Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Zgomot. Andrei Pleşu

with 4 comments

zgomot1

Ziarele ne-au informat, de curînd, că Bucureştiul e unul dintre cele mai zgomotoase oraşe din Europa. În materie de rele, puţini ştiu, mai bine ca noi, să se situeze la superlativ. În ce mă priveşte, n-aveam nevoie de presă ca să identific infernul sonor în care trăiesc zi şi noapte. Şi sînt foarte sceptic cu privire la posibilitatea de a asana acest infern. Pentru că rădăcinile lui sînt multiple şi, pe termen scurt, nereformabile. O lege care să ne protejeze de poluarea sonoră nu există şi, chiar dacă ar exista, ea n-ar impune, în lumea românească, mai multă ordine decît oricare dintre legile în vigoare, simple obiecte de slalom şmecher pentru infractorii de vocaţie din jur.

Ar trebui umblat, în primul rînd, la educaţie. Nu doar la cea „instituţională“, cît, mai ales, la cea a anilor preşcolari. Românii s-au învăţat, de mici, să vorbească tare. Vocea lor nu mai are registre variabile, discreţii, modulaţii, nuanţe. Totul se rosteşte în acelaşi plan, unul al percuţiei nemiloase. Nu se spune decît ceea ce se poate striga. Rîsul a fost înlocuit de sughiţul măgăresc, ceremonia comunicării s-a redus la un soi de băşcălie răstită. E ca şi cum coardele vocale ale tuturor ar fi devenit nişte odgoane monotone, incapabile să reproducă mai mult de două-trei trepte ale sunetului. Această degenerescenţă e dublată de sentimentul psihotic al unora dintre compatrioţii noştri că sînt singuri în oraş, pe stradă, la restaurant. Că pot, prin urmare, să-şi pună la maximum muzica preferată, că pot vocifera fără să ia notă de prezenţa altora, că pot chiui ca pe cîmp la ora trei dimineaţa. Bucureşteanul de azi e suveran. Se simte bine. Se plimbă prin tîrg ca printr-o ogradă de uz privat: rage, ambreiază viril, înjură, se lăfăie, euforic, într-o mare de decibeli. Cei încă „neadaptaţi“ trebuie să se resemneze: să asculte „în direct“ manelele care explodează din cîte o bronzată maşină decapotabilă, să mănînce auzind, de la masa vecină, vreun manager harnic care distribuie ordine prin telefonul mobil, face goange amantei şi spune bancuri amicilor de departe, să se trezească dis-de-dimineaţă în ţipuriturile vesele ale celor care vin la slujbă devreme şi sînt loviţi de o volubilitate isterică. N-ai voie să te superi. E libertate. E democraţie. S-a terminat cu elitismul şi cu fasoanele.

Dar, dincolo de educaţie, mai e ceva: un îndărătnic spirit al vremii şi al locului. „Se poartă“ dezinhibiţia, lejeritatea ofensivă, egalitarismul plebeu. Bărbaţii trebuie să vorbească birjăreşte, femeile băieţeşte, copiii golăneşte. Îmbrăcămintea trebuie să fie zglobiu deşelată, limbajul deochiat, coafura – rebelă. În plus, oraşul s-a umplut de mahalagii bogaţi, care îşi savurează, perplecşi, avutul. Jeep-ul, care, la obîrşie, era o maşină de teren, a ajuns să domine oraşul ca un simbol al luxului. Au apărut şi nişte vehicule insectiforme – nu ştiu cum le spune –, amestec de motocicletă şi tractor, care n-au nici un sens pe marile bulevarde, decît să facă un zgomot asurzitor. Noaptea se organizează curse acrobatice de maşini nervoase şi foarte scumpe, conduse, după toate aparenţele, de mici descreieraţi de bani gata, pe care nimeni nu-i poate disciplina. În timpul acestor exerciţii, pe strada Paris (am mai scris despre asta) au murit oameni. Eşti silit să dormi printre picături, terorizat de răzmeriţa generalizată a motoarelor. Poliţia e definitiv absentă. Ea nu pare să lucreze decît cu extremele: nu apare decît în preajma catastrofei rutiere sau lîngă contravenientul mărunt, care a depăşit viteza legală cu 5 km/oră. Hoardele de ţoape juvenile care asigură insomnia bucureştenilor în centru ca şi pe arterele colaterale n-au a se teme de nimic. Şi nici măcar nu te poţi supăra. E libertate. E democraţie. Ca să nu spunem că eşti bătrîn, defazat, ofticos… La cele de mai sus, se adaugă şi interminabilele şantiere ale unei capitale supuse celei mai bezmetice hărţuieli urbanistice, sistemele de alarmă care se declanşează la orice oră din zi şi din noapte şi piuie îndelung pînă se găseşte cineva să le oprească, fluierele greviştilor de lîngă Guvern, lătrăturile cîinilor şi contondentele bătălii de vorbe ale talk-show-urilor de televiziune. Cum să speri că toate aceste inconturnabile realizări post-revoluţionare vor fi revizuite, adaptate scării umane şi, la limită, abandonate? Sîntem condamnaţi la zgomot. Pe viaţă.

Andrei Pleşu – nici aşa, nici altminteri: Zgomot. 27 iulie 2008, Dilema Veche.

zgomot2.

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

17 Ianuarie 2009 la 12:08

4 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Hm! O fi… De câte ori trec prin Bucureşti, observ alte amănunte. Poate că n-am stat niciodată îndeajuns, încât să mă pătrund de spiritul locului…

    Vania

    17 Ianuarie 2009 at 13:12

  2. in Bucuresti se resimte mai puternic acest zgomot decat in alte orase
    acolo s-au adunat toti de toate felurile si e groaznic de inghesuiala fizica si mentala
    in tara e mai liniste zic…

    relaxuasabi

    17 Ianuarie 2009 at 14:22

    • Faţă de mr. Pleşu eu am în plus şi o cafenea „de fiţe” la parterul blocului. Dacă nu m-ar enerva situaţia, aş povesti ce scot cocalarii ăia pe gură şi cu ce volum – sub balconul meu. Şi ce zgomot fac maşinile alea tunate – sau cum se numesc rahaturile alea de maşini care fac zgomot ca la raliu… Şi ce boxe au…

      isabellelorelai

      17 Ianuarie 2009 at 19:29

  3. […] sursa foto […]

    Zgomot de fond « Teo Negură

    27 Noiembrie 2011 at 22:58


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: