Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Poveşti cu oamenii din stradă

with 13 comments

ionpopescuantena31

Foto Antena 3 – Ion Popescu

– 2008, 31 decembrie –

Bulevardul Camil Ressu, în Bucureşti. In plină amiază, pe o bancă din parcul de pe bulevard, un domn cărunt doarme cu geanta pe genunchi. Deşi afară e frig, este îmbrăcat într-o cămaşă şi o perche de încălţări rupte. Tine în geamantul pe care îl strângea la piept câteva haine. A ajuns pe străzi din cauza unui accident de muncă de pe şantierul pe care lucra. Asta se întâmpla în vara de anul acesta. F.S. a venit din Suceava la Bucureşti în 1989 şi până acum patru luni a lucrat pe un şantier, unde de altfel a avut şi o locuinţă, într-una dintre cabine. Dar, din cauza unui accident de muncă care nu a fost încadrat ca atare, pentru că nu avea carte de muncă la respectiva firmă, a fost concediat şi a rămas pe străzi. „Nu eram angajat legal pe şantierul respectiv şi pentru că mi-am apărat drepturile după accident, am fost dat afară şi am rămas pe străzi”. F.S. are 46 de ani şi a urmat în Bucureşti liceul, a făcut aici armata şi tot aici a lucrat pe şantier. A fost căsătorit, dar pentru că soţia sa a început o relaţie cu un turc, a pierdut şi casa în care locuia. Nu vrea să vorbească despre asta. Este lăcătuş ca meserie şi de câţiva ani lucrează pe şantier, iar acolo a dormit în organizarea de şantier. Acum patru luni a avut un accident de muncă, în urma căruia a avut mâna în gips. „Pentru că nu aveam carte de muncă pe şantier, accidentul de muncă nu a fost declarat legal. M-au ţinut în spital două săptămâni, după care m-au concediat”, ne explică F.S. De aproape jumătate de an, fostul lucrător de pe şantier locuieşte pe străzi, în parcul de pe bulevardul Camil Ressu din Capitală. Tot de atunci nu are nici acte, pe care şi le-a pierdut. Antena 3, Paula Safta, 31.12.2008.

– 2008, 24 decembrie –

Intersecţia bulevardului Regina Maria cu strada 11 Iunie, în Bucureşti, mai exact, în spatele Patriarhiei Române. Un bătrân cu barbă şi îmbrăcat anevoios, dar totuşi cât să-i ţină de cald pe vremea geroasă a lui noiembrie, locuieşte între două fotolii improvizate din paturi şi scaune, câteva haine şi sacoşe agăţate de gardul Patriarhei şi alături de cărţile prozatorilor Cehov şi Novalis. El este nea’ Popescu, care îşi petrece zilele şi nopţile în spatele Patriarhiei, de 11 ani. După ce a lucrat la Casa Scânteii şi a pierdut casa de la ICRAL, a ajuns pe străzi. Ion Popescu are 65 de ani şi îşi petrece bătrâneţea între cărţi de Cehov şi Novalis, pe un trotuar din spatele bisericii Patriarhiei. Soţia sa a murit în 1995, iar mama lui, doi ani mai târziu. A avut două apartamente, dar pe care le-a pierdut. „Am avut un apartament lângă Herăstrău împreună cu o soră vitregă, dar ea a vândut casa, a plecat şi nu a împărţit banii. Am mai avut o casă care a aparţinut de ICRAL, tot în zona Patriarhiei, dar care a fost retrocedată”. Nea’ Popescu este sudor ca meserie, dar a lucrat în mai multe locuri şi a avut mai multe îndeletniciri de-a lungul timpului. A lucrat la rotativa tipografiei din Casa Scânteii câţiva ani buni, apoi a mai lucrat la un depozit de frigidere, ca paznic, iar acolo avea şi un loc în care să dorm. Dar şi-a pierdut în timp toate locurile de munca, din cauza depresiei pe care a avut-o după ce a murit mama sa şi astfel nu s-a mai putut apuca de muncă. Ion Popescu are o fată, iar din partea ei are o nepoată în vârstă de trei ani, dar pe care le vede rar. „Fata mea are 23 de ani şi trece printr-un divorţ. Chiar acum câteva luni a trecut să mă vadă, dar nu are cum să mă ajute”, adaugă nea’ Popescu. Fostul lucrător la Casa Scânteii trăieşte din ceea ce primeşte de la echipa Samusocial din România, adică haine, tratament şi mâncare, sau de la trecători. Ultima oară, echipa Samusocial i-a adus lui Ion Popescu un căruţ rotativ care să-l ajute să-şi care lucrurile, pentru că anul trecut, nea’ Popescu a avut degetele de la picioare degerate şi a suferit o operaţie. Antena 3, Paula Safta, 24.12.2008.

– 2008, 20 decembrie –

Condamnaţii de pe străzi

Un cerc vicios al lipsurilor îi ţine pe oamenii fără adăpost la limita supravieţuirii. Prezenţe respingătoare pentru ceilalţi, cetăţenii fără domiciliu se roagă pentru o iarnă călduroasă. „Vreţi să dormiţi aici la noapte? Hai, veniţi cu mine, mai în faţă, curaj, trebuie să mai fie loc!“. Tânăra binevoitoare care m-a împins, protectoare, spre administraţia Centrului de Urgenţă pentru persoane fără adăpost are 23 de ani. O cheamă Daniela Petre şi locuieşte de doi ani pe străzi. Părinţii au murit, iar din cei opt fraţi şi surori, doi au decedat, iar restul sunt împrăştiaţi la centre de plasament. Peste 50 de oameni au parte, după multă vreme, de un pat cu aşternuturi curate şi un loc încălzit. Aceste lucruri, elementare pentru cei mai mulţi dintre noi, sunt un lux pentru locatarii Centrului de Urgenţă pentru persoane fără adăpost de la Spitalul Municipal. „Mâine o luăm de la capăt, care pe unde poate. O să merg în piaţă, o să întreb oamenii dacă nu au ceva de cărat sau orice altceva, să fac un ban. Dacă nu am noroc, o să o iau la picior prin oraş, poate găsesc aluminiu, fier vechi“, spune Florin Velea, 49 de ani. El a prins un loc în adăpostul „Pinul“, alături de alţi cinci bărbaţi. Munca la negru, singura soluţie. Am fost tipograf, am lucrat toată viaţa la Fabrica de Timbre. După ce a preluat-o Poşta, am fost disponibilizaţi în masă. Am mai muncit de atunci ca sudor, dar s-a terminat în momentul în care am rămas fără casă. Acum, lucrez cu ziua la Piaţa Bobocica“, povesteşte Marian Florescu, 48 de ani. Întâmplarea care l-a aruncat, în urmă cu şapte ani, în stradă a fost divorţul. Privirea inteligentă rămâne uneori aţintită în pământ, iar chipul capătă o expresie de neputinţă. „Nu ştiu ce am putea să facem, dacă există vreo soluţie“, spune el dând glas unui gând comun. „Am decăzut“, îi răspunde Florin Velea. În vocea lui nu e nici durere, nici resemnare, doar o constatare crudă. Sunt mulţumiţi că, măcar pentru această noapte, au unde dormi. Dar sunt conştienţi că peste câteva ore se vor întoarce sub cerul liber, în ger. Adăpostul de la Spitalul Universitar a costat circa 6.000 de euro. Beneficiarii sunt cazaţi în regim de urgenţă, numai pe timpul nopţii şi au dreptul la 5 vizite pe lună. Pentru fiecare persoană se cheltuiesc zilnic 25 de lei. Oamenii primesc seara ciorbă şi felul doi, iar dimineaţa un sandvici şi un ceai. Cerc vicios: fără casă, buletin, serviciu. E foarte posibil ca figurile lor să vă fie familiare. Este femeia cu părul vâlvoi pe care aţi văzut-o mergând dezorientată sau omul bărbos pe care l-aţi surprins umblând în tomberon, bătrâna care cerşeşte la metrou, bărbatul care te face să-ţi ţii respiraţia şi te dezgustă când se urcă în tramvai să se încălzească. Ei sunt oamenii care nu plătesc amenzi. Două cuvinte scrise pe o foaie parafată dovedesc controlorilor RATB că nu au unde să trimită amenda: „Lipsă spaţiu“. Nu mai au case. Din această cauză nu au nici acte. Iar liniuţa trecută în dreptul domiciliului provoacă neîncredere oricărui angajator. Nu pot avea serviciu. Sunt într-un cerc vicios în care trăiesc de azi pe mâine. „La noi, bobocii nu se numără toamna. Se numără primăvara. Atunci ne uităm unii după alţii şi vedem câţi am mai rămas“, glumeşte cinic Florin Velea. Aruncaţi în stradă, respinşi de societate. Potrivit reprezentanţilor fundaţiei Samusocial, peste 5.200 de adulţi trăiesc pe străzile Capitalei. Cele 330 de locuri din adăposturi sunt ocupate şi au o lungă listă de aşteptare. Dintre cei care dorm sub cerul liber, 60% nu au acte şi doar 1% beneficiază de o formă de venit stabil. „Provin din familii evacuate, sunt bărbaţi divorţaţi, bătrâni care nu mai fac faţă cheltuielilor, persoane cu probleme de sănătate mintală sau escrocaţi“, spune Mirela Alexe, director executiv al ONGului. Persoanele fără adăpost au dreptul la o bursă de 92 de lei lunar, cu condiţia să facă 72 ore în folosul comunităţii şi să îşi depună dosarul la asistenţa socială. Aberant, costul dosarului e mai mare decât valoarea ajutorului. Bucureştenii care descoperă în dulapuri haine groase de care nu mai au nevoie le pot dona la Samusocial, la sediul din Bd. Iuliu Maniu, nr. 2, sector 6. Puteţi face donaţii şi în lei în contul IBAN RO90BRDE441SV27029804410, deschis la agenţia BRD-GSG/Carol Bucureşti. Şansă. Peste 50 de persoane se refugiază în fiecare noapte în aceste gherete. Iubire de poveste la gară. Costel şi Daniela sunt împreună de doi ani. Tot de atunci locuiesc în stradă, la Gara de Nord. Muncesc cu ziua pe unde apucă. Daniela spală podelele într-o cantină şi primeşte, o dată la două zile, trei mese calde. Bărbatul cu care îşi împarte culcuşul de la gară are 33 de ani şi a renunţat la casa în care locuia împreună cu părinţii, ca să n-o lase singură pe fată. „Am dus-o acasă, dar nu au vrut-o. Mi-au zis că nu vor să primească în casă o orfană de pe drumuri. Ce era să fac? Am plecat eu, am crezut că o să reuşim să ne facem un rost. De doi ani stăm pe unde apucăm“, povesteşte cu durere Costel. Daniela e acum însărcinată pentru a doua oară. A pierdut prima sarcină în urma unei bătăi primite de la o angajată a gării. Ar fi vrut un copil, dar se întreabă cum ar putea să-l aducă pe lume în situaţia asta. „Vreau să muncesc, fac orice, dar să avem şi noi o viaţă normală, să ne spălăm, să avem haine curate, să am unde să fac o mâncare caldă“, spune fata cu lacrimi în ochi. Evenimentul Zilei, Raluca Petrescu, 20.12.2008.

– 2008, 20 decembrie –

Femeia care îşi poartă viaţa într-o sacoşă

EVZ vă spune o poveste adevărată despre o femeie care nu mai are casă şi nici nu primeşte alta pentru că nu e căsătorită, handicapată şi n-are copii. Are doar o sacoşă. V-aţi săturat de ştirile cu politicieni care nu mai ştiu nici câte case au, nici unde? Vă enervează reclamele la credite pentru apartamente din care vă zâmbesc fals actori de duzină care se prefac fericiţi? Vă propunem o revenire în lumea reală, cu oamenii ei trişti, care au pierdut tot, pentru care Dumnezeu ia forma concretă a unui adăpost de frig sau a unei supe calde. E destinul chinuit al unei doamne care nu are nevoie să scrie  – ca Elena Udrea pe blog, în latină – că toate ale ei le poartă cu ea. Georgeta Toma are 54 de ani şi o sacoşă în care plimbă totul printr-un Bucureşti mizerabil, printre oameni plictisiţi şi grăbiţi, incapabili să înţeleagă o iotă din tragedii. Pentru Georgeta Toma, bunurile personale se numără simplu: două prosoape, o pijama, o fustă şi cinci bluze. Atât. Viaţa în trei schimburi. Povestea ei începe la vârsta inocenţei: 17 ani. În 1971, Georgeta Toma era o adolescentă săracă într-o familie cu şase copii dintr-un sat românesc (întâmplător Mihăileşti, Buzău; putea fi oricare). Opţiunile nu erau prea multe în socialismul românesc, care se dezvolta fervent multilateral. Soarta a adus-o în „marele oraş”, ca muncitoare la fabrica de pâine Titan. Dacă muncitorii de la fabrica de pâine Titan şi-ar scrie memoriile, titlul ar fi previzibil: „Viaţa în trei schimburi”. Apoi, la fel ca în „Liceenii”, au urmat altele şi altele: s-a transferat la „Arta Modei”, apoi a naufragiat, inevitabil, la APACA, portul marilor speranţe moarte. Aici s-a înscris pe listele de locuinţe. Pe listele de la APACA, locuinţe se dădeau numai familiilor cu copii. În 1985 s-a mutat cu chirie într-o casă de pe Baba Novac. Avea două camere ca vai de ele, fără tablă pe acoperiş. Proprietara i-a promis că poate cumpăra cele două camere, când va strânge bani destui. Alungată de adventişti. După cinci ani, la expirarea contractului, lumea era alta. Fiica proprietăresei, o adventistă stabilită la New York, a vrut să-i dea afară pe toţi chiriaşii. În proces a apărat-o Paula Iacob. L-a pierdut. În ’93, tribunalul a dat sentinţa definitivă de evacuare. A plătit şi daune: o sumă de bani pentru care s-a împrumutat la toate neamurile. Casa de pe Baba Novac a devenit sediu pentru un lăcaş de cult adventist. În ’92, după ce APACA s-a divizat în societăţi private, listele pentru locuinţe au fost desfiinţate şi trimise la primării. De atunci a făcut memoriu la primăria sectorului 6, de care ţinea APACA, însă dosarul ei s-a plimbat între birourile funcţionarilor mărunţi, ca un duh rău. A ajuns înapoi la Primăria Capitalei. Pe atunci plătea 500 de lei ca să stea cu chirie într-o cămăruţă. Astăzi nici vorbă de bani pentru chirie. Are pensie de 400 de lei, dar nu şi-a pierdut simţul umorului: „Plăteşti 200 de euro chirie şi mai mănânci cucu”. Are 16 ani de când bate drumul spre primării. Din 2001, merge la sectorul 3: „În fiecare an mă verifică, îmi cer cazierul şi talonul de pensie”. Până atunci, au curs multe secvenţe ca în cărţile clasicilor ruşi, cu mujici umiliţi de administraţia inumană: „Am aşteptat, am plâns, m-am rugat, am făcut crize, am rupt uşile la primărie, cât m-am rezemat de ele, aşteptând să-mi vină rândul”. Mereu a aşteptat să-i vină rândul, şi mereu a auzit acelaşi lucru: „Data viitoare, data viitoare…”. Firesc, a clacat nervos. A ajuns la spitalul 9. Un doctor i-a zis: „Doamna Getuţa, Dumnezeu n-o să te lase şi o să te ajute. Te rog frumos, rămâi cu mintea trează, că altfel te bat copiii cu bolovani pe stradă. Înnebuneşti, fetiţo!”. Salvarea nu putea veni decât de Sus. Între spitalul de nebuni şi biserică. După ce a fost internată şase luni într-un spital de boli nervoase, fără casă, fără soţ sau copii, Georgetei Toma nu îi mai rămânea nimic. Adică totul: credinţa. A mers la biserică, la Mihai Vodă, la Podul Izvor. Aici şi-a găsit şi alinarea, şi tot aici şi gazdele la care înnoptează, după ce preotul „girează moral” pentru ea. „Eu am câştigat prin cinste încrederea oamenilor de a mă primi în casele lor. Dacă nu era aşa, ajungeam cerşetoare pe stradă”. Pentru ea, Bucureştiul e un oraş cu colţuri multe şi întunecate. A ajuns în fiecare din ele. N-a stat niciodată pe stradă să cerşească. A muncit pentru oamenii care i-au oferit un acoperiş. Pentru cei care nu mai au încredere în justiţia românească, aflaţi că răul se taie de la rădăcină: „Am cunoscut la biserică o tânără care a făcut puşcărie după ce a ocupat ilegal un apartament dintr-un bloc părăsit. Erau nişte blocuri confort 4, în spatele pieţei Rahova. Erau mai mulţi acolo. Când venea poliţia, nu deschideau uşa. Stingeau becurile. Pentru că au tras ilegal lumină, s-a considerat furt în dauna statului”. Mâna lungă şi păroasă a legii nu te lasă nepedepsit. Tânăra a ajuns la Târgşor. Şase luni de închisoare. Georgeta Toma a stat şi la o bătrânică într-o casă naţionalizată pe Strada Roma. „A vrut să mă ia să-i ţin de companie. Să o duc la teatru, în parc, la doctor. În schimb, urma să-mi dea o cameră la subsol”. Nu s-a putut. Vecina bătrânei, o doamnă care stă mai mult la vila din Snagov, are la subsol saună. N-a vrut să fie deranjată de prezenţa unui chiriaş. „Tot subsolul ăla e gol şi n-au vrut să-mi dea o cămăruţă. Sunt sute de apartamente în oraşul ăsta care sunt folosite pe post de uscătorii, iar oamenii stau în stradă”. Finalul cade, greu ca întrebarea Georgetei Toma: „Unde e dreptatea pe lumea asta? ”Doamnă, de ce nu vă măritaţi?” În prezent, Georgeta Toma locuieşte la o doamnă, într-o casă părăginită din Bariera Vergului. Pentru o cămăruţă înghesuită dă jumătate de pensie. Parte a înţelegerii: trebuie să văruiască. A mai făcut asta: „Mai demult am stat la o mansardă, într-o cămară de 2 pe 2, pe care am văruit-o, am aranjat-o, i-am băgat gaze. După ce au văzut ce frumos am făcut, proprietarii m-au invitat să plec”. Uneori, mai merge la Mihăileşti să aibă grijă de mama bolnavă. Din casa părintească îi vor reveni moştenire câţiva metri pătraţi. Merge, ritualic, şi la primărie. E de-o viaţă pe listele „de aşteptare”. A avut parte de multe „sfaturi”. Dialogul următor nu e inventat de o minte perversă care scrie o scenetă horror. E adevărul. Un fost viceprimar de la sectorul 3: „Dumneavoastră sunteţi pentru spaţiu locativ? Doamnă, eu vă văd o femeie frumoasă, deşteaptă. Noi dăm la handicapaţi”. „Domnule, şi eu ce trebuie să fac? Să rămân fără o mână, fără un picior, ca să am şi eu un acoperiş deasupra capului? Sunt cetăţean român, plătesc şi eu impozite. Nu fur, nu înjur, nu drăcui. Am nevoie măcar de un perete. Restul de trei îl fac eu. Şi nu, nu mă ia nimeni de nevastă, că nu am casă”. Alt funcţionar de la primărie o dojenea tot pentru că e bine, sănătoasă, şi o îndemna să-şi „facă un rost”, că, uite, el a ridicat cu un miliard o casă pe care o va lăsa copiilor. L-a întrebat cu furie bine strunită: „Chiar nu vă e ruşine să-mi spuneţi că aţi dat un miliard?”. A răspuns: „De ce nu vă căsătoriţi, căsătoriţi-vă şi aveţi, şi casă, şi maşină, şi bărbat şi vi se vor rezolva toate problemele”. Georgeta Toma a cedat nervos: „Eu nu vin la primărie ca să-mi caut bărbat. Că fac eu cerere şi-mi iau singură. Mi-a zis că nu sunt singura care sunt în stradă, să plec”. Nu urcă niciodată pe listă. Nu e caz social. Şi nici nu are familie. Pentru Georgeta Toma, viitorul e tot în replica pe care o aude de peste cincisprezece ani: „Da’ de ce n-aveţi casă, că înainte se dădea…”.„M-am descurcat întotdeauna, nu a existat noapte în care să n-am unde să dorm. Dar asta nu e viaţă”Georgeta Toma, femeie fără locuinţă. Evenimentul Zilei, 20 Decembrie 2008, Livia Cimpoeru, Andrei Crăciun.

– 2008, 22 decembrie –

In absenta adaposturilor de noapte, boschetarii Sucevei innopteaza pe unde pot. O femeie, bolnava psihic, isi petrece noptile de ceva timp pe casa scarilor in Spitalul de Urgenta. Dramele boschetarilor Sucevei, multi dintre ei bolnavi psihic, nu mai impresioneaza nici autoritatile locale, de la administratie pana la sistemul sanitar, nici sucevenii care dau zilnic nas in nas cu ei. In Suceava nu exista adaposturi de noapte. Boschetarii Sucevei sunt o problema trecuta la dosare clasate de autoritatile locale, de la administratie pana la sistemul sanitar sucevean. Dat fiind faptul ca in Suceava nu sunt adaposturi de noapte pentru „oamenii strazii”, acestia sunt tolerati pe unde isi gasesc un locusor, gara, spitalul, autogara, etc. Multi dintre ei sufera de afectiuni psihice, fiind fostii pacienti ai sectiilor de psihiatrie. La ora actuala sunt lasati sa umble liberi fara supraveghere medicala si implicit fara tratament. Probabil autoritatile locale isi vor deschide ochii atunci cand se va intampla vreo nenorocire, cand vor comite vreo crima sau vor atenta la viata vreunui trecator, gesturi dictate de sufletul macinat de boala. Pana atunci boschetarilor nu le ramane decat sa-si poarte singuri de grija si sa spere ca va mai trece inca o iarna fara sa inghete. In Gara Itcani calatorii garniturilor de tren s-au obisnuit deja cu un barbat imbracat sumar care ii intreaba insistent cat e ceasul si se tanguie dupa o tigara pana ce vreun sucevean mai milos ii satisface pofta de tutun. Nu-ti trebuie experinta unui medic pentru a-ti da seama ca barbatul sufera de o boala psihica, o suferinta a sufletului care se dezvolta latent. Drama barbatului trece neobservata de calatori, de conducatorii garii si chiar de politistii care patruleaza prin zona. In Gara Burdujeni un alt boschetar isi face veacul. Rade, spune glume cui vrea sa-l asculte si bate peronul garii la nesfarsit. Mai mult ca sigur barbatul, de asta data ceva mai trecut de anii vietii, este tot un fost pacient al medicilor psihiatri. Odata iesiti de pe portile spitalelor, monitorizarea pacientilor cu afectiuni psihice sisteaza. Daca nu revin la consult sau familia nu le poarta de grija, autoritatile nu-i monitorizeaza pe cei cu astfel de boli. O femeie, bolnava psihic, isi petrece noptile de ceva timp pe casa scarilor in Spitalul de Urgenta. O alta drama la fel de elocventa si tratata cu aceeasi indiferenta este cea a unei femei care isi petrece noptile friguroase in Spitalul Judetean de Urgenta. Povestea femeii nu a ajuns si la urechile conducerii institutiei, s-a oprit undeva intre paznici, administratori, liftieri si angajatii Sectiei de Chirurgie Generala. Liftierii ne-au spus ca o stiu, ca vine sa doarma in spital, mai ales in noptile friguroase. Uneori isi mai petrece si zilele langa liftul de la nivelul III, unde functioneaza Sectia de Chirurgie Generala, accesul fiind pe la Urgente. Paznicii s-au plans ca au probleme cu femeia ca nu renunta la obiceiul de a innopta in spital. Potrivit angajatilor este o fosta pacienta a spitalului, context in care cunoaste caile de acces in spital si locurile mai retrase. Sufera de o afectiune psihica, spun liftierii. Paznicii au precizat ca nu are acte si nu-si declara niciodata identitatea. „O dau paznicii afara, dar cand e frig ti se face mila ca nu are unde sa se duca. Uneori mai primeste si de mancare. Nu stiu cum o cheama, dar e o fosta pacienta a spitalului”, ne-a povestit un liftier. Tot printre angajati umbla zvonul ca femeia a fost data afara din propria casa, un apartament, chiar de copiii ei si atunci si-ar fi pierdut mintile. „De vreun an e asa. Eu o stiu de cand venea la spital cu vreo cunostinta, era o doamna bine”, precizeaza o liftiera. „Am solicitat sprijinul Politiei si o dam afara din spital de fiecare data, pentru ca nu avem voie sa tinem boschetari, dar ea recidiveaza”, spune Constantin Timofticiuc, directorul dministrativ. Nici paznicii si nici administratorii nu-si amintesc cand au solicitat ultima data sprijinul politistilor. „Politistii o iau, o tin acolo catva timp, dupa care ii dau drumul si ea vine la spital pentru ca nu are unde sa se duca”, a povestit un paznic. Reprezentantul spitalului aprecizat ca, „pentru un oras atat de mare ca Suceava este inadmisibil ca nu dispune de un adapost de noapte pentru oamenii strazii.” „Pana la aceasta ora, iarna aceasta, nu am avut nicio solicitare„, spune Narcisa Marchitan, sefa Directiei de Asistenta Sociala. Nici Politia nu are rezolvare pentru boschetari. Cand sunt solicitati ii duc la sectiei si ii identifica, dar uneori nici nu mai sunt solicitati, pentru ca daca boschetarii nu au savarsit nicio infractiune nu exista nicio sanctiune si nici nu e de competenta lor sa le rezolve dramele. Purtatorul de cuvant al Inspectoratuilui de Politie Judetean (IPJ) Suceava, Alin Botezatu, a precizat ca, daca boschetarii nu au savarsit nicio infractiune, politistii nu au ce le face. Sunt dusi la sectie, sunt identificati si daca nu au savarsit nicio fapta de natura penala li se da drumul si iar ajung pe strada. Tot sursa citata a precizat ca in astfel de cazuri este solicitata Directia de Asistenta Sociala, dar dat fiind faptul ca nu exista adaposturi pentru adulti, nu exista nici solutii pentru sucevenii care nu au un acoperis deasupra capului. Sefa Directiei de Asistenta Sociala a precizat ca atunci cand sunt informati fie de autoritatile locale, fie de suceveni le asigura oamenilor strazii locuri in unitatile medico-sociale sau in caminele de batrani. Anul acesta s-au inregistrat doua astfel de cazuri, un batran care locuia intr-o masina a fost internat in unitatea medico-sociala Brosteni, dat fiind faptul ca batranul are si pensie si un barbat de 56 de ani este ajutat de Primaria Municipiului Suceava pentru a-si plati o gazda in zona Itcani. Ziarul de Iaşi, Delia Avădanei, 22.12.2008.

– 2008, 4 decembrie –

Oamenii nimănui. Fie că îi vezi pe stradă cerşind sau tremurând, fie că se adăpostesc în diverse cotloane, boschetarii sau oamenii străzii, aşa cum sunt numiţi, există şi în Slatina. Ei reprezintă un fenomen care cu greu poate fi stăpânit de autorităţi. Primăria Slatina se confruntă cu lipsa unui adăpost destinat acestor persoane, precum şi cu lipsa unui spaţiu în care aceşti oameni ar putea să ia, o dată pe zi, o masă caldă. Zeci de oamenii ai străzii devin peste noapte o problemă pentru autorităţi, numai atunci când temperaturile scad din termometre. În lipsa unui centru pentru găzduirea lor pe timpul nopţii, vremea friguroasă împinge boschetarii către Gară sau spital „adăposturile“ preferate de ei în această perioadă a anului. Imediat cum începe sezonul rece Unitatea de Primire Urgenţe din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă este luată cu asalt de astfel de oameni, în timp ce, Direcţia de Asistenţă Socială din cadrul Primăriei Slatina se descurcă cum poate. În plin sezon rece, conducerea direcţiei susţine că este pregătită pentru a le întinde o mână de ajutor acestor oameni. „Având în vedere că spre sfârşitul săptămânii se anunţă o răcire a vremii, vom forma un echipaj cu mai mulţi asistenţi sociali pentru a identifica aceste persoane. În acelaşi timp, le vom duce ceai cald şi sandvişuri. La nivel de primărie, nu avem un spaţiu pentru a le asigura o masă caldă“, a explicat directoarea adjunctă a instituţiei, Mihaela Bîscoveanu. Direcţia are deja nişte repere, mai multe zone din oraş în care s-au aciuat oamenii străzii. „Vom merge în mai multe zone ale oraşului, pentru că ştim unde se adăpostesc. Vom merge în zona Zahana, Gară şi Transbuz“, a dat asigurări Bîscoveanu. 20 de boschetari în evidenţele primăriei. Nici anul trecut primăria nu a reuşit să îi înduplece pe oamenii străzii să meargă la familiile lor. „Anul trecut, am depistat în jur de 20 de persoane care trăiau în stradă. Deşi proveneau din alte localităţi sau judeţe, Fălcoiu, Corabia, Brăila, Buzău, nu am reuşit să îi reintegrăm în familii. Am mers cu ei la poliţie, dar fără rezultat“, a mai spus ea. UPU, adăpost pentru oamenii străzii . La Unitatea de Primire Urgenţe (UPU) a Spitalului Judeţean de Urgenţe (SJA) Slatina au început deja să se prezinte, din cauza frigului, persoane din rândul boschetarilor, spun medicii. Aduşi cu ambulanţa din gară sau de pe stradă, aceştia ajung la spital cu stări lipotimice, îngheţaţi şi înfometaţi şi, de cele mai multe ori, uită să mai părăsească unitatea medicală. „Nu au nimic din punct de vedere medical, dar faptul că nu există un adăpost social în Slatina face ca aceşti oameni să cadă pe capul spitalului. Noi le acordăm îngrijiri medicale, le punem perfuzii, îi încălzim când sunt îngheţaţi, dar nu putem să-i găzduim şi nici să-i internăm, pentru că nu au acte. Unii dintre ei stau şi câte două sau trei zile la UPU. Ne este normal aşa ceva. În primul rând este un disconfort pentru ceilalţi pacienţi. Aproape de fiecare dată când avem un astfel de pacient, trebuie să dezinfectăm secţia, pentru că sunt murdari, au paraziţi şi astfel perturbăm activitatea medicală“, a spus doctoriţa de la Urgenţe, Ecaterina Buzău. „Am semnalat această problemă Primăriei Slatina încă de acum trei ani, pentru că ei trebuie să o rezolve. Degeaba însă. A venit frigul. Acum o să ne confruntăm cu din ce în ce mai multe astfel de cazuri“, a adăugat Ecaterina Buzău. Un adăpost ar rezolva problema. Existenţa unui adăpost care să găzduiască pe timpul nopţii aceşti oameni ar rezolva problema. „Primăria ştie că ne confruntăm cu asemenea situaţii. Sperăm ca în viitor să construiască un adăpost de noapte pentru aceşti oameni ai străzii şi un centru pentru victimele violenţei în familie, investiţii care sunt prinse în strategia de dezvoltare durabilă a oraşuli“, a declarat directoarea adjunctă a Direcţiei de Asistenţă Socială. Nici cele aproximativ 400 de persoane din Slatina, înscrise pentru a primi cantină socială, nu beneficiază de masă caldă. Primesc de câţiva ani, o dată pe lună, provizii de hrană rece. Gazeta de Olt, Dana Mihăilă şi Maria Păun, 4.12.2008.

– 2008, 24 noiembrie –

Îngheată…oamenii străzii. Roman. Temperaturile scăzute de la sfîrsitul săptămînii trecute au făcut victime. Acestea au ajuns la spital, cu degerături si hipotermie. Doi romascani fără adăpost au primit îngrijiri medicale la sfîrsitul săptămînii trecute, la Centrul de Primiri Urgente din cadrul Spitalului Roman. Costică D., în vîrstă de 60 de ani, a ajuns la Serviciul de Primiri urgente aproape înghetat sîmbătă seara, 22 noiembrie. Acesta a fost diagnosticat cu stare de hipotermie si a primit tratamentul corespunzător si lichide fierbinti pentru reechilibrarea organismului. Petrică C., în vîrstă de 45 de ani, a avut de suferit din cauza frigului din noaptea de 22 spre 23 noiembrie. Acesta a fost diagnosticat cu degerături la picioare si a rămas la stabilizare, în atentia cadrelor medicale. „Ca în fiecare an, persoanele fără adăpost apelează la îngrijiri, din cauza degerăturilor sau a hipotermiei. Sînt oameni care au nevoie de un pat si o masă caldă, în afara îngrijirilor pe care le necesită. Cele două persoane care au ajuns la Serviciul de Urgente, la sfîrsitul săptămînii trecute, suferă si de afectiuni cronice. Mai mult de atît, oamenii străzii vor ajunge din nou la urgente pentru că lipsa unui adăpost stabil nu le poate decît agrava starea de sănătate“, au precizat cadrele medicale de la CPU. Romascanii care au fost internati în această perioadă la Spitalul Roman au sustinut că în fiecare sectie ar trebui să existe dozatoare cu ceai la care să aibă acces pacientii. „Un ceai cald ar rezolva multe din problemele de sănătate ale pacientilor internati. Zilele trecute am vizitat o rudă bolnavă care mi-a spus că nu are cine să-i aducă un ceai cald. Sînt multi bolnavi din afara localitătii care nu prea sînt vizitati de către rude si ar avea nevoie de lichide fierbinti“, a spus Mihai Horga, din Roman. Monitorul de Neamţ, L. Buga, 24 noiembrie 2008.

– 2008, 6 noiembrie –

Spitalul de urgenţă, casa lui nea Puiu

Nea Puiu, asa cum ii spun colegii de salon, are 60 de ani. De loc, este din Bucuresti, iar ultimele 10 luni din viata si le-a petrecut la Spitalul Universitar de Urgenta din Capitala (SUUB). „Am fost internat in ianuarie 2008. Eram in coma. Sufar de diabet si medicii au decis sa-mi amputeze picioarele pentru a-mi salva viata”, povesteste barbatul. Dupa ce s-a facut bine ar fi trebuit sa paraseasca institutia sanitara, dar nu mai avea unde sa se duca. „Sotia mea a murit. La fel si fiul. Am fost incurcat cu o femeie, mi-am vandut casa si m-am mutat la ea. Nu m-a mai vrut inapoi pentru ca am ajuns infirm”. Rudele si prietenii i-au intors, la randul lor, spatele. Ofteaza. „Toti se feresc de mine. Am ajuns o povara”. Asa a devenit spitalul „casa” lui, iar personalul medical „familie”. „Sunt tratat foarte bine. Imi place sa citesc, ma plimb foarte mult prin spital si seara ma uit la televizor in cabinetul asistentelor. Bine, ca si eu sunt cuminte si nu deranjez pe nimeni”, ne-a spus nea Puiu. Trei persoane abandonate saptamanal. Barbatul nu este nici primul, nici ultimul caz de acest gen din spital. Potrivit asistentului social Olga Cursaru, saptamanal, cel putin trei persoane sunt abandonate in aceasta unitate sanitara. „La inceput, rudele vin, vorbesc cu medicii, dupa care, sub pretextul ca se duc sa aduca de acasa o pijama sau mancare, pleaca si nu se mai intorc. Noi semnalam toate cazurile sociale la Directia de Asistenta Sociala a Sectorului 5, care, din pacate, ne trimite acelasi raspuns. Si anume ca pe raza sectorului nu exista camine pentru varstnicii abandonati in spital”, ne-a spus Olga Cursaru. Gasirea unui loc in caminele existente in celelalte sectoare reprezinta insa o munca de Sisif, in conditiile in care sunt sute de dosare care asteapta la rand. „In momentul de fata, nu exista o lege care sa oblige institutiile publice sa preia astfel de cazuri. Nu este specificat nicaieri cine ar trebui sa alerge pentru intocmirea dosarului unei persoane abandonate”, a adaugat Olga Cursaru. Solutia: asezamintele medico-sociale. Prof. Gheorghe Iana, managerul SUUB, ne-a spus ca pentru ingrijirea unei persoane fara adapost sau cu probleme sociale, spitalul cheltuieste lunar 1.400-1.500 de lei. La camera de garda a spitalului vin circa 50 de astfel de persoane in fiecare luna. „O solutie pentru degrevarea spitalelor de astfel de cazuri ar fi infiintarea unor asezaminte medico-sociale, in parteneriat cu primariile de sector si unitatile sanitare de pe raza acestuia”, ne-a spus Gheorghe Iana. Primaria ar trebui sa subventioneze costurile de intretinere si mancare, iar spitalul, sa asigure centrul de permanenta cu medici specialisti. O zi de cazare in aceste institutii ar fi de patru ori mai ieftina decat intr-un spital. Psihiatria, adapost pentru saraci. Nici in alte institutii sanitare situatia nu este alta. Spitalul de Psihiatrie „Al. Obregia” din Bucuresti, cea mai mare unitate de profil din tara,  s-a transformat in adapost pentru persoanele abandonate. Directorul medical al institutiei, dr. Radu Mihailescu, ne-a spus ca cel putin 100 de pacienti, din cei 1.500 internati sunt cazuri sociale. „Este vorba de persoane cu tulburari psihice, care ar fi fost externate daca ar fi existat un suport social din punctul de vedere al bolii. Noi avem insa cativa asistenti sociali care se straduiesc sa le identifice rudele. In principiu, comunitatea locala ar trebui sa se implice, insa nimeni nu intreprinde nimic in acest sens. Am avut pacienti care au stat cu anii internati, pentru ca in spital le era mai bine decat pe strada sau acasa”, a spus prof. Mihailescu. Fonduri europene pentru adaposturi.Un asezamant medico-social poate fi infiintat cu cel mult 300.000 de euro, prin accesare de fonduri europene. El poate functiona intr-o gradinita sau intr-o centrala termica dezafectata si poate servi atat persoanelor abandonate sau cu probleme sociale, cat si bolnavilor cronici, incurabili, care nu pot fi tratati nici in spital, nici acasa„, ne-a explicat medicul Gheorghe Iana. O solutie ar fi infiintarea unor asezaminte medico-sociale, in parteneriat cu primariile de sector si unitatile sanitare de pe raza acestuia. Adevărul, Mihaela Dădăcuş, 6.11.2008.

– 2008, 18 septembrie –

Oamenii străzii, alungaţi şi de pe străzi. Bacău. Poliţia Primăriei a demarat o amplă campanie de distrugere a adăposturilor improvizate de oamenii străzii în municipiu. În ultimele săptămîni au identificat, direct sau prin sesizări venite de la cetăţeni, un număr de 24 de astfel de locaţii. Numai ieri au fost dezafectate 5 adăposturi situate pe străzile Stadionului, Alecu Russo, Cornişa Bistriţei. „Aici trona o mizerie de nedescris, improvizaţii de locuri de dormit, articole de îmbrăcăminte murdare aruncate la voia întîmplării şi mirosuri pestilenţiale. Multe sesizări s-au primit de la cetăţenii din zonele respective, care nu mai puteau suporta mizeria de nedescris şi eventualele focare de infecţie ce ar rezulta din tolerarea acestora”, spune Florin Podoleanu, purtător de cuvînt al Poliţiei Primăriei. Unul dintre adăposturile improvizate a fost depistat chiar în incinta Catedralei Catolice din centrul Bacăului. Mai multe persoane care-şi făceau veacul pe străzi au reuşit să pătrundă în incintă pe o poartă din fier. Agenţii locali au aplicat şi 12 amenzi, în valoare de 1.200 lei şi cu sprijinul celor de la Serviciul Parc Auto din Primăria Bacău, hainele şi improvizaţiile au fost ridicate şi transportate la groapa de gunoi a oraşului Bacău. Poliţia Primăriei spune că nu se va opri aici. „Acţiunile pe această linie, demarate în acest an, vor continua pînă la eliminarea acestor focare de infecţie şi reintegrarea acestei categorii de persoane în societate”, a mai spus dl Podoleanu. Fiecare om al străzii a fost luat în evidenţe de cei de la Serviciul de Protecţie şi Asistenţă Socială. Adăpost pentru oamenii străzii. Acest lucru a fost confirmat şi de reprezentanţii Primăriei Bacău, care mai spun că au identificat mai multe soluţii pentru îmbunătăţirea vieţii oamenilor străzii. „Problema oamenilor străzii se află în atenţia Primăriei Bacău de mai mult timp. Cei mai în vîrstă, care vor îndeplini criteriile, vor fi duşi la Căminul de Bătrîni. Ceilalţi băcăuani fără adăpost vor fi cazaţi la locuinţele care se vor amenaja în curînd pentru ei. Este vorba de clădirea de pe strada Milcov nr 154, unde a fost o centrală termică, care acum se află în proprietatea municipalităţii. Aceasta va adăposti aproximativ 25 de persoane, într-un spaţiu de aproximativ 250 de metri pătraţi. Acum se lucrează la proiectul tehnic. Apoi se va organiza o licitaţie şi construirea locuinţelor propriu-zise. Probabil în cea de-a doua parte a iernii acestea vor fi gata, ne-a precizat Mihaela Grosu, purtător de cuvînt al Primăriei. Evenimentul, Alina Toma, 18 septembrie 2008.

– 2008, 7 ianuarie –

Un băieţel de 10 ani locuieşte împreună cu bunica sa într-o magazie din cimitirul evreiesc din Braşov. Bătrâna se zbate zilnic să facă rost de vreascuri pentru foc. În timp ce autorităţile fac cu greu faţă naturii dezlănţuite, copii abandonaţi şi oameni rămaşi fără case îşi târăsc povestea printre nămeţi. Nu au unde să stea. Dorm pe unde apucă. În cimitire, în parcuri. Se roagă să treacă gerul. Viaţa lor este împinsă uneori la limita disperării. Din cauza frigului pătrunzător, centrele sociale din Capitală au devenit cele mai sigure refugii pentru cei fără adăpost. Fiecare are drama lui. Un puşti de 10 ani din Braşov îşi duce existenţa în cimitir, cu bunica lui. Abandonat la vârsta de numai patru luni de părinţi, Raul Mitan a rămas doar în grija bunicii. Bătrâna este cea care îi dă de mâncare, îl îngrijeşte şi-l iubeşte. Viaţa lor este împinsă de multe la ori la limita disperării. Cei doi reuşesc să-şi ducă existenţa din pensia de 300 de lei a bunicii. Acum se bucură că au şi un acoperiş deasupra capului. Locuiesc, prin amabilitatea unor oameni cu suflet din administraţia cimitirului evreiesc din Braşov, într-o fostă magazie a cimitirului evreiesc. În fiecare zi, bunica porneşte de dimineaţă în căutare de lemne şi le taie la lungime, ca să intre în soba veche, cu plită de fontă. Grija bătrânei este ca băiatului să nu-i fie prea frig. Părinţii l-au uitat pe Raul. Vântul suflă puternic prin cimitir, iar temperaturile au ajuns la aproape minus 20 de grade. Părinţii lui Raul s-au despărţit, iar băiatul era o povară pentru vieţile lor viitoare. Le-a fost mult mai uşor să-l uite. Mama s-a recăsătorit şi, chiar dacă locuieşte în Braşov, nu s-a mai interesat niciodată de copil. Şi tatăl şi-a refăcut viaţa: a ales să plece în Italia, unde şi-a întemeiat o nouă familie. Raul şi-a văzut tatăl preţ de cinci minute în ultimii trei ani. Nu l-a sunat, nu l-a căutat şi nici nu i-a trimis vreodată un ban. Raul nu lipseşte nicio zi de la şcoală, unde are rezultate foarte bune. Bunica se roagă pentru micuţ. Bunica micuţului are un singur vis. Să fie tutorele legal al băieţelului. „Mă rog în fiecare dimineaţă şi seară la Bunul Dumnezeu să îmi dea puterea să reuşesc să fiu eu tutorele nepotului. Este singura mea alinare la bătrâneţe şi nu vreau nici ca eu să rămân fără să am pe cineva să îmi dea o cană cu apă, şi nici el să ajungă să fie singur printre străini”, a spus bunica. Micuţul înţelege că bunica sa nu îi poate oferi totul. „Cel mai mult îmi place să merg la şcoală, să fiu împreună cu colegii. Îmi place matematica şi să mă joc pe calculator. Din păcate, bunica nu are bani să îmi cumpere un calculator, dar am această posibilitate la şcoală sau când mai merg pe la vreun coleg pe-acasă la el”, a spus Raul. Azilul oamenilor fără casă. Din cauza frigului pătrunzător, centrele sociale din Capitală au devenit cele mai sigure refugii pentru cei fără adăpost. Complexul Social de Servicii „Odăi”, din sectorul 1, oferă o masă caldă şi un pat pentru toţi cei care, din diverse motive, au ajuns să trăiască pe stradă. Într-o fostă unitate militară, de pe Şoseaua Odăii, funcţionează Complexului Social de Servicii al sectorului 1, care adăposteşte 190 de persoane fără adăpost. Totodată, centrul mai este şi azil pentru 400 de bătrâni bucureşteni. Pentru a-i putea tria mai uşor pe cei fără adăpost, în vara anului trecut, primăria a iniţiat şi o unitate de urgenţă, cu 20 de paturi. Aici sunt aduşi cei care sunt găsiţi pe stradă şi nu au unde să se adăpostească. După prima zi de ninsoare abundentă, aici a fost adusă doar o singură persoană, un bătrân fără casă, găsit de poliţiştii comunitari dormind lângă o ghenă de gunoi din zona Pieţei Unirii. Potrivit directorului centrului, Eugen Bârchi, din cauza gerului şi a frigului pătrunzător, este de aşteptat ca în câteva zile centrul să devină neîncăpător pentru cei fără adăpost. Pactul cu… viaţa. Unii „locatari” ai centrului s-au resemnat cu viaţa lor. Mai ales cei bătrâni. Alţii, în schimb, vorbesc mult, aproape că se ceartă între ei, care să spună mai repede ce are pe suflet. Asta fac tinerii. Dar de multe ori, tinerii au feţele îmbătrânite. Ajungi să nu mai distingi vârstele, de atâtea riduri câte sunt pe feţele acestor oameni. Stătea lungit în pat un om singur într-o cameră mare, plină de aşternuturi supraetajate. Cu mâinile şi picioarele umflate. Începe să plângă, după o viaţă întreagă pe şantierele din toată ţara, ba chiar şi în străinătate, în Irak, înainte de 1989. Şi azi, la cei 67 de ani ai săi, Eugen Ifrim nu mai are nimic, nici măcar o cămăruţă a lui. A dormit în stradă, luni bune, într-o ghenă din zona Unirii. L-au găsit asistenţii sociali acum şi l-au adus aici, în căminul de pe şoseaua Odăii. Recunoaşte omul că nici n-a avut grijă de el toată viaţa. „Am avut grijă de alţii”, plânge iar, în timp ce ne spune că mai poate şi acum să muncească, e zidar, poate îl angajează o firmă. E gata s-o ia de la capăt. Deşi nu-şi poate ţine echilibrul, dacă se ridică în capul oaselor. „Mulţi bătrâni mai sunt în stradă„, ne povesteşte din amara sa experienţă. Greva foamei. Copii, mulţi copii în alt pavilion. Cum se deschid uşile pe culoarul îngust, din camere o zbughesc sumedenie de ţânci. În urma lor, surprinşi de apariţia unor străini, vin şi părinţii. Feţe cătrănite, trupuri uscăţive. Doar vocile sunt aspre. Unii vin repede cu petiţiile date la autorităţi de-a lungul timpului. Vor casă. Au fost daţi afară de noii proprietari, din locuinţele naţionalizate. Au ajuns în stradă. Fiecare începe să spună că el are cinci copii, trei sau patru, după caz. Se încing spiritele, se ridică tonul. „Nu am avut casă niciodată. M-au evacuat pe 30 iulie, anul trecut”, sare o voce, acoperită repede apoi de alte destine înlăcrimate. „Vreau să fac greva foamei”, sare o femeie între două vârste. Bătrâneţe, haine grele. Doar copiii par să nu-şi dea seama de grozăviile vieţii. Au ieşit să se joace prin zăpadă. În apropiere, un brad împodobit cu globuri şi omăt pare a fi unica pată de culoare din zonă. La plecare, întâlnim o bătrână. E plină de viaţă, cu poftă de muncă, aşa că s-a pus vârtos pe dat zăpada de pe alee. Zice că nu poate să stea locului, la cei 77 de ani ai săi, grăieşte Elisabeta Neacşu, care spune că se luptă pentru casa ei de opt ani în justiţie. E convinsă că va reuşi până la urmă, ba chiar ne urează să ajungem la vârsta ei, la fel de optimişti. Adevărul, Sebastian Dan, Sorin Ghica, Dan Gheorghe, 7.01.2008.

– 2008 –

Desi cifrele oficiale indica o scadere a numarului persoanelor care mor de frig pe strada, in vestul tarii lucrurile sunt exact invers, remarcandu-se o crestere de la an la an a celor care mor inghetati. Astfel, desi in 2006 se inregistrau 331 de cazuri de moarte prin refrigeratie la nivel national, mai putine decat in 2004, cand erau trecute in statistici 363 de decese prin refrigeratie, statisticile Institutului de Medicina Legala Timisoara arata o crestere a acestui gen de decese in vestul tarii. Daca in 2004 mureau in Timis, de frig, 7 persoane, in urmatorul an 12 oameni isi gaseau sfarsitul inghetati in strada, pentru ca in 2006 sa se ajunga la 16 decese prin refrigeratie. Timpolis – 2008.

– 2007 –

Boschetarii. Faţa nevăzută a Mediaşului

Craciun de cosmar. Daca alti medieseni se pregatesc pentru sarbatorile de iarna, boschetarii ingheata de frig pe strada, si se aleg cu membre amputate. In ultima perioada, 4 persoane fara adapost au ajuns la urgente cu degeraturi. Lumea le spune boschetari. Un fel de oameni, mai multe niste umbre, peste care dai in scarile blocurilor, in usile alimentarelor, in circiumi, pierduti intr-o lume a lor, pe care noi nu o putem intelege. Dincolo de hainele ponosite, de parul vilvoi, de fetele nebarbierite, se ascunde un om. Fiecare are o poveste, iar povestea lui nu e niciodata una fericita. Prin adapostul de noapte de pe strada Luncii din municipiul Medias au trecut in ultimele luni zeci de persoane. Unii vin chiar de la inceput. Au un pat cald unde pot sa doarma peste noapte. Dimineata pleaca. Peste zi stau pe strada, iar seara se intorc. Nu au unde altundeva sa mearga. Sint oameni care si-au pierdut familiile, locuintele, au pierdut tot ce aveau. Vieti in deriva. Boschetarii sint acei oameni ajunsi undeva la marginea societatii. Lumea se grabeste sa ii judece, sa ii dispretuiasca si sa ii alunge. In ochii lor sint un fel de paria, de la care nu stii niciodata la ce sa te astepti. Asa gindesc majoritatea dintre noi, insa citi ne-am intrebat de ce au ajuns asa, in ce imprejurare nefericita si-au pierdut casa, familia, fericirea? O noapte petrecuta in adapostul de noapte iti poate schimba definitiv conceptiile si felul de a privi viata. Iti poti da seama cit de norocos esti sa ai un acoperis deasupra capului, o slujba, o familie, prieteni. Multi dintre cei care te privesc inexpresiv de pe paturile adapostului nu au avut niciodata asa ceva, sau le-au pierdut acum multi ani, iar timpul le-a umbrit pina si amintirile. Acelasi scenariu. Incepind din aprilie 2005, in municipiul Medias functioneaza un adapost de noapte. Acesta este situat la parterul blocului numarul 3 de pe strada Luncii, si are o capacitate de 15 paturi. In fiecare seara, aici se aduna cei care nu au un acoperis deasupra capului. Sint oameni care si-au pierdut familiile, locuintele, au pierdut tot ce aveau. Fiecare a trait o drama, fiecare are povestea lui trista. Au fost cineva si au ajuns nimeni. Traiesc de pe o zi pe alta, fara prea multe sperante, fara sa ceara prea mult de la viata. Sint bucurosi ca au un pat cald unde sa doarma, dupa ani de zile petrecuti prin statia de asteptare a garii, prin cimitir sau pur si simplu pe strada. Trei ani in cimitir. Pe Ioan Bratu l-am intilnit prima data la adapost la scurt timp dupa deschidere. Inainte sa ajunga acolo a dormit trei ani in cimitir, intr-o coliba pe care si-a sapat-o singur in pamint. Are sase copii, insa nici unul nu poate sa il ajute. „Am avut o locuinta in Tocile. Am cumparat-o fara sa stiu ca de fapt aceasta nu putea fi vinduta. La un moment dat m-am trezit pe strada. Trei ani am stat in cimitir, intr-o coliba pe care am sapat-o in pamint. Nu am avut incotro. M-ati intrebat ce fac ziua. Ma plimb pe strada, prin oras. Ma descurc de pe azi pe miine”, povesteste barbatul. Si-a pierdut un picior. Ultimele luni au fost foarte dificile pentru barbatul in virsta acum de 56 de ani. Frigul i-a venit de hac, iar saptamina trecuta si-a pierdut un picior. Acum e internat in spital, are caldura si hrana, si intr-un fel e linistit. Cu ce pret insa. „Am dormit sub pod la gara, pe urma la fostul WC public din zona pietei agroalimentare. Am vrut sa merg la Primarie sa vad daca se da ajutorul social. Nu mai puteam umbla. M-am intilnit cu un cunoscut, si el a chemat salvarea. M-au adus aici”, spune, cu lacrimi in ochi, barbatul. Ramine internat. In momentul in care a fost internat, medicii au constatat ca avea ambele picioare degerate. La dreptul cangrena avansa rapid. Piciorul ii era deja negru pina la genunchi. Nu au avut ce sa ii mai faca. Au fost obligati sa ii taie piciorul, pentru ca Ioan Bratu sa poata supravietui. Acum barbatul e internat la chirurgie. Se simte bine, insa tristetea din ochi nu i-o poate alina nimeni. E singur, si nu isi mai aminteste numarul zilei petrecute pe strada. Caldura patului i se pare un miraj. Asteapta in orice moment sa se trezeasca si sa simta iar frigul. Problema sociala. Cazul lui Ioan Bratu nu e unul singular. In ultimele zile, alte trei persoane fara adapost au fost internate in Spitalul Municipal cu degeraturi. „La nivelul Mediasului si in imprejurimi ne confruntam cu o crestere a numarului persoanelor fara adapost. In general sint persoane care nu mai au relatii cu familia, care sunt cu etilism cronic, si nu au nici un fel de adapost. Ele provin din medii sociale diferite, avem atit beneficiari de ajutor social, pensionari de invaliditate, dar si persoane care au absolvit diferite scoli tehnice. In general vorbim de persoane care au fost sau sunt asistate la adapostul de noapte, insa fie ca nu il mai frecventeaza pentru ca nu vor, sau sint persoane care sint foarte greu de incadrat in reguli”, explica Valeria Guliman, asistent social in cadrul Spitalului Municipal Medias. O posibila solutie pentru problema boschetarilor ar fi diversificarea gamei de servicii sociale oferite acestora. Pina cind acest lucru se va realiza insa, pentru cei fara case, fara bani, fara nimic, a venit din nou iarna. 15 beneficiari pe luna. Boschetarii pot intra in adapost numai seara intre orele 19-23. Nu au voie sa vina sub influenta bauturilor alcoolice, iar dimineata la 7 trebuie sa paraseasca cladirea. In momentul in care vin, trec pe rind prin sala de deparazitare, merg la dus, primesc o pijama curata, iar apoi pot servi un ceai cald in sala de mese. Persoanele fara adapost pot beneficia de serviciile adapostului gratuit pe timp de noapte 60 de zile pe an, cu posibilitate de prelungire in urma evaluarii cazului si in functie de locurile disponibile. In ordinea venirii. Beneficiarii sint primiti in adapostul de noapte pe principiul primul venit, primul servit. La intrarea in adapost le este prezentat regulamentul si obligativitatea respectarii acestuia. Li se acorda servicii din categoria serviciilor de urgenta: deparazitare, minimul sprijin sanitar si medical, igiena personala, hrana, haine de schimb si un pat pe timpul noptii. Pentru cei care solicita acest lucru le sint livrate servicii de reinsertie, respectiv procurarea documentelor de identitate, anchete sociale pentru inscrierea in diferite sisteme de protectie sociala, asistenta pentru relatia cu diferite institutii. 143 beneficiari. De cind a fost infiintat, prin adapostul de noapte din municipiul Medias au trecut 143 persoane. Anul acesta, numarul beneficiarilor noi este de 40. Dintre acestia, un procent de 80% sint persoane din municipiul Medias, in timp ce diferenta provin din alte localitati ale tarii. Cei mai multi au venit din Sibiu, in conditiile in care in adapostul din Medias se poate caza oricine pe principiul primul venit primul servit. Fonduri europene. Proiectul infiintarii unui adapost de noapte a demarat in 2004. Finantarea a fost asigurata din fonduri Phare, pe componenta „Schema de investitii in Servicii Sociale”, cu suma de 89.000 Euro, la care s-au adaugat 32.000 Euro de la bugetul local. Banii au fost folositi pentru reabilitarea cladirii in care functioneaza adapostul, situata pe strada Luncii, achizitionarea unui autovehicul destinat transportului de persoane, achizitionarea de mobilier, echipamente, publicarea unor materiale, costuri de audit, si lucrari de constructii. Activitatile principale in cadrul proiectului au fost selectia si formarea personalului, selectia antreprenorului si furnizorilor de servicii si echipamente, reabilitarea si dotarea cladirii in care va functiona adapostul, livrarea de servicii medico-sociale catre grupul tinta, realizarea de manuale de buna practica si distribuirea lor, auditul si evaluarea proiectului. Monitorul sb., Alex Pintea, 07.12.2007.

– 2007 –

Spitalul Municipal din Lugoj s-a transformat în adăpost pentru oamenii străzii din oraş. Pentru că în localitate nu există nici un centru de primire a persoanelor fără adăpost, de fiecare dată când vremea se răceşte şi nu mai pot sta sub cerul liber, oamenii fără casă se adăpostesc prin diverse secţii ale spitalului. Peste o sută de persoane din Lugoj, care aşteaptă să primească o locuinţă socială, îşi duc viaţa pe stradă. Maria Martinescu, o femeie de 64 de ani, de doi ani locuieşte în stradă, iar in anotimpul rece este o clientă fidelă a spitalului din Lugoj. „Copiii nu ştiu pe unde sunt, am auvut un bărbat care mi-o mancat pensia şi m-o bătut şi numa pe drumuri am fost”, spune ea. În acelaşi spital, într-o altă secţie, avem un alt caz. Ana Puşcaş, de 63 de ani, a ajuns la spital zilele trecute, flămîndă şi muşcată de şobolani. Femeia locuieşte de mai mulţi ani singură într-o încăpere improvizată într-o piaţă de la periferia oraşului. „Fata a murit şi nu mai am pe nimeni; şi băiatul s-o însurat şi nu mai am pe nimeni, spune ea. De la începutul anului şi până în luna octombrie a acestui an, la spitalul din Lugoj s-au înregistrat peste 50 de astfel de cazuri. „Îi ţinem în spital, le acordăm îngrijire medicală şi încercăm să le oferim ajutoarele băneşti şi să îi trimitem în cămine de bătrâni”, spune Simona Ştirbu, asistentă medicală. Deşi centrul de primire a persoanelor fără adăpost este mai mult decât necesar, primarul din Lugoj susţine că nu a avut bani pentru că a construit alte centre pentru pensionari şi copii. Realitatea Net – 2007.

– 2007 –

Călăraşi. Odata cu perioada rece, sectia de neurologie a spitalului s-a transformat in centru social. Venirea frigului aproape ca a transformat Sectia de Neurologie a Spitalului Judetean de Urgenta Calarasi intr-un centru medico-social. Cel putin asa sustine asistentul social din cadrul unitatii de sanatate, Maria Manea, dar si personalul medical care isi desfasoara activitatea in aceasta sectie. „Au existat perioade in care pe aceasta sectie au fost internate cate patru, cinci persoane prezentand diferite probleme de sanatate”, ne-a declarat asistentul social din cadrul spitalului calarasean. Maria Manea a tinut sa mentioneze de asemenea ca, dupa ce sunt internati aici, oamenii strazii primesc ingrijirea medicala de care au nevoie, urmand ca unii dintre ei sa fie preluati de catre Centrul medico-social situat in imediata apropiere a unitatii de sanatate. „Spunem unii dintre ei, deoarece, potrivit legii, cei care urmeaza a fi internati si ingrijiti pe o anume perioada in Centrul de asistenta medico-sociala din Calarasi trebuie sa indeplineasca anumite conditii. Precizez ca avem o buna colaborare in acest sens atat cu conducerea centrului, cat si cu personalul ce deserveste aceasta institutie de protectie a oamenilor aflati in necaz din diferite motive, unele indiferente de vointa lor. De asemenea, incercam sa le rezolvam problemele si, pe cat se poate, sa ii ajutam, acolo unde este cazul, sa ajunga la domiciliu”, ne-a declarat Maria Manea. Asistentul social ne-a mai spus ca, in urma cu cateva zile, trei dintre persoanele internate in Sectia de neurologie a spitalului au fost deja preluate de catre Centrul de asistenta medico-sociala, in acest moment ele beneficiind de toate conditiile existente aici. Din pacate, ne-a spus asistentul social, in Spitalul judetean se mai afla un pacient, despre care se stie doar ca este din orasul Craiova si ca a lucrat in cadrul MApN. „Din cauza starii precare de sanatate, omul sufera, din cate se pare, de dementa senila, este ambiguu in discutii, nu am putut afla daca mai are rude. Stim doar ca, in urma anilor de activitate in cadrul MApN, are o pensie destul de buna, in jur de 900 de lei. In zilele ce urmeaza si acest pacient va fi preluat de Centrul de asistenta medico-sociala, iar noua ne revine sarcina sa ne ocupam de intocmirea actelor necesare transferului barbatului intr-un centru destinat persoanelor cu handicap”, ne-a declarat Maria Manea. Daca in ceea ce priveste colaborarea asistentului social din spital cu personalul Centrului de asistenta medico-sociala, aceasta este una cat se poate de buna, nu acelasi lucru il poate afirma despre relatia cu reprezentantii primariilor din judet. „Din nefericire, atunci cand ne confruntam cu numarul destul de mare al persoanelor ce au nevoie de asistenta sociala si solicitam sprijinul primarilor ne lovim de o colaborare foarte greoaie”, ne-a spus asistentul social. De altfel, asa cum ne-a precizat Maria Manea, intr-unul dintre cazurile cand i s-a cerut ajutorul in legatura cu o persoana, unul dintre primari i-a raspuns acesteia cat se poate de nonsalant: „Sa va mai terorizeze si pe voi, ca si pe noi ne-a terorizat destul!”, i-a spus edilul unei comune calarasene asistentului social din Spitalul Judetean Calarasi. Elena Niţu, Observatorul de Călăraşi, 20.11.2007.

– 2007 –

Uitaţi în frig de autorităţi şi de Dumnezeu. Tot timpul îi vezi la colţ de stradă, ratăcind pe drumuri, în ganguri sau în parcuri căutând un loc din care să nu fie alungaţi. Înfofoliţi cu câte haine pot duce pe ei, cu pungi de plastic în mâini, pline cu zdrenţe, au o privire pierdută. Nu te deranjează să le dai un ban sau de mâncare. Ei nu cerşesc. Se gândesc doar cum vor mai supravieţui încă o noapte în frigul care a venit parcă prea repede anul acesta. Într-un oraş european, prea puţini se gândesc la ei, iar adăposturile sunt insuficiente. Vorbim desprere oamenii străzii, homleşii în denumirea de cartier, care iarna sunt condamnaţi la moarte din cauza temperaturilor scăzute. “Cetăţeanul Clujean” atrage atenţia asupra acestor oameni şi asupra situaţiei disperate în care se găsesc, constatând cu stupoare că autorităţile locale se interesează mult prea puţin de ei. O atitudine similară au şi cultele religioase din Cluj-Napoca şi mai puţin. De ce? Invariabil, acelaşi răspuns: fonduri insuficiente. Mitropolia face ce poate. Dintre cultele religioase majore ale regiunii, Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului se implică cel mai mult în ajutorarea oamenilor fără adapost, dar, în acelaşi timp se limitează la a oferi câte o masă caldă acestor persoane. “Există o cantină în cartierul Mănăştur unde se oferă mâncare caldă şi haine la 70 de persoane nevoiaşe din oraş, în fiecare zi. În fiecare parohie se întâmplă acest lucru. De asemenea, Mitropolia mai desfaşoară şi alte programe de ajutorare care se referă la persoanele nevoiaşe prin intermediul Asociaţiei Christiana”, a declarat părintele Bogdan Ivanov, purtător de cuvânt al Mitropoliei. Dintre aceste proiecte, cel mai important este oferirea de asistenţă medicală şi medicamente gratuite persoanelor înscrise în aceste programe. Aici este însă vorba de oameni săraci sau bătrâni care nu se pot întreţine, nu de oamenii străzii care nici măcar nu au cu ce se legitima pentru a intra în aceste programe. Însă, despre adăposturi de noapte pentru oamenii care nu au unde să doarmă pe frigul de afară, nici nu poate fi vorba. “Nu există nici spaţii şi nici fonduri suficiente pentru amenajarea acestora. Facem ce putem”, a mai spus părintele Ivanov. “Nu suntem Caritas”. La Protopopiatul Parohiei Romano-Catolice de Cluj a răspuns o doamnă care, când a auzit despre ce este vorba, a concluzionat că “noi nu suntem Caritas”, dar totuşi a menţionat că şi ei au grijă de oamenii străzii. Haine la trei zile, ceai cald şi pâine cu untură la cei care nu au adăpost. Cam de atâtea fonduri dispun. Biserica Unitariană din Cluj se rezumă la şi mai puţin: “Ar trebui să facem o evaluare a situaţiei să vedem câţi sunt şi pe câţi îi putem ajuta. Avem mai multe ONG-uri în cadrul Bisercii care au proiecte de acest gen. Nu prea avem fonduri. De curând, averea noastră s-a cam împuţinat”, a declarat Vereş Eniko, consilier probleme sociale din cadrul Bisericii Unitariene Cluj. De perspectiva amenajării unor adăposturi de noapte nu se pune problema. Nu există spaţiu. De menţionat că toate aceste culte au cerut să li se retrocedeze mai multe clădiri din plin centrul oraşului, pe care le-au şi primit. Clădiri în care stăteau oameni de o viaţă întreagă şi care acum stau în locuinţe sociale sau în subsoluri de bloc amenajate de Primărie până li se va gasi o casă cât de cât decentă, clădiri în care funcţionau şcoli, creşe, grădiniţe sau galerii de artă care acum nu mai există. Unde mai pui că în cadrul Bisericii Unitariene funcţionează o creşă şi o grădiniţă, unde tariful pentru un copil ajunge la 600 lei lunar. Clujul oferă peste 13 miliarde de lei vechi, anual, cultelor religioase. Numai în acest an Primăria Municipiului Cluj-Napoca a alocat de la bugetul local suma de 1.337.000 lei cultelor religioase. Ortodocşii au primit 650.000 lei, din care: 100.000 lei pentru biserica ortodoxă din cartierul studenţesc Haşdeu şi 80.000 lei pentru biserica ortodoxă ”Înălţarea Sfintei Cruci” din cartierul Plopilor. Greco-catolicii au primit 110.000 lei pentru refaţadizarea Catedralei ”Schimbarea la Faţă”; romano-catolicii au primit 170.000 lei, din care 20.000 lei pentru Parohia Dâmbul Rotund şi 30.000 lei pentru cheltuieli de amplasare a statuii lui Marton Aron. Reformaţii au primit 122.000 lei, din care: 40.000 lei pentru biserica reformată nr. 11 din str. Donath; cultul unitarian a primit 60.000 lei, cel lutheran 15.000 lei iar cultul mozaic 10.000 de lei. Însă, toate aceste biserici îşi închid noaptea porţile pentru cei care ar dori să se adăpostească de frig. Spre deosebire de Occident, unde oamenii străzii sunt adăpostiţi pe timp de noapte în multe biserci care au amenajate camere special pentru ei. Un singur azil de noapte. Oamenii străzii din Cluj-Napoca beneficiează de un singur azil de noapte, “Ruchama”. Beneficiarii acestui centru sunt 92 de persoane fără adăpost care sunt găzduite în centru în fiecare seară de la ora 18.30 până dimineaţa. De asemena, Azilul de Noapte “Ruchama” găzduieşte pentru o perioadă de 3 – 10 zile şi infractori minori până la finalizarea anchetei Poliţiei Municipiului Cluj-Napoca. Insuficient. Persoanele fără adăpost sunt splălate, dezinfectate, culcate, iar a doua zi, în oraş sau la…muncă. Însă de locuri de muncă greu poate fi vorba, pentru că nimeni nu îi angajează nici măcar ca zilieri. Şi Primăria Cluj-Napoca se mai ocupă de oamenii străzii. O masă caldă la Cantina Primăriei, un acoperiş deasupra capului pentru 2-3 zile în subsolurile blocurilor amenajate în acest sens. “Am avea nevoie de fonduri ca să construim un adăpost. Până atunci colaborăm cu Prison Fellowship la aziul “Ruchama”. Ne descurcăm din banii pe care îi avem. Plus că ne lipsesc şi locaţiile pentru a construi un asemenea adăpost”, a declarat Simona Şiuştic, din cadrul biroului mass-media al Primăriei clujene. Nu au loc nici măcar în statistici. “Nu există o statistică referitoare la persoanele decedate din cauza temperaturilor scăzute. În ceea ce priveşte persoanele fără adăpost, există mai multe protocoale cu cei de la Poliţia comunitară şi Prison Fellowship. De obicei, cu ocazia raziilor efectuate sunt conduşi, în prima fază la adăpostul Ruchama de pe str. Oaşului, după care sunt trimişi în oraşul din care vin”, a declarat Raluca Claudia Seucan, purtătorul de cuvânt al IPJ Cluj. Ar trebui ca atât Biserica cât şi autorităţile să se ocupe mai îndeaproape de soarta lor. Sunt şi ei oameni. Decât să moară de frig pe stradă, mai bine le-ar face mai multe adăposturi”. – Adina Lascăru, profesoară. E o problemă care parcă nu interesează pe nimeni. Oamenii aceştia sunt lăsaţi de izbelişte. Poate e vina lor că au ajuns pe stradă, dar asta nu noi judecăm. Am văzut în vest ce adăposturi au amenajate în unele biserici. Şi un om normal ar putea dormi acolo”. – Mircea Enache, student la Facultatea de Istorie. Cetăţeanul Clujean, 16 noiembrie 2007.

– 2007 –

Fără familie, un acoperiş deasupra capului sau rude care să-i ia sub ocrotirea lor, mulţi bătrâni abandonaţi trăiesc sub cerul liber şi din mila trecătorilor. Aşteptând zgribuliţi altă iarnă, poate ultima… O ştiţi cu toţii: de la angajaţii Spitalului de Urgenţă – medici, asistenţi, infirmieri – până la comercianţii din zonă, studenţii la Medicină sau sutele de trecători care ajungeţi zilnic în această parte a oraşului. Cu pardesiul ei gri, pătat şi bătrân, cu o traistă în care are îngrămădite puţine lucruri – probabil schimbul de haine, de vară – cu privirea resemnată, căutând în gol sau, cel mult, la câinele credincios care o întovărăşeşte mereu, prezenţa ei nu mai surprinde pe nimeni. Ba dimpotrivă: surprinde senzaţia de familiaritate atunci când îi zăreşti figura, gesturile simple, obişnuite. Ai mai văzut-o poate astă-primăvară, pe lângă Mercur, sau acum un an, aproape de gară. Ori de sărbători, la porţile bisericilor. Nu cerşind, că nu-i place să întindă mâna. Doar măsurând trotuarul, cu aceleaşi bulendre puţine şi murdare, cu aceeaşi oboseală a vârstei şi neputinţei şi cu aceeaşi privire rătăcită ce se luminează la singurul chip cunoscut: al câinelui. De fiecare dată o recunoşti, oriunde, şi nu te miri. Pentru că bătrâna face parte din singurul decor care o mai acceptă: strada. Este unul dintre… bătrânii străzii. Fără identitate ori fără… o doagă. O cheamă Tanţi Marania. Sau cel puţin aşa pretinde. Tot din spusele ei, ar avea 66 de ani. Părul castaniu însă – pe care vreo genă norocoasă nu l-a încărunţit încă -, dar şi ridurile adânci ce-i cutreieră faţa îi pun la îndoială, pe rând, anii. Nu are copii, dar zice ar fi fost măritată cândva. Povesteşte că a fost profesoară. Dar şi contabilă ori, mai bine, şefă de echipă la o fabrică de textile. Casă nu are, deşi – clipeşte ea cu înţeles ascuns din ochii verzi şi uimitor de ageri – a renovat una pe Brestei. A avut şi un apartament, odată, prin Craioviţa, îşi aminteşte brusc. Dar ce să facă, dacă i l-au luat duşmanii?! Ah, da, ar mai fi desigur şi vila din Paris…, dar nu prea are ea timp să meargă pân’ acolo… În rest… nu supără pe nimeni. Stă în stradă, doarme în stradă. Mănâncă numai când se opreşte cineva să-i dea. După ce, bineînţeles, îşi împarte porţia cu potaia. Vorbeşte rar – dar şi mai rar despre ea. Poate monologa însă destul despre lucruri cu adevărat importante: politică, unde e expertă, ori afacerile mari învârtite prin Craiova, pe care, nu o dată, le-a depistat cu nasul ei fin de detectiv. Nu se roagă, nu se vaită şi nici nu jură că o să se roage la Cel de Sus pentru cei care-i dau pomană. Chiar dacă, puse cap la cap, gogoşile, plăcintele, feliuţele de pâine şi merele bătute o ţin în viaţă. Una peste alta, Tanţi Marania e în regulă. Iar dacă o întrebi, răspunde invariabil: „O duc splendid, dragă!“… Şi poate chiar aşa e – mai puţin, totuşi, în nopţile astea de început de noiembrie, în acelea de mijloc de decembrie şi poate cele de sfârşit de februarie. Când, orice-ar monologa şi oricât s-ar lăuda, bătrâna îngheaţă bocnă în colţul străzii. Şi niciodată nu se ştie dacă mai prinde altă vară… Ce facem cu ei? În Craiova, în Dolj, în România şi în toată lumea asta largă, mii de bătrâni îşi duc, cu resemnare, destinul Constanţei Marania. Trăiesc în stradă. Motivele sunt nenumărate. Fie şi-au pierdut casa; fie n-au avut-o niciodată, şi-au dormit tinereţile pe te miri unde, iar bătrâneţea şi boala nu le mai deschid acum nici o uşă; fie i-au alungat copiii de sub acoperiş; fie şi-au pierdut minţile şi nu mai găsesc drumul de întoarcere acasă. Din astfel de pricini ori din altele, poate mai complicate, bătrânii au ajuns să-şi trăiască ultimii ani sub cerul liber, în bătaia ploilor şi a vântului şi din mila, sila şi dorinţa de mântuire a concetăţenilor lor mai norocoşi. În alte state, în care asistenţa socială are o tradiţie de secole, aceste persoane au o şansă: adăposturile sociale. Acolo, bătrânii pot dormi şi mânca gratuit, se pot feri de gerul iernii ori de canicula verii, vreme de luni, săptămâni, zile sau chiar câteva ore. În Craiova, există azilul de bătrâni. Conform legii însă, aici nu poate veni oricine, oricând, ci numai după o identificare a persoanei, după o declaraţie notarială a aparţinătorului, după o investigaţie medicală amănunţită şi alte asemenea demersuri birocratice. În prezent însă, toate aceste condiţii sunt imposibil de îndeplinit de bătrâna Marania şi cei ca ea. Ce ne facem deci cu Tanţi, acum, când ne uităm cu înfrigurare spre cerul pâclos vestitor de iarnă? O lăsăm să moară, cu conştiinţa împăcată că i-am dat ieri să mănânce un covrig?… Autorităţile cer ajutor cetăţenilor. Cu doar 350 de locuri – după „despărţirea“ de Centrul de Recuperare şi Reabilitare a Persoanelor cu Handicap, de la 1 ianuarie 2006 – căminul de bătrâni din Craiova face faţă cu greu cererilor de cazare de pe raza oraşului. Şi chiar şi atunci când locuri s-ar mai găsi, un lucru este obligatoriu: dosarul solicitantului trebuie să fie desăvârşit! „În primul rând, dosarul trebuie să cuprindă datele de identificare ale bătrânului/bătrânei. De aici urmează toate celelalte: adeverinţele medicale, cererea tip, ancheta socială etc. Aceasta înseamnă că, într-o situaţie ca aceea a bătrânei Marania, care nu posedă nici un act, poliţia trebuie să facă toate demersurile pentru aflarea identităţii ei. Ulterior, dacă se dovedeşte că este din Craiova, iar celelalte condiţii sunt îndeplinite, bătrâna poate solicita un loc la noi, la cămin, care să o pună la adăpost de intemperiile vremii şi străzii“, a declarat Mihalea Deaconeci, directoare la Centrul de Asistenţă Socială din cadrul primăriei. La câte cazuri de persoane fără adăpost există într-o metropolă precum Craiova – ticsită de canale, scări de bloc şi alte ascunzişuri mizere neştiute – eficienţa poliţiei este, de înţeles, destul de scăzută. Situaţia se poate însă remedia. Cu voia noastră, a craiovenilor miloşi: „Dacă lucrătorii noştri nu ştiu de existenţa lor, este necesar ca trecătorii să ne sesizeze cu privire la prezenţa oamenilor fără adăpost“, a spus Constantin Petrescu, şeful Poliţiei Comunitare. „Ei pot fi duşi, dar numai temporar, până la finalizarea cercetărilor, fie la căminul de bătrâni, fie la Spitalul de neuropsihiatrie. În tot acest timp, poliţia se ocupă de identificarea persoanei respective: cum se numeşte, dacă este din Craiova, dacă are copii, rude. Apoi, în situaţia în care cazul rămâne pe raza localităţii noastre, primăria poate demara ancheta socială, care se poate finaliza cu găsirea unui adăpost“, a mai spus şeful Poliţiei Comunitare din Craiova. Ziare.ro, Sorina Stăiculescu, 2 noiembrie 2007.

– 2007 –

Adăpostul pentru oamenii străzii, blocat de formalităti. Fundatia FIL Petrodava – filiala Dărmănesti, initiatoarea proiectului, asteaptă, încă, să fie clarificat statutul juridic al imobilului care va servi drept refugiu. Clădirea a fost pusă la dispozitie de Primăria Piatra Neamt, partener în proiect. Durata de derulare este de 2 ani, dar s-a pierdut, deja, aproape un sfert din timp. Avînd o experientă de peste trei ani în oferirea asistentei orientate către persoanele fără adăpost, concretizată în înfiintarea Centrului de Urgentă „Pentru Voi“, reprezentantii Fundatiei FIL Petrodava – filiala Dărmănesti, au făcut un nou pas important în materializarea unui nou proiect social. Este vorba despre înfiintarea unui adăpost pentru oamenii străzii, cei care, fără locuintă si surse de venituri, vagabondează si dorm sub cerul liber, prin canale si scările de bloc. Proiectul, initiat de FIL Petrodava – filiala Dărmănesti, avînd ca partener Primăria Piatra Neamt, cu o valoare totală de 725 mii de RON, va fi finantat printr-un program al Ministerului Muncii si Solidaritătii Sociale. La nivel national, doar 8 proiecte sociale au fost selectate prin acest program, dintre care 3 initiate de consilii judetene, tot atîtea de consilii locale si doar două venite de la ONG-uri – cel al FIL Petrodava – filiala Dărmănesti, si al Fundatiei „Vasiliada“ a Mitropoliei Olteniei. Înainte de a trece la întocmirea proiectului, sotii Raul si Crenguta Mihăilă, reprezentantii organizatiei non-guvernamentale pietrene, au identificat locurile în care se refugiază oamenii străzii, multi dintre ei tineri de peste 18 ani, dezinstitutionalizati din centrele de plasament. „Ne-am dus prin canale după ei. Am ajuns în zonele în care am aflat că se refugiază, cum ar fi, de exemplu, gangul de la Pietricica sau zona de peste calea ferată de la Piata Centrală. Majoritatea nu au acte. Multi dintre ei ar dori să îsi schimbe viata, dar cum nu au documente, nu au venituri si nici acoperis deasupra capului, este imposibil să îsi rezolve problema existentei. Mai mult, primesc zeci de amenzi pentru că vagabondează“, a subliniat Raul Mihăilă. Contractul pentru acest proiect a fost semnat în luna octombrie a anului trecut, iar Primăria Piatra Neamt, în calitate de partener, a pus la dispozitie un sediu. Din păcate, însă, situatia juridică a imobilului este, încă, neclară. Durata de implementare a proiectului este de 2 ani si, din păcate, demararea sa a fost întîrziată cu 5 luni. „Din acesti bani, ar trebui reabilitată clădirea – termenul de finalizare a lucrărilor este luna noiembrie – dotată corespunzător si asigurate salariile pentru un an de zile. Dacă situatia clădirii în care ar urma să fie amenajat adăpostul se va clarifica – sperăm noi, cît mai repede – voi solicita Ministerului Muncii o prelungire a termenului“, a adăugat Raul Mihăilă. Potrivit aceleiasi surse, nimeni nu finantează un adăpost pentru oamenii străzii pe termen îndelungat. Pe lîngă lacunele de ordin legislativ, nici nu există o strategie socială adaptată nevoilor reale. Singura modalitate – adoptată de mult timp în Occident – ar fi cooptarea agentilor economici în efortul de reinsertie socială a persoanelor defavorizate, prin donarea unor sume din profit. „În Occident, făcînd eforturi financiare cu asemenea scopuri, agentii economici îsi cresc credibilitatea în fata comunitătii. Este si un aspect care tine de mentalitate“, a opinat Raul Mihăilă, reprezentantul FIL Petrodava – filiala Dărmănesti. Monitorul de Neamţ, Iulia Iacob, 14 martie 2007.

Azilul pentru boschetari, împotmolit la Ministerul Muncii. Municipalitatea si FIL Petrodava derulează un proiect Phare pentru a face adăpost cersetorilor. Pentru că a fost schimbat amplasamentul fată de proiect, e nevoie iar de avizul ministerului. Municipalitatea pietreană explică de ce a ajuns să ridice locuinte pentru oamenii străzii: adăpostul de noapte planificat să-i găzduiască pe boschetari s-a împotmolit la Ministerul Muncii, într-un aviz. Asta după ce, în ultimii trei ani, s-au cerut avize peste avize pentru punerea în practică a proiectului. Primăria Piatra Neamt derulează în parteneriat cu Fundatia de Initiativă Locală Petrodava – filiala Dărmănesti un proiect Phare privind insertia socială a persoanelor defavorizate. În traducere liberă, cu 150.000 de euro de la UE, 27.472 de euro de la primărie si 10.000 de euro de la FIL Petrodava, urma să răsară în municipiu un azil pentru tinerii iesiti din centrele de plasament direct în stradă. Oficialii pietreni anuntă că proiectul curge începînd din februarie 2007, pe perioadă de 18 luni, timp în care absolventii acestui an si din anul viitor ai centrului de plasament „Ion Creangă“ si ai Scolii Speciale Stefan cel Mare vor primi casă, masă, sfaturi să-si găsească loc de muncă, sfaturi juridice si consiliere psihosocială, vor învăta să conducă, să lucreze pe calculator si să facă grădinărit. „Proiectul îsi propune ca tinerii să treacă gradual de la statutul de asistat la acela de persoană independentă, responsabilă, aptă să-si caute un loc de muncă în conformitate cu pregătirea si abilitătile dobîndite. Tinerii vor fi consiliati si sustinuti pentru a întocmi si depune dosare, în vederea obtinerii de locuinte sociale sau ANL“, anuntă primăria pietreană. Ca să se ajungă acolo, e nevoie de un aviz al Ministerului Muncii. Care minister tot dă avize pentru acest proiect de vreo doi ani încoace. Asta pentru că primăria a schimbat de mai multe ori amplasamentul viitorului cămin pentru boschetari. FIL Petrodava a găsit, deja, si clientii azilului, umblînd prin canale, prin subsoluri de bloc, prin gangul de la „Pietricica“ sau în zona de peste calea ferată. Majoritatea lor stau pe străzi, nu au documente, ar vrea să-si schimbe viata, dar nu prea au cum. În octombrie 2006, FIL Petrodava si Primăria Piatra Neamt au parafat o întelegere, însă situatia juridică a clădirii care urma să devină adăpost n-a mai fost lămurită. Proiectul deja începuse cu întîrziere de 5 luni, iar clădirea trebuia reabilitată pînă în luna noiembrie a acestui an. Ceea ce nu s-a făcut, avînd în vedere că s-a mai schimbat de două ori amplasamentul între timp. În schimb, municipalitatea pietreană a ajuns la concluzia că e mai avantajos să facă locuinte de urgentă. Asa s-a apucat de construit 12 locuinte a cîte două camere bucata, în strada Muncii, unde e pe cale să răsară un frumos cartier populat de rromi si vagabonzi. Casele urmează să fie date la gata în luna noiembrie. După cum sustin cei de la Biroul de Presă al primăriei, locuintele din strada Muncii vor fi date tinerilor proveniti din sistemul de protectie a copilului, adică din centrele de plasament si scolile speciale. Cu conditia să aibă acte. Dacă au acte si dau dovadă de bunăvointă – îsi caută de muncă, îsi plătesc chiria, păstrează curătenia – vor fi ajutati să devină chiriasi ANL. Ceilalti vor rămîne locatari permanenti ai locuintelor de necesitate în care, teoretic, se poate sta unul, maximum doi ani. Monitorul de Neamţ, Dana Ostahie, 30 octombrie 2007.

– 2006 –

Oamenii strazii mor pe capete din cauza frigului, in vreme ce autoritatile locale stau cu miinile in sin. Numai in municipiul Focsani au murit sapte persoane din cauza inghetului. In timp ce sistemul social nu este pregatit sa preia problemele acestor nevoiasi, angajatii primariei stau in adapostul prevazut pentru oamenii strazii. Singurul sprijin oferit de primarie acestora sint serviciile de inmormintare.
Legislatia europeana prevede masuri de protectie pentru „homeless”. Sapte persoane au murit in Focsani din cauza frigului. Nimeni nu are o evidenta exacta a oamenilor ce traiesc pe strazi. In timp ce angajatii primariei stau in adapostul destinat acestor napastuiti, oamenii fara locuinta isi duc zilele la temperaturi de – 20 de grade Celsius. Singurul efort pe care il face primaria pentru aceasta categorie sociala este, culmea, doar plata cheltuielilor de inmormintare. Fiecare stat se ocupa de oamenii fara locuinta dupa propriile legi. Murdari, neingrijiti, infometati si fara nici un ban, „boschetarii” se joaca de-a soarecele si pisica cu politistii din gara pentru a-si petrece noaptea in sala de asteptare unde-i „cald si bine”. Mai mult de jumatate dintre ei provin din alte judete asa cum si in celelalte judete se afla vrinceni de-ai nostri. Desi nu au avut niciodata o locuinta, multi dintre ei sint somati de politie sa paraseasca zona si sa plece in localitatea de domiciliu. Daca mai exista un dram de umanitate la nivelul autoritatilor, ar trebui sa se faca urgent un adapost de noapte pentru acesti oameni neajutorati. Un barbat cu identitate necunoscuta a fost gasit mort pe marginea strazii. Politistii spun ca asupra cadavrului nu a fost gasit nici un act de identitate. Cite stiri de acest gen auzim zilnic fara sa le dam atentie pentru ca nu prezinta interes pentru noi sau sintem mult prea ocupati sa le bagam in seama? Astfel de tragedii se petrec zilnic cu oamenii strazii, cei carora absolut nimeni nu le poarta de grija. Pentru ca au pensii infime sau nu au chiar nici un venit, acestia stau la cersit aproape toata ziua in locuri bine stabilite. Ne sint familiari tuturor, ii cunoastem chiar din vedere. Desi legislatia prevede ca aceasta categorie sociala sa beneficieze de un adapost de noapte, in Focsani nu exista un astfel de centru si, dupa cum spun autoritatile, nu a existat vreodata. Denumiti „boschetari”, cei care nu au o casa isi duc zilele pe strazi cersind, fiind tentati de foarte multe ori sa fure pentru a-si potoli foamea. La mai putin de zero grade Celsius, acestia dorm pe cartoane sau chiar direct pe ciment si mor pe capete din cauza frigului. Mai greu este in toiul noptii cind frigul se inteteste. Numai in Focsani mor anual cel putin 15 persoane fara adapost. Cei care rezista frigului isi fac veacul pe bancile din parcuri, in scarile de bloc, in canale sau, in cel mai fericit caz, in gara unde, spun ei, „e mai cald si bine”. Au acolo caloriferul lor la care trag in fiecare seara. Politistii ii alunga dar ei revin pentru ca nu au unde sa-si petreaca noaptea. Deja fortele de ordine au renuntat sa-i mai izgoneasca pentru ca stiu ca nu au unde sa plece si ca se intorc. Majoritatea ajung in aceasta situatie din cauza dependentei de alcool care ii determina sa isi vinda bunurile dar sint foarte multe persoane, batrini in special, care sint pacaliti de rude sau de cunostinte „binevoitoare” care le-au luat locuintele prin diferite gaselnite legislative si i-au lasat pe drumuri. „Politistii ne dau afara pe o usa, noi intram pe alta!”. In aceasta situatie se afla si Dumitru Tudose (44 ani) care, de patru ani locuieste pe strazi, dupa ce a fost dat afara din casa de sotia sa. Sofer auto de meserie, in timpul verii lucreaza pe unde apuca iar iarna cerseste pe strazi. Cind se lasa seara se indreapta catre gara si asteapta sa plece seful de tura de la Biroul Politiei de TF pentru a putea sta in sala de asteptare. „Ziua stau la cersit la biserica din centru, iar noaptea stau in gara, dupa ce pleaca seful politiei TF. De patru ani stau pe strazi. Am mai stat la subsolul unui bloc, in scari, insa m-au dat locatarii afara; acum merg in gara. Sint izgonit si de acolo de politisti dar astept sa plece seful lor si intru. Ei ma dau afara pe o usa, eu intru pe alta… ce sa fac, trebuie sa stau si eu undeva, ca altfel mor de frig. Mai ieri era unul mort inghetat pe banca in parcul Balcescu”, ne-a povestit Dumitru. Daca vara reuseste sa lucreze cu ziua pe ici pe colo, iarna sta la cersit in timpul zilei iar noaptea se chinuie sa-si gaseasca un loc de dormit. „Este foarte frig, ziua stau la cersit cit pot, ca nu pot sta foarte mult pentru ca inghet… Ma mai plimb prin oras, dar cu dormitul este greu, ar fi altceva daca as avea unde sa innoptez, unde sa ma spal. As vrea sa imi gasesc de munca dar unde sa ma duc asa murdar? Ar trebui sa se faca o regula sa-i trimita pe cei veniti din alte localitati, sa raminem numai noi care sintem din Focsani, poate asa ne face si noua primaria un loc de innoptat. Sa stea si primarul si consilierii o noaptea afara, in frigul asta de congelator, sa vada cum e”. „Cei de la primarie m-au dat afara”. Tot in gara isi petrece noptile si Viorel Balan, care are 50 de ani. Seara de seara poate fi vazut pe scaunele din gara. „Am fost la primarie si am intrebat de un loc de dormit pe timpul noptii, ca ziua mai stau cum mai stau dar noaptea, mai ales iarna, nu pot dormi chiar in strada. Mi s-a spus sa vin alta data, ca nu au adapost pentru mine, iar cind m-am intors aproape ca m-au dat afara! Ajutor social, mi s-a spus de la primarie ca nu pot sa primesc pentru ca nu am domiciliu, iar pentru pensie nu am inca virsta legala. Am lucrat 30 de ani ca electrician auto dar mai am pina la virsta de pensionare. Este greu si cu mincarea, mai mult rabd, ca nu prea am cu ce sa-mi cumpar mincare, de cersit nu prea indraznesc sa cer…”, spune Viorel Balan. De regula, politistii ii izgonesc din gara pentru ca deranjeaza calatorii dar in aceasta perioada, cind temperaturile minime bat recodul, Ministerul Transporturilor a decis ca acesti oameni sa nu mai fie izgoniti din gari. „Cit timp temperaturile vor fi extrem de scazute, oamenii fara locuinta, intilniti adesea prin gari, nu vor mai fi dati afara pentru ca nu au unde sa plece si este inuman sa dai ii strada la -20 de grade Celsius. Sint totusi semenii nostri! Nici cu un ciine nu poti proceda asa! Ni s-a spus de la conducere sa ii lasam sa stea in gara in aceasta perioada si eu, la rindul meu, i-am rugat pe cei de la salubrizare si pe politisti sa le permita sa stea in holul de la intrarea in gara.”, a spus Marian Gheorghe, asistent inspector la statia CFR Focsani. Politistii spun ca, de obicei, ii alunga pe boschetari din gara, dar in aceasta perioada nu-i mai zoresc sa plece din sala de asteptare. „Se aduna in jur de 15-20 de persoane in fiecare seara aici, in gara. De regula ii alungam pentru ca sint neingrijiti, isi poarta traistele dupa ei … Acelea sint si bucataria si sufrageria lor! Acum ii lasam sa stea noaptea in holul de la intrare. Ziua merg la piata, mai cersesc, mai lucreaza ceva… Nu putem sa ii dam pe frigul asta afara. Ne-au spus si de la Directia de Sanatate Publica a TF sa le permitem sa stea aici pina trece gerul”, ne-a spus seful Postului TF Focsani, ag. sef Titel Enache. Autoritatile se dezic de boschetari. Nimeni nu are o situatie clara cu privire la numarul oamenilor fara casa din Focsani. Se pare ca autoritatile locale uita cu desavirsire ca si acestia sint semenii nostri. In momentul de fata nu exista o statistica in ceea ce ii priveste pe acesti oameni, la nici una dintre institutiile descentralizate ale judetului. La Serviciul de Asistenta Sociala din cadrul Primariei, de exemplu, nu se stie cite persoane din oras nu au locuinta. „Noi nu lucram decit cu cei care au domiciliu stabil, adica pe baza de dosar. Nu avem o situatie a persoanelor care nu au locuinta, deoarece nu avem cum sa ii inventariem daca nu sint inregistrati undeva, de aceea nici nu putem lucra cu ei sa le oferim servicii”, ne-a raspuns seful serviciului, Mihai Ciubotaru. La IJP Vrancea au fost luate in evidenta in acest an in jur de 80 de astfel de persoane dar acesta reprezinta doar numarul celor inregistrati in timpul raziilor efectuate periodic si nu o situatie exacta a acestora. „Periodic facem razii in rindul persoanelor fara locuinta pentru a avea o evidenta in cazul in care acestea mor in conditii suspecte sau daca trebuie sa cercetam cazuri de infractiune savirsite in zonele in care stau de obicei. La ultima razie efectuata au fost inregistrate 80 de astfel de persoane dar aceasta cifra nu reprezinta numarul exact al oamenilor strazii din judet. Multi dintre ei mor din cauza frigului, insa noi ii evidentiem doar pe cei in cazul carora Serviciul de Medicina Legala ne confirma moartea suspecta si pe cei cu identitate necunoscuta. In aceasta iarna am avut in lucru sase astfel de cazuri”, a declarat seful Compartimentului Detinuti si Urmariti General din cadrul IPJ Vrancea, Daniel Popescu. O buna parte din oamenii care isi duc zilele pe strazi nu a avut niciodata o casa, motiv pentru care nimeni nu stie de ei. Nici primariile din judet, institutiile care, potrivit legii, ar trebui sa le asigure un adapost in timpul noptii, nu au o evidenta a persoanelor fara locuinta. Angajatii primariei stau in adapostul boschetarilor. Cu toate ca a constatat ca in statele europene oamenii fara casa beneficiaza de masa calda si adaposturi de noapte, aflat la cel de al doilea mandat, primarul Focsaniului nu a facut nimic pentru cei numiti generic „homeless”. Decebal Bacinschi spune ca oamenii strazii pot obtine ajutor social in schimbul unor ore de munca in folosul comunitatii dar doar daca au buletin de identitate pe municipiu, insa asta presupune si domiciliu, ceea ce majoritatea boschetarilor nu au. „Pina acum nu am reusit sa facem nimic pentru acesti oameni. Normal ar trebui sa beneficieze si ei de un adapost de noapte, am vazut asta si in fara. In Olanda, de exemplu, cind am fost intr-o vizita de lucru, am vazut ca cei fara locuinta au si mese gratuite. Am avut si noi un proiect in 2003 pentru adapost de noapte, insa locatia prevazuta este actualul sediu al Serviciului de Asistenta Sociala din cadrul primariei. Nu am avut alta incapere pentru acest sediu, motiv pentru care nu am mai construit adapost pentru ei. Momentan, primaria nu are alte spatii libere. Vom incerca sa construim un adapost de noapte in acest an, legea prevede acest lucru, dar depindem si de fondurile existente. Oricum, la noi in oras nu sint multi fara locuinta, doar patru, cinci persoane sint de loc din Focsani”, a declarat primarul Focsaniului. O cruce si un sicriu … Si daca primaria nu ii ajuta, atunci, cine? In timp ce primarul resedintei de judet, Decebal Bacinschi, spune ca nu sint multe persoane care locuiesc in strada, la IPJ Vrancea sint inregistrati in acest an peste 80 de „dromomani”, cum le spun agentii de politie. Singurul „sprijin” pe care il acorda primaria persoanelor fara casa sint serviciile de inmormintare. Acestea sint cotate la un milion de lei vechi si constau intr-o cruce si un sicriu. „In fiecare an, primaria Focsani executa in jur de 10-15 inmormintari pentru persoane fara locuinta. In acest an au fost inregistrate sapte astfel de decese, dar cred ca vor mai fi si altele pina la sfirsitul iernii. Eu ma ocup de inmormintarea lor, dupa ce finalizeaza politia ancheta, pentru ca multi mor pe cimp sau taiati de tren si nu au acte asupra lor. In prima faza, nu stim daca persoana respectiva nu are locuinta, nu are rude sau daca s-a intimplat sa nu aiba acte asupra sa la momentul respectiv. Unii mai au rude in viata dar de multe ori sint lasati municipalitatii, chiar si copiii se dezic de acesti oameni!”, ne- a spus Cristi Zbirciog, administratorul cimitirelor publice din oras. 450 de euro pentru boschetarii francezi. Spre deosebire de legislatia din Romania care prevede pentru oamenii fara locuinta adapost de noapte si ingrijire medicala doar in cazurile de urgenta, reguli care de multe ori nu sint respectate, in statele membre ale UE, comunitate in care incercam cu disperare sa ne integram, lucrurile stau cu totul altfel. In Franta, de exemplu, oamenii strazii, pe linga adaposturi de noapte, beneficiaza de asigurare medicala, de o indemnizatie lunara de 450 de euro, o linie telefonica gratuita prin care pot afla unde pot primi ajutor si chiar de adaposturi de integrare sociala. Ei pot locui in aceste adaposturi timp de sase luni in care se pot socializa intre ei. In timpul actiunii de documentare pentru acest articol, am contactat Serviciul de Ajutor Mobil de Urgenta Sociala din cadrul Ambasadei Frantei la Bucuresti care ne-a furnizat o serie de informatii, prin directoarea unitatii, Isabelle Duportal. Potrivit acesteia, in Franta oamenii fara locuinta primesc mese gratuite in strada iar in perioada iernii, cind temperatura scade mai mult de – 2 grade Celsius, intra in actiune un plan special prin care sint deschise mai multe centre pentru ei si se suplimenteaza efectivele serviciului de ajutor de urgenta. Echipele de urgenta merg in cautarea persoanelor car locuiesc in strada si se afla in pericol. Adapost intre doua sicrie. La noi in Romania, in judetul Braila de exemplu, Inspectoratul Judetean de Jandarmi a organizat in aceasta perioada o actiune de indrumare a persoanelor fara adapost spre asezaminte de noapte special amenajate. Astfel, jandarmii braileni au verificat garile, autogarile precum si canalele de tranzitare a conductelor de termoficare si cimitirele din judet. In timpul actiunilor de cercetare, jandarmii au descoperit cu stupoare, un batrin de 60 de ani care se adapostea de frig intr-un cavou din cimitirul brailean unde se aflau doua sicrie cu cadavre in ele. Temperatura din cavou era de – 15 grade Celsius comparativ cu cea de afara care atingea – 25 de grade. Batrinul a fost condus de jandarmi la pitalul „Sfintul Spiridon” din Braila pentru a i se acorda ingrijire medicala dupa care i s-a oferit un adapost pina la ameliorarea vremii. Cu siguranta in orasul nostru nu a existat niciodata o astfel de mobilizare pentru oamenii strazii. Chiar daca fortele de ordine ar demara astfel de actiuni, nu ar avea unde sa-i indrume pe bietii oameni fara adapost deoarece in Vrancea nu exista adaposturi de noapte. Singurul adapost de acest gen se afla in comuna Garoafa, insa acesta este destinat cu precadere localnicilor din zona aflate intr-o situatie de vulnerabilitate temporara (dezastre naturale, violenta in familie, etc.) si poate gazdui maxim 10 persoane. In toate statele lumii exista oameni ai strazii dar nu peste tot si tratati ca si cum ar fi ai nimanui. Citi dintre noi ne gindim la acesti oameni in locul carora am putea fi chiar noi? Cum rezista ei cind frigul este atit de intetit incit crapa pietrele? Cum se incalzesc cind dorm? Cu ce se hranesc? Sa nu mai spunem de igiena si ingrijire medicala! Majoritatea refuza sa vorbeasca despre viata lor mizera, unii dintre ei au facut parte cindva din lumea buna iar acum isi pling de mila. Unii dintre cei pe care ii vedem zilnic cersind pe strazi traiesc asa de mici copii si nu stiu ce inseamna sa ai o casa. Poate ca autoritatile ar trebui sa se mobilizeze si sa faca ceva pentru ei. „Pomelnic” pentru boschetari. (octombrie 2005-ianuarie 2006): Aurel Faur, 53 ani, fost cadru militar, ramas fara locuinta, a decedat din cauza frigului in dimineata zilei de 27 noiembrie in statia de autobuz din fata Spitalului Judetean. Pentru ca nu a gasit pe nimeni care sa-l gazduiasca dupa ce a fost externat, cu un picior in ghips, fostul militar a murit inghetat. Ioana Ion, 52 ani, Maicanesti, a murit in data de 20 octombrie pe strada Alexandru Vlahuta din Focsani, linga un bloc. Cauza mortii: etilism si inghet. Barbat cu identitate necunoscuta a decedat pe 6 noiembrie linga tevile de incalzire ale unui bloc de pe strada Cuza-Voda. Potrivit locuitorilor din zona, decedatul si-a petrecut ultimele nopti pe tevile sistemului de termoficare. O. Gheorghita, 49 ani, Nanesti, a decedat din cauza frigului pe 16 noiembrie. A fost gasit de politisti pe Aleea Constructorului din Sud. Barbat cu identitate necunoscuta gasit in 24 noiembrie intre comunele Brosteni si Virtescoiu. Virsta a fost stabilita cu aproximatie de Serviciul de Medicina Legala ca fiind intre 50 si 60 de ani, deoarece cadavrul depistat era partial scheletizat. S. Constantin, 72 ani, Piatra Neamt, decedat la Spitalul Judetean la 29 noiembrie 2005. Barbat cu identitate necunoscuta decedat in data de 19 decembrie 2005 pe soseaua de centura a Focsaniului. O. A., 50 ani, Focsani, a decedat inghetat in data de 20 decembrie 2005, pe bancile din parcul „Nicolae Balcescu”. Iosif Bacoi, 49 ani, a fost gasit mort intr-un sant pe marginea DN2 in dimineata zilei de 29 decembrie 2005. Suferind de afectiuni psihice, a inghetat de frig in timpul noptii. Sandel Chetrau, 51 ani, din Bacau a murit inghetat in data de 20 ianuarie intr-un sant, la marginea drumului in Tifesti. 55 de romani au murit din cauza gerului. In Romania, numarul persoanelor decedate din cauza frigului in ultima saptamina se ridica la 55 din care 12 sint oameni fara locuinta care nu aveau unde sa se adaposteasca de gerul naprasnic. Potrivit datelor furnizate de Ministerul Sanatatii, majoritatea persoanelor decedate au cedat in urma socului hipotermic. Si in judetul nostru au murit patru persoane din cauza temperaturilor scazute din ultima saptamina. Ziarul de Vrancea preluat de Hot News, Dana Lepădat – 2006.

– 2005 –

Casa celor fara casa. Fie vara sau iarna, îi vezi aproape tot timpul pe strada. Murdari, îmbracati saracacios, aproape niciodata în concordanta cu vremea de afara, noaptea, îsi fac veacul pe lânga containerele de gunoi, în cladiri parasite si izolate, iar în timpul zilei, cersesc în locurile aglomerate. Raspândind un miros respingator, fie de bautura fie de nespalat, oamenii strazii, pentru ca despre ei este vorba, sunt condamnati, cu dispret, de cei din jur, sa traiasca la marginea societatii. Tot dispretul si nepasarea semenilor lor îi împing uneori, la sinucidere, act pe care, cei mai indulgenti dintre noi, îl înteleg, iar din întelegere se naste compasiunea. Însa multi dintre boschetarii care se încapatâneaza sa lupte pentru dreptul lor de a-si duce zilele, chiar si pe strada, fara un acoperis deasupra capului, sunt gasiti, uneori, fara suflare, învinsi de ger sau canicula, lânga un canal sau pe marginea drumului. Imaginea unui om al strazii, întins fara suflare lânga un maldar de gunoi, dupa ce gerul iernii i-a stins din piept ultima flacara a vietii sale napastuite, a determinat autoritatile municipiului Hunedoara sa înfiinteze un loc în care persoanele fara un adapost din localitate pot trai, pentru o perioada, ca într-o familie. O parte din locul în care şi cerşetorii sunt oameni. Aflata în apropierea Bisericii Popa Sapca din Hunedoara, cladirea în care functioneaza Adapostul de urgenta pe timp de noapte e la fel de simpla ca viata celor pe care îi gazduieste, aici, temporar. Deloc întâmplator, în imobil a functionat, pâna în urma cu aproximativ un an, Biserica Baptista din Hunedoara, cea care a si devenit partener al municipalitatii, pentru punerea în aplicare a acestui proiect. În timp ce ne îndreptam spre intrare, usa cladirii se deschide, iar, desi e întuneric, deslusim clar silueta si chipul unui gardian public. Urcam cele trei trepte si dam nas în nas cu o doamna micuta, bruneta, cu un chip luminat de un zâmbet blând. Genica Berberita e responsabilul acestui adapost, cea care, din luna februarie a acestui an, are grija de hunedorenii napastuiti care ajung din strada, într-unul dintre paturile modeste aflate în cladire. Miroase puternic a gaz, însa atmosfera primitoare de la intrarea în adapost îl transforma în izul inodor pe care-l are aerul obisnuit. În bucatarie, mirosul de mâncare se împleteste cu albastru, galben sau rosu, culorile florilor artificiale, care însenineza o atmosfera extrem de simpla. „Îmi cer scuze ca va primesc, aici, însa în biroul meu e foarte frig si nu putem sta acolo”. Cuvintele Genicai Berberita dispar rapid, ca o boare, distrusa de privirile curioase care dau roata încaperii. Doua mese mari, o banca si un scaun, cam la aceste lucruri se reduce mobilierul bucatariei. Pe perete, o centrala termica, pe jos câteva covoare, totul foarte curat si cu un puternic aer „de acasa”. Am uitat de frigul de afara, iar moleseala îsi face treptat loc în corpuri si aduce roseata în obraji. Bucuria foamei astâmparate. Istoria adapostului curge încet, spusa cu vocea blânda a doamnei marunte si inimoase, fiind, din când în când, întrerupta de scârtâitul usii deschise de locatarii adapostului, aflati la ora cinei, care aduceau în bucatarie farfuriile goale. De la cinci locuri, cât a avut în luna februarie 2005, când s-a deschis, capacitatea adapostului a crescut treptat, ajungând acum la 15 locuri. În ciuda acestei cifre, în cladire sunt adapostiti zilnic, de la ora 19 la 8 dimineata, 23 de suflete, ajunse din frigul strazii si nepasarea semenilor, în caldura oferita de adapost. „Am pornit modest, cu doar câteva locuri. Treptat, numarul celor care aveau nevoie de adapost a crescut si a trebuit sa marim numarul de paturi. Foarte mult ne-au ajutat reprezentantii Bisericii Penticostale, care au dotat adapostul cu paturi si le-a oferit fiecaruia dintre acesti oameni, haine si lucruri de stricta necesitate. Acum, numarul paturilor a ajuns la 15, însa locatarii sunt 23, asta însemnând ca unii dorm câte doi într-un pat”, spune Genica Berberita. Inconvenientul înghesuielii e ca si inexistent pentru cei care, ani de zile, au dormit sub cerul liber, indiferent de valoarea pe care o arata mercurul din termometre, au mâncat din an în Pasti, iar bolile saraciei le-au devenit parteneri de viata. Pe lânga un pat cald, oamenii strazii care ajung la adapost, servesc zilnic, aici, o cina si un mic dejun simplu, poate nu tot timpul îndestulator, însa, simt si ei ca duc o viata cât de cât normala. Mâncarea e gatita la Cantina Sociala, care a preluat si responsabilitatea hranei celor care ajung la adapost. „Nu le cerem nimic, dar le oferim multe. Singura conditie pe care le-am pus-o, când i-am primit în adapost a fost sa faca baie zilnic, pentru ca au la dispozitie doua bai dotate cu vana si dusuri. Desi unii dintre ei au fost reticenti, toti s-au conformat în cele din urma”, povesteste zâmbind Genica Berberita. Istorii fara casa. Pureci, paduchi, tuberculoza, sifilis, dublate de lipsa oricarui act de identitate, acestea sunt doar câteva dintre problemele cu care au venit în adapost oamenii strazii. Dincolo de privirile tulburi, mâinile si hainele murdare, mirosul respingator, în sufletele fiecaruia dintre acesti oameni se ascunde o poveste tulburatoare, simpla sau complicata, refulata, undeva, în interior, pentru totdeauna sau, dimpotriva, gata de a iesi la iveala, în fata unei priviri interesate si a unei mâini întinse, dornica de a ajuta. „Pe toti i-am dus la medic, pentru ca aveau boli foarte grave, iar unii au stat si internati în spital. Usile ne-au fost deschise peste tot, am beneficiat de multa întelegere din partea tuturor. Ne luptam, acum, sa le facem acte, celor care nu au nici certificate de nastere, nici buletine, pentru ca si acesti oameni trebuie sa existe undeva, într-o evidenta. Le-am facut si analize medicale gratuite”, mai spune responsabilul adapostului. Majoritatea celor care sunt gazduiti în Adapostul de urgenta pe timp de noapte sunt persoane fara nici un fel de venit, însa exista si câtiva care au pensii, dar si doi care lucreaza. Potentialul lor de munca este mare, însa slujbele sunt inexistente, la fel ca si pentru cei care au macar un adapost deasupra capului. Genica Berberita este singura femeie din adapost, oamenii fara adapost gazduiti aici, fiind exclusiv barbati. Doamna cea mica si bruneta îi stie deja pe toti cei aflati în grija ei, cu toate povestile vietii lor, bolile de care au suferit, nenorocirile pe care le-au îndurat. Ajunsi aici, napastuitii, la început neîncrezatori, speriati ca animalele haituite îndelung, îsi deschid sufletele, în cautarea întelegerii, iar istoria vietii lor, povestita în fata unui semen plin de compasiune, îi descarca. Dimineata, dupa micul dejun, toti cei 23 de locatari ai cladirii pleca, din nou, pe strazi, pentru ca gazduirea le este permisa, dupa cum spune si numele adapostului, doar pe timpul noptii. Cei care nu au un loc de munca, cersesc, ajuta la diferite treburi prin pietele din oras sau sapa gropi în cimitir. Totul, în schimbul câtorva banuti, a unei bucati de pâine sau, pur si simplu, pentru a trece timpul mai repede, pâna la venirea serii si întoarcerea la adapost. Boschetarul filozof. Dupa o ora de discutii cu Genica Berberita, intram, timid, într-unul dintre cele doua dormitoare ale adapostului. Peste zece paturi aranjate în mijlocul si pe marginea încaperii cu o dimensiune asemanatoare unei sali. Scârtâitul usii întoarce câteva capete care se odihnesc pe pernele îmbracate într-o lenjerie simpla, dar curata. O barba alba, pe o fata cândva tânara, dar acum brazdata de numeroase cute ale suferintei, ochi batrâni, siluete subtiri. Blitul aparatului face un click, iar refuzul de a fi fotografiati este rostit vehement de câtiva dintre barbatii aflati în încapere. Toti poarta haine curate, treninguri sau pijamale, un adevarat lux comparativ cu zdrentele din viata de strada. Primul interlocutor este si cel mai vechi locatar al adapostului. În luna martie a acestui an, Nicolae Ciobanu a fost salvat de la o moarte sigura prin înghetare, de politistii care l-au gasit si l-au adus aici. „Am sapte ani de boschetarie, domnisoara, iar când am ajuns aici, nu mai stiam nici sa vorbesc”, vorbele îi ies sacadat din gura care împodobeste, parca, un obraz gaurit de slabiciundea si traiul de pe strada. Îmi povesteste despre cum a ajuns ca, din proprietar a trei apartamente, sa doarma în santuri, dupa ce o viata a muncit în combinat, ca lacatus, si a crescut patru copii, toti baieti, dintre care unul e la puscarie, iar altul e orb. Fosta lui nevasta „îl baga sub masa” la bautura, acesta fiind si motivul pentru care traiul cu ea n-a mai fost posibil. Şi-a sarbatorit, în 18 noiembrie, împlinirea a 50 de ani, aici, în adapost, iar tot ceea ce îsi doreste e un loc de munca, ca sa nu fure si sa cerseasca ca „e înjositor”. Vorbeste ca un filosof. N-are ce cauta acolo. Nonsalant si analfabet. La polul opus, se afla Badiu Beniamin. Are 17 ani si a fost adus la adapost, în urma cu aproape o saptamâna, fiind cel mai nou locatar. Beniamin e nascut în judetul Timis si este cel mai elocvent exemplu de copil tratat cu maximum de iresponsabilitate de catre un parinte. Nu stie sa scrie, nici sa citeasca, n-are acte, însa stie ca nu mai este dorit de mama sa, iar timp de un an a trait si dormit pe strazi. Îmbracat în trening, cu o sapca alba pe cap, Beniamin zâmbeste cu nonsalanta, în timp ce-si spune povestea. „Mama nu mai vrea sa stie de mine. Sta într-o cocioaba cu un barbat, pe halda de zgura. N-am mai vazut-o de un an, iar pe tata, de când eram mic. Cred ca mai am ceva frati, asa mi-a zis mama, dar eu nu-i cunosc”. E rumen în obraji, iar mâinile sale sunt oglinda unor munci grele, pe care baiatul le presteaza si acum, pentru o bucata de pâine, la fel cum facea când dormea învelit cu o plapuma împutita, alaturi de câini, în niste blocuri neterminate. Ziua, cât timp nu sta în adapost, Beniamin cara lazi prin piata sau mai cauta fier vechi. Îndeletniciri de om fara capatâi, asa ca el. Îi place în adapost, se bucura ca, în curând, va avea si el acte de identitate, însa, îi este indiferent daca Genica Berberita, îsi va pune sau nu în practica intentia de a-l învata sa scrie si sa citeasca. A vazut niste litere, a luat în mâna instrumentul de scris, în urma cu zece ani, însa n-a apucat sa buchiseasca nimic, pentru ca mama sa l-a luat cu ea, din oras, în oras, pentru a-l arunca, apoi, în mizeria strazii. Reportaj de Oana Bimbirica – Replica – 2005.


Despre cerşetori – aici. Cei de „meserie”. A nu se confunda.

.

Anunțuri

13 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Buna! In primul rand vreau sa-ti spun ca mi-a facut placere ca am descoperit blogul tau, de acum „voi fi cu ochii pe tine”:). Cat despre insemnarea de mai sus, e trist ce se intampla la noi, sunt oameni, suflete calde care isi vad ratacirile in fiecare zi pe strazile reci de privirile celorlalti.

    mihaela

    1 Ianuarie 2009 at 18:14

    • Bună, Mihaela. Şi La mulţi ani!
      Ce se întâmplă la noi se întâmplă şi la alţii, viaţa este dură. Partea proastă este că la noi există nedretate multă. Cei care au furat mult sunt bine merci. Cei care au muncit din greu îşi iau câmpii.

      isabellelorelai

      2 Ianuarie 2009 at 00:25

  2. La multi ani! Numai fericire si bucurii in anul care a inceput 🙂

    Laura

    1 Ianuarie 2009 at 21:59

  3. […] la ora 19.00. – Monitorul de Vrancea. (asta după ce în 2005 şi 2006 oamenii au murit pe capete – mai jos este un reportaj cuteremurător din Ziarul de Vrancea, din […]

  4. Sunt fericit ca am coltisorul meu! ..din pacate, se poate mai rau, vad asta, zi de zi..
    Nota 10 pt articol!

    Marius Paraschiv

    3 Ianuarie 2009 at 19:11

    • Marius, să nu-mi spui că nu ai coşmaruri… Cu cea mai mare sinceritate îţi spun că şi eu sunt fericită că ai colţişorul tău. Sunt fericită pentru fiecare om care reuşeşte să scape din stradă. Săptămâna următoare trag o fugă la Samusocial, să duc nişte lucruri acolo.
      Marius,
      Hai să încercăm să facem şi noi o licitaţie, cu ce avem prin casă. O carte, o sticlă de ceva, timbre, orice. Să încercăm să stimulăm strângerea de bani pentru copii.

      isabellelorelai

      3 Ianuarie 2009 at 21:55

  5. […] Poveşti cu oamenii din stradă. Centre sociale şi adăposturi pentru oamenii străzii. […]

  6. […] că da, oamenii ajung uneori în stradă. Şi mor acolo. Poveşti cu oamenii din stradă. Noi îi vedem, judecăm în gând şi trecem mai departe. Deşi puteam fi noi în locul lor. […]

  7. Salut!
    Apreciez foarte mult acest blog al tau, nici nu-mi inchipuiam ca mai exista oameni care sa-i intereseze atat de mult oamenii strazii incat sa si scrie cu perseverenta despre ei.
    Eu si fratele meu, vrem sa fondam curand o Fundatie umanitara pentru oamenii strazii.Deja avem o locuinta, incapatoare, care asteapta nerbdatoare sa fie locuita de cineva.
    Dar noi stim mai putine despre acesti oameni decat ai stii tu, de exemplu. Noi cunoastem destul de putini, si inca nu stim cu cine sa incepem colaborarea. Pentru inceput am avea nevoie de mai tineri…Povestile si experienta ta ne sunt de ajutor.

    Daca vrei sa colaboram in vreun fel…daca vrei sa ne ajuti sa gasim oameni pentru Fundatia noastra, am fi nespus de bucurosi.
    Vrem sa le dam acestor oameni, sansa unui nou inceput, puterea si motivatia, speranta pentru o viata traita in conditii mai frumoase.
    Adresa mea de mail: nena_rme@yahoo.com

    🙂 Sa ne-ajutam sa ajutam!

    Maria Radu

    3 Iunie 2009 at 11:47

  8. Mai revin cu o intrebare….
    M-am infiorat citind intr-un loc, despre familii cu copii ai strazii….cunosti vreo astfel de familie?
    Multumesc!

    Maria Radu

    3 Iunie 2009 at 12:22

  9. Maria!
    Poţi, te rog, să citeşti aici
    https://isabellelorelai.wordpress.com/2009/03/26/locuinta-din-container-si-din-cabina-telefonica-cosmar/
    Şi să îmi spui dacă îi poţi ajuta???
    Dacă da, te pun în legătură cu Cati, de la protecţie socială PMB.

    isabellelorelai

    3 Iunie 2009 at 12:31

  10. […] Poveşti cu oamenii din stradă 2009 octombrie 16 by xxx https://isabellelorelai.wordpress.com/2009/01/01/povesti-cu-oamenii-din-strada […]


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: