Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Două lumi

with 32 comments

dayandnightDimineaţa a fost cenuşie ca o incertitudine şi chestia asta m-a iritat. În casă era destul de cald dar apă caldă nu prea era. Aşa că m-am enervat. Zgomote ciudate răzbăteau de la un etaj superior – bocăneli, ciocăneli – alţi nervi. Interfonul sună din nou a greşeală. Strada răsună de claxoane – şi ele nervoase. Câţiva oameni prost îmbrăcaţi aleargă ca disperaţii după un tramvai ignorând trecerea de pietoni şi un şir lung de maşini înscrise la raliul Bucureşti-Bucureşti. Înjurături copioase de ambele părţi. Câţiva locatari nemulţumiţi se ceartă de zor cu administratorul care este acuzat că e cam hoţ. Ţipete. Tot de ambele părţi. Ciocăneli disperate în uşă: tinerii de la PNL. Cred că PNL, că aveau pungi galbene. Parcă. Cu ultimele puteri nişte mârlani trântesc uşa blocului fix cât să crezi că e cutremur. Plec. E frig. După cinci minute de nervi reuşesc să trec strada. Pe la trecerea de pietoni la care nu opreşte nicio maşină. Neamuri proaste. Iau tramvaiul. Pe care l-am aşteptat doar zece minute. Păşesc cu grijă peste foi de varză storcite şi vreo două pungi de şi cu pufuleţi. Mă strecor cu greu pe lângă hainele mirosind a transpiraţie şi parfum de lăcrămioare ale unei doamne proţăpită în mijlocul tramvaiului şi mă îndrept cu stomacul în gât spre coborâre. Mai stau zece minute la autobuz. E frig. Afişe electorale de toate culorile. Şi pe sus şi pe jos. În autobuzul nou-nouţ un covoraş de coji de seminţe sub trei puştani care discutau aprins – în timp ce spărgeau în dinţi bomboane agricole – despre cum să-şi facă unul altuia multe comentarii pe bloguri şi alte şmecherii de urcare în nu ştiu ce top. Prefăcundu-se că nu se cunosc. Pe bloguri vreau să zic. Hai că am învăţat ceva. Cobor din autobuz şi mă duc la metrou. Era întuneric şi mirosea urât. A canal. Sau a wc. Tot aia. În metrou înghesuială şi miros stătut. Merg de mi se acreşte. Cobor. Merg la autobuz. E frig. Alte zece minute. Plouă. Plouă rece cu miros de gheaţă. Merg. Şi merg. Locurile astea arată urât. O dezordine ciudată de case înşirate şi vopsite anapoda care îmi aminteşte de drumul dintre Beirut şi Byblos. Cobor. O poartă. De spital.

Institutul Oncologic Bucureşti. Fundeni. Nimeni în curte. Plouă rece şi mărunt. Totul este cenuşiu şi încremenit. Niciun zgomot, nicio voce, nimeni. Intru într-o clădire. Este curată, dar anostă şi neprimitoare. La intrare un domn care nu face niciun zgomot. Este atât de linişte încât îmi spun că asta trebuie să fie liniştea de cavou. Miros de lumânări. La căpătul coridorului văd o măsuţă pe care ardeau trei lumânări. A murit cineva? O întreb pe doamna Olga Cridland, directorul Asociaţiei PAVEL. Da, ştiu, o întrebare idioată. Nu… Acolo este o capelă şi vin oamenii să se roage… Am voie să fac fotografii? Da, dar nu copiilor. Înţeleg. Este linişte. Atât de linişte. O cămăruţă caldă şi primitoare. Un ciocănit timid în uşă. Două doamne palide şi slabe cu baticuţuri strânse pe cap. Mă bucur că am părul strâns. Încerc să dau o vârstă celor două femei. Nu reuşesc. Aveţi peruci? Mă simt vinovată că am păr. Aş vrea să le spun că nu contează dacă au păr sau nu, că mie îmi vine de multe ori să mă rad în cap. (Nu o fac ca să nu se sperie maică-mea). Nu reuşesc să articulez niciun sunet. Mai bine. Ele vroiau păr şi cu siguranţă nu aveau de unde să dea câte opt milioane pe o perucă. La etaj o cămăruţă ca o bomboană fondantă. Asociaţia PAVEL a „tras” un perete muşcând din coridor. Au făcut o cameră pentru copiii bolnavi. Unde să picteze. Nu poţi ţine un copil 24 din 24 de ore în pat. Am făcut câteva fotografii. Cea mai mică şi drăguţă cameră pe care am văzut-o în viaţa mea. Un coridor lung. Geamuri prin care poţi vedea dar nu poţi auzi nimic. O tânără împinge un scaun cu rotile în care se află un copilaş de vreo doi ani. Se întoarce şi ne priveşte curioasă. Era însărcinată. Doi copii, unul născut şi altul nenăscut trăiesc într-o cutie ermetică. Un puşti împinge cu avânt roţile scaunului. Ţine un picior ridicat. În loc de laba piciorului o faşă elastică albă. Lângă uşa încuiată două paturi de spital fără saltea şi fără aşternut. Doi bărbaţi dorm îmbrăcaţi ca de drum lung. O doamnă ne deschide uşa. Pe un coridor lung uşile saloanelor, deschise, înşirate ca soldaţii nemişcaţi. Dintr-un pat se zăreşte piciorul subţire al unui copil. Râsete de copii pe coridoare. Sunt palizi. Un puf mătăsos le acoperă căpşoarele. Mă gândesc că şi-au terminat curele de citostatice şi începe să le crească părul. Nu spun nimic. Cuvintele mi-au rămas în gât. O cameră drăguţă şi veselă, cu măsuţe şi scăunele, ca în Albă ca Zăpada. Sala în care mănâncă copiii bolnavi. Tot Asociația PAVEL a amenajat-o. O puştoaică slăbuţă de vreo cinci ani şchiopătă spre bucătărie. Se apropie ora de masă. Nu miroase a mâncare. Nu miroase a nimic. Băiatul cu piciorul tăiat îşi apropie căruciorul de noi. Nu vrea să spună câţi ani are. Eu îi dau 14. El zâmbeşte şi tace. Şi lui i-a crescut un pic acel puf de păr pe cap. Mă uit la piciorul lui şi constat că arată ca un copăcel cu o ramură tăiată. Are picioare lungi şi mă gândesc că făcuse sport până să se îmbolnăvească. Un băieţel agită un clopoţel anunţând masa. Încerc să îi dau copilului o vârstă. Nu reuşesc: înălţimea să fi fost de patru ani. Expresia feţei de vreo zece ani. De el se apropie un puşti de aceeaşi înălţime. Acelaşi puf pe cap. Mă priveşte şi încremenesc. Faţa lui este la fel de albă ca a unei coli de hârtie. Poartă ochelari şi este extrem de serios. Dacă ar fi fost sănătos i-aş fi zis Harry Potter. Dar nu este, aşa că tac. Privirea lui îmi spune „parcă te cunosc de undeva”. Mă uit în ochii lui serioşi şi îmi spun în gând da, parcă mă cunoşti de undeva, parcă şi eu te cunosc de undeva, puteai să fii copilul meu, altă explicaţie nu găsesc. Puştiul cel serios îi dă celuilalt o lecţie de cum se sună clopoţelul. Am căutat sunete care să aducă a plâns, a geamăt. Nu. Copiii ăştia nu se plâng, nu se văită. Nu ţipă. Nu. Şi nu se alintă. Şi-au luat soarta şi durerile în mâini cu cea mai mare seriozitate. Oamenii mari se plâng şi plâng. Copiii nu o fac. Copiii au luat viaţa în serios şi nu îşi pierd timpul plângând. Ci luptând. Spre ieşire mă uit în salonul în care văzusem piciorul firav al copilului. Piciorul era în aceeaşi poziţie. M-am gândit că se simte rău. Nu avea cum să nu audă clopoţelul care anunţa masa de seară… Aflu de la Nadia Ulmeanu că un copil murise cu o seară în urmă. Este o linişte dureroasă. Şi mă gândesc că aşa trebuie, ca să nu ştie moartea în care ungher să vină. Locul în care moartea îşi are reşedinţă permanentă.

Nu ştiu când a trecut timpul. Este întuneric. Totul s-a condensat. Şi spaţiul şi timpul. Ştiu că am ajuns acasă. Dar nu mai ştiu cum şi cu ce. Cineva mă întreabă dacă este frig afară şi dacă plouă. Îi spun că habar n-am. Se uită ciudat la mine şi îi spun că nu îmi pasă cum este afară. Important este că există. Afară există.

Două lumi.

„Draga Isabela, a murit Ancuta, nepotica mea de 2 anisori si 8 luni. A incetat din viata astazi, 17 nioembrie 2008 la Clinica de Pediatrie II din Cluj. Suferea de leucemie limfoblastic acuta. A fost diagnosticata pe 22 octombrie a.c. S-a stins un inger… Dumnezeu sa te odihneasca Ancuta… Simona”. Din nou, totul s-a condensat. Şi spaţiul şi timpul… Două lumi.

Unfinished Dreams

Unfinished Dreams

Unfinished Dreams

Unfinished DreamsCristian Movilă – Cancer, campania foto Spitalul Marie Curie Bucureşti, 2005 – 2007

Written by IsabelleLorelai

18 Noiembrie 2008 la 15:47

32 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. tacerea doare cel mai rau.

    Jamilla

    18 Noiembrie 2008 at 18:51

  2. Uneori imi e rusine ca traiesc ! Ce sentiment ciudat!

    zinca beiu

    18 Noiembrie 2008 at 21:35

  3. Nu, Jam, nu tăcerea doare cel mai rău… Crede-mă…. Neputinţa de a face ceva pentru copilul care îţi moare în braţe doare cel mai rău.

    isabellelorelai

    19 Noiembrie 2008 at 13:49

  4. Zinca, Doamne fereşte, tu nu trebuie să spui aşa ceva, pentru că tu ajuţi.
    Eu sunt fericită pentru că tu exişti.

    isabellelorelai

    19 Noiembrie 2008 at 13:52

  5. Offf… Isa… La Fundeni am cunoscut-o pe Madalina Frangulea… Tot la Fundeni am cunoscut-o pe Florentina Dima… Si atatia alti copii… Cu lumina in ochi si puf pe cap… Povesti fericite si mai putin fericite… Nu-mi place Fundeni-ul… E insa un rau necesar…

    SMINCHY

    19 Noiembrie 2008 at 18:25

  6. Multumesc.Isabelle. Suferinta copiilor este atat de nedreapta si parsiva pentru ca ei…nu stiu ca sufera !

    zinca beiu

    19 Noiembrie 2008 at 21:34

  7. N-am fost niciodata intrun spital de pediatrie,sectia Oncologie,dar iti povestesc ce ne-a zis o doamna acum multi ani in urma.
    Povestea ca a fost la spital la o ruda bolnava,internata in Sectia Oncologie.A vazut copiii bolnavi de acolo si l-a intrebat pe Dumnezeu cum de lasa sa se intample ca niste copii nevinovati sa sufere atat?
    Pozele cu ciopiii care mor de foame le-am mai vazut.Ma simt asa de neputincioasa cand vad atat suferinta si durere in lumea asta.cand vorbesc despre suferinta ma refer nu numai la oameni,mai sunt si alte fiinte chinuite,omorate.😦

    g1b2i3

    19 Noiembrie 2008 at 22:58

  8. Andreea, mie nu-mi placi niciun spital…

    isabellelorelai

    20 Noiembrie 2008 at 00:58

  9. Zinca, la cei mici-mici, boala este ca prima natură. Bieţii de ei aşa cred că trebuie să fie. La cei mărişori însă…
    Este o tragedie, oricum. Şi la orice vârstă, fie vorba între noi. Ideal ar fi ca fiecare om să moară când îi vine rândul, fără să sufere.

    isabellelorelai

    20 Noiembrie 2008 at 01:02

  10. Gabi, Dumnezeu lucrează prin oameni.
    Ştiu că ai mai văzut pozele cu copiii care mor de foame, de aia le-am şi pus. Ca să vedem că până pe alte continente, există România. Alb/Negru. Cancer/Foamete. Sper să ia şi Cristi Movilă un premiu, să fie văzute fotogfiile… Şi copiii care suferă.

    isabellelorelai

    20 Noiembrie 2008 at 01:06

  11. Sper si eu sa castige un premiu cu pozele astea.
    Sunt niste imagini pe care nu ne dorim sa le vedem,dar aceasta e o realitate si trebuie cunoscuta de cat mai multi.Poate ca se vor sensibiliza si se vor gandi mai mult la viata,salvarea vietii,nu la razboaie si distrugere.cand ma gandesc cati bani sunt cheltuiti pentru arme cat mai distrugatoare…:(

    g1b2i3

    20 Noiembrie 2008 at 01:22

  12. Să-i ia naiba cu armele lor cu tot. Copiii ăştia nu au medicamente. Şi o banană, sau un măr…

    isabellelorelai

    20 Noiembrie 2008 at 01:45

  13. […] a împlinit 3 ani pe 2 octombrie 2008. Certificatul medical e din 17 octombrie 2008, de la oncologie Fundeni. Leucemie acută limfoblastică […]

  14. […] aici: Scrisori. I-am văzut. Ei există. Iar băieţelul care agita clopoţelul şi care s-a uitat la mine de parcă m-ar fi cunoscut era Ferike. Cred că era […]

  15. […] Înainte de Crăciun, Olga Cridland i-a îndemnat pe toţi cei bolnavi de cancer şi leucemie, internaţi la Fundeni şi Budimex, să-i scrie Moşului. Şi ei au scris. Multe dorinţe. Scrisorile lor au fost trimise pe ici pe colo şi s-au găsit câţiva oameni buni care să îl îndrume pe Moş spre spital. […]

  16. cand citesti despre ei…ti se pare ca durerea si problemele tale sunt atat de nesemnificative si oricat de gol esti in tine ai vrea sa faci imposibilul!

    este trist ca acest stat in loc sa aloce fonduri macar de bun simt daca nu cele necesare…pentru acesti copii, aloca fonduri in toate porcariile.

    Isa, daca as incerca sa adun cate ceva pentru copii de acolo: bani, hainute, carti de colorat, creioane, etc, ar ajuta? as incerca sa fac asta lunar… o sa pun si contul de donatii al lor la mine pe bloguri.
    macar incerc…poate, poate!
    nu imi plac spitalele, dar cand voi putea am sa vin cu mare emotie la fundeni sa ii vad pe copii aceia dragi si frumosi!

    Lady Allia

    12 Februarie 2009 at 11:49

    • Sandrina,
      Ar ajuta. Totul ajută. Copiii se joacă, desenează, colorează… Orice este bine venit. Am şi eu primisiuni, de la prietena mea Dana, pentru câteva coputere şi ceva mâncare în plus.

      isabellelorelai

      13 Februarie 2009 at 13:20

  17. Depinde de varsta, Isabelle…de la 4-5 ani, in sus. intreaba…de ce eu? Sau…cand imi trece? Sau…cand pot alerga si eu?

    Spitalul Fundeni…spitalul cu cea mai trista infatisare…si cea mai trista primire…dincolo de geamul intrarii…dupa ora 10…se aliniaza carucioarele cu copiii bolnavi…tac. Privesc in gol.
    Poate la inceput nu stiu…dar afla, acolo afla…unul de la altul, cand isi pun intrebarea reciproc:
    – Tie, cat ti-au mai dat?

    Frumoasa initiativa a Asociatiei. Bravo lor.

    mesterulmanole

    13 Februarie 2009 at 08:38

    • Meştere, una şi cu una fac două: vreau nişte haine de la copilul tău, ceva ce nu vă mai trebuie şi arată încă bine.
      Acolo este sărăcia în forma ei primară.

      isabellelorelai

      13 Februarie 2009 at 13:26

  18. Intrand pe aceasta pagina am retrait acele clipe si acele zile cand parca lumea se prose odata cu inima Ancutei.Peste 2 zile este Ziua Internationala a Copilului cu Cancer zi de care nici nu stiam ca exista pana acum.Numarul zilelor grele, triste si pline de amaraciune in suflet a ajuns la 3:
    15 Februarie Ziua Internationala a Copiluli cu Cancer
    22 Februarie ziua de nastere a Ancutei
    17 Noiembrie ziua in care Ancuta a plecat pe veci…
    Ma gandeam ca poate cu timpul durerea va trece si se va diminua in intensitate, dar vad ca nu este asa. Cu durerea m-am obisnuit insa nu pot sa ma obisnuiesc cu dorul care-l simt si cu faptul ca incet incet incep sa uit chipul Ancutei…

    Simona

    13 Februarie 2009 at 12:08

    • Simona,
      Nici eu nu ştiam că există şi sincer aş vrea să-ţi spun că tare bine era dacă nu exista. E ceva de care marea majoritate a oamenilor se fereşte…
      Pe Ancuţa nu ai să o uiţi niciodată. A plecat într-o stea unde nu mai există suferinţă, unde vom ajunge şi noi cât de curând.
      Dumnezeu să o odihnească în pace pe Ancuţa.

      isabellelorelai

      13 Februarie 2009 at 13:34

  19. Da, am. Da, dau. Cum?

    mesterulmanole

    13 Februarie 2009 at 13:53

  20. […] pe drum – mi-a spus el – mă duc să LE duc un televizor din partea firmei şi am pierdut numărul […]

  21. […] nu pot citi, dar să mai şi vadă. De trăit ce să mai zic. A ales să ajute acolo unde numesc eu Două lumi. După ce am văzut lumea aia nu am mai putut dormi o […]

  22. […] În rest, habar nu aveam că într-un singur an, lună de lună, prin trei secţii de oncologie pediatrică din trei spitale bucureştene îşi trăiesc chinul vieţii şi al morţii peste 220 de copii şi adolescenţi, câteodată aceiaşi, alteori alţii. Care vin, îşi iau porţia de chimoterapie sau radioterapie – unii sunt operaţi – şi apoi pleacă acasă după două săptămâni sau o lună – dacă „au noroc”. Chiar şi fără un picior sau o mână, fără un rinichi sau o coastă, fără păr, fără gene şi sprâncene. Dacă nu au noroc din prima, stau cu lunile în spital. Cei mai mici reînvaţă să meargă, după două-trei luni de spitalizare. Alţii pleacă în fotolii rulante. Alţii pleacă… în coşciug. Cei care rezistă cu anii au deja două domicilii, unul fiind spitalul. Din lumea mea mare, plină de necazuri mici, am nimerit în lumea lor mică, plină de necazuri mari. Două lumi. […]

  23. […] eu am maşinuţă dar Vlad nu are. Da, pentru ei aş da spargerea la fabrica de jucării… Din noiembrie anul trecut mă tot bate gândul ăsta… Săptămâna trecută, cineva m-a întrebat cine sunt. Nimeni. Un […]

  24. […] în grijă. Eu l-am cunoscut abia pe 6 august 2009, nici nu ştiam pe unde se intră în Budimex (ştiam doar de copiii de la Fundeni). Până pe 26 august 2009, fusesem de două ori la Ştefănel la spital, în calitate tot de om […]

  25. si eu am baietelul bolnav de leucemie acuta limfoblastica de 6 ani.Multumesc bunului Dumnezeu este bine.Aveti incredere ,rugati-va mult si veti reusi.

    elena

    25 Martie 2010 at 01:49

  26. […] Şi de boală, şi de spital, şi de drumuri. Avea nevoie de mulţi bani pentru transplant. O lună mai târziu am intrat pentru prima dată în viaţa mea într-o secţie de oncopediatrie. L-am văzut. Nu l-am […]

  27. […] Pe 17 noiembrie 2008 am fost în vizită la Asociaţia PAVEL care are sediul la IOB Fundeni. Ştiam cum arată copiii bolnavi de cancer şi leucemie doar din fotografii. Când îi vezi „live”, chiar şi prin geamul de protecţie, se schimbă situaţia. Acolo am trăit senzaţia celor „Două lumi”. […]

  28. […] Nadia am cunoscut-o pe niște trepte, pe 17 noiembrie 2008. Era întuneric, frig, urât, iar ea, un halat alb, alerga, în întunericul ăla sinistru, pe […]


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: