Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Despre bucuriile simple

with 8 comments

Să fii o dată sau să fii de mai multe ori? Ceea ce este astăzi să nu mai fie niciodată, sau să fie încă o dată, încă de două ori? Ziua de azi şi cu ziua de mîine să fie ceva şi altceva, sau să fie unu şi unu, unu plus unu? Vreau să întreb: să fii în istorie sau să fii în adevăr?

Ceea ce e tragic, în întrebările acestea, e că pun probleme vii, probleme de comportare zilnică. Un om plin de conştiinţa istoricităţii e un om care se risipeşte, care trăieşte de azi pe mîine, aşa cum au trăit toţi oamenii de azi pe mîine. Ce‑i pasă că viaţa sa nu dovedeşte nimic? Nici o viaţă n‑a dovedit nimic. Să trăim frenetic viaţa noastră, căci n‑avem de dat socoteală nimănui.

Şi mă gîndesc la ceilalţi oameni, la cei cîţiva care s‑au trudit să facă din viaţa lor o dovadă şi un adevăr; care şi‑au trăit‑o liniştit, fără exasperări, o dată azi, încă o dată mîine, de atîtea ori în acelaşi loc, de cîte ori le‑a fost cu senină putinţă…

Adevăr? Nimeni nu se gîndeşte propriu‑zis la adevăr. Un anumit adevăr există şi în istorie. Dar este vorba de ceea ce are, mai ales, adevărul şi nu are, mai ales, istoria: de ideea de ordine. E vorba să adunăm viaţa aceasta din toate părţile – disiecta membra – şi s‑o supunem unor ritmuri mari, unor jocuri stricte. E vorba să facem ceva cu viaţa, şi să n‑o lăsăm pe ea să se facă singură.

Ştiu că viaţa e bogată. E chiar mai mult decît îmi trebuie. Aş putea trăi atît de bine cu mai puţin… Gîndurile acestea pornesc dintr‑o necesitate de „mai puţin“. Mi‑a venit în minte să întreb şi pe ceilalţi: lor cîtă viaţă le trebuie? Dar întrebările nu folosesc la nimic.

E surprinzător şi totuşi explicabil faptul că oamenii nu ştiu cum să se poarte în faţa bogăţiei. Aţi observat că bolnavii, oamenii săraci, oamenii cu viaţă puţină şi posibilităţi puţine de viaţă în ei ştiu ce vor? Ei au un sens al lor, un idealism al lor şi ştiu în ce Dumnezeu să creadă. Pe cînd oamenii bogaţi în viaţă, oamenii sănătoşi, oamenii puternici întîrzie în bunurile lor şi nu mai dau nimic. Creaţia, sensul, ideea sînt ale omului sărac.

Să nu te pierzi în faţa bogăţiilor vieţii. Să nu te laşi făcut. Să nu crezi că istoria este singura realitate şi să te laşi născut, trăit, asasinat, în consecinţă. Ar trebui să încercăm, odată, o rezistenţă împotriva istoriei, împotriva curgerii, împotriva vieţii joase. Poate că nu e atît vorba de ales între istorie şi adevăr, dar trebuie ales, în orice caz, între istorie şi ordine, între istorie şi geometrie.

Viaţa e bogată, bine. Tocmai de aceea voi căuta s‑o simplific. De ce să apropii ideile de viaţă, să le multiplic la infinit, să le calitativizez, să fac din ele lucruri colorate local – şi să nu fac ceastălaltă revoluţie: să apropii viaţa de idee, s‑o modific pe ea în sensul ideii?

Simplifică viaţa. Ia din ea bucăţi mari, concentrări, toturi – şi operează cu ele. Ce ai nevoie de rest? Nimeni nu spune că nu există un rest în afară de idee. Dar, cu sau fără el, înţelesul lumii este acelaşi. Rezistă. Cînd vine viaţa peste tine, fii gata pregătit cu schemele. N‑o lăsa niciodată să te acopere. Ai întotdeauna cu ce să ieşi la suprafaţă: ideile.

Ideile… Cum se cuminţesc acum lucrurile. Cum se simplifică deodată toate. Pierdusem din vedere simplitate a lucrurilor din cauza imaginaţi ei. Imaginaţia – trista facultate de a renunţa la un univers care e simplu.

Ar trebui scris încă o dată un imn pentru idei. Pentru ideile de peste tot, pentru idei, în care viaţa se poate reface complet, mai bine chiar decît în rosturile imediate. Pentru ideile triste şi vesele, anemice şi atletice, gratuite şi eficiente, spontane sau necesare; pentru idei – şi pentru toate geometriile care se pot face cu ele.

Să arunci ideile în viaţă ca nişte poli magnetici, care să grupeze în jurul lor tot ce a fost disident pînă acum. Să distribui ideile ca centre de omotetie, grupînd într‑o aceeaşi ordine realităţile de acelaşi fel. Să fie fascicule luminoase peste tot. Să fie fîşii de realitate, nu una singură, imensă, monstruoasă, prodigios de incalculabilă. Să calculezi…

E adevărat că, la prima vedere, sărăcesc realitatea procedînd în felul acesta. E adevărat că rămîne un rest, că prima mea acţiune e de a pierde ceva, de a căuta „mai puţin“. Dar, în locul lumii reale pe care o pierd, îmi apar toate lumile posibile. În locul bucuriei de a vieţui viaţa aceasta, am bucuria de a vieţui toate vieţile care nu au fost. Pentru a fi părăsit o singură realitate, primesc toate realităţile cu putinţă. Cine vrea să trăiască o singură dată, n‑are decît s‑o facă. Există totuşi un mijloc de a trăi de mai multe ori.

Şi, pe urmă, cît durează lucrurile acestea „vii“? Cîteva clipe sau o zi. Mîine va fi altceva. Fructul pe care l‑aţi mîncat azi nu‑l veţi mai mînca niciodată. Veţi mînca un altul. Din acelaşi pom? Nu, dintr‑altul, căci şi pomul trăieşte. Aci vă stă greşeala: aţi vroit unicitate, dar aţi uitat să cereţi şi eternitate. La voi lucrurile se consumă, ard, mor. Dar, în schimb, ce idee a murit de la facerea lumii încoace?

Nici una. Ideile, aceste „eternităţi care umblă printre oameni“. Cine vorbea aşa? Lumea nu poate măsura eternitatea, căci singura ei măsură este viaţa, care e prea scurtă. La ea nu e de găsit nimic rezistent, nimic fix. Iată, universul ideilor e fix şi incoruptibil. În planul lui nimic nu se alterează.

Istoria e numai alteraţie. Toate marile acte, marile bucurii, marile întîmplări, toate se alterează local. Totul este aci şi nu este dincolo. Dincoace şi dincolo de Pirinei.

Cum se mai pot înţelege oamenii între ei? Îmi închipui că numai prin aproximaţii, niciodată prin acoperirea unui moment dintr‑o viaţă sufletească cu un moment dintr‑alta, niciodată printr‑o verita bilă coincidenţă. Acea disciplină sclavă istoriei, filozofia culturii, a arătat îndeajuns că nimic în epoci sau indivizi nu coincide, ci toate apropierile care se pot face între ei se datoresc unor corespondenţe vagi de vîrstă. Ducînd mai departe sistemul acesta de a da vîrstă lucrurilor, am putea spune că există şi o vîrstă a zilei. Iată, de pildă, am acum vîrsta foamei de azi; dacă o are şi vecinul meu, ne înţelegem. Dacă nu, el nu va afla nimic din ce se petrece în mine.

Cum ne putem înţelege, atunci? Eu nu pot vedea cum place altcuiva un lucru, îmi amintesc doar cum mi‑a plăcut mie. Înţeleg aşadar ceva local, al său, prin altceva local, al meu. Am coincis, atunci, noi doi? Dar cum? Tot ce ştiu e că altul a avut o bucurie care făcea aluzie la o bucurie de a mea. Altceva? Şi asta poate fi coincidenţă, intersecţie de vieţi sufleteşti, comunicaţie?

Pentru că oamenii nu mai pot comunica, pentru că îşi închipuie că sînt prea mult în istorie, pentru că acordă prea multe drepturi vieţii iraţionale, individualului, lui „o dată“, nebuniei lor – de aceea propun această senină, această deliberată închinare către o Mathesis universalis a sufletescului. Că ştiinţele de azi nu şi‑au găsit încă „ştiinţa lor universală“, unitatea lor, solidaritatea lor cu celelalte şi cu ele însele – asta nu înseamnă prea mult. Viaţa, care de atîtea ori a întrecut ştiinţa, îşi poate găsi o Mathesis a ei. Să renunţe, doar, la formele ei joase şi să înceapă exerciţiul actelor pure. Să încorporeze ideile. Să facă din ele limbajul universal, posibilitatea oamenilor de a se înţelege unii cu alţii, de a coincide unii cu alţii, între ei şi, toţi împreună, cu eternitatea. În locul bucuriilor regionale să instaurăm bucuriile generale, mai simple şi mai vaste. În locul spiritului istoric, în care primează destinul, durata specifică şi moartea, să aducem spiritul matematic, în care primează creaţia liberă, generalitatea şi veşnicia. În locul născutului să punem făcutul.

„Căci tu eşti mîntuirea noastră, idee făcută iar nu născută, care te‑ai pogorît dintre ceruri, printre oameni, şi te‑ai făcut viaţă.“

*

Acum aştept să cadă peste lucruri noaptea. A fost o zi atît de luminoasă şi vedeam tot îngrozitor de bine, aşa că n‑am mai înţeles nimic.

Prea multe sînt culorile. Incalculabile, formele. Monstruos, respingător, păianjenul cu atîtea picioare – Pămîntul.

Aştept noaptea. Ea vine încet, cu „liniştea ei ştiinţifică“, peste lucruri. Şterge culorile, reduce formele, păstrează doar raporturile mari, adevărurile de contur ale realităţii.

Noapte atoatesimplificatoare!… Acum pot să înţeleg. Acum văd, pentru că e întuneric. Urmăresc contururi, sfîrşesc conturul formelor abia schiţate, operez în spaţiul omogen şi aproape negru, rotunjesc solidele prea ascuţite; ştiu, încep să ştiu, vag, şters, estompat, atîta cît îmi trebuie. Simţurile se liberează de obsesii, nici o culoare nu mai e insistentă, nici un ţipăt prea asurzitor. Spiritul e liber şi dialectica lui poate începe.

Sus, pe cerul lui Platon, pe cerul acela despre care el spunea că a fost cel mai mare profesor de calcul al omenirii – stelele au început să se noteze una cîte una, ca nişte puncte luate la întîmplare în geometria întunericului…

CONSTANTIN NOICA

Mathesis sau Bucuriile simple

*

Leagănul, Lucian Blaga

Recită Tudor Gheorghe

montaj Mary GreyVară Albastră.

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

26 Iunie 2008 la 11:19

8 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Toate gandurile cu adevarat intelepte au fost deja gandite de mii de alti oameni inaintea noastra; ca sa le facem insa cu adevarat „ale noastre”, trebuie sa le gandim iarasi noi insine…
    Johann Wolfgang von Goethe

    isabellelorelai

    26 Iunie 2008 at 11:28

  2. …sa le intelegem si cel mai important sa le aplicam…in rest doar alte vorbe frumoase…dar rasunatoare…a gol…

    mesterulmanole

    26 Iunie 2008 at 20:14

  3. Textul de acum m-a pus pe ganduri pentru ca unele idei ale filozofului imi sunt atat de cunoscute.Nu pentru ca as fi citit filozofie,ci pentru ca am filozofia mea,ca sa spun asa.
    Isabellelorelai,ti-am adus aici un graunte din Universul infinit.

    g1b2i3

    26 Iunie 2008 at 20:24

  4. Meştere, sunt şi cuvinte care răsună a plin: eu nu plâng la mormânt străin, de exemplu.
    .
    Gabi, atunci când pun ceva pe blog o fac convinsă că mi se potriveşte. Dacă nu, nu. Mă bucur că ţi se potriveşte şi ţie. Mulţumesc mult pentru stele… Mary Grey Copilaşul este culegătoarea de stele…

    isabellelorelai

    26 Iunie 2008 at 22:49

  5. O zi frumoasa Buno si tot binele din lume! :))

  6. O zi bună şi vouă, Gabi.

    isabellelorelai

    27 Iunie 2008 at 14:20

  7. Culegatoarea de stele…Frumos mai stii sa vorbesti tu.
    Iar tu esti cea care seamana speranta.

    Pup

    Mary Grey

    28 Iunie 2008 at 01:10

  8. Copilaş, cred că speranţa este cel mai mare dar pe care îl au oamenii. La polul opus s-ar afla îndoiala. Te pup şi eu, copilaş culegător de stele.

    isabellelorelai

    28 Iunie 2008 at 11:50


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: