Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

O colecţie de uriaşi

with 6 comments

Nu-mi plac colecţiile pe care toată lumea le adună. Big businessmen din Europa, care adună picturile dubioase ale lui Botticelli şi ale lui Van der Meer sau tapiseriile şi ivoriile aristocraţiei în lichidare, mă dezgustă.

La civilizaţie nouă, colecţii noi. Cea dintâi pe care am dorit-o. Îndată ce am avut mijloacele necesare, a fost o colecţie de uriaşi. Tânăr de tot, am văzut la San Francisco un uriaş negru, care făcea scamatorii în baruri, cu un papagal verde agăţat de peruca lui încreţită. Nu zicea nimic, dar ochii lui cereau pentru el. Nimeni nu-i dădea nimic: cent-ul meu îl făcu să zâmbească, o clipă, ca un copil însetat, care vede o portocală. Din ziua aceea, am avut totdeauna o mare simpatie pentru Uriaşi.

Mi-a trebuit aproape un an ca să-mi adun colecţia. Agenţii mei, împrăştiaţi în diferite ţări ale lumii, directorii circurilor şi ai teatrelor n-au fost în stare să-mi furnizeze decât şaptesprezece cu totul; şaisprezece bărbaţi şi o femeie.

Într-o livadă din Louisiana, pe ţărmurile lui Red River, nu departe de Colfax, pusesem să se pregătească un sat întreg pentru ei, clădit anume, cu case de lemn înalte ca nişte turnuri: pentru fiecare câte una.

O baracă mai mare, pentru a simplifica viaţa, trebuia să servească de bucătărie şi de sufragerie; doi uriaşi trebuiau să se îngrijească pe rând de ale gurii. La fiecare două zile, un autocar aducea de la Colfax alimente pentru colonie. Livada se întindea pe o suprafaţă de o sută de acri şi era închisă pe toate părţile cu sârmă ghimpată, pentru a îndepărta pe curioşi. Uriaşii se aflau acolo numai pentru mine, nu spre a fi văzuţi de copii şi de vagabonzi.

Îi îngrijeam bine. Nu numai că erau hrăniţi şi îmbrăcaţi dar fiecare primea trei sute cincizeci de dolari pe lună. Satul ajungea să mă coste, socotind totul, 37.000 dolari pe an. Însă nimeni altul pe lume nu putea să se laude cu o astfel de colecţie.

Din primele săptămâni începură greutăţile. Uriaşii mei erau de rase deosebite şi nu se înţelegeau între ei. Trei sau patru numai vorbeau englezeşte. Erau doi norvegieni, trei ruşi, un negru, patru germani, un italian, un chinez, un sikh din India, trei australieni, un canadian. Femeia era indiană din nord, unicul exemplar pe care l-am găsit în Statele Unite. Ea a fost, cu toate că era urâtă, una din cauzele principale ale dezastrului care s-a abătut asupra colecţiei mele; toţi îi făceau curte şi fiecare era gelos pe ceilalţi cincisprezece curtezani, cu toate că Jiquilpan era, din principiu, contra căsătoriei.

Dar marea primejdie era plictiseala. Aceşti coloşi smulşi din ţările lor, de lângă familiile lor, din viaţa lor rătăcitoare şi care nu reuşeau aproape niciodată să stea de vorbă împreună — fie pentru că nu se înţelegeau, fie pentru că se urau — nu ştiau cum să-şi petreacă zilele.

Când mă duceam în sat, îi găseam despărţiţi, nemişcaţi, tăcuţi. Cei mai mulţi erau întinşi pe iarbă, la umbra vreunui copac, pachete lungi de zdrenţe care sforăie sau cască. Alţii erau ascunşi în case, moţăind sau rumegând; unii jucau cărţi sau şedeau la poartă meditând, cu braţele atârnând până la pământ. Un năduf de plictiseală şi de spleen apăsa peste această tabără de forţe neîntrebuinţate. Câteodată, ruşii cântau încetişor melodiile pătrunzătoare din ţara lor; nemţii îşi pierdeau vremea împrejurul unei grădini improvizate; şi femeia, cu nasul ei încârligat, şedea aplecată, cârpind imensele-i cămăşi.

Toate aceste membre gigantice care trândăveau, acele guri mari şi mute, acele braţe infinite dar neactive, acele corpuri vaste fără mişcare şi fără nici un scop, îţi dădeau o impresie de tristeţe acră şi aproape o teamă nelămurită.

Uriaşii nu sunt, de obicei, oameni inteligenţi şi cu atât mai puţin intelectuali. N-am văzut niciodată pe vreunul citind; ochii lor erau goi, opaci, înneguraţi de nostalgie şi de melancolie. Nici unul din ei nu râdea, afară de negru, când suna clopoţelul de masă.

Către seară, aceste membre înalte care se bălăngăneau moleşite prin livadă, obosite de a nu fi făcut nimic, îţi dau fiori. Credeai că te afli în mijlocul unei colonii de idioţi sau de monştri.

Cu mine nu vorbeau bucuroşi, ci numai dacă îi întrebam ceva. Într-o zi, găsii pe malul lui Red River pe unul din pensionarii mei, cel mai puţin îndobitocit dintre toţi, pe italian. Era aşezat pe mal şi contempla împrejurul său viaţa micilor animale de la ţară: fluturii pătaţi cu negru care se legănau pe flori, o şopârlă nemişcată în soare, cu căpşorul ridicat în sus, un păianjen de culoarea tutunului, care sugea încet o muscă, un greier de culoarea nisipului, care sărea printre firele de iarbă. Îl întrebai dacă e mulţumit că se află aici.

– Mă consolez cum pot, răspunse el. Sunteţi foarte bun, domnule Gog, dar aţi reuşit să inventaţi o frumoasă tortură…

– Suferi? Şi de ce?

– Ne lipseşte singurul lucru care poate să ne consoleze de nenorocirea de a fi uriaşi: tovărăşia, vederea, admiraţia oamenilor mai mici ca noi. Gândiţi-vă că aproape toţi străbatem lumea, unii din teatru în teatru, unii în circuri sau în barăcile din bâlciuri, în mijlocul curiozităţii oamenilor de statură mică sau mijlocie. Fiecare din noi era centrul miilor de priviri, era o excepţie, era cineva. A fi toţi împreună, toţi uriaşi, a fost desigur o idee originală, dar pentru noi este o adevărată nenorocire. Uriaşul, întocmai ca şi ceilalţi oameni, are nevoie, ca să poată trăi, să fie admirat de cineva, să fie superior cuiva. Aici suntem toţi la fel, toţi mai mari de doi metri şi nu ne gândim de loc să ne admirăm unii pe alţii! Şi chiar dacă nu vreţi să ştiţi, simţim dezgust pentru tovarăşii noştri şi adeseori ură.

Avem nevoie de inferiori, de spectatori, de curioşi, de străini: de copilul care ne priveşte încremenit, de piticul care face glume la genunchii noştri. Aici toţi suntem uriaşi şi de aceea toţi suntem nefericiţi. Ca să uit, mă depărtez de ceilalţi şi vin să privesc, în singurătate, aceste animale, care îmi dau, pentru o clipă, conştiinţa înălţimii mele şi a soartei mele deosebite. Dar aceste insecte nu seamănă destul cu oamenii. Vă asigur, domnule Gog, că dacă nu ne daţi drumul, cei mai curajoşi vor fugi, iar ceilalţi vor înnebuni.

Profeţia italianului s-a adeverit. În satul uriaşilor, după şapte luni, nu mai rămăseseră decât înţeleaptă Jiquilpan şi un neamţ încăpăţânat, care-şi pusese în minte s-o ia de nevastă.

Zece dispăruseră, câte doi sau trei deodată, fără să spună nimic; ceilalţi se îmbolnăviseră şi-a trebuit să-i trimit în ţările lor de origine, aşa cum prevedea contractul. Colecţia mea se împrăştiase. Aceasta e soarta tuturor colecţiilor vii — chiar şi a celor răspândite pe pământ, care se numesc rase sau familii.

New-Orleans, 25 octombrie

Giovanni Papini – Gog.

Ron Mueck – Sculptură hiperrealistă

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

25 Octombrie 2008 la 00:05

6 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. E interesanta expozitia asta cu uriasi si povestea trista a uriasului.Oamenii care se nasc mai altfel decat semenii lor sunt si au fost discriminati,batjocoriti,ocoliti.
    Poate ca ceea ce spun acum nu are legatura cu povestea de aici,dar nu strica sa se stie si despre aceste cazuri.
    O prietena de-a mea a ramas fara servici.A lucrat multi ani ca administrator gestiune .Ramanand somera a cautat de lucru luaind la rand toate anunturile pe care le-a gasit.Am fost langa ea odata cand a sunat pentru un post de vanzatoare la o taraba din piata.Patroana i-a pus mai multe intrebari,a urmat si intrebarea despre aspectul fizic in urma careia a fost refuzata.

    g1b2i3

    26 Octombrie 2008 at 07:57

  2. Papini a „imaginat” un tânăr bogat şi excentric, Gog. Totul pare a fi ficţiune. Până când, la sfârşit, apare brusc, realitatea…
    Da, Gabi, mulţi se iau după aspectul fizic. Nu după caracter, cum ar fi normal…

    isabellelorelai

    26 Octombrie 2008 at 13:05

  3. Papini nu-i un scriitor usor de citit. „Gog” m-a frapat.Trebuie sa-l recitesc. „Un om sfarsit” l-am recitit acum vrea cinci ani. Mi-a placut mult.

    zinca beiu

    26 Octombrie 2008 at 19:33

  4. Nu îţi spun ce am început să recitesc, că râzi de mine…

    isabellelorelai

    27 Octombrie 2008 at 15:26

  5. Draga Isa, la varsta noastra nu se mai citeste, se reciteste.Si ca sa mergi la sigur tot clasicii ne ajuta.Eu mai citesc si lucruri noi.Dar reluarea unor capodopere este absolut necesar.Ca nu stii ce se intampla maine, si mai bine e sa ramai „citit”!

    zinca beiu

    27 Octombrie 2008 at 20:14

  6. Zinca, eu sunt mai „ciudată”. Dacă ceva nu îmi place nu mai citesc. Dacă altceva îmi place mult, recitesc. Şi recitesc…

    isabellelorelai

    1 Noiembrie 2008 at 15:36


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: