Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Daniel Colcer – Pictorul de vise. Oana Stoica-Mujea – Scriitoarea umbrelor nopţii

with 31 comments

Nu ştiu cum a început, unele cuvinte le-am scos din călimară, altele au curs pur şi simplu. Majoritatea le-am văzut în umbrele nopţii. Nu m-au speriat, aşa cum era de aşteptat. Le-am desprins de pe pereţi şi le-am aşternut pe hârtie. Nu îmi amintesc decât că inima îmi bătea cu putere, simţeam cum vrea să iasă din piept. Îi cântam, în sinea mea, pentru a o linişti. Dar ea nu contenea să bată. Vedeam întunericul – nu îl vizualizam – îl vedeam înăuntrul meu; simţeam că nu este bine. Continua să mă cuprindă, până mi-a învăluit întreaga fiinţă.

Când am intrat prima oară în cameră am văzut totul aşezat altfel, când m-am trezit parcă cineva le schimbase dinadins; pentru a-mi face în ciudă. Am simţit o repulsie faţă de acel loc, şi totuşi, ceva mă chema, îmi spunea să mai stau.

Draperiile roşii ca focul mă înfiorau, îmi amintesc că atunci când am intrat erau galbene, sau poate memoria îmi joacă feste. Nici patul şi nici biroul, nu mai erau la fel, doar el.

Tabloul acela, înspăimântător. Ochii bărbatului erau ca ai unui animal gata să ucidă. Mă sfâşia, parcă o durere mă cuprindea, nu ştiu de ce, dar privireea aceea mi-a ocupat întrega zi.

Nu m-am mişcat din faţa portretului, de parcă trupul meu nu mai vroia să răspundă şi nici mintea. L-am privit ore în şir; mă înspăimânta, şi totuşi, mă captiva.

Nu cred că am reţinut chipul bărbatului, doar privirea. Ceva mistic care mă chema şi mă respingea. Nu am mai trăit o astfel de senzaţie, de emoţie… nici nu ştiu cum să-i spun.

În dimineaţa următoare nu l-am mai găsit.

Menajera mi-a spus că am făcut o criză şi l-am sfâşiat. Nu îmi venea să cred!

Să nu îmi amintesc nimic din toate astea, era absurd! Nu am crezut-o, şi l-am căutat în fiecare cameră, mă obseda, mă urmărea.

Aveam ciudata senzaţie că şi el mă caută. Puteam să-i simt respiraţie rece şi greoaie, aproape de obrazul meu. Dar de câte ori îl căutam din priviri, dispărea!

O zi întreagă l-am căutat, şi el pe mine, dar totul a fost în van.

Oboseala m-a cuprins. Aveam deja două săptămâni de când nu am mai mâncat nimic. Anemia sau nebunia, îşi spuneau cuvântul. M-am trântit pe covorul roşu din cameră şi am adormit. Nu îmi amintesc să fi visat ceva, ştiu doar că am dormit. Când m-am trezit camera arăta altfel. Nu avea rost să întreb: de ce? Îndotdeauna mi se răspundea: „E doar imaginaţia ta”.

Cât poţi să îţi imaginezi o cameră care se tot schimbă, şi se schimbă, şi se schimbă. Am hotărât să nu mai întreb, vroiam să-mi văd de viaţa mea. Uitasem cum mai arată soarele, draperiile au fost trase tot timpul. Nu aveau suficientă grijă de mine, nu mă lăsau să văd sau să simt ceva.

Nu ştiam unde mă aflu şi de ce. Nu ştiam dacă sunt în vechea mea casă sau nu. Din când în când auzeam plânsul unui copil, dar ea îmi spunea că e doar imaginaţia mea. Mereu era vorba de imaginaţia mea. Întotdeauna am crezut că am o imaginaţie normală, dar ea infirma acest fapt.

În fine, nu am mai ascultat-o, nu mai avea rost. Mereu şi mereu, aceeaşi poveste.

Nu ştiam de când ţine povestea asta, dar mi se părea o eternitate. Am hotărât să trag draperiile, să las lumina să intre. Aveam nevoie de îmbrăţişarea caldă a soarelui, mă simţeam moartă. Nu mai aveam sentimente sau gânduri, doar trăiri, pe care nu le înmagazinam. Le lăsam să treacă pe lângă mine, şi îmi vedeam de treabă.

Am încercat din răsputeri să trag draperia, dar nu am putut, parcă mâinile mele erau din vată. Nu aveam nici o putere, totul se rotea în jurul meu. Am strigat-o pe menajeră şi i-am poruncit: să tragă draperia.

Mi-a spus ceva care m-a speriat: „Soţul dumneavoastră mi-a spus să nu las soarele să intre, orice s-ar întâmpla”, apoi a plecat fredonând o melodie. Soţul meu? Nu îmi aminteam nimic de el. Oare cât de bătrână sunt? Nu mă simt bătrână! Mi-am privit mâinile, erau moi şi catifelate şi nici urmă de riduri.

Se pare că sunt tânără, totuşi. Nu îmi aminteam chipul meu, eram o străină, chiar şi pentru mine.

Nici urmă de vreo oglindă, să mă pot privi, nimic.

Draperiile alea, parcă erau bătute în cuie.

Doar întuneric, în viaţa şi sufletul meu.

Într-o bună zi a apărut tabloul. Ea mi-a spus că acolo a fost din totdeauna, dar din pricina ultimei crize nu l-am observat. Ce rost avea să îi explic totul? Nu mai avea rost să îmi explic nici mie; nu ştiam cine sunt, cum arătat sau unde sunt. Era pustiu, mult prea pustiu. Până nici privirea lui nu mă mai iscodea, eram doi străini. Eu în lumea mea, iar el într-a sa.

Nu ţin minte cât a durat, poate zile, luni sau ani; dar în dimineaţa aceea am simţit pentru prima oară mirosul ceailui de soc. Am băut tot, dintr-o înghiţitură. Mă simţeam altfel, parcă începeam o nouă viaţă.

Doar ea mă chinuia.

Nu o cunoşteam decât pe ea: o menajeră grasă, cu părul ca un cuib de cuci şi o voce mieroasă, prefăcută.

Aveam impresia că îşi doreşte să mă înnebunească.

Dar am început să nu mai sesizez schimbările, ştiam că după ce adorm, ea schimbă totul.

Mă comportam ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Am învăţat să zâmbesc, puteam să îmi simt buzele cum se desprind uşor de faţă şi schiţează un zâmbet cald, şi prietenos. Nu îi plăcea că mă port aşa, a început să îmi spună lucruri stranii, dar eu nu o auzeam.

Aveam în minte o arie de Bach, şi îi dădeam drumu, ori de câte ori se afla în preajma mea.

După mult timp, am auzit ploaia cum se opreşte zbuciumată pe pervazul camerei. Renunţasem de câteva săptămâni să mai iau pastilele pe care mi le dădea. Acum aveam mai multă putere, puteam să îmi simt mâinile şi chiar şi degetele.

Am tras cu putere de draperie, de data asta era albastră.

Pentru prima oară, am văzut cerul. Nu conta că plouă, cerul m-a fascinat, de parcă nu l-am mai văzut niciodată. Dar oare, când l-am văzut ultima oară? Nu îmi aminteam, dar nu îmi păsa. Peisajul era grotesc, munţi înalţi şi înnegriţi de norii care au pus stăpânire pe magnificul cer.

Erau oameni în curte. Curtea era formată din ziduri înalte de piatră, totul era din piatră. Era pentru prima oară când vedeam alţi oameni, în afară de ea.

Am vrut să strig, să le spun că sunt acolo, dar chipul acela care a apărut în fereastră m-a oprit. Era atât de palidă şi de tristă. Trăsăturile îi erau frumoase, ademenitoare, dar chipul palid, cearcănele adânci, şi ochii fără pic de viaţă, o făceau să pară îmbătrânită, fără vlagă. Atunci nu am realizat că este chipul meu, asta am descoperit-o după câteva luni.

Cred că au trecut mai bine de doi ani în care nu am văzut pe nimeni în afară de ea, şi atunci s-a întâmplat. Un bărbat înalt, bine făcut, îmbrăcat ca un domn, a venit la mine. Mi-a spus că este soţul meu, că i-a fost dor de mine.

Nu îl cunoşteam, mi-aş fi amintit de el cu siguranţă. Nu ştiam cine este sau ce vrea. Dar nu l-am lăsat să vadă asta pe chipul meu, m-am comportat normal, i-am zâmbit şi m-am prefăcut că îl ascult.

A vorbit câteva ore, fără întrerupere, dar Bach, m-a salvat, ca de fiecare dată. Când a plecat mi-a strecurat o oglindă, nu pot spune că nu m-am bucurat. Asta îmi doream cel mai mult pe lume, să îmi pot vedea chipul.

M-am privit îndelung. Nu pot spune că sunt o femeie urâtă, eu nu mă văd aşa; doar anii şi-au pus amprenta pe chipul meu, angelic cândva. Am dedus că am în jur de treizeci de ani, dar arătam de cel puţin patruzeci. Într-o altă zi, ea, mi-a spus că am voie să ies afară, cu ceilalţi. Renunţase de ceva timp să-mi mai schimbe lucrurile prin cameră. Am determinat-o să nu o mai facă, şi chiar dacă ar fi continuat, nu mi-ar fi păsat.

Am părăsit încăperea, pentru prima oară de mult timp, privirea aceea a prins viaţă. L-am privit, doar o dată, şi i-am zâmbit.

Am simţit nevoia să fac asta, nu pot spune de ce. Parcă simţeam că nu am să-l mai văd vreodată, simţeam că o dată ce voi părăsi camera, nu mă voi mai întoarce. Nu îmi mai amintesc nimic de atunci, nici acum nu ştiu cine sunt.

Pot spune doar că am vreo şaizeci de ani. Din ziua aceea nu m-am mai privit în oglindă, şi nu am mai văzut pe nimeni, în afară de ea.

Imaginea mea s-a blocat pe umbrele nopţi, le pictez, în gând. Ca şi cum aş vrea să imortalizez ceva, dar nu ştiu ce. Închid ochii, ploapele se lasă grele, mult prea grele. Ştiu că îi închid, pentru ultima oară. Şi ea, mă urmează.

UMBRELE NOPŢII – de OANA STOICA-MUJEA

Textul: de AICI. Câteva date despre Oana: AICI. Blogul Oanei: AICI.

.

Pictură: DAN COLCER

„Eu pictez vise”

Daniel COLCER

Dallas, Texas / United States

.

– Pentru un artist tânăr, dintr-o ţară unde arta nu este decât o „cenuşăreasă“, ai reuşit să urmezi  un drum al tău cu multe împliniri. Care moment/eveniment a fost cel mai cel, ca nici un altul?

– „Reuşit“- nu-şi are locul în contextul parcursului meu cultural. Am urmat un drum, ales de mine. Ştiam la ce mă înham, bineînţeles, fără să prevăd schimbările din sfera socialului şi lunga perioadă de tranziţie care a început să ne scoată peri albi multora, dar nu mă declar împlinit şi probabil că va trebui mult mai mult ca să îmi pot exprima satisfacţia faţă de ceea ce am acumulat şi arătat. Mi-am dorit mai mult. Am împlinit o parte. Continuu să îmi doresc mult mai mult şi linia probabil că nu o voi trage eu, ci cei care vor vorbi despre mine atunci când va fi cazul. Încă nu pot să precizez un moment/eveniment care să fie definitoriu pentru parcursul meu. Poate începutul, când m-am decis să urmez un liceu de artă în Braşov. Acolo probabil că a fost cotitura…

– De ce Egipt? A fost o experienţă întâmplătoare, sau mai mult de-atât?

– Bănuiesc că aşa mi-a fost scris. Nu a fost întâmplător deloc. A fost o bursă pe care am reuşit să o primesc cerând-o cu acte, cu dosare, aşa cum se face. N-a venit nimeni să mă întrebe dacă nu cumva am chef să mă duc p-acolo. Şi, odată ajuns în acea parte de lume, nu m-am oprit din a fi fascinat zi de zi de ce vedeam, simţeam, sau de ce mi se întâmpla. A fost o experienţă plăcută în mare parte, şi aş repeta-o fără să stau pe gânduri prea mult. E ceva cu locurile alea. Te cheamă înapoi. Eu aşa simt… Nu doar retina moare de plăcere, nu doar vizualul dă pe spate orgasmatronic. E un fel de poezie acolo, care se spune simţind, nu prin cuvinte.

– Există multă culoare în pânzele tale, s-ar putea spune că este chiar un abuz, o explozie de culori. Există ideea de a şoca, de a marca atenţia privitorului dacă, să zicem, intră într-o galerie să observe tabloul şi-n cel mai depărtat ungher?

– Nu există aşa ceva, şi anume încercarea de a atrage privirile asupra tablourilor mele în mod special. Dacă vroiam asta, probabil că foloseam culori fosforescente, ba chiar neoane sau mă apucam de afaceri făcând firme luminoase. Există într-adevăr multă culoare – pur şi simplu aşa simt acum că trebuie să pictez. Probabil că e o perioadă. Îmi place să violentez ochiul privitorului, recunosc, dar, în acelaşi timp, încerc să ofer şi alte viziuni coloristice, pentru că dacă e să privim în urmă, în perioada „pumnului comunist în gură“, era mult gri, erau multe nuanţe de brun, şi majoritatea lucrărilor artiştilor sufereau de cuminţenie coloristică. Ei!! – poate eu abuzez de culori, dar este rezultatul acelui experiment social la care am fost supuşi cu toţii. Îmi place să mă scald în culori cât mai puternice.

– „Vitraliile“ tale indică o fascinaţie pentru corp şi sugestiile sale, într-un plan dincolo de real, într-o cheie onirică suprinzătoare – da, e primul sentiment care m-a încercat privind pânzele. Ce propune per se spectacolul vizual al lui Dan Colcer ochiului realmente profan al epocii lui homo videns?

– Sunt vise. Eu pictez vise. Şi de obicei visez oameni, apropiaţi – mai mult sau mai puţin. În vis, orice se poate. Atât cât îi aduc aminte, încerc să pun visele pe pânză sau chiar să le mixez, ca un DJ.

– L-am putea numi pe Dan Colcer un arheolog al interiorităţii fără a greşi prea mult?

– Nu ştiu… E adevarat că în lucrări apar frustrări personale, dorinţe, idealuri, sentimente, plăceri, nervi, dar asta nu înseamnă neapărat că sunt căutate cu acurateţea unui arheolog. Pot fi considerat aşa doar în cazul în care acea căutare se rezumă la mine, arheolog al interiorităţii personale, fără a generaliza.

– În fotografie ochiul regăseşte altceva, liniştea locurilor, a oamenilor şi a detaliilor, nu mişcarea, ritmul vital din pictură. Pictura, fotografia, caricatura, ceramica sunt, cel mai probabil, registre/experimente complementare ale tale. Cât de necesară este pentru un artist diversitatea asta? Nu pierde una în defavoarea celeilalte nimic, măcar timp?

– Simt că nu mă mulţumeşte un singur domeniu pentru a mă putea exprima, am nevoie de toate aceste tehnici pentru a lăsa privitorul să mă descopere. Sunt veşnic nemulţumit, dar sunt încă în faza în care în fiecare din aceste domenii mă exprim într-un fel anume. Poate de aici şi diferenţele vizuale între ce fotografiez şi în ceea ce pictez. Când voi reuşi să combin toate aceste tehnici într-o lucrare, poate va veni şi răspunsul la întrebarea dvs., dar, până atunci, probabil că se încadrează totul încă în zona experimentului. Dar nu cred că pierd vreuna în favoarea celeilate, mă refer la tehnici. Dimpotrivă, se adulmecă, se caută una pe cealălaltă. Ele se dezvoltă separat acum pentru a se putea cupla când voi putea atinge o maturitate a exprimării în fiecare dintre ele. Iar rezultatul va veni. Promit!!

– Imaginează-ţi o expoziţie de artă all eras în care ai fi invitat să expui o lucrare – care/ce ar  fi? Şi, dacă ai avea libertatea de a o aşeza unde vrei, de care alte lucrări/de care alţi artişti ai apropia-o?

– Am participat în timp la mai multe astfel de evenimente, dar niciodată nu am avut lucrări pregătite special pentru aşa ceva, întotdeauna am expus cea mai recentă lucrare, fie că a fost ceramică, sculptură, fotografie, pictură sau alt obiect din zona vizualului. Dacă aş avea libertatea să o aşez într-un spaţiu ales de mine, aş opta pentru un loc cât mai neobişnuit. Ultima dată am agăţat de tavan o piesă care se bălăngănea în mijlocul spaţiului expoziţional. Nu ţin neapărat să o aşez lângă vreun artist în mod special. Lucrările mele sunt independente. Se pot deosebi şi dacă sunt aşezate la grămadă cu altele.

– Ştii, se poartă încă modelul criticului X care vine şi spune despre arta lui Y că este aşa sau aşa. Aş vrea să te imaginezi spectator, şi să-mi spui cum ai defini lucrările lui Dan Colcer. [Cum ar defini Dan Colcer spectatorul lucrările artistului Dan Colcer?]

– Nu suport discursurile plicticoase ale criticilor învechiţi textual. Îmi propusesem odinioară, ca la prima mea expoziţie personală să chem un critic care să mă desfinţeze, să şteargă cu mine pe jos, numai pentru a observa reacţia celor care stau ţi ascultă şi li se spune cum şi ce trebuie să vadă în arta celui care expune. Am renunţat până la urmă, dar nu se ştie când îmi vine iar vreo idee… Ca spectator, la mine lucrurile sunt simple. Când intru într-o expoziţie, îmi place să văd lucrări care sunt neobişnuite, ieşite din tipare, şi care să mă reţină în faţa lor cât mai mult timp, să mă facă să descopăr chiar şi după 5 minute şi altceva în ele. Nu vreau să văd tot dintr-o privire şi apoi să trec la următoarea pânză şi următoarea… Asta îmi propun, cu lucrările mele. Vreau ca lumea să vină, să vadă, să înţeleagă fiecare în felul său discursul meu vizual, nu să stau eu să le explic. Ceea ce mă seacă cel mai mult e întrebarea: „Dar ce reprezintă?“ Din start îmi creează un junghi existenţial. Eu arăt, privitorul primeşte, cu plăcere sau nu, nu contează. Dacă i-am creeat un sentiment, fie el şi de confuzie, eu mă declar mulţumit. Nu vreau să fiu încadrat nicăieri, nu aparţin încă nici vreunui curent, dar dacă vreţi să vă dau o definiţie a lucrărilor mele, v-aş spune atât: „Hmm…“ Tonalitatea şi mimica feţei rămăne la latitudinea fiecăruia…

Interviu de Cristina LICUŢĂ şi Axel H. LENN – de AICI. Site personal Dan Colcer – AICI. Pictura: de AICI

.

Daniel Colcer (n: 15. 04.1976, Hunedoara) a absolvit Academia de Arte Vizuale din Cluj-Napoca (Facultatea de Arte Decorative şi Design, Secţia Ceramică-Sticlă-Metal). În 1999, a obţinut o bursă de studii post-universitare la Helwan University din Cairo, Egipt (Facultatea de Arheologie, Secţia Egiptologie). Expoziţii de grup: Muzeul de Istorie, Braşov; Muzeul Satului, Sibiu; Galeria Arta, Braşov; Galeria Victoria, Braşov; Muzeul de Artă, Negreşti-Oaş; Muzeul de Artă, Braşov. Festivalul de Artă Studentfest, Timişoara; Palatul Cotroceni, Bucureşti; Galeria K.L., Cluj-Napoca; Biblioteca Academiei, Cluj-Napoca; Bienala de Ceramică de la Cairo; Târgul Internaţional de Artă, Bucureşti. Expoziţii personale: Ramses Hilton, Cairo (pictură şi ceramică); Galeria Victoria,  Braşov (foto); Ambasada Română, Cairo (caricatură şi pictură); Open Studio, Bucureşti (pictură); Antropomorfisme, Galeria H’art, Bucureşti (pictură), Galeria Europe, Braşov. Lucrări în colecţii particulare în Egipt, Arabia Saudită, Tunisia, Franţa, Suedia, Ungaria.

Anunțuri

31 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. […] Original post by isabellelorelai […]

  2. Un sfarsit de saptamana minunat , clipe de bucurie si liniste sufleteasca sestro !

    Sibilla

    sfinx667

    23 August 2008 at 07:43

  3. Isabellelorelai,datorita tie am cunoscut inca doi tineri artisti minunati si lucrarile lor.Le doresc mult succes!
    Stii la ce m-am gandit?Sa trimit un e-mail la TVR (stii ca obisnuiesc sa ma uit la o emisiune dimineata cand pot) si intotdeauna vin acolo oameni de la diferite edituri care prezinta ultimele aparatii editoriale.Poate ca vor fi interesati sa afle si despre acesti tineri talentati.
    Weekend placut si sanatate !

    g1b2i3

    23 August 2008 at 12:06

  4. Isa,
    Initial am venit sa te salut!Si ce mi-au vazut ochii!?O poatare de zile mari.O simbioza de talent intre o scriitoare ,foarte tanar si un pictor de-asemeni tanar.Nu stiu daca se cunosc.Si cred ca nici nu conteaza.Poate asa-i mai bine!Dar o asemenea naratiune alternata de imagini ,eu nu am mai vazut.Poate simplul fapt ca sunt asociati in gand,indepenndent unul de celalat da senzatia de fantastic.Parca venit din alta lume.Textul „Umbrele nopti” este relativ cunoscut,Oana a mai postat fragmente pe blogul sau,dar despre acest pictor eu nu am auzit.Cred ca nici Horia Roman Patapievici, „seful” I.T.C.nu a auzit.Sau poate domnia-sa nu considera arta lui Daniel Colce,arta neconventionala.
    Spuneam de simbioza dintre „Cosmarul unui vis sau visul unui cosmar”ca reprezinta punctul de inflexiune dintre doua ramuri ale artei”arta scrisa” si „arta vizuala”.Asemenea imagini artistice nu pot fi create decat de artisti de mare talent,posesori ai „harului dumnezeiesc”,atat de necesar!Multumesc pentru acesta incantare de suflet!Cu mult drag,tata Borgo.

    ionborgo

    23 August 2008 at 13:08

  5. 🙂 🙂 De emotie am papat cateva litere.M-a furat arta!

    ionborgo

    23 August 2008 at 13:10

  6. Frumos,frumos.
    Multumesc.

    M

    23 August 2008 at 13:47

  7. Wow, chiar ca picteaza vise. Sunt nemaipomenit de frumoase si cred ca ar da de nota zece intr-o carte fantasy. Foarte, foarte tanlentat, imi place mult de tot.

    Oana

    23 August 2008 at 14:04

  8. Draga Isabela, am trecut pe aici – vorba poetului Sorescu – ca sa vad ce mai faci… Sper ca esti bine. Oana are mare talent, iar cel care a pictat tablourile pe care le-ai postat este fenomenal.
    M-am intors din concediu si voi incepe activitatea la Bruxelles, dar te voi urmari in continuare. iti multumesc pentru sufletul tau mare si pentru energia cu care ii ajuti si cauti solutii pentru cei bolnavi si napastuiti. Sa ai o seara frumoasa!

    corinacretu

    23 August 2008 at 19:09

  9. Sibilla, şi ţie la fel. Doar bine îţi doresc.
    .
    Laura, în sfârşit o veste bună.
    .
    Gabi, mulţumesc. Dacă poţi să o faci, fă-o. Măcar să încercăm.
    .
    Tati, când am văzut lucrările mi-am adus aminte de postarea Oanei. Dar nu am luat-o de pe blog, ca să nu se prindă 😀
    .
    Copilaş, te pup.
    .
    Oana, dacă îţi place scrie-i. Vezi că are adresa de e-mail pe site. Eu am avut acordul lui Dan ca să pot posta lucrările. Îţi dai seama cum ar merge una dintre lucrări pe copertă? Parcă o văd…
    .
    Corina, bine că ai venit. Am nevoie de tine. Te pup.

    isabellelorelai

    23 August 2008 at 22:38

  10. Isabelle, doar pe coperta? Ar merge un roman, iar la fiecare capitol cate o pictura. Ar iesi un vis. O sa-i scriu imediat ce o sa stabilesc ceva cu tritonicii 😉

    Oana

    23 August 2008 at 23:48

  11. Oana, eu mă mulţumesc cu puţin. Adică măcar coperta 😀 Evident că ar fi senzaţională câte o pictură la fiecare capitol!

    isabellelorelai

    23 August 2008 at 23:52

  12. Eu am devenit mai pretentioasa 😛

    Oana

    23 August 2008 at 23:54

  13. Aşa şi trebuie. Toată chestia este să vă înţelegeţi la bani. Nu uita că Dan locuieşte în America 😀
    Am un prieten, Nicolae Voiculeţ, care a locuit mult timp în America. Loc în care a învăţat cum se fac banii. Eu aş muri pe loc. Prima dată de foame. La Chicago mi s-a făcut rău de la carne 😀

    isabellelorelai

    24 August 2008 at 00:02

  14. Eiii, cum sa mori, n-ai muri, stai linistita. Ai luptat pentru toata lumea sa mori tu? Nu se poate. La bani ne-om intelege, mai intai sa vad daca e si editura de acord. Asa-i in lumea asta, tot depinzi de altii 😀

    Oana

    24 August 2008 at 00:12

  15. Nu mor azi. Dar mâine nu ştiu sigur 😀
    Oana, important este să fie în folosul tuturor.

    isabellelorelai

    24 August 2008 at 00:17

  16. Isabelle, somn usor si vise minunate. Nu ai voie sa te gandesti la moare, ci la viata vesnica.
    Vom vedea ce va iesi. Noapte buna!!!! 😀 Te pup!

    Oana

    24 August 2008 at 00:34

  17. Oana, somn uşor şi ţie. Aia cu viaţa veşnică mi-a plăcut 😀 parcă eşti bunică-mea 😀
    Noapte bună.

    isabellelorelai

    24 August 2008 at 00:39

  18. Multumesc.Isabelle. pentru ca mi-l-ai facut cunoscut pe Dan Colcer.Foarte interesant.Recunosc, obisnuiesc sa intru prin galerii, dar pe el nu l-am vazut.Ideea ca totul este facut din cioburi care se pot uni intr-o clipa imi place.Monadele…Frumos, foarte frumos.Il voi urmari.

    zinca beiu

    24 August 2008 at 08:04

  19. Isa,
    Consider tema postului abordata de tine si propusa noua s[re dezbatere un adevarat mijloc de educatie in a pricepe „arta neconventionala” sau mai precis curente noi in arta contemporana.Faptul ca faci asociatii de teme intre literatura si arta este cu atat mai benefic cu cat in ultima vreme lumea citeste tot mai putin,Duminica frumoasa,Isa!Cu drag,tata Borgo.
    P.S.Ma bucura reactia Oanei!Asta demonstreaza ca ai intuit bine!Pa! 😛 😛

    ionborgo

    24 August 2008 at 10:10

  20. Isa,
    Nu-mi place tonul tau in dialog,despre moarte!Indiferent de ce ai si ce va fi ,acum traiesti si nu degeaba!Stiu ! Si mie-mi vin uneori astfel de ganduri,doar sunt cardiac inoperabil,dar sper si-mi fac planuri de viitor.Am avut parte de necazuri cat pentru doua vieti si mai am,vorbesc necazuri legate de sanatate ,dar nu ma dau batut.Eu am vazut odata moartea.Am avut sansa sa traiesc si vorba lui Dinu Sararu „traiesc clipa”.Eu cred mult in viitor.Ce va fi asta vom duce!Sunt adeptul lui Vlahuta,”nu de moarte ma cutremur ci de vesnicia ei!”tata Borgo.:)

    ionborgo

    24 August 2008 at 10:17

  21. Zinca, am observat că atunci când Dan vine acasă, din SUA, expune la Braşov. Mă bucur că ţi-a plăcut.
    Mă gândeam să-l convingem pe Dan să îşi facă blog, ca să-l putem „urmări” mai des. 😀
    .
    Tati, este? 😀
    Tati, păi dacă suntem muritori? Ce să fac? 😀

    isabellelorelai

    24 August 2008 at 12:04

  22. Isa.
    Pot eu sa te contrazic???Nu pot!:):)

    ionborgo

    24 August 2008 at 12:31

  23. Tati, ba poţi să mă contrazici, dacă vrei 😀

    isabellelorelai

    24 August 2008 at 13:03

  24. multumesc inca o data ptr promovare…interesanta asocierea lucrarilor mele cu textele din aceste pagini. Am un sentiment ciudat cand vad ca lumea de acasa ma mai baga si pe mine in seama..desi atunci cand eram inca acolo multi cam strambau din nas, dar ma si gadila la orgoliu, trebuie sa recunosc. Multumesc tuturor ptr cuvinte.

    Dan Colcer

    25 August 2008 at 00:38

  25. Dan, ţi-am lăsat răspuns mai sus – la Maktub 😀

    isabellelorelai

    25 August 2008 at 00:51

  26. […] Daniel Colcer,pictorul de vise si Oana Stoica Mujea ,scriitoarea umbrelor noptii. Daniel Colcer,Desert-Maktub si Oana Roventa-Micu (JAMILLA),Codul Onoarei Roventa Mai am ceva pentru toti cei care trec pe-aici.Un textulet pe care l-am primit de la prietena mea,Liana.Nu gresesc daca spun ca e in acelasi ton cu postul meu anterior,”Nimic nu ramane la fel.Toti ne schimbam”. […]

  27. […] ale lui Dan – pictură şi fotografie – cu care am încercat să ilustrez gânduri: „Pictorul de vise şi scriitoarea umbrelor nopţii”; „Aşa a fost scris”; „Cerul deasupra noastră”; „Sunt un oraş străin”. Şi […]

  28. […] mai multe despre Daniel Colcer și arta sa puteți găsi pe pagina sa personală, cât și aici. Postat in Romania, oameni buni. Etichete art, bunătate, comunism, conscience, emigration, […]


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: