Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Oscar şi Tanti Roz

with 10 comments

OscarSiTantiRoz

Câteva cuvinte de început, din recenzia de pe bookblog.ro (aici.):

… Oscar e un pusti de zece ani, cu minte clara, suflet patimas si trup sfarsit de leucemie.

… E exasperat de lasitatea oamenilor mari, care nu sunt in stare sa-i spuna verde-n fata ca mai are cateva zile de trait.

… Prietena lui e Tanti Roz, o infirmiera batrana, de o bunatate aproape arhaica, ce stie sa spuna minunate povesti postmoderne in care taramul de lupta e… ringul de wrestling…

… Tanti Roz e singura care ii spune adevarul micutului, daruindu-i si doua idei de geniu: sa-si traiasca fiecare din ultimele zile ca si cum ar fi zece ani (parcurgandu-si astfel viata pe-repede-inainte) si sa-i scrie cateva epistole lui Dumnezeu, in care inca nu crede…

Oscar si Tanti Roz nu e doar o naratiune simpatica, despre un copil bolnav, o asistenta batrana si niste scrisorele naive. E suficient sa te departezi putin de poveste (splendid orchestrata, fara indoiala), ca sa iti ramana mesajul, nelinistitor si mustind de mistere: oricare dintre noi poate fi un Oscar cu ceva mai multe zile daruite. 

Oscar şi Tanti Roz

Eric-Emmanuel Schmitt

(Editura HUMANITAS)

Dragă Dumnezeu,

Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi casei (cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit, fiindcă până acum n-am avut timp din pricina şcolii.

Să ştii de la început că mie nu-mi place să scriu, o fac numai când sunt silit. Scrisul nu-i decât zâmbăreală, ploconeală, împopoţoneală etc. Minciună frumoasă. Ceva pentru oameni mari, adică.

Dovada? Uită-te numai la începutul scrisorii mele: „Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi casei (cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit fiindcă până acum n-am avut timp din cauza şcolii“, când aş fi putut la fel de bine să spun: „Mi se zice Cap de Ou, am zece ani, dar arăt ca unul de şapte, trăiesc la spital pentru că am cancer şi dacă n-am vorbit niciodată cu tine este fiindcă nici măcar nu cred că exişti“.

Dar dacă ţi-aş fi scris aşa, nu numai că dădea nasol, dar nici n-ai fi catadixit să te mai ocupi de mine. Or, vezi tu, tare-aş avea nevoie să te ocupi.

Ba chiar aş zice că mi-ar prinde al naibii de bine dacă ţi-ai găsi timp să-mi faci şi mie vreo două, trei servicii.

Uite, să-ţi explic.

Spitalul e un loc grozav de simpatic unde sunt o mulţime de oameni mari întotdeauna plini de voie bună şi care vorbesc în gura mare, cu mormane de jucării şi multe tanti roz care nu aşteaptă decât să se joace cu copiii, şi unde prieteni ca Bacon, Einstein sau Pop Corn îţi sunt în orice clipă la îndemână. Ce mai, spitalul e nemaipomenit cu condiţia să fii un bolnav care le face plăcere celor din jur.

Or, eu nu le mai fac plăcere. De când cu grefa de măduvă văd eu bine că nu mai fac plăcere nimănui. Dimineaţa când mă examinează, doctorul Düsseldorf pare să n-aibă nici cea mai mică tragere de inimă, se vede că-i decepţionat. Se uită la mine fără să zică o vorbă, de parcă i-aş fi greşit cu ceva. Or, trebuie să ştii, dragă Dumnezeu, că eu mi-am dat toată silinţa la operaţie; am fost cât se poate de cuminte, i-am lăsat să mă adoarmă, mi-am luat toate doctoriile şi nici măcar n-am ţipat când m-a durut. Sunt zile când mai-mai i-aş zice de la obraz că la urma urmei poate el, doctorul Düsseldorf, cu sprâncenele alea negre ale lui, e de vină că n-a reuşit operaţia. Dar, când mă uit la mutra lui amărâtă, parcă nu-mi mai vine şi toate ocările mi se opresc în gât. Ba chiar cu cât doctorul Düsseldorf tace, privindu-mă cu ochii lui de câine bătut, cu atât mă simt mai vinovat. Îmi dau seama că nu sunt un bolnav cum trebuie, ci unul din ăia care-i împiedică pe oameni să creadă că medicina e o chestie formidabilă.

Şi să ştii că gândurile unui doctor sunt contagioase. Acum tot etajul mă priveşte cu aceiaşi ochi – infirmierele, rezidenţii, femeile de serviciu. Au un aer trist când mă văd că sunt vesel, iar când spun o glumă se silesc să râdă. Pe bune, nici de râs nu mai râdem ca altădată.

Numai Tanti Roz a rămas aceeaşi. E prea bătrână, zic eu, ca să se mai schimbe. Şi e prea Tanti Roz pentru aşa ceva. Cred că n-are rost să ţi-o prezint pe Tanti Roz, dragă Dumnezeu, e o prietenă de-a ta, de vreme ce ea mi-a zis să-ţi scriu. Singura problemă ar fi că numai eu îi zic aşa, Tanti Roz. Dar fă şi tu un efort ca să înţelegi despre cine este vorba: dintre toate doamnele în halat roz care vin la spital să se ocupe de copiii bolnavi, ea e cea mai bătrână.

Câţi ani ai, Tanti Roz?

Eşti în stare să reţii un număr format din treisprezece cifre, Oscar?

Parcă eu nu ştiu că glumeşti, Tanti Roz!

Deloc. Dar nu trebuie cu nici un preţ să mi se afle vârsta aici, altfel or să mă trimită acasă şi nu ne mai vedem niciodată.

Cum asta?

Am intrat aici, la voi, ilicit, Oscar, da’ să nu mă spui la nimeni!Există o vârstă limită să fii tanti roz, iar eu am depăşit-o cu vârf şi îndesat!

Eşti adică expirată?

Ăsta-i cuvântul!

Ca iaurtul?

Sttt!

Ştiu să-mi ţin gura, nu te teme!

Găsesc că are mare curaj să-mi mărturisească acest secret. Nu-i vorbă că nici eu nu-s turnător. Ştiu să păstrez un secret, deşi, la drept vorbind, mă miră că ăia nu şi-au dat seama cât e de bătrână când i-au văzut ridurile ca nişte raze de soare pe care le are în jurul ochilor.

Altădată am aflat un alt secret de-al ei şi cred că, dacă ţi-l spun, o să fie floare la ureche să-ţi dai seama despre cine e vorba, dragă Dumnezeu.

Într-o zi, pe când ne plimbam amândoi prin curtea spitalului, Tanti Roz a călcat într-un rahat de câine.

Căcatu’ naibii!

Da’ ce vorbe urâte spui, Tanti Roz!

Tu ţine-ţi fleanca, băieţică, şi mai scuteşte-mă! Vorbesc cum am chef.

Vai, Tanti Roz!

Gata! Mişcă niţel din cracii ăia, că suntem la plimbare, nu ne târâm ca melcii!

Puţin după aia, ne-am aşezat pe o bancă să mâncăm bomboane, iar eu nu m-am putut abţine s-o întreb:

Cum se face, Tanti Roz, că vorbeşti aşa de urât?

Deformaţie profesională, Oscar, băiete. Cu meseria mea, dacă m-aş fi dedat la un vocabular mai subţire, o încurcam.

Da’ ce meserie aveai?

Dacă-ţi spun, n-ai să mă crezi…

Te cred. Pe onoarea mea.

Luptătoare de wresting.

Nu te cred!

Îţi jur. Mă porecliseră Teroarea din Languedoc.

Din ziua aceea, când mă vede mai întunecat şi e sigură că nu-i nimeni prin preajmă care să ne audă, Tanti Roz îmi povesteşte câte unul din faimoasele ei meciuri: Teroarea din Languedoc contra Măcelăresei din Limousin, lupta ei timp de douăzeci de ani împotriva lui Sinclair Diabolica – o olandeză care avea o pereche de obuze în loc de sâni – şi mai ales cupa mondială pe care a câştigat-o înfruntând-o pe Ulla-Ulla, zisă şi Căţeaua de la Büchenwald, pe care nimeni îaninte nu reuşise s-o învingă, nici măcar Coapse de Fier, idolul lui Tanti Roz pe vremea când era încă o tânără luptătoare de wrestling. Visez adeseori la luptele astea ale ei, închipuindu-mi-o pe ring aşa cum e ea acum, o bătrânică în halat roz, clătinându-se niţel pe picioare, cărând pumni la moacă vreunei zmeoaice de-alea în maiou. Şi parcă-aş fi eu în locul ei. Ceea ce mă face să mă simt mai puternic. E aşa, ca un fel de răzbunare.

Astea fiind zise, dacă după toate amănuntele pe care ţi le-am înşirat aici încă n-ai reuşit să-ţi dai seama cine e Tanti Roz, cred, dragă Dumnezeu, că n-ar mai fi cazul să rămâi pe post de Dumnezeu, ci ai face mai bine să ieşi la pensie. Sper că sunt suficient de clar?

Dar să mă întorc la ale mele.

Pe scurt, grefa mea a produs multă decepţie pe-aici. Chimioterapia pe care mi-o făcuseră înainte de asemenea, dar nu chiar aşa de mare; pe atunci exista încă speranţa în grefă. Am impresia că acum doctorii nici nu prea mai ştiu ce să propună, ţi-e şi milă de ei. Doctorul Düsseldorf, pe care mama îl găseşte foarte frumos, deşi, după mine, sprâncenele alea ale lui sunt prea groase, are o mutră întristată de Moş Crăciun rămas fără daruri în tolbă.

[………]

În această primă scrisoare am încercat, dragă Dumnezeu, să-ţi descriu un pic viaţa mea aici, la spital, unde toţi mă privesc ca pe un obstacol în calea dezvoltării medicinei, şi aş vrea de asemenea să te întreb dacă am să mă vindec sau nu. N-ai decât să tai varianta inutilă.

Te pup. Pe mâine, Oscar. P.S. Nu-ţi ştiu adresa, ce fac?

De descărcat. Apasă pe  oscar_si_tanti_roz

Pictorul copiilor Donald Zolan

10 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Buno,multumesc,am citit… am recitit…
    am citit recenzia…
    Acum am „Oscar si Tanti Roz”😉 …
    Intotdeauna doare adevarul dar cand e spus de un copil…
    Multumesc Buno!
    ***
    PS:multumesc si pentru banuti:
    -cei de luna trecuta ii vazusem😉 stiam de la cine sunt.
    -au intrat in cont si cei depusi luna aceasta.Multumesc
    Doamne ajuta!

  2. si eu multumesc

    Flori

    31 August 2008 at 00:29

  3. Gabi, Doamne ajută.
    .
    Flori, şi eu îţi mulţumesc.

    isabellelorelai

    31 August 2008 at 10:52

  4. Draga Isabellelorelai,crede-ma ca nu stiu ce as mai putea spune dupa ce am citit povestea lui Oscar si Tanti Roz si tot ce ai postat aici.
    Sa-ti dea Dumnezeu multa sanatate pentru tot binele pe care il faci.

    g1b2i3

    31 August 2008 at 15:06

  5. Si pentru ca tot esti i „zona”,te rog sa citesti si „Scafandrul si fluturele” de Jean-Dominique Bauby.Este si film.

    zinca beiu

    31 August 2008 at 22:00

  6. Gabi, ai putut lua cartea, da? De pe blog zic.
    Multă sănătate, Gabi.
    .
    Zinca, ştiu, am cumpărat-o. Tot de la Humanitas.
    Dacă am să o găsesc şi în format electronic, ca să o pot oferi celor care nu au bani dar vor să citească, o pun pe blog. Te pup.

    isabellelorelai

    1 Septembrie 2008 at 11:07

  7. Isabellelorelai,am luat-o si-ti multumesc.Mai am cateva carti(nu multe),mai citesc uneori cate-o pagina doua.
    O saptamana mai buna!

    g1b2i3

    1 Septembrie 2008 at 11:13

  8. Gabi, aceasta se citeşte rapid. Cel mult o oră.
    O săptămână bună şi ţie.

    isabellelorelai

    1 Septembrie 2008 at 14:59

  9. fotoimpresii

    26 Mai 2010 at 13:51

  10. […] are o carte preferată, “Oscar și Tanti Roz”. Poate de aici dorința și hotărârea de munci pe brânci pentru un loc special, cu copii […]


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: