Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

O zi

with 25 comments

Este o sâmbătă obişnuită, cu mici gospodăreli şi un pic de relaxare. Cafeaua cea de toate zilele, de dimineaţă. Doar una. Aşa a zis cardiologul. Bine, una atunci, fie ca tine, dar mare, să ajungă până la prânz, să fie şi ca mine. Grijă faţă de cei ai casei, apoi. Ei încă dorm, şi bine fac. Mă mişc prin linişte. Doar mirosul cafelei dă un semn că cineva se preumblă prin casă.

Deschis net. Nimic. Închis net. Sau net închis, tot aia. Nu am chef. Deschis tv. Sonor mic-mic. Amintiri despre summit. Închis tv. Saturaţia amintirii despre ceva care ne-a adus fix nimic. Neam ceva senzaţional. Ba da, „nişte” ploaie. Şi neam curcubeu. Şi de unde curcubeu dacă soare neam?

Ce este neam? Nimic. Aşa zicea bunica, munteancă din Cândeşti, lângă Voineşti, Dâmboviţa, Târgovişte măreţ, loc de adevăraţi români, daci, aşa spunea ea. Acel neam însemna la ea nimic. Şi la mine. Totul este atunci când înfloresc merii pe dealuri mici şi verzi de Cândeşti, de Voineşti, de Malul cu Flori. Pe acolo Dâmboviţa curge curată, lin, la margine de livadă de meri a bunicii mele. Şi a moşilor şi strămoşilor ei şi ai mei daci. Ţăranca munteancă, cu puţine clase primare dar cu dragoste pentru copii, oameni, natură şi Dumnezeu, cât toate universităţile din lume. O bunică, totul adică. Universul copilăriei mele. Icoana mea. Mărul în floare şi în rod al vieţii mele neînsemnate de Bucureşti, cu o Dâmboviţă pe care mai plutesc sticle de plastic şi pungi, se mai scufundă maşini, se mai spală covoare.

Ziceam ceva de un curcubeu. Curcubeul ăsta, de care vorbeam, apare când vrea el, nu când vrea El. În fine. Cu ploaia am rămas. Şi fără soare am rămas. Trag concluzia că nu mă dezmint, mă trag cu certitudine şi fără nicio îndoială din poporul neaoş românesc, care trăieşte pe „ritmuri” şi motive de balada Mioriţa şi din amintiri. Când a fost bine, când a fost rău, bine, rău şi tot aşa, rău, rău, rău. Când urmează să fie foarte bine nu ne mai gândim. Trăim în trecut. Pentru gândul despre ce urmează în viitor nu mai avem timp de amintiri. Trăim în şi din trecutul nostru, cu şi din Eminescu, Enescu, Bălcescu, Titulescu, G.E.Palade şi un Nobel împărţit, cu şi din Paulescu furat de insulină şi de un Nobel, cu Cioran şi „Între o palmă şi o jignire, suportăm întotdeauna mai bine palma”, cu Eliade şi Noaptea de Sânziene, cu Brâncuşi şi furt de voturi în 2008, cu Negulesco, cu Aleea Marilor Oameni din Cimitirul Bellu, cu şi din Nadia, Ilie Năstase, Hagi, Elisabeta Lipă şi Patzaichin, Adrian Mutu, Lucian Bute şi Chivu, cu şi din Gheorghe Zamfir, Viorica Cortez, Angela Gheorghiu, Silvia Marcovici şi Eugen Sârbu, cu şi din Alina Cojocaru, Maia Morgenstern, Oana Pellea, Dan Puric şi Marcel Iureş, Cristi Puiu, Cătălin Nemescu, Cristian Mungiu, cu şi din echipa de gimnastică şi primul 10, un fel de Nobel al sportului, cu Cerbul de Aur şi Luminiţa Dobrescu. Şi mai avem, ce bine că mai sunt, avem din ce trăi. Oameni care au făcut să se afle cum că a existat, există şi urmează să existe o ţărişoară undeva în Europa, exact şi fix în Europa Centrală, şi nicidecum în cea de Est, şi care nu se cheamă Bananiera. Îi zice România. Zici Hagi, zici România, zici Nadia, zici România. M-am săturat să zică unii a, da, România, da, desigur Ceauşescu. M-am săturat să zică unii a da, România, da, Budapesta. Iar dacă te apucă nişte nervi şi le zici, alo, domnilor, Bucureşti nu Budapesta, geografii lui Dumnezeu, asta este în Ungaria, ăştia zic a, da, corect, Bucureşti, câini vagabonzi, cerşetori, aurolaci, copiii străzii, borduri, Casa Poporului, scandal între demnitari la toate posturile tv, violenţă, bătăi în şcoli, praf, mizerie. Mentalitate de trăitori în trecut, sugând din seva Oamenilor Mari. Mergem apoi pe la înmormântări de Oameni Mari şi ne văităm, nu de ei ci de noi, cum de-am rămas noi fără Ei. Am rămas fără ei pentru că au trebuit să moară ca să ne amintim de ei. Că au suferit, că nu au avut ce mânca, ce îmbrăca, din ce trăi, nu ne-am amintit. Doar prietena mea Luminiţa şi-a amintit, cu regret, că scriitorul Ionel Teodoreanu a murit de frig, pe 3 februarie 1954. Şi tot ea îmi aduce un proverb: „Câinele zice: Ţine-l, Doamne, pe stăpânul meu, să-mi dea şi mie de mâncare”. Şi atunci brusc mă duc în trecut şi întreb: din Vlad Ţepeş când trăim?

Mă gândesc la viitor, pentru că eu sper, şi văd nişte oameni normali, civilizaţi, inteligenţi, cu bun simţ, cu simţul fin al ironiei, al autoironiei şi al umorului, cu profesii remarcabile. Dar cum politica se zice că e curvă, iar prostituţia este una din cele mai vechi meserii, Ave Cezar, iar bancurile porcoase au succes precum maneaua, şi cum Toma Caragiu nu mai este să vadă şi să spună, nu pup eu până mor de inimă rea să văd oameni precum Cristi Diaconescu şi Sorin Oprescu, sau pe Crin Antonescu, în top 10. Şi mai sunt. Oameni de top.

În timpul săptămânii merg prin parc. Doar o aruncătură de băţ pentru mine. Şi scurtătură. Loc de multe ore de joacă în copilăria mea şi de bunică croşetând bluziţe pentru mine, din sărăcia sărăciei noastre. În Parcul Carol I (sau Libertăţii). Intru pe la Fântâna cu Zodiac, mai aproape de mine. Într-o zi, doi copii mă roagă să le fac o poză lângă fântână. Le fac poză, îmi place asta. Ei îmi mulţumesc. Îmi aleg o bancă, foarte depărtată de două bodegi din care răsună manele groteşti. Merg până când se face linişte. Stau acolo o jumătate de oră, o oră, citesc, mă încarc cu verde, linişte, copaci, iarbă, copii, bunici, părinţi, căţei. Cu istoria din Dealul Filaretului, cu Eduard Redont, cu Giganţii şi Paciurea şi Karl Storck, cu respectul pentru artă, cu Mormântul Ostaşului Necunoscut, dragostea şi respectul pentru ţară, normalitatea normală şi firescul firesc, adevărul adevărat al vieţii. Mausoleul nu mă deranjează, are o linişte mormântală şi parcă impune ceva gândire. Ies din parc dând ocol Arenelor Romane, mai aproape de mama şi de amintirea de bunica.

Oamenii ăştia ai mei dorm de prânz. Deschid „teveul” fix pe 44, la Romantica. Să o văd pe Corina, să aud despre violenţa în şcoli. De fapt nu despre violenţă vreau să aud, ci despre eradicarea ei. Cam mulţi invitaţi, cam multe reclame, puţin timp pentru dezbatere şi găsit soluţii. Este nevoie de mult mai mult timp, fapt pentru care mă gândesc că ar trebui făcută o campanie serioasă, la posturi tv cu mare audienţă. Dar probabil că trebuie să aştept să treacă amintirile despre summit, din nou să treacă amintirile despre organizarea summit-ului istoric. Timp în care ne vom înjura şi omorî între noi, unii pe la televizor din dragoste de politichie şi partide, de parcă ne-ar folosi la ceva, alţii pe net, pe câte un forum sau blog, din dragoste de competiţie, de parcă ne-ar folosi la ceva, alţii pe stradă din dragoste de aruncat hârtii, sticle, pungi, coji de semninţe, fecale de căţei şi urină de oameni de-ţi mută nasul, de bâte în cap şi în parbrize între şoferi nervoşi, sau la şcoală, din dragoste de … – aici nu găsesc nici un cuvânt -, sau la şcoală cum spuneam, de parcă ne-ar folosi violenţa în lungul drum al nostru ca oameni mici şi mari spre civilizaţie, educaţie, altruism, bun simţ, umanizare, să căpătăm mentalitate de învingător nu de învins. Unii vom muri de bunăvoie, adică de foame, frig sau de boală, de preţuri imposibile la alimentele de bază, de costuri impresionante la utilităţile casnice, sau de nervi şi inimă stând la cozi la ministere, case de pensii şi alte instituţii ale statului, sau în accidente spectaculoase de maşină, sau nevinovaţi pe trecerea de pietoni, deci natural, şi gata, am rezolvat-o şi pe asta. Între timp de toate astea vor fi violuri, furturi, spargeri, topoare în cap, sinucideri din dor de mame şi taţi căpşunari, pribegi prin Europa Unită şi nu prea.

Închid tv. Mă gândesc că un alt motiv ar fi şi violenţa verbală şi vendeta permanentă a unor politicieni români, şi „cuvintele lor pline de înţelepciune”, şi „dragostea de oameni”, vărsate la tv pe toate posturile, la toate orele din zi şi din noapte, care au divizat societatea: o parte mai mică a ales să-i copieze, să-i citeze etc, o parte mai mare s-a scârbit, s-a săturat şi s-a retras în linişte, pentru a cugeta despre momentul votului. O parte nu mai vrea să voteze. O altă parte ar vota, dar nu ştie pe cine.

Deschid fir de net. Vorba vine deschid, mai mult trag de el. În fine, se lasă păgubaş că prea insistam. Cel mai deştept cedează. Adică firul. Fac curăţenia de primăvară în căsuţa poştală. Adică şterg tot. Mă gândesc să pun pe blog Copil, copilărie. Renunţ. Îmi aduc aminte de o scrisoare, frumos scrisă de mână, de tanti Ani, o doamnă care a avut o tumoare cerebrală şi s-a sinucis. Tanti Ani nu a avut copii. A înfiat unul. O fetiţă. Avea soţ şi o soacră bătrână. Soţul cam bolnav, cardiac. Înainte de a-şi pune capăt zilelor (am aflat ulterior că durerile erau insuportabile) m-a rugat să o ajut să o interneze undeva pe soacra bătrână. Am rugat un prieten să se intereseze (mulţumesc din nou Victor, pentru ajutor) şi problema a fost rezolvată. Tanti Ani mi-a făcut cadou un inel şi mi-a dat un plic pe care scria „să îl deschizi după ce mor”. A doua zi copilul înfiat mi-a telefonat şi mi-a spus printre lacrimi că tanti Ani nu mai era. Am deschis plicul. Acolo erau gânduri de tanti Ani pentru mine şi o pagină pe care scria: „Nu ştiu cine a scris acest text. Cineva mi-a spus că Marquez, posibil da, posibil nu, dar mi-a plăcut. Aceste gânduri ale unui om oarecare înseamnă pentru mine un rămas bun şi un fel de mulţumire pentru că m-ai ajutat, pe care eu, în starea mea, nu aveam cum să le scriu. Isabela îţi mulţumesc şi iartă-mă”. Cum spuneam, tanti Ani s-a sinucis.

Am dat căutare pe nea Google, cu prima frază (Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata…). Primele două rezultate au fost: Marquez. Sincer, textul nu avea nicio legătură cu „Dragostea în vremea holerei”, care pe mine personal m-a marcat. Următorul rezultat a fost aici:

http://ro.altermedia.info/cultura/oare-gabriel-garcia-marquez-o-fi-sincer-sau-naiv_5168.html

din care rezultă un fals. Un alt om a scris asta şi s-a dat drept Marquez. Oare ce l-a îndemnat să facă asta? Ce a vrut să demonstreze? Oare motivul acelui om a fost acelaşi cu al persoanei care comenta la mine pe blog şi semna cu numele unei prietene, pentru a mă ironiza? Persoana uitase, sau nu ştiuse, că numele poate fi modificat uşor, dar… Apoi mi-am adus aminte de Rose Loreley, care a fost revoltată de faptul că trebuie să ai un nume, în special străin, ca să publici ceva şi să ajungi „un citit de cititori români”. Apoi mi-am amintit de Oana Stoica Mujea şi publicarea ei. Aceleaşi motive. Alte edituri. Adică nu contează ce spui, ce scrii, ce descoperi, ce cânţi. Contează cine eşti. Contează să ai un nume. Probabil motivul pentru care mulţi scriitori şi artişti români şi-au făcut bagajul şi au plecat pe meleaguri străine, unde au fost recunoscuţi pe drept şi acum ne fălim cu ei. Au rămas atât de puţini cei care au un nume şi stau de vorbă cu cei care nu au. Mulţumesc Corina. Nici nu te gândeşti cât de mult contează pentru mine. Mulţumesc celor care nu au un nume şi vorbesc cu mine. Mulţumesc celor care au un nume şi au vorbit cu mine.

Pun textul pe blog, cu Marquez în frunte, din diferite motive. Vreau să văd ce contează: numele sau durerea? Dar dacă era durerea mea, a unui om aflat pe patul de moarte? Dar dacă … L-am pus pentru tanti Ani. Şi poate şi pentru mine. Am filosofia simplă a bunicii mele: Maică, nu se ştie când mor. Şi nu vreau să mor certându-mă cu alţii. Că nu-mi foloseşte la nimic. Mai bine plec. Mai bine plec, decât să întorc şi obrazul celălalt.

Mă duc la The Last pe blog, unde am găsit, acum câteva zile, o luare de poziţie împotriva celor două fete care au agresat-o pe Alina. Alina, un adolescent maltratat, umilit. Eu le-am numit maimuţe pe cele două agresoare. Şi din nou grăieşte Cioran: „La Zoo. Toate animalele au o ţinută decentă, cu excepţia maimuţelor. Simţi că omul e pe-aproape”. Umilirea omului de către om, în cel mai abject mod. Observ că The Last „s-a născut” cu un scop precis. Cum vede abjectul, cum îl postează. Acum i-a găsit pe unii care le bălăcăreau pe gimnaste. A luat atitudine. Am zis şi eu. Şi tot The Last postează primul victoria la gimnastică a Copiilor României. Bravo copii, Bravo The Last. Iar eu mai spun : Aurul vine de la copiii României. De la oamenii mici şi mari ai României. De la summit vine ploaia.

*

Pe măsură ce creştem, învăţăm că până şi persoanele care se presupune că nu ne vor dezamăgi niciodată, pănă la urmă o vor face. Vei avea inima zdrobită probabil de mai multe ori şi, de fiecare dată, va fi mai dificil. Vei zdrobi şi tu inimi, aşa că încearcă să îţi aminteşti cum te simţi atunci când inima ta este zdrobită. Te vei certa cu cel mai bun prieten. Vei acuza noua dragoste pentru lucruri pe care vechea dragoste le-a făcut. Vei plânge, pentru că timpul trece atât de repede şi, până la urma, vei pierde pe cineva drag. Aşa că: fă prea multe poze, râzi prea mult şi iubeşte ca şi când nu ai fi fost niciodată rănit, pentru că fiecare 60 de secunde pe care le petreci fiind supărat reprezintă un minut de fericire pierdut, pe care niciodată nu îl vei primi înapoi. Nu fi supărat că viaţa ta se va sfârşi, fii speriat că este posibil ca viaţa ta să nu înceapă niciodată.

*

Rămas bun. Mă numesc Lorelei. Legenda spune că am ucis. Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă ei cu dragostea de mână şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear. Mi-e sufletul ca tufişul Paiurului pe coasta Mării Negre: numai ghimpi curbi care-au încununat odată fruntea lui Hristos. A trecut o ploaie de primavară şi s-a ţesut în zare brâul frânt de mătase al curcubeului; cu el îmi încing mijlocul şi mă duc.

*

Închid net. Nu am chef. Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă…

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

6 Aprilie 2008 la 19:26

Publicat în prieteni, scrisori

Tagged with

25 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Am citit postul din curiozitate, am venit de la Corina.
    Apropos de violenta verbala. Mi-a fost dat sa cunosc si efectele acesteia pe blogul meu greenfield de pe Weblog, aici mai putin. In lunile ianuarie, februarie am avut parte de niste nebuni care m-au hartuit sistematic, pe urma m-a agresat verbal un fel de ex-prieten virtual. Nu mi-am putut niciodata imagina ca asa ceva se poate intampla, dar am avut o experienta, am trecut de ea.
    Nu as dori nimanui sa aiba parte de asa ceva.

    forevergreen

    6 Aprilie 2008 at 22:19

  2. Nici eu nu-mi doresc aşa ceva, am lehamite de ordinării, cred că viaţa este mult prea scurtă pentru a suporta porcării pe blog, îmi ajung cele din realitate.
    Am observat şi eu pe multe bloguri acest fenomen.
    Când am primit cadou blogul, acum 34 de zile, am spus că îl primesc doar cu condiţia de a putea modera. Aşa că,
    Forevergreen, moderarea este bună 😀

    isabellelorelai

    6 Aprilie 2008 at 22:42

  3. Buna dimineata! Cu zambet inainte ca e de Luni! 🙂

    manole

    7 Aprilie 2008 at 03:42

  4. Meştere, având în vedere că oricând poate fi ultima zi, cu zâmbet înainte! 😀 Tot înainte! 😀
    Ce contează ce zi este? Bine că este! 😀

    isabellelorelai

    7 Aprilie 2008 at 05:54

  5. Buna dimineata si o saptamana buna! Multumesc pentru urari si pentru cuvintele bune. Si tie si celor dragi, tot ce e mai bun si mai frumos Isabelle!
    La mine, intamplarile negative in lumea virtuala, au fost rare si putin agresive, fata de ce am vazut pe alte bloguri. Le-am ignorat si, da, am „inchis net-ul” si eu 🙂
    Numai bine va doresc!

    kmi

    7 Aprilie 2008 at 07:34

  6. Mândro, SĂ-ŢI TRĂIASCĂ MĂMICA ŞI SĂ TE BUCURI DE EA, MULŢI, MULŢI ANI!
    Ai dreptate, deci: ignor/şterg! 😀

    isabellelorelai

    7 Aprilie 2008 at 07:53

  7. Buna sa-ti fie inima Isabelle Lorelai, si din scrierile tale pe care le-am citit si eu din cand in cand, bag sama ca este!
    S-ar zice si spune ca esti dintre acei oameni destul de rari pe care suferinta ii face mai buni. Ma bucur. Nu pentru tine (suferinta nu este placuta)ci pentru noi, cei care ne putem imbogati din experienta ta de viata.
    Te simt foarte aproape din cel putin 2 motive (gandite in sinea mea de multishor, dar eu sunt atat de lenesa la scris incat abia acum le spun):
    1.Isabel este numele preferat al fratelui meu mai mare.
    2. Stilul tau de exprimare si construire este izbitor de asemanator cu cel al sorei mele mai mari (si aici s-a terminat cu fratii, care ambii sunt la foarte mare departare si imi este foarte dor de ei)

    Iar rememorarile despre copilarie si bunica…adicatelea despre propria mea copilarie fermecata si propria mea bunica perfecta…sunt dureros de dulci si sfinte mie.
    Ioi cat am scris…

    meg

    7 Aprilie 2008 at 10:21

  8. Meg, îţi mulţumesc mult mult mult şi frumos pentru gândul tău cel bun. Vreau să ştii că şi eu am avut momentele mele de răutate, de negare, de „urăsc viaţa”. Mi-au făcut atât de rău. Apoi am văzut că sunt atât de mulţi oameni cu probleme grave, de viaţă şi de moarte cum se spune, încât mi-am zis: ia stai frate, că eu sunt de-a dreptul norocoasă! Am tot ce-i trebuie unui om normal, mai bine să-i ajut pe alţii, cum făcea bunica. La bunica uşa era mereu descuiată. Veneau doamne tinere să le înveţe să lucreze (croşeteze, împletească etc). Avea grijă şi de alţi copii, fără să ceară niciun ban. Ea cum a putut? I-a fost greu dar nu s-a plâns niciodată.
    Ce bine ar fi fost să am şi eu fraţi şi surori! Să aveţi grijă unii de alţii şi să nu lăsaţi nicio meschinărie să vă stea în cale. Se vede că îi iubeşti şi că îi cunoşti bine pentru că le cunoşti preferinţele şi personalitatea.
    Hai că şi eu am scris mult 😀

    isabellelorelai

    7 Aprilie 2008 at 10:42

  9. imi place dialogul vostru (Meg/Isabelle). pe tine Isabelle nu te cunosc, decat atat cat sunt eu in stare sa te creionez in minte citind ce scrii, pe Meg o stiu putin mai mult 🙂 (stie ea de ce), dar imi place sa descopar partea ei „scrisa” – apropo de ce scrii mai sus despre cunoastere si iubire

    calatorind

    calatorru

    7 Aprilie 2008 at 11:21

  10. Călătorind prin viaţă şi prin lume, CălătorRu, înveţi de toate şi alegi. Înveţi să respecţi, înveţi să înţelegi, înveţi să iubeşti oameni pe care nu-i cunoşti, înveţi să te retragi, înveţi să te alături. Chiar dacă dragostea trece, respectul şi înţelegerea rămân.
    Aşa e la mine. Suntem amintiri pentru oameni şi oamenii sunt amintiri pentru noi. Într-o lume care se strică ca o jucărie. Ori de prea multă folosinţă, ori de prea multă furie şi răutate. Fără să ne gândim că dacă se strică lumea, noi vom dispărea.

    isabellelorelai

    7 Aprilie 2008 at 11:31

  11. Ca de exemplu stingerea torţei olimpice. Este aiurea.
    În ce lume trăim?

    isabellelorelai

    7 Aprilie 2008 at 11:32

  12. Suflet mare, ma emotionez de cate ori citesc ce scrii… Cum reusesti? Atingi sufletele atator oameni… Dai din sufletul tau… Si totusi nu ramai goala… Te admir mult.

    SMINCHY

    7 Aprilie 2008 at 15:28

  13. isabela, hai sa incercam sa facem ceva si pentru ei http://sminchy.wordpress.com/2008/04/07/patru-copii-au-nevoie-de-noi/

    SMINCHY

    7 Aprilie 2008 at 15:29

  14. Cum reuşesc eu? CUM REUŞEŞTI TU, ANDREEA? Tu eşti atât de îndârjită în bunătate şi credinţă, ţi-ai pus meseria în slujba celor suferinzi şi amărâţi. Tu îţi dai tot sufletul şi îţi creşte în fiecare zi la loc. Eu te iubesc pe tine, Andreea.
    Eu nu fac decât să scriu ce simt şi ce cred. Atât.
    Facem, încercăm să facem. Grea viaţă au unii oameni. Unde era norocul când s-au născut …

    isabellelorelai

    7 Aprilie 2008 at 19:53

  15. buna seara! doamna, am citit si am recitit si iar am citit. atat. 🙂

    manole

    7 Aprilie 2008 at 20:03

  16. Meştere, bună seara. Ai adus şi o cafea?
    Acu’ mergea şi o friptură, dar dacă eşti ocupată cu cititul … 😀

    isabellelorelai

    7 Aprilie 2008 at 20:06

  17. @isabela: Si eu te iubesc! 🙂 si uita-te la lucruri asa – oamenii aia nu au noroc pentru ca unii dintre noi au prea mult. faptul ca suntem sanatosi, ca avem un acoperis deasupra capului si o foaie de salata pe masa, ca avem prieteni care sunt gata sa ne sara in ajutor… asta e dar de la Dumnezeu. Si daca nu stim, nu invatam sa impartim, sa daruim la randul nostru, degeaba avem. De-asta exista ei. Ca sa avem si noi o sansa la Imparatia Lui.

    SMINCHY

    7 Aprilie 2008 at 21:01

  18. Andreea, de unde ştiai tu că urmează Ţuţea?
    MARE DREPTATE AI! Tu eşti prea tânără ca să fii aşa înţeleaptă! Vezi, de aia ziceam că te-ai născut Om Mare.
    Dar din dar se face Rai.

    isabellelorelai

    7 Aprilie 2008 at 21:06

  19. @isabela: nu stiam… am scris doar ceea ce cred. incerc sa ma fac vrednica de toate darurile primite de Sus.

    sminchy

    8 Aprilie 2008 at 09:52

  20. Andreea, aşa fac şi eu. Scriu ceea ce cred. IAR TU TE FACI VREDNICĂ. EŞTI VREDNICĂ DEJA. Aşa cred. Hai că poate reuşim să-i facem pe oameni să-şi aducă aminte că sunt oameni.
    Dacă nu reuşim, nu-i nimic, continuăm (că tot vine Olimpiada). Măcar am încercat. Tot e ceva.

    De la Coubertin citire:
    L’important n’est pas de gagner, mais de participer.
    The important is not to win but to take part.

    isabellelorelai

    8 Aprilie 2008 at 10:00

  21. Numai Dumnezeu decide cine e vrednic si cine nu. Noi trebuie sa luptam oricum. Pentru ca, la Judecata, unii pot spune – Doamne, dar n-am stiut! Eu una n-o sa pot. Pentru ca eu am stiut. Eu stiu. Si, am mai spus, vad asta ca pe o sansa.
    Cat despre lupta, Isabela, niciodata nu putem renunta. Uite, mie imi place foarte mult o poezie a lui Radu Gyr, scrisa in inchisoarea de la Aiud.

    Indemn la lupta

    Nu dor nici luptele pierdute,
    nici ranile din piept nu dor,
    cum dor acele brate slute
    care sa lupte nu mai vor.

    Cat inima in piept iti canta
    ce’nseamna-n lupta-un brat rapus ?
    Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
    cand te ridici cu’n steag, mai sus ?

    Infrant nu esti atunci cand sangeri,
    nici ochii cand in lacrimi ti-s.
    Adevaratele infrangeri,
    sunt renuntarile la vis.

    SMINCHY

    8 Aprilie 2008 at 14:30

  22. Şansă, da, Andreea. Şi voinţă.

    isabellelorelai

    8 Aprilie 2008 at 18:22

  23. Iti multumesc, Isabela. Pentru ca existi. Stii ca de cate ori ma incearca deznadejdea vin la tine pe blog? Mai citesc o vorba de suflet si imi revine speranta. Ti-am mai spus ca te iubesc? 🙂

    SMINCHY

    8 Aprilie 2008 at 23:06

  24. Ba eu te iubesc pe tine!
    Fapt pentru care am trimis blogul tau la Îndrăzneşte să visezi! vise@antena1.ro
    Am spus ca indrăznesc să visez că visul tău ca oamenii să devină oameni să se realizeze.
    Mă duc să fac un post nou, de înveselire. 😀

    isabellelorelai

    9 Aprilie 2008 at 07:13

  25. Am uitat de melodie:
    http://www.trilulilu.ro/Luminita2007/8cd513357af8b5
    Am primit-o de la prietena mea Luminita, aşa că o dau mai departe.
    Andreea, Îndrăzneşte să visezi! Eu îndrăznesc!

    isabellelorelai

    9 Aprilie 2008 at 07:21


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: