Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Despre pierderi

with 30 comments

brokenangel1foto

Astăzi mi-am pierdut cumpătul. Au venit doi domni să monteze o uşă şi au încercat nişte „manevre” de fraierire. Şmecherii româneşti… De parcă era prima dată în viaţa mea când vedeam o uşă. I-am liniştit scurt: nu vă uitaţi că sunt femeie – praf vă fac. Se pare că am fost convingătoare, falsa problemă s-a rezolvat, evident, în doi timpi şi trei mişcări. Dar nu fără ca pulsul meu să se îndrepte spre pistele de Formula 1. Am luat pastila aia de mă ajută să nu-mi crape inima.

Ca să mă calmez am deschis net-ul. Am fost tentată să scriu despre modalitatea unor „meseriaşi” de a stoarce cât mai mulţi bani de la fraieri, despre neseriozitatea unor oameni şi despre vrăjeala de doi lei. Am intrat un pic pe blog şi în referrer am găsit trei cuvinte, pe care nu le cunoşteam: Durerea unei pierderi.

Am citit şi am renunţat să mai scriu despre nimicuri. Inima s-a potolit brusc. Pulsul s-a „calmat” de parca nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru că, în comparaţie cu ce trăieşte Marilena, chiar că nu mi s-a întâmplat nimic. Acum nu că nu mi s-ar fi întâmplat nimic rău în viaţa mea… Dar nici chiar aşa…

Marilena şi Durerea unei pierderi

Cine este Marilena?

„Cine sunt eu? Sunt o mama…o mama de inger…o vaduva. O femeie privita cu alti ochi printre oameni… Sunt ca o pasare cu o aripa franta…cad, lupt sa ma ridic si uneori simt ca nu pot… Arat ca sunt puternica dar uneori sunt slaba…Iar lumea aceasta e dura, unii iti intind o mana dar altii te doboara. Nu ma priviti ciudat! Sunt tot eu…Am o durere in suflet dar nu sunt contagioasa…Nu sunteti obligati sa faceti nimic in plus pentru mine. Priviti-ma va rog asa cum sunt. Vreau sa fiu o luptatoare, va rog numai sa ma lasati sa invat din nou sa zbor, nu imi mai puneti piedici”.

În martie 1996, Marilena şi-a pierdut băieţelul, nou născut, Andrei.

Pe 13 mai 2008, Marilena şi-a pierdut soţul, Vali. Şi cumnata, Gina. Doar fratele ei a scăpat. A mai murit un om, pasager de moment. Accident de maşină.

“Era soare, liniste, trecea din cand in cand cate o masina. Erau pe prima banda de langa acostament. Priveau inainte in liniste, fiecare cu gandurile lui, se uitau in lumina…si el cu coada ochiului a vazut ceva alb care intra in Vali. Nu a mai avut timp sa intoarca capul, nu isi mai aminteste nimic…”. Un microbus care venea din sens opus, cand a ajuns in dreptul lor i-a lovit lateral…

Cand l-am pierdut pe sotul meu am simtit ca totul se termina. Ca nu pot continua fara el. Apoi mi-am privit fetele si am inteles ca trebuie sa lupt. Nu este usor… Ai momente cand te agati de ceva (trebuie sa imi cresc copii) te ridici, lupti, vrei sa fii puternic…si cazi…si te ridici.

Scriu in numele tuturor femeilor vaduve si al tuturor celor care au suferit o astfel de pierdere si mi-as dori sa ne intalnim aici pe aceste pagini, sa ne spunem ce simtim si sa ne sprijinim…convinse fiind ca suntem intelese. Desigur rog si domnii sa ne scrie, sa ne spuna trairile lor pentru ca facand acest lucru nu dau dovada de slabiciune ci de multa putere…Iti trebuie forta sa te aduni si sa povestesti prin ce treci, sa-ti amintesti, pentru ca acest lucru doare…

Dacă vreţi să-i citiţi povestea de viaţă şi să staţi de vorbă cu Marilena:

http://durerea-unei-pierderi.blogspot.com

Va astept aici cu povestile voastre, suntem intre noi oamenii care inteleg o astfel de durere…Celor care sunt impresionati de drama cuiva le spun din propria experienta:
– Nu ocoli persoana care a avut un deces in familie, o poti saluta pur si simplu sau poti sa spui un simplu “imi pare rau”; “imi imaginez prin ce treci, vrei sa vorbim despre asta?” (apoi stai si asculta, sigur ii va face bine sa povesteasca). Daca nu doreste sa povesteasca nu insista, oamenii reactioneaza diferit in astfel de momente.

– Nu spuneti niciodata ”las sa mai treaca timpul dupa care merg sa o vad”. Poate acea persoana are mai mare nevoie de voi in acel moment…

– Nu spuneti “daca ai nevoie de ceva apeleaza” ci luati initiativa si ajutati-o. Puteti sa luati copii la plimbare, sa ii faceti cumparaturile, sa ii pregatiti ceva de mancare sau orice altceva… Aceste lucruri o obosesc la inceput, nu mai are chef sa le faca…

– Nu faceti comentarii de genul “bine ca nu ai fost si tu”, ”bine ca ai scapat tu”, ”esti tanar o sa iti refaci viata”, mai bine taci si asculta.Unele persoane care au suferit o astfel de pierdere se simt bine vorbind despre acest lucru.

Dar eu nu sunt specialista decat in propria-mi durere, si de aceea rog pe cei in domeniu sa ne dea cateva sfaturi generale.

„Daca esti singur si nu ai cui sa povestesti, te simti darmat si fara nici un rost, esti disperat dar nu are cine sa-ti intinda o mana, noi suntem aici. Suntem la fel ca voi … si noi avem nevoie de sprijin. Vom incerca sa ne ridicam impreuna! Sa vorbim lumii intregi despre fiintele dragi pe care le-am pierdut, sa intindem o mana de ajutor in numele lor, sa ii pastram vii in inimile noastre. Voi ce simtiti?

marilena.perijoc@yahoo.com

amintirefamiliaperijoc

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

3 Februarie 2009 la 12:46

30 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Isabelle, mi-ai dat o palma de m-am trezit. Multumesc!

    Laura

    3 Februarie 2009 at 15:35

    • Îngere, păi viaţa cu asta se ocupă. Cu dat palme. Laura, bucură-te în fiecare clipă de tot ce ai, de tot ce ai realizat, dă toate nimicurile la spate. Fii fericită pentru fiecare clipă a vieţii tale.

      isabellelorelai

      4 Februarie 2009 at 12:17


  2. am intrat sa-ti las un gand bun …
    sigur … am inceput sa citesc ultimul post … asa cum se cade …
    ….
    un aer greoi e peste tot … desi e larg frumos si parfumat in birou ….
    ma cuprind o mare de ganduri ce nu reusesc sa se imbine in cuvinte pt a forma propozitii …

    trista … inchid ochii … las sa curga o lacrima …
    nu mi-e rusine … (sunt singura) … am mai plans in fata monitorului … o singura data …. pt o fetita … care a venit pe lume … fara viata … sigur … era blona cu ochi albastri …. si ….

    de ce … ???? de ce ????
    raspunsurile vor aparea la timpul lor …
    –-
    Marilena !
    Dumnezeu sa-ti dea putere … sa ‘crezi’ … sa ‘vrei’ …
    aripile sa-ti creasca la loc !

    nu e simplu ….
    au trecut ani … eu il iubesc si acum … in fiecare zi ma gandesc la el … in fiecare zi il vreau inapoi …
    ….
    ….

    Isabelle,
    un gand bun.

    elena.n

    3 Februarie 2009 at 20:02

    • Elena, tu trebuia să fii plecată.
      Dacă ştiam că citeşti nu puneam postarea acum.
      Credeam că eşti pe drum… Că nu ai să vezi.
      Of.

      isabellelorelai

      4 Februarie 2009 at 12:21

  3. Sunteti nominalizata la… Fara canguri:
    http://www.neacostache.com/2009/02/03/blogosfera-in%E2%80%A6-concurs-fara-canguri-iii/
    O seara minunata!

    Nea Costache

    3 Februarie 2009 at 23:18

  4. nu mă risc să-ţi explic 😦
    încerc doar să-ţi pun link , poţi doar citi , oricum tu şi Andreea nu sunteţi „încadrabile” în topuri şi clasamente … aici este vorba despre o carte , a Luciei Verona care urmează să fie lansată …
    http://luciaverona.blogspot.com/2009/01/juriul-asa-cum-va-fi-el.html
    cei premiaţi primesc cîte o carte , se promovează cititul …
    http://luciaverona.blogspot.com/2009/01/premiile-fr-canguri-juriul.html

    CELLA

    4 Februarie 2009 at 13:38

    • Cella, eşti o dulceaţă, mulţumesc că mi-ai explicat.
      Acum am înţeles…
      Mulţumesc că te-ai gândit la noi. Mulţumesc… Cella, eu nu am ce căuta acolo. Vezi tu, poate că ar fi trebuit să „mă explic”. Eu nu am pretenţii de blogger pasionat, jurnalist, scriitor sau altceva. Poate că Andreea ar fi fost mai nimerită. Ea chiar scrie la JN şi ar fi trebuit luată în seamă.
      Eu încerc să ajut nişte oameni, aşa cum pot eu, în calitatea mea de „cel mai neînsemnat cetăţean al ţării” – ca să citez pe cineva. Dincolo de acest blog exista mailul şi telefonul, băncile, poşta…
      Eu ştiu sigur – mi s-a spus – că ceea ce postez eu provoacă durere şi lacrimi. Oamenii nu mai deschid blogul meu. Cei cunoscuţi…

      isabellelorelai

      4 Februarie 2009 at 14:01

  5. DOVADA VIE CĂ NU-I AŞA SUNT EU !!!
    şi ca mine mulţi
    eu şi poate ( aici chiar nu ştiu , deci nu mă hazardez ) alţii , cînd şi cum putem FACEM , atît ;
    un lucru ştiu sigur de citit citesc mulţi
    şi nu se pune problema „căutatului acolo” şi nici a explicatului
    FAPTELE VORBEŞTE 😉
    gestul cel mai mic ca nebloger pe care pot să-l fac şi-l fac cu fiecare ocazie este să răspîndesc blogurile voastre şi să fac ( ca în cazul cărţii Oanei ) „popularizare din gură-n gură” 😆
    atîta pot … asta fac
    eu îţi mulţumesc ţie , pentru multe
    şi te rog ( dacă-mi permiţi să fac asta ) să nu umbli la blogroll aşa cum ai ameninţat „la dl.V ”
    Doamne-ajută tuturor , în rugăciunea mea de dimineaţă şi seară aşa zic ( acuma ştiu că rîd mulţi da’ mă doare-n moţu’ de la bască dă ei ) ajută-i Doamne pe copii şi părăsiţii de bucurii ai Isabellei şi pe toţi năpăstuiţii lumii trecătoare 😦
    suntem toţi mici şi singuri , rugăciunea şi gîndul bun materializat în FAPTĂ sunt singurele noastre „arme”

    CELLA

    4 Februarie 2009 at 14:25

    • Cella,
      Te rog eu fă ceva: du-te şi propune-o pe Andreea. Ea are mai multă credibilitate decât mine, este jurnalist, pentru numele lui Dumnezeu!
      Blogroll-ul meu este deja folosit de oamenii aflaţi în nevoie, de aia l-am făcut, pentru ei. Eu cred că o şansă mare este informarea.
      În rest: ai dreptate…

      isabellelorelai

      4 Februarie 2009 at 14:37

  6. Uffff doamne cata dreptate are femeia asta… Durerea unei pierderi… frumos titlu. E greu sa iti moara cineva din familie. Si mai greu sa iti moara in brate. Eu am trecut prin asa ceva si intradevar multi m-au ocolit dupa si m-am agatzat ca de un colac de salvare de unica persoana care mi-a fost alaturi. Insa cel mai greu este cand o pierzi pe acea persoana care ti-a fost alaturi cand ti-ai pierdut ruda respectiva. Atunci e si mai greu…

    dasanti

    4 Februarie 2009 at 15:07

  7. păi în propunerea mea sunteţi alăturea , nici nu concep altfel 😆
    şi chiar azi mi-am reiterat-o !
    cine are ochi de văzut vede
    cine are suflet şi vrea să poată POATE !!!

    CELLA

    4 Februarie 2009 at 15:19

    • Cella,
      Categoria Jurnalist de Suflet. Merge?
      Pentru Andreea zic.
      Da’ tu bagi de seamă că parcă suntem o sectă? 😀

      isabellelorelai

      4 Februarie 2009 at 20:59

  8. Nu stiu, poate ca trebuia si o alta nominalizare: „Aripi de inger”- pentru isabellelorelai, si asta, pentru ceea ce faceti pe acest minunat blog pentru semenii nostri. O seara minunata!

    Nea Costache

    4 Februarie 2009 at 22:40

    • Mulţumesc, Nea Costache. Lăsaţi că e bine şi aşa – se pare că nu am „rival” la blogroll 😀

      isabellelorelai

      4 Februarie 2009 at 22:41

  9. auuuuuuuuuuuu
    nu-mi zice mie d-aşa ceva că-mi întorc hainele pă dos
    da , înţeleg ideea , da pentru ce zici cam aşa suntem ( şi sunt onorată de „suntem”-ul acela ) … trag nădejde să „facem prozeliţi” deşi ce facem ( deocamdată-i apostolat , păstrînd proporţiile , semantica … ) nu o să fie rodnic în timpul vieţii noastre … măcar sădim sămînţa ( sper asta tare de tot ) părinţii de copii şă-şi înveţe copiii , aceştia să transmită alor lor şi tot aşa … dl.Puric ştie să le spună pe astea nu eu … oricum fundamentu-i defect de-acolo trebuie începută zidirea altui început , este prea mult şi prea greu acum ;
    ca-n biblie trebuie purtat acest popor prin pustie … să se treacă nişte generaţii … să se nască altele şi să clădească ,prin copiii lor;
    nici un gest bun facut nu-i în van , se numără undeva , este-o sămînţă ; cînd mi (ni) mai greu şi mai greu să ne gîndim la alţii şi mîngîiindu-i pe ei fie şi cu o vorbă ne-o fi şi nouă mult mai bine ; m-am lungit şi nu vreau să par ridicolă , ştiind cîte umori sunt şi în spaţiile astea că-s publice iar oamenii-s … oameni 😦 , sunt şi eu cu sufletul greu şi nu-i rîsul meu dar îmi spun mereu că-s alţi oameni care-s gîrboviţi de dureri , abia în prezenţa dramelor lor mă simt ridicolă 😦 prin neputinţă
    noapte bună , să nu uită să fim buni , că asta nu costă ( bani ) da-i greu tare … unora … şi n-am să ştiu niciodată de ce

    CELLA

    4 Februarie 2009 at 22:43

    • Cella, poftim: gaşcă 😀 Am făcut şi eu o plimbărică pe la Nea Costache, Unchiu’ Vania, Oana, Lucia, Oana… Mă doare capul deja 😀
      Cella, păi trag nădejde că ne revenim noi, la un fel. Că noi redevenim normali la necaz. Şi cum vine recesiunea…
      Tu ştii bine că e greu să faci un bine. Să faci rău e simplu: o vorbă rea, un pic de zâzanie… şi gata-i treaba.
      Da’ ştii tu, urma scapă turma.
      Noapte bună, Cella.

      isabellelorelai

      4 Februarie 2009 at 23:08

  10. As fi vrut sa trimit un mail dar la ora asta nu am gasit pe blog.

    ereena

    5 Februarie 2009 at 08:48

    • Ereena, am rezolvat, mulţumesc.
      Am şters adresa mea de contact de pe blog, primeam mesaje „nepotrivite”. A trebuit să o schimb.

      isabellelorelai

      5 Februarie 2009 at 09:48

  11. …mie mi-au murit trei oameni dragi in brate si un inger in bratele altcuiva… cel mai tare ma doare ingerul meu mic. poate nua r fi durut atat daca nu as fi simtit cand s-a scurs din trupul meu ca o zvacnitura. atat a durat o viata smulsa dintr-o alta viata. o zvacnitura. :(((

    bunicii toti mi-au murit de cancer.
    am stat langa toti pana la capt. ii mai duc si acum pe umar. nu mai dor. m-am obisnuit sa traiesc cum pot de frumos cu tot ce mi-a daruit viata bun-rau si sa merg mai departe, dar uneori si mie imi e tare greu, iar acum mai mult ca si niciodata.

    cred ca aceasta femeie a vorbit prin ea pentru toata lumea. eu nu cred ca exista om care sa nu se fi simtit macar o data in viata asa.

    Lady Allia

    7 Februarie 2009 at 01:28

    • Sandrina,
      Ştii ce cred eu? Că doar celor care le-a fost greu şi au rămas buni sunt Oameni cu adevărat.
      „Iar acum mai mult ca niciodată” – SPUNE, de ce taci? Că doar nu eşti singură!

      isabellelorelai

      7 Februarie 2009 at 10:15

  12. Incep prin a va multumi tuturor pentru cuvintele frumoase.Cuvintele voastre au pentru mine un mare pret…Sunt convinsa ca sunt multi cei care simt ca mine si de aceea imi doresc sa ii fac sa isi deschida sufletul si sa scrie pe blog povestea lor…Cand esti singur ,esti deznadajduit,ai tendinta sa te ascunzi sau sa abandonezi.Dar daca vezi ca mai sunt si altii ca tine,care te incurajeaza,te asculta prinzi curaj…
    Sunt multe povesti triste pe lumea asta…dar nu esti numai tu,nu ti s-a intamplat doar tie…
    Isabellelorelai ai dreptate sa spui ca cei care deschid blogul tau plang,dar tu ai un suflet mare…Si toti trebuie sa recunoastem ca faci lucruri minunate.Acesti oameni bolnavi au nevoie de o mana intinsa,iar tu reprezinti strigatul lor de ajutor
    Dumnezeu sa le dea sanatate si sa ne ajute pe toti!

    mariperijoc

    9 Februarie 2009 at 14:06

    • Mari,
      Iar tu eşti un exemplu de urmat. Ştiu că îţi este cumplit de greu, înfiorător de greu… Trebuie să rezişti. Pentru copii. Nu ai încotro şi tu ştii asta. Ştiu că ţi-e sufletul răni sângerânde. Timpul şi gândurile bune mai pansează un pic.
      Şi da, chiar că trebuie Să ne ajute Dumnezeu pe toţi.

      isabellelorelai

      10 Februarie 2009 at 00:27

  13. Isabelle,chiar daca ma repet cuvintele voastre imi dau putere.Am intalnit reactii ciudate la cei cunoscuti.Reactii care m-au durut si m-au facut sa ma simt si mai rau…Dar citind aici atatea cazuri si primind de la voi mesaje de suflet ,inteleg ca nu trebuie sa judec lumea dupa o persoana…Va multumesc inca o data.
    Tocmai pentru ca am considerat nedrept un astfel de comportament m-am hotarat sa scriu,sunt convinsa ca multe alte persoane simt ca si mine…As vrea sa ne adunam aici,sa povestim tuturor prin ce trecem tocmai pentru a ii face sa inteleaga pe cei din jur ,ca rana din suflet e mare…si daca nu stiu cum sa ajute sa ii invatam noi.
    Referitor la toate cazurile pe care le expui tu,la inceput ma durea ca nu pot sa ajut acesti oameni…financiar ma refer.Pana cand am inteles ca pot face pentru ei o rugaciune.
    Oameni buni,putem sa ne rugam pentru toti acesti copii care au nevoie de ajutor,Dumnezeu va face tot ce noi nu putem face!

    mariperijoc

    10 Februarie 2009 at 09:30

    • Mari, tu ştii bine că lumea este formată din bune şi din rele, asta e, nu ai ce-i face. Se poate lucra însă la predominantă. Un cuvânt rău răneşte la fel de tare ca lama unui cuţit. Un cuţit răneşte trupul, cuvântul rău răneşte sufletul şi trupul.
      În afară de rugăciune este bun orice sfat, orice experienţă trăită sau auzită, informare, ajutorul ăsta poate salva o viaţă fără să îţi dai seama.

      isabellelorelai

      10 Februarie 2009 at 10:41

  14. Spun Isa…

    in curand am sa fac 32 de ani. mai sunt cateva zile. cateva zile firave, planse si triste. maine este ziua in care copilul meu ar fi implinit 7 ani si as fi pus 7 lumanari frumoase :). i-as fi cantat La Multi Ani… oricum ii cant. ii cant in fiecare an si il sarut de noapte buna in fiecare seara.

    pe langa acestea ma simt o femeie care umbla de prea multa vreme pe sarma. nu. pe ata.
    de cele mai multe ori atat s-a rupt. am reusit sa fac nod, am reusit sa merg mai departe. pe alocuri am lipit-o cu bucati din mine, dar tot nu e bine. ma intreb…de ce nu pot sa merg drept pentru numele lui Dumnezeu???
    de ce nu pot sa invat odata pentru totdeauna ca doar unii dintre noi suntem privilegiati, iar ceilalti trebuie sa ne taram, sa muscam din pamant, din noi insine ca sa razbim?
    ma intreb de ce e atat de greu sa ai o casa a ta – fie ea si in chirie – unde sa poti sa te bucuri de bataile inimii cand auzi pasii sotului ca urca pe scari, cand auzi ganguritul copilei care s etrezeste?
    ma intreb de ce nu pot sa ma ridic odata de jos din nororiul si golul asta finaciar si spirtual in acre ma aflu???

    ce ma tine aici jos Isa?
    eu puteam aproape orice! de ce e atat de greu sa … mergi drept, chiar daca iti tarasti sufletul dupa tine ca pe un catel legat in lesa???

    eu nu stiu de ce, dar de la o verme nu mai pot. nu mai inteleg ce se intampla cu viata asta, cu mine, cu visele mele. parca nu mai stiu nici macar sa visez Isa…, nici macar sa visez.

    si stii? visez atat de frumos…
    sunt un copil prost sa stii. cu toti cei 32 de ani ai mei.

    Lady Allia

    11 Februarie 2009 at 12:33

    • Sandrina…
      32 de ani! Ce vârstă frumoasă. Vârsta la care eu am luat-o de la capăt. A fost cumplit de greu dar am reuşit. De una singură, fără sprijinul cuiva, fără un umăr pe care să plâng. Ce m-a determinat? COPILUL MEU. Am luptat pentru el. Aşa cum am putut eu. Mai cu lacrimi, mai cu durere. Dar cinstit.
      Sandrina,
      Ai lângă tine un om care te iubeşte şi pe care îl iubeşti. Eu nu am avut.
      Ai pierdut un copil. Eu nu am pierdut, mulţumesc lui Dumnezeu.
      Ai primit un alt copil, un suflet pentru care să lupţi.
      Sandrina,
      Ai aşa o băgăţie de mare! Ai iubire, ai un copil.
      Luptă pentru ei.
      P.S. Eşti tânără, tânără, tânără!
      P.P.S. Şi mai ai ceva: SĂNĂTATE.
      Hai, curaj, va fi bine, ai să vezi. Promit.

      isabellelorelai

      11 Februarie 2009 at 12:48

  15. […] Perijoc, femeia care şi-a pierdut o aripă dar care a găsitul curajul de a vorbi despre asta. Despre pierderi. Mari şi-a pierdut mai întâi copilul nou născut, apoi soţul, într-un accident. Mari şi Durerea […]

  16. Te imbratisez cu mare drag si iti multumesc Isabelle!

    mari

    13 August 2011 at 13:14


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: