Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Poveste urâtă, poveste frumoasă. Din Gazeta de Sud. România

with 6 comments

Despre oameni care, într-o fracţiune de secundă, nenorocesc alţi oameni. Pentru că nu se gândesc şi la alţii, ci doar la ei. Despre copii care repară, cât de puţin, nenorociri. Pentru că se gândesc şi la alţii, nu doar la ei. Despre suferinţă, vise zdrobite, dorinţe disperate. Despre cum să îţi doreşti să mori, pur şi simplu. Despre speranţă. Despre ce putem face, dacă vrem. Despre societate, şcoală, educaţie. Despre cum nu poţi reda unui om ce a pierdut, dar măcar încerci să înlocuieşti. Despre adevăratele tragedii. Româneşti, nu americane. Altele decât moartea bunicii domnului Obama.

I. Ştire seacă. Din iulie 2008

O adolescentă de 16 ani din Craiova a ajuns în stare gravă la Spitalul de Urgenţă după ce a fost lovită de o maşină, pe refugiu. Medicii au luat decizia de a-i amputa piciorul drept.

Pe 28 iulie 2008, Mihaela Barbu, de 16 ani, din Craiova, a fost victima unui cumplit accident rutier. La intersecţia străzii Râului cu bulevardul Ştirbei Vodă, Alin Codiţoiu, de 20 de ani, din comuna Bucovăţ, având permis de numai câteva luni, conducea o Dacia dinspre Bucovăţ către Ciupercă. La un moment dat, a pierdut controlul asupra volanului, maşina a izbit un stâlp de semafor şi a fost proiectată pe trotuar, spulberând-o pe Mihaela, aflată pe refugiu.


II. Amintiri dureroase din septembrie 2008

Liceul „Nicolae Titulescu“ din Craiova. Este recreaţie. Într-o bancă a unei clase de la parterul liceului, stă zâmbind o copilă. Fără un picior. După accident, directorul a mutat clasa Mihaelei, a X-a D, de la etaj la parter.

28 iulie a picat într-o luni. Mihaela plecase de acasă de dimineaţă cu fratele ei Cătălin. Trebuia să ajungă la ţară şi au mers în intersecţie, să-şi aştepte bunica. Totul s-a petrecut într-o clipă. O maşină venea cu viteză dinspre Luncă. Aflată pe refugiu, tânăra a apucat să vadă doar cum şoferul a tras brusc de volan în dreapta. N-a avut timp să reacţioneze. Bolidul a rupt o conductă, apoi a smuls din asfalt semaforul.

Şi, brusc, s-a făcut întuneric…

– M-am trezit la spital, la Reanimare, după multe ore în care medicii au încercat să mă readucă la viaţă. A fost cumplit…

Mihaelei nu-i place să-şi amintească.

– Veniseră mulţi oameni să mă vadă… Erau părinţii, Cătălin – care, din fericire, nu a păţit nimic – colegi, profesori, rude, cunoştinţe. Veniseră să doneze sânge, mi s-a spus, pentru că pierdusem o cantitate foarte mare şi viaţa mea era în pericol din această cauză…

Nu i-a spus nimeni nimic atunci. Nici nu bănuia ceva. Simţea durerea în picioare. În amândouă… A doua zi, când s-a ridicat, a văzut, prin cearşaf, un spaţiu gol. S-a uitat spre mama ei, sperând din totul sufletul că îi va spune altceva decât că nu mai are un picior.

– Cred că i-am şocat cu liniştea şi resemnarea cu care am primit vestea. Mi-au curs câteva lacrimi. Atât…

Şocul a urmat la două săptămâni după accident. Ajutată de cadrul metalic cumpărat de părinţi, Mihaela a ieşit în parc cu câteva colege. Nu a părut să o deranjeze ceva, îşi amintesc fetele, a râs şi a glumit, s-a simţit bine. Ajunsă însă acasă, furtuna ţinută prea mult în frâu s-a dezlănţuit.

– A urlat şi a plâns o zi şi o noapte…

Povesteşte cu glas stins Ştefania Barbu, mama Mihaelei. A venit să o ia acasă, aşa cum face în fiecare zi de când a început anul şcolar. Nu intră încă în clasă. Nu vrea ca fata ei să o mai vadă plângând.

– Ţipa cum nu am crezut vreodată că o să aud. A rupt lenjeria, a spart tot ce i-a picat în mână, a sfâşiat maimuţoii din camera ei… Era distrusă şi nici unul nu ştiam cum să o liniştim. Îmi striga: Trebuia să mai aştepţi o jumătate de oră, să nu mă bagi în operaţie, şi muream. M-ai fi uitat în timp şi nu mai sufeream nici eu, nici voi.

Femeia plânge, învinsă de durere. Pentru ea, accidentul din iulie a însemnat cea mai mare nenorocire. Şocul a înnebunit-o. Câteva săptămâni după accident, timpul s-a măsurat de la un atac de panică la altul, de la o criză la alta.

– Nu puteam să realizez ce s-a întâmplat. Nici acum nu pot. Parcă sunt într-un vis urât şi aştept să mă trezesc… Un copil atât de bun… Întotdeauna premiantă, întotdeauna ascultătoare, atât de plină de viaţă…

Plânge.

– Aseară ne uitam pe nişte poze… de dinainte. Şi când o vedeam cât de veselă era, de plină de viaţă, simţeam… cum să spun… cum mi se urcă sufletul în gât, să iasă afară. A observat că mi-e rău şi a închis calculatorul. De fapt, tot ea e cea care mă încurajează pe mine, pe taică-său, pe toţi.

Sună de ieşire. Profesoara de chimie iese din sală.

– Mihaela este un om deosebit. M-am ataşat de ea de anul trecut, când organizam nenumărate campanii pentru bătrânii de la azil. Ea era întotdeauna prima care îşi oferea sprijinul. Iar după accident a dat dovadă de un curaj extraordinar. Altcineva, în locul ei, de vârsta ei, s-ar fi prăbuşit… Dar credinţa în Dumnezeu şi speranţa au ajutat-o să reziste. De cele mai grele încercări a trecut cu bine: s-a întors la şcoală, şi-a reluat viaţa de zi cu zi. Noi toţi, profesori, elevi, am încercat să ne comportăm normal, să îi întărim convingerea că pentru noi este aceeaşi, că nimic nu s-a schimbat şi că viaţa va continua. Nimeni nu are sentimentul că e o persoană cu handicap. Ci aceeaşi Mihaela, elevă excepţională şi om deosebit…

A mai fost un impas. Plecarea la Bucureşti, la Fundaţia Silviu Prigoană, cea care îi poate realiza proteza pentru picior.

– Am văzut doar scheletul metalic, neîmbrăcat.

Îşi aminteşte Mihaela, în timp ce se îndreaptă spre ieşirea din şcoală, sprijinită de o parte de mamă şi de cealaltă, de colega de bancă.

– M-am speriat şi am început să plâng. Medicii m-au liniştit, însă, cât de cât. Mi-au spus că proteza va suplini în proporţie de 95% piciorul pierdut… Şi că mă va ajuta să-mi continui viaţa, aproape la fel. Pentru a o obţine însă, dar şi pentru recuperare şi cazare acolo – timp de câteva săptămâni – am nevoie de 40.000 de lei… Sumă prea mare pentru părinţii mei, amândoi pensionari.

Se opreşte să se odihnească.

– Dar cred că voi reuşi. Nenumăraţi oameni au venit atunci să doneze sânge, deşi nu mă cunoşteau. Poate vor dori să mă ajute şi acum… Apoi, o să-mi reiau activităţile de până acum. Voi continua să merg la dansuri – la partea de cor, ce-i drept – , la echipajul de Sanitari. Şi voi da mai târziu la Medicină – aşa cum îmi spune medicul meu, dr. Boborelu: să salvez şi eu o viaţă…. Primul ajutor mi l-a oferit un bărbat despre care nu mai ştiu nimic de atunci. Am auzit că mi-a legat piciorul cu un cablu, să nu mai pierd sânge. Mi-a salvat viaţa. Vreau să-i mulţumesc pentru asta.

Mihaela zâmbeşte.


III. Cât de mult contează 50 de bani în octombrie 2008

Liceul Economic, clasa a IX-a A, ora de contabilitate.

Uşa se deschide şi şase tineri necunoscuţi intră în sală.

Timid, foşnind nişte hârtii în mână, se scuză pentru întreruperea lecţiei.

Se aşază în faţa clasei, aproape de catedră şi, la încuviinţarea profesorului, încep:

– Suntem de la Liceul „Nicolae Titulescu”…

Neavând ce face, elevii din primele bănci se uită la grupul picat în clasa lor.

– Colegi cu Mihaela Barbu, o elevă de clasa a X-a, care vara aceasta a rămas fără piciorul drept, în urma unui accident rutier.

Tânăra care vorbeşte alege o foaie din teanc: o fotografie a Mihaelei. O arată clasei.

– A apărut în Gazeta de Sud acum câteva zile. Probabil aţi văzut-o sau aţi auzit de ea… Până în iulie, fata aceasta era cea mai veselă şi mai energică din şcoala noastră. Acum, o duce şi o aduce la cursuri mama ei. Viaţa Mihaelei s-a schimbat complet. Ar ajuta-o foarte mult o proteză. Dar pentru a o primi şi pentru perioada de recuperare la Bucureşti, Mihaela are nevoie de peste 40.000 de lei. Imaginaţi-vă cum ar fi să staţi pur şi simplu la semafor, într-o zi obişnuită şi, în doar o secundă, să rămâneţi fără un picior… să nu mai puteţi să alergaţi, să dansaţi, să săriţi în sus de bucurie…

Povestea nu mai continuă. A fost suficient pentru toţi cei aproape 30 de elevi. Fiecare caută în geantă, în buzunar, 5 lei, 1 leu şi chiar 50 de bani.

Grupul părăseşte clasa, cu încă o mică avere: 33 de lei. Şi se îndreaptă spre următoarea uşă: a IX-a B.

Iniţiativa au luat-o după ce a apărut în Gazeta de Sud materialul „Adolescenta care a învins durerea“. Anca Bratoveanu, Iuliana Mustăcioară, Alexander Albu, Gabriela Ciobănică, Mihaela Popescu şi Andreea Dinu, şase colegi din clasa a X-a A, clasă vecină de coridor cu cea a Mihaelei Barbu, au mers într-o pauză în curtea liceului şi au stat de vorbă. Era clar. Aşteptând resemnaţi „ce o vrea Dumnezeu“, nu rezolvau nimic.

„Am mers întâi la dirigintă, apoi la director, de unde am primit aprobare pe loc. De la direcţie am luat apoi o adresă prin care se specifica pentru ce am demarat această acţiune. Cu ea am plecat la şcolile şi liceele din Craiova. Nimeni nu ne-a refuzat. Dimpotrivă: toată lumea a fost impresionată de tragedia Mihaelei şi a vrut să ne ajute“.

Peste 4.000 de lei – atât au strâns cei şase colegi ai Mihaelei în mai puţin de o săptămână. Numai elevii din cele trei Colegii Naţionale „Fraţii Buzeşti“, „Carol I“ şi „Elena Cuza“ au oferit aproape 3.000 de lei. Au urmat şcolile mai modeste: Liceul Economic – cu aproximativ 600 de lei, LPS „Petrache Trişcu“ – 230 de lei şi Şcoala nr. 2, cu 460 de lei. Nu este însă suficient pentru a acoperi costurile protezei de picior şi pe cele ale perioadei de recuperare în clinica din Bucureşti.

„Cred că avem timp până în ianuarie, când Mihaela va pleca la Bucureşti. Vom merge prin toate şcolile şi liceele din Craiova, în fiecare zi. Directorul şi profesorii noştri ştiu de această acţiune şi ne lasă să mai lipsim de la ore, pentru a putea ajunge la şcolile care îşi suprapun programul cu al nostru. Iar după ce vom termina cu elevii, vom merge şi la firme. Dacă nişte copii renunţă la banii de plăcinte pentru a face un gest umanitar, adulţii cred că ar putea contribui cu mult mai mult”.

Acasă, în apartamentul modest din 1 Mai, familia Barbu încearcă să treacă peste încă o zi cu zâmbetul pe buze. E greu însă. Au obosit…

Ştefania, mama de 47 de ani, pensionată pe caz de boală, a obosit să facă patru drumuri pe zi – dus şi întors, de dimineaţă şi la prânz – pentru a o duce şi aduce de la şcoală.

Ion, tatăl, pensionar şi el, a obosit după toate traseele parcurse: când la poliţie, să se intereseze de mersul dosarului celui care i-a nenorocit pe vecie fata, când la Omniasig, pentru a încerca să recupereze cei 5.000 de lei cheltuiţi de la accident încoace, când la Casa de Asigurări de Sănătate, pentru a face demersuri să se acopere de aici măcar o parte din suma necesară protezei…

Şi Cătălin a obosit. A obosit să-şi vadă frumoasa soră mutilată, dar mai curajoasă decât el şi încă o sută de bărbaţi la un loc, să-şi vadă mama plângând pe ascuns, în câte un ungher al casei, să-şi vadă tatăl epuizat de drumuri, de promisiuni, de oftaturi deznădăjduite.

Dintre toţi, ea este singura puternică. Singura care ştie să zâmbească la fel ca altădată, ştie să-i încurajeze şi să le aline durerile. Nu-i e uşor. Dar dacă Dumnezeu a lăsat-o în viaţă înseamnă că trebuie să mulţumească pentru acest dar. Şi să spere.


Poveste din Gazeta de Sud – Craiova. Sorina Stăiculescu.


mihaelabarbu


IV. Când oamenii se unesc, se rezolvă – 24 octombrie 2008

Tavi Colen a venit să cânte muzică populară la „O dată în viaţă” – TVR 1, pentru Mihaela Barbu.

Mihaela avea 25.000 RON, strânşi de copii şi de Gazeta de Sud.

Îi mai trebuiau 15.000 pentru proteză. Sanda Ladoşi a spus că donează.

Apoi a sunat primarul Craiovei şi a spus că donează 15.000 RON.

Mihaela are acum cei 40.000 RON.

http://www2.tvr.ro/odatainviata


V. UPDATE 22 noiembrie 2008: Mihaela a primit proteza

Pe 24 octombrie, la emisiunea „O dată-n viaţă“ de la TVR, Tavi Colen a venit să cânte muzică populară. Pentru Mihaela Barbu din Craiova. „Prin intermediul profesoarei de română din Liceul «Nicolae Titulescu», Liliana Jurcă, TVR 3 a difuzat, într-o miercuri după-amiază, un reportaj despre Mihaela“, continuă povestea Ştefania Barbu. „La puţin timp, o parte din material a fost preluat în emisiunea «O dată-n viaţă». Spre marea noastră surpriză, nesperată, primarul Antonie Solomon a sunat, în direct, în emisie. A spus că va completa dânsul suma până la 40.000 de lei, de cât aveam nevoie“, spune Ştefania, cu lacrimi în ochi. Chiar a doua zi, consilierul de imagine al primarului Craiovei, Florin Lobdă, a anunţat-o pe Mihaela şi familia ei că banii au fost viraţi în cont: 700 de lei de la Serviciul Taxe şi Impozite şi 5.000 de lei, plus 2.600 de euro, de la Antonie Solomon, personal. Cei 40.000 de lei erau strânşi. Mihaela Barbu avea să obţină proteza, atât de necesară!

mihaelabarbu2

Cadoul de Crăciun. Pe patul medical, adolescenta ridică mingea deasupra capului, apoi o aduce din nou la nivelul şoldurilor. Execută exerciţiul de câteva ori, la măsuri egale ridicând fie piciorul stâng, cel sănătos, fie ce a mai rămas din cel drept. Lasă apoi mingea pe mochetă şi numără câteva zeci de abdomene. Nici un oftat de oboseală, nici un rictus de durere. Cu seninătate şi o voinţă de fier, nu-şi permite decât o clipă de odihnă: cât să-şi ia cârjele şi să se mute la spalierul pentru tracţiuni. „Am nevoie de mişcare, să nu mă îngraş“, explică, în timp ce se mută la alt aparat. „Altfel, voi fi nevoită să schimb proteza şi în nici un caz nu-mi voi permite aşa ceva. Mai mult, muşchii piciorului drept s-au atrofiat în timp şi este nevoie să-i pregătesc pentru a susţine proteza. Ar fi trebuit să încep recuperarea de mult, dar nu am ştiut…“. Lângă ea, Ştefania e atentă la orice gest. Chipul mamei s-a mai luminat în ultimele două luni. Este mai liniştită şi, parcă, mai optimistă. Nici acum nu înţelege de ce a trebuit ca tocmai fiica ei să treacă prin aşa ceva. Dar dragostea celor din jur au determinat-o să strângă din dinţi şi să accepte. Iar voinţa Mihaelei i-a transmis o forţă de care nu se credea capabilă. „Ea luptă, deci nici eu nu am cum să renunţ. Săptămâna viitoare mergem la clinica din Bucureşti să îi realizeze mulajul pentru proteză. La început, până se va învăţa cu ea, va purta una obişnuită, cu chingi. Apoi o va lua pe cealaltă, cea scumpă. Până la Crăciun, căci ăsta este cadoul pe care şi-l doreşte cel mai mult! Mi-e frică de momentul acela, când va pune proteza… A probat-o de câteva ori. Şi de fiecare dată, la întoarcere, plânge fără oprire până la Piteşti… Încerc să o ajut. Toţi încercăm… E adevărat că nu mai suntem ca la început, acum cinci luni. Dar tot e greu să treci peste o asemenea tragedie. Cu voia lui Dumnezeu însă vom reuşi“, spune Ştefania.

În două luni, s-au strâns cei 40.000 de lei pentru proteza care o va ajuta pe adolescenta de 16 ani, mutilată într-o fracţiune de secundă, să-şi continue viaţa. În acelaşi timp, persoane bine intenţionate i-au oferit fetei tratamentul de recuperare la una dintre clinicile din Craiova. O firmă de pază şi protecţie îi asigură transportul zilnic oriunde Mihaela are nevoie.

Doar cu dosarul celui vinovat de accidentul petrecut acum patru luni, pe 28 iulie 2008, Alin Codiţoiu, de 20 de ani, din comuna Bucovăţ, nu s-a mai întâmplat nimic. După nenumărate drumuri la poliţie, scrisori trimise la autorităţi, până la Camera Deputaţilor, familia Barbu a fost chemată abia săptămâna trecută la poliţie, pentru a da declaraţii. Expertiza Daciei care i-a sfârtecat piciorul fetei nu a fost efectuată nici până acum. Iar banii pentru îngrijirile medicale de care ar fi trebuit să se ocupe firma de asigurare nu au fost achitaţi nici până astăzi.

Gazeta de Sud Craiova.

Anunțuri

6 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. am plans. chiar am plans. mi-am amintit de anii mei tineri cu flori la ureche… oare de ce unora ni se intampla atatea tragedii? poate…, zic poate, pentru ca cineva undeva ne incearca? pentru ca… nu stiu. nu stiu. chiar nu stiu, dar e dureros sa citesti si sa vezi un copil atat de frumos cu zambet sters si suflet „palid”.

    Ramona-Sandrina Ilie

    4 Noiembrie 2008 at 23:57

  2. O poveste impresionanta.Felicitari jurnalistei care a scris articolul ca sa afla si noi,felicitari acelor copii care doresc sa o ajute.Felicitari tuturor care au ajutat-o.
    Mihaela e o fata tare curajoasa si sper sa devina medic asa cum isi doreste.

    g1b2i3

    5 Noiembrie 2008 at 00:27

  3. Sandrina, şi câţi mai sunt…
    Să ne ferească Dumnezeu de inconştienţi, atâta zic…
    .
    Gabi, spunea Dr. Raed Arafat că atât timp cât oamenii se ajută între ei, înseamnă că încă suntem un popor sănătos.

    isabellelorelai

    5 Noiembrie 2008 at 14:03

  4. […] solidaritate, speranta, tristeti, viata by isabellelorelai pe noiembrie 11th, 2008 Povestea Mihaelei Barbu de doar 16 ani din Craiova era o poveste urâtă. Mihaela a rămas fără piciorul drept din cauza […]

  5. Buna ziua.Ma numesc Magda ne-a impresionat f mult povestea acestei tinere,am si eu o prietena in Germania care si-a pierdut piciorul intr-o poveste asemanatoare ca aceasta de aceea acum se ocupa cu ajuotul tinerelor cu amputatii,atat financiar,moral,cat si cu proteze deoarece cunoaste ce inseamna suferinta in asfel de cazuri.Am dori daca se poate un nr de contact al acestei tinere sa putem vb cu ea sau cu cineva din familia ei.Deci daca o cunoaste cineva pot fi contactata la adresa de mail iuliana_magda@yahoo.com.sau tel 0720420706.Va multumim

    Magda

    18 Ianuarie 2009 at 18:40


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: