Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

BLOG AMAR

with 18 comments

Tristeţi adânci de iarmaroace,

De hăli cu cuşti şi panoramă,

Tristeţi de şubrede barace

Cu-ntortocheate diagrame;

.

Tristeţi de birturi, cafenele,

De zgomot infernal de cleşte,

De-un vânzător de floricele

Şi-un papagal care ghiceşte

.

Tristeţi de după-amiezi cu soare

Cu moleşita lor căldură

Cu cerşetori fără picioare

Ce cântă dureros din gură;

.

Tristeţi de bărci ce balansează

Caricaturi de-avânt schilod,

Şi de maimuţi ce imitează

Şi râd urâte la norod;

.

Tristeţi haine şi adânci

De-acvile cu lanţuri la picioare,

Visând seninătăţi de stânci

La uşa cuştilor murdare;

.

Tristeţi bolnave de flaşnete

Cu valsuri vechi şi anodine,

Tristeţi şi moaşte de regrete

Ce veac v-a îngropat în mine?

Tristeţi atavice – Demostene Botez

Sestro Sibilla a preluat acum două zile un articol de la mine. Acolo a venit Tati Ionborgo şi a scris ceva care mi-a lăsat un gust amar: „Niko, Am venit sa-ti spun ca voluntariatul, ca si misionarismul, are la baza constiinta civica si mila fata de cel neputincios sau in nevoi. Ma uit la Isabelle cata munca, cata daruire pentru cei cu probleme enorme de sanatate. Cand vad cum se zbate, crede-ma nici nu mai stiu cum sa comunic cu ea. Si eu particip la teledon, prin telefon, atunci cand vad disperarea in ochii parintilor si increderea in viitor a celor bolnavi. De ce-ti spun toate aste? Titlul postarii “Aripi” m-a facut sa gandesc astfel. Copii si tineri, in pragul vietii, cu aripile frante. Cu mult drag, al tau prieten, tata Borgo”. M-a şi întristat un pic, pentru că acest comentariu a confirmat bănuiala mea: oamenilor le este greu să suporte atâta durere, se feresc să mai spună ceva. Se pare că asta întrerupe comunicarea. Îmi pare rău, asta este, nu mă supăr, înţeleg. Tati Ionborgo nu are blog. Dacă ar fi avut, dânsul ar fi scris despre şcoală, elevi, fizică, un pic de politică poate. A fost profesor şi director de şcoală. Eu aş fi venit şi i-aş fi spus bună ziua şi l-aş fi întrebat în glumă ce mai face Newton şi dacă legile lui au legătură cu speranţa. Chiar dacă nu pot să sufăr fizica. După matematică, evident. Găseam eu o cale de „comunicare”. Nu este un reproş, este o constatare şi cu asta am încheiat. Din punctul de vedere al foştilor mei amici virtuali, acest blog este un soi de… nimic. Nu are… nimic la modă. Nu mai aveau ce să-mi „comunice”. Unii dintre ei mi-au spus cuvinte frumoase pe mess. Au fost persoane care mi-au spus cuvinte urâte pe blog. Am şters. Şi-şi. Nu am înţeles de ce puteau să-mi spună în particular, dar pe blog nu. E ruşinos? Se temeau de alţi prieteni virtuali? Nu am înţeles de ce unii simţeau nevoia să persifleze anunţurile umanitare. În fine, nu mai contează, între timp am aflat multe lucruri. Minciuna are picioare scurte. Falsitatea mă scârbeşte profund. Abordarea mea pe mess (şi nu numai) pentru a afla una-alta, strâmbe despre unul şi altul, prefăcătorii, dusul vorbei de colo-colo şi altele. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar o prietenie începută pe bloguri, continuată pe mess şi apoi pe telefon, care a pornit de la o minciună, de la „hai să aflăm cine este asta” nu poate fi numită prietenie. Iar când apare o altă persoană şi îţi spune tot, îţi cade cerul în cap. Şocul a trecut. A rămas doar gustul amar. Am vrut să şterg blogul pentru că degeaba puneam cazurile umanitare dacă nu le vedea aproape nimeni. Aşa a fost o perioadă, nu mai trecea nimeni pe „aici”. Am renunţat şi eu să mai comentez pe alte bloguri. Am observat că se practică „tu eşti prieten cu mine, dar bagă bine de seamă, eu nu sunt prietenul tău”; „eu sunt stăpânul blogurilor, eu sunt cel mai tare” etc. Aiurea. În momentul în care m-am hotărât să nu mai fac niciun articol şi să las blogul să moară am înfiinţat nişte pagini, în care am pus toate cazurile. În speranţa că cineva… Apoi am găsit la Cabral câteva cuvinte frumoase: „Nu îţi poate cere nimeni să faci nimic. Poţi rămâne indiferent, te poţi preface că n-ai auzit, poţi susţine că nu ştii. Dar în acelaşi timp poţi face ceva, un mic nimic, ce pentru tine nu contează atât de mult. Întinde mâna şi ajută, adu un zâmbet, poate mâine ţi se întoarce”. Are dreptate. Nu pot trece peste cazuri aşa cum nu pot trece pe stradă pe lângă un om căzut sau în nevoie. Sau să nu spun bună ziua unui cunoscut. Am continuat să postez, să fiu lângă Sminchy. Câţiva oameni reali au rămas cu mine. Oameni care au cunoscut suferinţa şi au rămas oameni. Unii sunt săraci şi în mare suferinţă şi cu toate astea preiau şi postează cazurile dramatice, îmi spun bună ziua. Încerc să îi ajut şi pe ei cum pot. Le mulţumesc frumos. Se ştiu ei care. Ştie şi blogul care. Am continuat să preiau cazuri, fără deosebire. Şi să le dau mai departe, tot fără deosebire. Oameni reali, boli reale, sărăcie, speranţe reale. Oameni care cred cu adevărat că pot fi ajutaţi. Şi eu cred la fel. Cu mâna pe inimă spun că nu am ajutat cu bani decât 30% din cazurile postate, atât m-a ţinut buzunarul. Dar ştiu sigur că luna următoare am să-i ajut pe alţii. Şi ştiu sigur că dacă arăt cazurile, le trimit pe la emisiuni şi ziare, speranţa există. Şi mai ştiu că cei care trec pe aici sunt oameni săraci, nu au de unde da. Nu asta a contat pentru mine, ci solidaritatea lor. Faptul că mi-au spus bună ziua. Am avut şi câteva dezamăgiri. O persoană la care ţineam foarte mult a spus ceva care m-a mâhnit. A uitat să menţioneze câţi oameni au pus mână de la mână ca să strângă o sumă imensă, egală cu cea oferită de un singur om. Păcat. Şi mai era câte ceva, dar „am uitat”… Am şi bucurii. Banii strânşi pentru Florentina. Corina a ajutat câţiva copii, ea nu vrea să spună dar eu pot să o fac. Prima TV şi Teo care în această lună o vor ajuta pe Iarina, fetiţa şahistă minune. Şi ar mai fi. Zinca, care a fugit la cortul lui Oprescu de la metrou, să spună despre Teledonul Permanent. Apoi este Elena (din Oradea) care mă motivează cu omenia ei. Ştiţi, eu nu sunt nici politician, nici jurnalist, nici membru într-o organizaţie sau ceva de genul ăsta. Eu sunt… nimic. Nimeni cu blog, cum îmi place să spun. Nu eu mi-am făcut blog, l-am primit cadou. Din 4 martie 2008 mă tot întreb de ce. Mi-am tot zis: este inutil, la naiba, nu are rost să scrii despre oamenii ăştia dacă tot nu vede nimeni. La urma urmei este mai uşor să copiezi un cont-două de pe un blog dacă vrei să ajuţi, şi gata. Dar… Dar dacă pe blogul acela vin alţi oameni decât pe blogul ăsta? Că nici eu nu mă uit pe toate. Poate că cineva vrea să ajute. La BCR, de exemplu, două doamne mi-au spus că şi salariaţii donează. Cazurile le caută pe internet. Pun mână de la mână câte 5-10 RON şi depun în conturile bolnavilor. Le-am dat link-uri. Dacă mai sunt şi alţi oameni care vor să ajute? Altceva ce să mai spun? Am un gust de blog amar.

Fotografiile sunt de AICI

Anunțuri

18 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. l-ai primit pentru ceea ce esti, pentru ceea ce faci. numarul mic de comentariilor nu te-a oprit sa fii buna, nu te-a oprit sa nu ajuti. esti ceea ce tu stii ca esti. nu esti ceea ce cred altii ca stiu. blog amar? nu. BLOG DE SPERANTA!

    mesterulmanole

    7 Iulie 2008 at 00:26

  2. Isabelle nu este teama sau rusinea…nop – nu cred asta …
    Eu personal nu stiu ce sa comentez fiindca ceea ce vad ma „face sa fiu muta,si inganata de rugaciuni’-daca pot sa spun asa…cat despre suferinta cred ca „blocheaza’-dar nu comunicarea intre „eu” si „tu” ci intre : „eu” si „eu” – fiindca ma gandesc (probabil si altii fac la fel)-„”cum as putea sa Te inteleg de ce Doamne?””-si sunt sigura ca fiecare primeste raspunsul in inima lui . Cand este vorba de suferinta comunicarea asta ,are forma unui triunghi- sau cel putin asa cred eu.
    Lumea citeste, iar numele Isabell e asociat deja cu „ajuta-i”- atat simplu si concis.

    LORELEI

    7 Iulie 2008 at 05:03

  3. Isabellelorelai,nu stii ca esti un inger salvator?Nu stii ca oamenii necajiti si bolnavi (si nu numai) au nevoie de tine?Nu te mai gandi la cei care te-au dezamagit.Nu cred ca iti sunt cu adevarat prieteni.Te inteleg,stiu cum e sa fii dezamagit de cineva in care ai avut incredere.Eu am ajuns la concluzia ca astfel de prieteni au nevoie de ajutor mai mult decat oricine.Am invatat ca trebuie sa-i iert si sa-i accept asa cum sunt.Mai bine sa fiu considerata o aiurita proasta decat sa fiu o prefacuta sau sa port o masca.
    Iti multumesc pentru ca esti !
    Un zambet de la mine pentru tine. 🙂

    g1b2i3

    7 Iulie 2008 at 07:48

  4. Draga mea,poate ma crezi,poate nu,dar eu am depasit starea de care zici tu,aceea de greu sa intru la tine pe blog,caci asa cum odata,simteam ca ma impinge cineva la Liturghie si ma punea in genunchi,tot asa ,la un moment dat am simtit ca eu cu tine vreau sa comunic si ca aceasta realitate pe care tu o faci publica prin blogul tau trebuie sa o stim si sa nu ramanem indiferenti.Am facut si eu ce am putut si sigur puteam mai mult.
    Cata dreptate ai cand spui despre ce se-ntampla prin spatele bogurilor,pe messenger.Sunt patita,exact asa s-a intamplat cum spui tu,dar a trecut mult timp de atunci si gustul amar m-a parasit.
    Si daca din tot ce faci tu doar un singur bolnav razbeste si tot ar fi mult,asa cum daca preotul ar avea la slujba un singur enorias…
    Iti doresc tarie si intelegerea oamenilor care gandesc putin altfel,iti doresc tot binele din lume si cat mai multe cazuri rezolvate.Scuza-ma ca le-am spus cazuri…,sunt oameni in situatii limita,situatii in care fiecare dintre noi putem fi de maine incolo.Doamne fereste!

    Elisa

    7 Iulie 2008 at 10:15

  5. Ehehe. de mult n-am mai citit poezii de Demostene Botez….
    Un lucru este clar: cum reactionam in fata unei mari dureri? Ce faci cand cineva striga dupa ajutor? Fireste, incerci sa-l ajuti. Fie ca-l ridici de jos cand a cazut pe strada, fie ca-i oferi locul cand i s-a facut rau in tranvai si alte modalitati.Adevarat, pe blogul tau este multa durere. Recunosc ca simie mi-este greu uneori sa ma uit in ochisorii acelor copii. Primul sentiment care te incearca este acela de neputinta. Si cred ca Tata Borgo simte neputinta, il doare ca nu poate face mai mult.
    E greu, e foarte greu. Solidaritatea, asta cred ca trebuie sa ne dirijeze toate gesturile.Regret enorm ca n-am posibilitati financiare care sa-mi permita sa ajut si pe altii.Un teledon, din cand in cand, asta pot. Dar cred ca energia care se degaja din solidaritate sa-i ajute, macar psihic pe cei care sunt in neputinta. Foarte curand, vom fi si noi in aceasta situatie. Batranetea si neputinta nu ocoleste pe nimeni.

    zinca beiu

    7 Iulie 2008 at 10:51

  6. Un om de afaceri plecat in vacanta se plimba intr-o zi pe plaja.De-a lungul plajei erau multe stelute de mare ce erau aduse de val si cu siguranta ar fi murit pentru ca nu se mai puteau intoarce in mare.

    Cu mirare, observa un baietel care aduna fiecare steluta si o arunca inapoi in apa. Omul de afaceri vrand sa-i dea o lectie de viata, se apropie de baietel si ii spuse:

    “M-am uitat la tine vazand ce faci si mi-am dat seama ca ai o inima buna si ca le vrei binele insa iti dai seama cate plaje sunt pe aici si cate stelute de mare mor in fiecare zi pe ele ? Nu crezi ca ar fi mai bine sa faci altceva in timpul pe care il pierzi salvandu-le ? Crezi ca salvand cateva stelute de mare conteaza ?”

    Baiatul se uita la om, se apleca si lua o steluta de jos pe care o arunca inapoi in ocean si-i spuse:

    “Pentru asta conteaza!”

    SMINCHY

    7 Iulie 2008 at 12:25

  7. Meştere, până nu mă lămuresc rămâne amar.
    .
    Lorelei, te-ai gândit de câte ori am citit poeziile tale, ca să înţeleg ce simţi? S-a întrerupt cumva comunicarea?
    .
    Gabi, mulţumesc pentru tot. Forumiştii tăi au făcut cunoştinţă cu Degeţica. Ăla micu’ e boboc de gâscă 😀 ?
    .
    Elisa, mulţumesc. Ştiu că înţelegi, ştiu că eşti păţită. Nu ai de ce să te scuzi, cazuri şi necazuri…
    .
    Zinca, bine că ai nimerit „butonul”. Îmi cer scuze pentru schimbarea feţei blogului, căutam ceva cu fond alb şi litere mai mari, pentru că pe fond închis nu mai văd. Şi cu pagini mai late căutam, pentru că articolele mele sunt lungi şi se întindeau prea mult pe verticală.
    Zinca, să ştii că mi-am făcut probleme gândindu-mă că voi credeţi că scriu anunţurile astea pentru voi, cu speranţa că donaţi voi. Nu este aşa, repet, nici mie nu îmi ajung banii pentru toţi, din păcate. Sunt mulţi oameni care caută pe internet, oameni care doresc să ajute. Asta se vede în spatele blogului, se vede ce anume caută oamenii pe google şi cum ajung la mine pe blog.
    .
    Andreea, totul contează, ştiu bine, ştiu…
    .
    Vă mulţumesc.

    isabellelorelai

    7 Iulie 2008 at 12:31

  8. Isabellelorelai,acum m-am intors acasa.Am scos reteta si medicamentele mamei mele si i le-am dus.Am mai ajutat-o cu ceva si i-am adus si cateva zambete.
    Vezi ca nu trebuie sa renunti doar pentru cativa care nu te inteleg?Sa vezi ca se vor schimba cu timpul.
    Puisorul ala mic si galbui cred ca e o ratusca mac-mac. 🙂

    g1b2i3

    7 Iulie 2008 at 13:31

  9. Nu am mai fost de mult pe aici…de fapt pe niciunde…dar citind m-am intristat si eu cu tine. Uneori intristarea e buna, adica ne face inima mai buna…dar amaraciunea nu stiu, parca e ca un put fara fund de unde… dupa o vreme, si sa vrei…nu mai poti iesi. Oamenii sunt superficiali si cauta numai locurile si lucrurile superficiale. Ia-ti energia din Dumnezeu, numai El este perfect!

    meg

    7 Iulie 2008 at 13:41

  10. nu…comunicarea nu se rupe asa usor…comunicarea capata tonuri si nuante diferite in situatii diferite si uneori devine comunicare non-verbala.
    stiu ca esti trista acum,deunazi si eu am trecut prin „greata de blog'(nu gasesc acum alteva comparativ)- crede-ma trece,nu te gandi ca cei ce nu te viziteza des ,te uita-nu au cum poate si ei trec prin sentimente si situatii comfuze in inima si mintea lor-stiu ca dorinta ta de a ajuta este si va fi mare iar asta este legatura ta cu cerul cum la mine sunt poeziile – eu pot sa-i ajut cu ” o alinare” de cuvinte tu poti sa faci ceea ce faci pentru ca ai acest dar de sus – nu toti suntem capabili de acest lucru si nu toti suntem apti – mai tii minte femeia cu doi copii de la mine din bloc bolnava de cancer?- ei bine a murit acum 2 saptamani – daca inteleg?-NU sunt furioasa?-Da au ramas 2 orfani mici au facut medicii tot ce au putut?- nu stiu poate – ar fi putut si ea sa fie mai atnta cu viata ei?- poate ca da dca ar fi renuntat la fumat sau poate sa se fi dus mai devreme la controale de rutina sau poate- puteam sa fac mai mult-NU era deja prea tarziu…intelegi fiecare vedem in jurul nostru drame cumplite doar unii ca tine au puterea de a merge printre ele si a striga pana in inima cerului-HELP!

    LORELEI

    7 Iulie 2008 at 13:54

  11. Gabi, bine că ai zis, şi eu trebuie să iau medicamentele pentru mama. Răţuşcă zici? 😀 E haioasă, oricum.
    .
    Meg, salut. Majoritatea fac aşa, dar sunt şi excepţii, nu? Oameni şi oameni. Or să treacă şi tristeţea, şi amărăciunea.
    .
    Lorelei, Dumnezeu să o odihnească în pace pe biata femeie şi să aibă grijă de copilaşi. Să-mi spui dacă putem face ceva pentru ei. În cazul ăsta, şi o bomboană sau o hăinuţă mai alină din durere. Un pic, nu mult, ştiu, dar contează…

    isabellelorelai

    7 Iulie 2008 at 13:56

  12. Isabelle, m-am crezut nici o clipa ca pui anunturile pe blog ca sa contribuim noi.Doamne, nu m-am gandit niciodata la asta. Problema este ca ma simt vinovata ca , daca tot nu pot ajuta cu o mangaiere la modul propriu, cu o cana cu apa , macar sa fi avut acolo un banut! Ma simt mica, mica… Crede-ma, sunt altruista pana in ceruri, nu ma simt bine daca o zi n-am facut un serviciu cuiva, nu sunt bine daca nu relationez in fiecarte clipa.Zodia mea (taur) este caracterizata prin comunicare cu semenii. Te rog mult sa nu te indoiesti niciodata de mine.Prietenia este pentru mine suprema valoare, astazi, cand nu mai e la moda!

    zinca beiu

    7 Iulie 2008 at 16:51

  13. Zinca, tu eşti un om cu picioarele bine înfipte în pământ, ai o vârstă şi o experienţă bogată de viaţă, spui întotdeauna cu tărie ce crezi, şi de aceea pot să îţi spun că m-am gândit şi la asta. Recunosc, m-am gândit că oameni care veneau zilnic şi spuneau bună ziua au dispărut brusc din cauza asta. Sau Dumnezeu ştie de ce… M-am gândit că s-au săturat şi de mine, şi de durere şi de tot. Blogurile sunt deschise şi am văzut că se îndreptau toţi către lucruri lumeşti, bucurie, viaţă normală. Am văzut ce discutau. M-am gândit că exagerez. Mai ţii minte când mi-ai spus că te duci la biserică într-o duminică şi te rogi pentru un copil? Mai ţii minte că te-ai întors şi mi-ai spus că ai dat preotului numele copilului şi v-aţi rugat pentru el? Păi tu ştii cât de mult contează asta pentru părinţii care citesc? ENORM. Uite ce spun părinţii Dariei (cazul de mai sus) într-o scrisoare:
    „Iată de ce dorim să vă povestim ceea ce ni se întâmplă. Pentru că sperăm în înţelegere şi ajutor. Vrem să ne facem cunoscut cazul fiindcă doar aşa toţi cei care ar putea să ne sprijine o pot face. Orice ajutor (material, rugăciune pentru sănătatea Dariei, informaţii, recomandări pe care ni le puteţi face la firme care pot să ne sponsorizeze fiind scutite astfel de la plata impozitului pe profit cu până la 20%) pe care ni-l puteţi oferi îi va creşte Dariei şansa de a trăi. Vă mulţumim pentru că ne ajutaţi, fie şi numai citind aceste rânduri!
    Vezi cât de mult contează?
    Cam despre asta este vorba. Unul dă un bănuţ, altul spune o rugăciune.
    Ofticoşii ăia care mă jigneau au dispărut. Am scăpat.
    Zinca. îţi mulţumesc. Ştiu sigur că tu spui o rugăciune pentru fiecare copil.
    Astăzi am văzut-o la tv pe Liana Stanciu, mama Theodorei. Ştii ce a spus? Dincolo de banii care s-au strâns şi au salvat copilul, cel mai important a fost faptul că atât de mulţi oameni s-au gândit la ei şi au spus o rugăciune.

    isabellelorelai

    7 Iulie 2008 at 21:01

  14. Draga Isa,
    Am recitit ce ai scris despre mine,cu referire la ce am comentat la Niko-Sibilla.Repet m-ai inteles gresit.Nu din jena fata de postarile tale umanitare nu am scris.le-am considerat mult prea imortante pentu a interveni cu comentarii oarecum generale.Daca faci referire la prietenia meafata de tine si la „tradarile „unora cu nasul pe sus,te rog intra pe acele blogguri si vezi cand ,cat si ce am comentat.Sa stii ca eru ma „prind’ foarte repede si acolo unde vad ca este nevoie numai de adulatii si laude ma retrag,Acum este tarziu,dar maine revin.Cu drag,tata Borgo.

    ionborgo

    7 Iulie 2008 at 23:50

  15. Tati, trebuia să-mi spui, atâta tot. Ai spus acolo „nu mai ştiu cum să comunic cu ea”. Mă simt ca o ciudată…

    isabellelorelai

    8 Iulie 2008 at 00:20

  16. Isa,Isa,
    Cum sa te simti ciudata?Repet ,eu nu m-am exprimat corect.Eu spuneam in sensul major al preocuparilor tale,fata de unele banalitati ale mele.Eu asa am crezut,dar daca ma accepti asa cm ma stiu sa stii ca ai in mine un prieten adevarat si neconditionat.Iti spunea chiar la inceput ca „Prietenie este un dat care nu se negociaza”.Cam asta era in esenta si de aceea eu nu ma supar decat foarte rar si atunci binemotivat ,dar definitiv.Tu n-ai cum sa ma superi si nici eu n-am de ce sa te supar.Suntem prieteni si asta spune totul.Eu am varsta cand nu-mi mai pot permite prea multe suparari ca vorba proverbului”Mu ma cert ca-s prea batran ca sa ma impac”( am grait ardeleneste).Tu esti un om pe care nu oricine il poate intelege.Trebuie sa treci prin suferinta si atunci poti pricepe,Ei, ce zici ?Sa nu te mai amarasti pentru fleacuri si comportamente snobe!Cu mult drag,prietenul tau in varsta si de departe,tata Borgo.!

    ionborgo

    8 Iulie 2008 at 10:07

  17. Tu spui … „… sunt nimic …” … „nimeni cu blog … ”

    eu spun :
    – esti o femeie … ‘de zile mari’ !
    – esti un om deosebit !

    cred ca poti fi si un prieten ‘adevarat’ 🙂
    vreau sa incerc !

    sa am curajul ?? 🙂

    elena.n

    8 Iulie 2008 at 10:46

  18. Tati, păi amândoi suntem bătrânei. Ne despart vreo 13 ani. Ce mare brânză? 😀 O nimica toată. Invers era mai rău, aşa 😀 . Ştii, tati, din punctul meu de vedere nu este greu să înţelegi un om. Este greu să să accepţi omul respectiv ca să vrei să îl înţelegi. Sau cam aşa ceva. Eu una aşa fac.
    .
    Elena, să ştii că mi-a fost destul de greu să accept statutul ăsta de nimic. Odată acceptat, situaţia asta a devenit uşoară şi nu mă deranjează absolut deloc. Ştii, realitatea mi-a demonstrat că degeaba eşti deosebit dacă eşti părăsit. Cred că om normal mi-ar prii mai bine. Aş renunţa la gânduri utopice şi aş lua viaţa aşa cum e. Dar nu pot, aici este buba. Îmi plac oamenii cu gânduri adevărate, nu fabricate.
    Elena, păi eşti deja. Mai demult, nu de acum. Pentru mine gândurile oamenilor sunt foarte importante. Aşa aleg, după gânduri. Probabil că aşa fac şi ei. Şi când gândurile nu corespund, nu se leagă nimic. Când da, atunci da.

    isabellelorelai

    8 Iulie 2008 at 12:23


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: