Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Despre bunătate. Andrei Pleşu

with 25 comments

În România de azi, bunătatea e o marfă rară.

Nu mă gîndesc la filantropia negustorească a celor care nu dau decît pentru a primi ceva în schimb, nici la surîsul bolînd pe care îl oferă lumii martirii de profesie.

Nu cer să devenim toţi surori de caritate sau predicatori ai păcii mondiale. Nu bunătatea ca ideologie mă interesează.

Ci simpla capacitate de a recunoaşte binele acolo unde el există şi de a face binele ori de cîte ori îţi stă în putinţă.

Dar, de fapt, vreau încă şi mai puţin: refuzul de a trăi cu îndîrjirea detectării relelor şi strădania de a nu face răul pe care poţi să-l faci. Pare puţin, dar în contextul autohton, e cvasi-imposibil.

Oamenii noştri publici se ocupă de dimineaţa pînă seara cu pescuitul de bube (sau cu inventarea lor), iar dacă pot face cel mai mic rău, se grăbesc să-l facă. Nu lasă nimic pe mîine.

Toate „talentele“ sînt preţuite mai mult decît bunătatea.

De vreme ce bunătatea trece tot mai des drept o specie a prostiei, ziaristul bun e ziaristul arţăgos şi dur, politicianul bun, cel care „înţelege politica“, e politicianul combativ, care ştie să-şi joace muşchii, să strîngă maxilarele şi să manevreze, dezlănţuit, dejecţii, televiziunea bună e cea care face rating pe bază de hărţuială şi caft.

Managerul descurcăreţ, bărbatul macho, femeia macho („de carieră“), adolescentul obraznic, şoferul agresiv, şeful cu mînă de fier, şmecherul, băgăreţul, băşcăliosul, toţi par să aibă o unică strategie: să nu fie luaţi de fraieri, adică să nu apară înconjuraţi de nimbul vetust al bunătăţii.

Suspensia bunătăţii provoacă, inevitabil, suspensia bucuriei, a altruismului, a solidarităţii benefice. E un viciu care se plăteşte scump: distruge şi învrăjbeşte, anesteziază bunul gust, bunul simţ, buna credinţă.

Dacă doi prieteni fac laolaltă o treabă bună, la orizont apare rapid spectrul „găştii“, al „reţelei“, al complotului elitist.

Cîştigă cineva ceva din asta? Nu. Dar rămîne măcar satisfacţia de a lovi şi de a pune răul înaintea binelui.

Scrie cineva o carte bună? Trebuie compromis.

Construieşte cineva o instituţie? Trebuie demolat.

Se publică un autor român în străinătate? Trebuie umblat la dedesubturi jegoase.

Totul trebuie pus într-o lumină putridă, totul trebuie redus la motivaţii impure.

Trăim într-o ţară în care hărnicia şi creativitatea, stricta determinare de a face ceva bun sînt, din plecare, vinovate. Se găsesc oricînd cohorte de netrebnici care să dea cu piatra. Tot soiul de derbedei paranoici şi sterili capătă brusc, dacă ştiu să înjure pe cine trebuie, mai multă credibilitate decît omul cuminte şi merituos.

Nu se mai citeşte. Se fac dosare.

Nu se mai fac analize de text. Se colecţionează suspiciuni.

Pentru a ieşi din acest carusel al deriziunii, n-ar fi nevoie decît de un minim de competenţă, dar, mai ales, de un minim de bunătate.

Bunătatea de a admite, de pildă, că Mircea Cărtărescu nu e chiar o ruşine naţională, că sînt multe de învăţat din cărţile lui Patapievici, că textele lui Liiceanu nu sînt chiar cele mai proaste texte ale culturii româneşti, că a traduce Platon şi Heidegger nu e o treabă de lepădat şi nu e la îndemîna oricui.

Asta nu înseamnă că restul scenei este pustiu, nici că altora le e interzisă cursa spre succes, nici că orice comentariu critic la adresa sus-numiţilor e neavenit. Dar ei trebuie, totuşi, citiţi fără parapon, fără judecăţi gata făcute, fără contextul tranzitoriei lor gesticulaţii politice.

„Scrieţi, băieţi orice, numai citiţi!“ – îmi vine să spun, în maniera lui Heliade-Rădulescu.

Nu înlocuiţi judecata prin stigmat şi argumentele prin enunţuri vide.

Nu deschideţi cartea spunînd: „Ia să vedem cum să-l aranjăm pe stimabilul!“.

Ar fi, de asemenea, potrivit ca aceia otrăviţi de umoare neagră şi dispreţuitori de „autorităţi“ să producă şi ei cîte ceva, cît de cît, în afara unor mici bîţîieli de presă.

Altfel nu ştim cu cine stăm de vorbă.

Iar dacă nu pot produce, să încerce măcar exerciţiul discret al bunătăţii.

Vor descoperi că e mai rentabil.

Andrei Pleşu

– nici aşa, nici altminteri: Despre bunătate.

2 februarie 2008, Dilema Veche.

andrei-plesu

– Ştefan Popa Popa’s –

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

6 Ianuarie 2009 la 13:08

25 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. oamenii au fond bun, instinctele sunt malefice

    evergreenstory

    6 Ianuarie 2009 at 16:22

  2. Om bun, iti multumesc din suflet!

    SMINCHY

    6 Ianuarie 2009 at 16:50

    • Sminchy, tu nu ai pentru ce să-mi mulţumeşti.
      Şi nu era nevoie să mă anunţi, am văzut pe forumul DC unde ai postat vestea bună încă din 5 ianuarie 2009, ora 17.01.
      Credeam că relaţia noastră este de amiciţie. M-am înşelat. Pentru tine eram doar cititorul donator. Pentru tine eram… NIMIC.

      isabellelorelai

      7 Ianuarie 2009 at 09:34

  3. Bunatatea nu e o marfa, negustoria nu e un lucru pe care sa-l acuze un om cu demnitati in stat, bunatatea e numai o ideologie, binele nu exista unde crede plesu, nici raul nu e unde crede el, oamenii nustrii publici?! Talentele sunt pretuite de catre cine mai mult decat bunatatea?

    etc

    radubotta

    6 Ianuarie 2009 at 18:47

  4. Mi-am amintit cum lecturez eu cărţile Oanei. Îmi spun din start: Ia să vedem cum o aranjăm pe stimabila!…

    În altă ordine de idei, am creat un nou proverb, conform căruia: Facerea de bine nu este lucrul cel mai înţelept. Versiunea populară nu pot s-o indic…

    Vania

    6 Ianuarie 2009 at 19:56

    • Unchiu’ Vania, o indic eu pe cea populară, că nu mi-e jenă. 😀
      Unchiu’ Vania: La mulţi ani!

      isabellelorelai

      7 Ianuarie 2009 at 09:42

  5. Poate ca sunt mai multi oameni buni decat se arata, dar ei stau pititi dupa zabrelele rusinii. In lumea asta cainoasa, inclinarea de a face bine sta pe banca rezervelor.

    Amy

    7 Ianuarie 2009 at 10:03

  6. Dan Puric a spus cel mai bine: „Oamenii normali vor deveni o sectă în România.”.

    La fel afirm si eu despre oamenii buni si de bine: „Oamenii buni sunt priviti ca si niste ciudati in Romania!”, dar ce conteaza cum sunt ei priviti de altii, atata vreme cat ei stiu ca este nevoie de ei si de faptele lor?

    Lady Allia

    7 Ianuarie 2009 at 10:15

    • Sandrina, ciudaţi sau fraieri?
      Ştii ce zicea bunică-mea? „Omul care este bun crede că toţi oamenii sunt buni”.

      isabellelorelai

      7 Ianuarie 2009 at 10:20

  7. ciudati. fraieri sunt cei care ii privesc asa si nu inteleg ca rostul omului in lume nu e sa stranga material cat nu poate duce ci sa imparta inclusiv sufletul si trairile!

    Lady Allia

    7 Ianuarie 2009 at 10:24

  8. 🙂 ciudato :D!
    da! au voie si sa planga, pentru ca nu-i asa ca sufletul e si el ciudat? simte si pentru ca simte…ne doare, ne gadila de fericire, ne ingenuncheaza, ne ridica…!

    cel mai tare doare cand „palma sufleteasca” o primim exact de la cine ne-am astepta cel mai putin sau de la cine nu ne asteptam, insa stii ceva? uneori e bine sa o primim din timp…sa stim cu cine avem de-a face…

    hai zambeste ca te alerg de la un post la altul! :)))))

    Lady Allia

    7 Ianuarie 2009 at 10:35

    • Sandrina, corect. Am uitat să-ţi spun că mulţi mă consideră ciudată 😀
      M-a durut, mi-a trecut. Ştii de ce? Eu nu am pierdut nimic.
      Ba mai mult, am câştigat. Pe bune.

      isabellelorelai

      7 Ianuarie 2009 at 10:56

  9. Isabela, ti-am multumit pentru ca am considerat ca am pentru ce. Tu pentru mine nu vei avea cum sa fii vreodata „NIMIC”. Pentru mine relatia noastra trece de amicitie… Pentru mine…
    Imi cer iertare daca ceva din atitudinea mea te-a facut sa crezi altfel…
    Iar despre faptul ca am postat vestea buna pe DC inainte sa pun pe blog sau sa te anunt pe tine si pe ceilalti, vreau sa stii ca motivele sunt cat se poate de obiective si n-au nici o legatura cu supozitia ta – aceea ca nu insemni nimic pentru mine… Daca vrei sa crezi…
    Mi-ar parea tare rau sa te pierd… 😦

    SMINCHY

    7 Ianuarie 2009 at 12:50

    • Andreea, pe bune, atitudinea ta este schimbată total faţă de mine de câteva luni bune. Gândeşte-te puţin…
      Şi aici nu este vorba despre mine. Este vorba despre cei care au făcut ce nici prin gând nu mi-ar fi trecut. Le ştii numele, cred, şi sper că ştii ce eforturi au făcut: Liana Stanciu, Poveştiri adevărate, mii de mailuri, telefoane etc.
      Nu ştiu care sunt motivele alegerii tale şi nici nu mă mai interesează. Aproape că îmi vine să cred că ai ales virtualul în locul realului.

      isabellelorelai

      7 Ianuarie 2009 at 13:09

  10. Draga Isabellelorelai,am citit si eu cu ceva vreme in urma articolul scris de domnul Plesu,acum l-am recitit datorita tie.
    A scris exact asa cum simt eu si vad ca multi simtim la fel.

    g1b2i3

    8 Ianuarie 2009 at 05:26

  11. Isa…nu mai spune asta.
    Cum sa nu conteze? Conteaza!
    Conteaza in primul rand pentru noi, pentru cei dragi noua, pentru cei care cred in noi, pentru crezul nostru ca si entitate sufleteasca!

    Pentru mine conteaza si daca conteaza pentru un om, e deja castigata o batalie! Ca si in pilda cu stelutele de mare ;).

    Lady Allia

    8 Ianuarie 2009 at 14:27

  12. Sandrina, mă refeream aşa, în mare, nu în particular. Dacă e să mă refer la mine, strict ca persoană: pentru mine contează enorm să nu se mai taie brazii. Mi se pare absurd să cumpăr un brad şi apoi să plâng când îl arunc. Mai bine de plastic. La anul îl dau cu deodorant de cameră, cu miros de brad (anul ăsta nu mi-a trecut prin minte 😀 ).

    isabellelorelai

    9 Ianuarie 2009 at 00:41

  13. Cred si eu ca bunatatea e fata luminata a omului, ca oricine poate fi bun, chiar daca umbrele il incearca spre rau.Cum spune asa de „cu sare” domnul Plesu, simplul fapt de a nu face raul e inceputul binelui.Mi s-a spus pe la spate sau prin priviri complice ale preopinentilor si „fraiera”, si „slaba”, si „proasta”, pe langa ca am fost banuita de cine stie ce treburi sau interese malefice chiar, daca am vrut sau am facut un bine cuiva.Poate ca vreo data orgoliul meu s-o fi si revoltat.Dar in final putin mi-a pasat.Traiesc si spre a nu face rau, si spre a face bine celorlalti, chiar de asta ar putea insemna ceva rau pentru mine, prin absurd.In finalul unor versuri pentru copii,la invatarea numerelor, strofa mea suna dupa cum voi scrie mai jos,(,pentru ca asta am invatat eu din viata, dupa ce am facut si rele, lucru pe care il voi regreta mereu):
    „Zece-Foarte bine!
    Excelent!-iti spun.
    De aceasta nota
    Sunt de-am suflet bun.”
    Are dreptate domnul Plesu.Nu pot sa nu ma bucur ca simte si gandeste la fel ca si Parintii Bisericii, ca si sfintii, ca si ceilalti invatatori ai sufletului, buni cunoscatori ai omului si adevarati iubitori de Dumnezeu si de oameni.

    Florica Munteanu Cuc

    15 Ianuarie 2009 at 22:00

    • Doamnă Munteanu,
      Ştiţi, de multe ori este bine să ţi se spună în faţă şi fraieră, şi slabă, şi proastă. Este un fel de corectitudine pe care o apreciez. Mult mai bine decât să fii considerat astfel şi să se profite. Poate că nu orgoliul se răscoală în noi ci instinctul de auto-apărare. Sunt multe de spus. Cazuri şi cazuri…

      isabellelorelai

      15 Ianuarie 2009 at 22:17

  14. […] din sfera filosofiei şi a literaturii, abătându-mă grav de la subiectul scrierii domnului Pleşu. Am folosit citatul doar ca să descriu în cuvinte simple o poveste simplă despre bunătate, de […]


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: