „bebelus” care nici macar nu o cunoste.O hraneste,o schimba,face miscare,o invata cuvinte…cum sa nu ii felicit pentru aceasta emisiune?
    Cum sa nu-l felicit pe realizator?
    de aia mi-am facut cont ca sa scriu din nou pe forum,nu inainte de a-l felicita pe Razvan Dumitrescu pentru emisiune.
    Bineinteles ca am primit o portie de vorbe de „bine”.
    Weekend placut!

    g1b2i3

    20 Februarie 2009 at 22:11

  6. Gabi, păi ştirile pozitive fac rău unora la bibilică, parcă nu ştii…

    isabellelorelai

    20 Februarie 2009 at 22:24

  7. Un blog pentru cei cu inima mare. Felicitari si succes!

    unomsimplu

    28 Februarie 2009 at 21:18

  8. Mulţumesc frumos.

    isabellelorelai

    1 Martie 2009 at 10:40

  9. […] îţi pune unul sănătos. Din câte ştiu Alexandru a ajuns acolo şi a fost operat. Apoi a fost Ioana Diana Popîrdă, 16 ani, cancer osos (osteosarcom la tibia stângă). Olimpica care a scris „Nu mă gândisem […]

  10. Buna. Numele meu este Marian sunt din petrosani si am fost diagnosticat ca si Ioana cu un osteosarcom la femurul drept am facut pana acum 6 sedinte de chimioterapie, pe data de 7 sep am fost operat la Budapesta, operatia a fost o reusita iar acum fac in continuare chimioterapie la institutul oncologic „Ioan Chiricuta” Cluj-Napoca si as avea o rugaminte as vrea un nr de tel sau un id de messenger al Ioanei. astept mail pe killer_biba@yahoo.com. Va multumesc

    marian

    14 Octombrie 2009 at 23:18

  11. Citind acest articol simta ca ma intorc in timp, si ca traiesc in 2009, cand Diana a scris acest text minunat. Cu regret anunt faptul ca Diana nu mai este printre noi… Aceasta fata minunata a parasit lumea noastra fizica pe data de 22 septembrie. Fie-i tarana usoara si fie ca bunul Dumnezeu sa o primeasca cu drag in imparatia Sa.
    Nu doar ca Diana a fost verisoara mea, dar a fost o fata absolut minunata, o persoana atat de buna, delicata, deosebita.
    Este inexplicabil sa inteleg de ce oamenii buni se pierd dintre noi, iar „ceilalti” nu. As fi vrut nespus de mult sa scriu ca Diana a invins boala asta necrutatoare, dar din pacate nu este asa…

    Dumnezeu sa o ierte…
    https://www.facebook.com/diana.popirda?fref=ts

    Florin

    24 Septembrie 2015 at 14:56


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: