Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

OANA STOICA MUJEA

with 24 comments

STĂPÂNUL – RĂPIREA ZEILOR. De Oana Stoica-Mujea
Capitolul VI.
PRINŢESA

Soarele, de un galben roşiatic, tocmai răsărea peste regatul poveştilor. Păsărele pictate răsăreau de prin cuiburile lor. Copacii, ca în fiecare dimineaţă, înfloreau fiecare în culoarea lui, florile îşi ridicau capetele somnoroase, iarba, şi ea somnoroasă, îşi întindea firele verzi. Dimineaţa apărea ca o regină cu culorile ei vii, cu cântecele păsărilor, aducând viaţa în regat. Pe rochia ei pură şi albă purta aerul uşor rece şi roua florilor. Era o dimineaţă ca toate celelalte în regatul poveştilor.

Regatul poveştilor este format din mai multe orăşele multicolore. Văzut de sus, părea un labirint al culorilor. Fiecare oraş era reprezentat de o culoare, deoarece fiecare primar avea o culoare.

Undeva, la apus, se putea observa palatul regelui poveştilor. Acesta era de culoarea cristalului, iar în jurul său totul era de un alb transparent. La apus, unde se afla palatul, de o parte şi de cealaltă se puteau observa oraşele înşiruindu-se nesfârşit. În mijlocul regatului se observa o clădire înaltă, de culoarea cerului. Când se înnora, şi clădirea îşi schimba culoarea. Era Institutul Internaţional Al Poveştilor, sau, mai scurt, şcoala Story. Aici învăţau cei mai buni elevi din cele patru ţinuturi.

La această şcoală de prestigiu învăţa şi o pământeancă, pe numele ei Clementina. Ea trecuse prin toate celelalte şcoli, absolvind prima de fiecare dată. Aici era ultima ei oprire şi, cu asta, studiile ei pe aceste tărâmuri vor lua sfârşit. Clementina era un om obişnuit, născută din pământeni, nu avusese nici o putere specială. Trecând însă prin aceste şcoli, învăţase despre propriile puteri mai mult ca oricine şi, mai mult, îşi dezvoltase şi alte puteri, ce nu existau în ea.

Clementina avea în jur de 20 de ani, era înaltă, brunetă şi ochii îi erau negri ca moartea. Era mai frumoasă ca însăşi Afrodita şi mai înţeleaptă ca Atena. Nu era prea iubită de zeiţe, dar era destul de curtată de zei.

Locuia la şcoala Story, căci fiecare instituţie de învăţământ în parte avea propriile-i camere pentru elevi. De fapt, toţi învăţăceii acestor şcoli locuiau acolo pe durata studiilor. Story era singura şcoală din cele patru non-mixtă. Aici fetele învăţau şi locuiau separat de băieţi. Fiind o şcoală cu reguli mai stricte, Story era împărţită în două categorii: zânele şi prinţii. Din fiecare categorie, la fiecare începutul anului trei, se promovau patru elevi. Dintre zâne, cele mai deştepte fete erau promovate la gradul de prinţese, iar dintre prinţi, patru erau promovaţi la gradul de regi.

Cei patru elevi din ambele categorii aveau rolul de a-şi reprezenta colegii în consiliul zânelor, respectiv al prinţilor. Acest consiliu era format din cei mai buni zece elevi şi din patru profesori. Ca orice consiliu, avea şi un preşedinte, ales din cadrul celor patru elevi care-i reprezentau.

Fiecare categorie era reprezentată de câte un profesor, ce îi îndruma pe elevi. Bineînţeles că între aceste două categorii exista competiţie, fiecare elev, prin nota pe care o lua, câştiga un anumit număr de smaralde pentru echipa sa. Dar smaraldele nu erau dobândite doar pentru rezultatele bune la învăţătură, ci şi la competiţia anuală de criket ce avea loc în ţara minunilor.

Fiecare echipă de criket era formată din cinci jucători şi un singur înlocuitor, dar despre toate astea vom vorbi mai târziu. Să ne întoarce acum la şcoala Story!

Cum am mai spus, aceasta era împărţită în două categorii, fiecare reprezentată de un profesor. Clasa zânelor era condusă de profesoara Maitrey, care nu avea nici o legătura cu lumea poveştilor, fiind o prinţesă indiană ajunsă aici la fel ca şi Clementina. Maitrey era şi ea o femeia obişnuită, care reuşise să se impună în această lume, foarte iubită de elevele ei, dar şi de locuitorii lumii poveştilor.

Maitrey avea în jur de 40 ani, dar arăta mult mai tânără, se vedea că era încă o femeie frumoasă. De înălţime medie, pe umeri îi cădeau nişte şuviţe lungi, roşcate, ochii mari şi căprui inspirau bunătatea şi armonia, pielea îi era la fel de albă ca şi laptele şi mai fină decât catifeaua.

Maitrey era însăşi definiţia profesoarei perfecte: nu neapărat foarte frumoasă, dar plăcută şi sufletistă, ţinea la elevele sale mai mult ca la orice pe lume şi întotdeauna era alături de ele.

De cealaltă parte, adică în tabăra băieţilor, era însuşi Împăratul Poveştilor, Împăratul Roşu.

Numele i se trăgea de la barba stufoasă de culoare roşie. Era un bărbat înalt, de vreo 50 de ani, bine făcut. Avea ochii de un albastru imaculat, iar sprâncenele-i groase şi mari inspirau totdeauna teamă. Împăratul Roşu era un simpatic şi glumeţ; unii spuneau că e mult prea şugubăţ pentru un profesor. Îi plăcea să le facă farse atât elevilor, cât şi profesorilor, era tot timpul pus pe şotii.

Ca orice şcoală care se respectă, şcoala noastră are şi un director, de fapt, o directoare. Aceasta era o vrăjitoare, ceea ce e puţin obişnuit pentru ţara poveştilor, dar trebuia să vă spun că vrăjitorii reprezentau una din puterile importante a lumii de dincolo, cealaltă putere fiind reprezentată de zei. Pentru a convieţui în pace, cele două puteri îşi împărţiseră lumea în două, aşa că în nici o altă instituţie din acea lume nu mai putea fi la putere una din celelalte fiinţe, peste tot domneau zeii şi vrăjitorii. Nu chiar peste tot se impuseseră aceste două mari puteri. În Ministerele celorlalte lumi încă nu intraseră în totalitate, dar le controlau din umbră. Aici legea o făceau vrăjitorii, de aceea la conducerea acestei şcoli era o vrăjitoare.

Directoarea era o iniţiată, căci şi vrăjitorii ei erau împărţiţi în categorii, în funcţie de puterile deţinute. Directoarea se numea Mira Devilo, era destul de tânără. De înălţime medie, puţin grăsuţă, avea părul de culoare verde, uşor ciufulit, ochii verzi, iar buzele îşi schimbau tot timpul culoarea, în funcţie de starea de spirit în care se afla. Nu era o persoană rea, aşa cum ne-am putea închipui. Din contră, era o persoană normală, cu zile bune şi uneori cu toane rele. Iubea nespus lumea poveştilor şi, într-un fel, era protectoare a acestui teritoriu.

Şcoala era situată chiar la mijlocul acestui teritoriu, pe o insulă, unica existentă în tărâmul poveştilor. Insula era unită de teritoriul poveştilor printr-un pod foarte lung, singura cale de acces spre şcoală. Podul era bine păzit de mai mulţi gardieni, care aveau forma unor cărţi de joc. Ei făceau parte din gărzile reginei din ţara minunilor. La poarta şcolii existau alte gărzi, de data aceasta din lumea fanteziei: nişte tramali, spirite ale celor nenăscuţi încă, dar cu puteri neimaginabile. Aveau puterea de-a intra în mintea oricui şi de a-i impune orice doreau ei. De asemenea, puteau citi gândurile şi puteau schimba amintirile.

Insula era înconjurată de copaci şi flori, cei mai întâlniţi fiind castanii, din ale căror fructe bucătarii şcolii făceau tot felul de compoturi şi dulceţuri. Florile erau toate albe ca varul, nici una mai răsărită printre ele.

După zona cu flori şi arbori se iţeau două coline destul de înalte şi abrupte. Insula era încercuită, în mijlocul colinelor ridicându-se şcoala, care semăna foarte mult cu o fortăreaţă.

Construită din pietre mari, avea o înălţime de şase kilometri, poseda două turnuri, unul de est şi unul de vest, ambele ajungând la doi kilometri deasupra clădirii. Şcoala fusese construită pe insulă pentru siguranţa elevilor şi a profesorilor. Ceea ce nu v-am spus este că locuinţele învăţăceilor se aflau în cele două turnuri, iar ale profesorilor la primul etaj al clădirii; la etajul al doilea se găseau sălile de mese ale celor două clase şi o mare sală de reuniune, folosită la sărbători sau la ocazii speciale, pentru petreceri şi festivităţi. Atunci era singura ocazie în care fetele şi băieţi se întâlneau.

La al treilea etaj erau plasate sălile de clasă ale fetelor, iar la cel de-al patrulea clasele băieţilor. La al cincilea etaj funcţiona catedra de vrăji şi de probleme magice, la al şaselea catedra de mitologie şi cea de fantezie. La etajul şapte erau birourile profesorilor şi ale profesoarelor, iar la ultimul etaj se ţineau orele de astronomie şi de previziuni. După aceea urmau turnurile, iar în podurile lor nu intrase nimeni, niciodată. Probabil că nu exista nimic.

Am omis intenţionat să vă spun despre beciul şi parterul clădirii, dar cred că bănuiţi deja. La parter erau bucătăria şi camerele celor ce aveau grijă de şcoală şi ale bucătarilor, la subsolul clădirii se afla infirmeria şi camerele gnomilor, nişte fiinţe independente, plătite pentru diverse munci, căci ei lucrau acolo unde apucau şi făceau orice prin şcoală şi nu numai.

Cum am mai spus, această şcoală era una superioară, destinată acelor elevi care absolviseră deja alte instituţii, unde învăţaseră noţiunile elementare. Cei ce vroiau să studieze aici trebuiau să treacă nişte teste importante. Aici se aflau şi copii deosebiţi, trimişi aici cu burse de şcolile în care învăţaseră înainte.

În acea zi minunată, şcoala Story îşi deschidea larg porţile pentru începerea unui nou an şcolar. Profesorii şi elevii intrau pe marile porţi, deasupra cărora scria, cu litere slave „ΛДΣБΛΡЦλ ЄСТЄ МΛИ δРЄСЦС ДЄ БИΛЃΛ” – „Adevărul este mai presus de viaţă”. Acesta era motoul după care se ghida şcoala Story.

Sala cea mare era minunat decorată, mii de hârtiuţe colorate zburau prin aer, baloane de diverse forme, încărcate cu heliu, erau frumos aşezate în spatele fiecărui scaun. Pereţii erau proaspăt vopsiţi în mai multe culori, cu desenate şi personaje din acea lume. Mesele elevilor fuseseră aşezate în formă de cerc, în mijloc rămânând spaţiu pentru dans. Undeva, într-un colţ, acoperită cu o perdea de un albastru transparent, era plasată masa profesorilor. Din tavan atârnau candelabre mari de argint.

Mesele erau deja pline cu mâncare de toate felurile, tot ce-ţi poftea inima. Sala cea mare era gata pentru petrecerea de început de an, nu mai trebuia decât ca invitaţii să sosească.

Elevii din primul an erau îndrumaţi spre sala cea mare de chiar Albă-ca-Zăpada, care era chiar aşa de frumoasă cum fusese descrisă de fraţii Grimm. Bobocii descopereau acum holurile mari şi încăperile foarte înalte.

Şcoala deţinea trei rânduri de trepte: cele din dreapta erau pentru fete, cele din stânga pentru băieţi, iar cele din mijloc ale profesorilor. În acea seară însă, cu toţii aveau să urce pe scările profesorilor.

Majoritatea invitaţilor sosiseră deja în sala cea mare, doar câte un profesor rătăcit mai întârzia începerea festivităţii.

Într-un final, profesorii se aşezară în colţ, directoarea stătea în capul mesei, iar cei doi reprezentanţi ai claselor stăteau lângă ea, unul în dreapta, iar celălalt în stânga. La masă se găseau vreo patruzeci de profesori, unii destul de normali, iar alţii cam ciudaţi.

Perdeaua cea albastră dispăru ca prin minune, profesorii rămânând descoperiţi în faţa elevilor.

Directoarea Mira bătu tare într-un pahar pentru a se face linişte în sală, apoi se ridică, ca în fiecare an, să ia cuvântul.

– Bună seara, şi bine aţi venit sau revenit la Institutul Internaţional Al Poveştilor! Celor din primul an le doresc un bun venit, şi am să le spun că ne vom petrece cinci ani împreună. Eu sunt directoarea voastră, mă numesc Mira Devilo. Vă voi fi, de asemenea, şi profesoară.

Îşi drese vocea şi continuă:

– Cei mari ştiu cum trebuie să procedeze de acum încolo, dar eu am să repet, pentru cei mici. După cum bine ştiţi, şcoala noastră este non-mixtă, aşa că fiecare dintre voi, fete sau băieţi bineînţeles, au câte un profesor îndrumător. Pentru zâne v-o prezint pe profesoara Maitrey (aceasta se ridică în picioare şi făcu o plecăciune în faţa elevilor). Pentru prinţi, am plăcerea să vi-l prezint pe Împăratul Roşu (el procedă la fel ca Maitrey). Pe ceilalţi profesori o să-i cunoaşteţi la cursuri. Orarele vi le puteţi lua fiecare de la îndrumătorul vostru, şi, bineînţeles, aveţi câteva materii la alegere. După petrecerea din seara asta, îndrumătorii voştri vă vor arăta unde vă sunt camerele. Veţi afla de la ei mai multe. Acum să dăm drumul petrecerii!

Profesoara Maitrey se ridică şi îi spuse ceva la ureche directoarei, care se întoarse brusc către şcolari.

– Am uitat să vă spun un lucru important! După cum bine ştiţi, în anul trei, patru dintre voi sunt răsplătiţi pentru rezultatele deosebite. Ei bine, anul acesta vom avea o excepţie. Vom avansa la funcţia de prinţesă o elevă din primul an, care s-a evidenţiat mai mult decât oricare dintre elevii pe care i-a avut şcoala noastră. Vreau s-o felicit din tot sufletul pe Clementina Ruge!

Fata cu ochii negri era de-a dreptul surprinsă. Nu-i venea să creadă că îşi auzise numele şi mai ales că era promovată chiar după primul an şcolar. Se ridică în picioare în aplauzele elevilor şi ale profesorilor. O văzu pe directoare spunând ceva, dar nu auzi cuvintele sale. Era atât de fericită, că nu mai putea gândi, totul se învârtea în jurul ei –trăia cea mai minunată zi din viaţă.

Dacă ar fi fost şi mama ei acolo, s-o vadă, ar fi fost tare mândră de ea!… Amintirea mamei îi smulse fetei câteva lacrimi, dar îşi şterse repede acest gând. Totul era mult prea incredibil, ca să se mai gândească la lucruri triste.

Acum era prinţesă şi asta era tot ce conta! Eforturile ei fuseseră recompensate încă din primul an, iar acest lucru nu putea să fie decât minunat.


Oana, zisă şi Merlin. Sau Oana cu Merlin, sau Merlin cu Oana. Oana. Merlin. Tot aia. Dar dacă vrei să o găsească nen’tu’ Google, dai căutare Oana Stoica Mujea.

Că dacă tot intri la ea pe blog şi vrei să zici ceva, care este foarte foarte foarte probabil să nu se potrivească cu ce a zis ea, atunci este foarte foarte foarte bine să-l consulţi pe Mr. G.

Deci. Nenea Google şi Tanti Wikipedia zic aşa:

Oana Stoica-Mujea

Oana Stoica-Mujea este o scriitoare română de fantasy.

Date biografice

S-a născut la 20 mai 1981 în localitatea Ştefăneşti, judeţul Argeş. Urmează şcoala generală şi liceul în Piteşti. În 2005 ia licenţa în cadrul Facultăţii de Electronică şi Electrotehnică din acelaşi oraş. Publică articole în revista Facultăţii de Electronică şi în revistele de profil de la Praga. Cochetează cu poezia încă din copilărie, încercând de câteva ori să îşi găsească un stil şi în proză. În 2005 scoate de sub tipar primul roman Stăpânul, ca mai apoi în 2006 să publice un alt roman Şarama. În afară de aceste două romane autoarea are numeroase alte povestiri în diverse reviste, precum şi în revista Pro-Scris. În 2006 intră la Universitatea Constantin Brâncoveanu secţia Jurnalism. Tot în acestă perioadă ajunge redactor la revista de cultură Argeş. Este colaborator al revistei Feed-Back din Iaşi şi redactor al revistei de cultură şi atitudine Noi, NU!. În prezent este colaborator al mai multor reviste culturale şi are în proiect un roman psihologic, un dicţionar de metafore şi un roman fantastic în colaborare cu Dorin Lazăr şi Robert Coller.

Publicaţii

· Trilogia Stăpânul: Răpirea Zeilor, NapocaStar, Cluj-Napoca. 2005

· Şarama: două volume apărute la Editura Mihai Eminescu.

· Antologie I: volum apărut la Editura InfoData, Cluj.

· Antologie II: volum apărut la Editura InfoData, Cluj. Volum de interviuri culturale.

· Colecţionarul de vise: volum apărut la Editura InfoData, Cluj. Roman psihologic

· Colecţia de poveşti – Dincolo de oglindă: volum apărut la Editura InfoData, Cluj. Roman psihologic

· Seria regală – Cele două regine: două volume. volum apărut la Editura InfoData, Cluj. Roman fantasy, scris sub pseudonim.

· Seria regală – Regina elfă: volum apărut la Editura InfoData, Cluj.Roman fantasy scris sub pseudonim.

Seria regală are nouă părţi şi se preconizează a fi gata la sfârşitul anului 2009.

Legătură externă

·

Deci: Google. Oana Stoica Mujea. Găsiţi toate cărţile, poeziile ş.a.m.d. Multe. Doar 27 de ani. Ce Dumnezeului făceam eu la 27 de ani? Nimic, cred. Creşteam un copil. Şi munceam ca să îl cresc. Nimic adică.

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

3 Aprilie 2008 la 18:28

24 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Isabelle, scriu, e doar o pasa, un atac cerebral, momentan nu pot, restul il stii. De aia m-am si retras putin. Pentru ca nu exista un verdict clar in problema mea personala si pana atunci nu pot umbla pe net ca nebuna sau scrie (si ma refer la bunica). Somn usor! Si scriu 🙂 Sau, o sa scriu.

    Oana

    3 Aprilie 2008 at 18:59

  2. CE ATAC CEREBRAL MĂI? AL CUI?

    isabellelorelai

    3 Aprilie 2008 at 19:00

  3. A, bunica. Scuze. La bunica ta te referi. A făcut atac cerebral … Oana, îmi pare rău. Ai grijă de tine. Fă o pauză. Ia o pauză.

    isabellelorelai

    3 Aprilie 2008 at 19:02

  4. @Oana: Sanatate bunicii tale! Suntem alaturi de tine, stii asta, nu? Sa nu te lasi de scris, e minunat!

    SMINCHY

    3 Aprilie 2008 at 19:26

  5. Oana….. Oana, Oana, bunica ta te vrea zambitoare, te vrea implinita, la ce suflet ai tu sunt convinsa ca te iubeste enorm si simte iubirea ta… suntem alaturi de tine cu totii, Dumnezeu sa o vegheze pe buna ta, noi o pomenim , ca si pe tine, in rugaciunile noastre…
    Isabellelorelai…..esti cu adevarat o prietena de suflet minunata a Oanei, esti deosebita si gata !
    Oana va scrie, sa-i dam putin timp, sufletul ei are nevoie de ” racoare „, apoi va scrie…
    ma bucur sa vad asa o legatura, felicitari,
    SIBILLA

    sfinx667

    3 Aprilie 2008 at 23:52

  6. Sibilla, sper ca şi Oana să înţeleagă că a venit timpul să înveţe să trăiască în realitate şi să scrie fantasy. Nu invers. Am copil de vârsta ei, Sibilla, şi tot ce vreau, atunci cănd este deznădăjduit de tot şi toate, să nu piardă drumul. Să plângă, să se revolte, dar să nu piardă drumul. Dacă şi Oana va înţelege lecţia, bine. Dacă nu, va bătători cărări ciudate. Pe care şi eu le-am bătut când eram de vârsta ei, şi numai bine nu a fost. Omul din greşeli învaţă. După care sortează. Ce-mi trebuie, ce nu-mi trebuie.

    isabellelorelai

    4 Aprilie 2008 at 06:02

  7. Citind comentariile de aici, am inteles ce e cu Oana, dar am problema cu Manole, incerc sa intru pe blog si-mi cere user si pass…E ceva temporar sau definitiv?

    kmi

    4 Aprilie 2008 at 07:16

  8. Mândro, nu ştiu. Nici eu nu am putut intra la Mesterul Manole. Poate este din cauza reuniunii, traficul pe net este probabil peste puterile lui. Nici eu nu pot intra la mine, cu orele. Iar de yahoo … nici vorbă. Nu am putut accesa poşta electronică decât noaptea.

    isabellelorelai

    4 Aprilie 2008 at 07:21

  9. Bine, atunci nu ma crispez. Credeam ca oi fi facut involuntar vreo „bulgareasca” si s-a suparat Manole pe mine. Azi se termina totul si, desi ma bucur, pentru ca am resimtit un fel de „apasare” ciudata in perioada asta, ma si gandesc cu groaza ca, de saptamana viitoare, vom reveni la vechile probleme. Macar, urmeaza un weekend…:)
    Nu-ti zic acu’ weekend placut/linistit, ca o sa mai intru.

    kmi

    4 Aprilie 2008 at 07:32

  10. Mândo, bun cuvânt: apăsare. Chiar că este apăsător. Şi nici soarele nu prea răsare. E apăsător de-a dreptul.

    isabellelorelai

    4 Aprilie 2008 at 07:44

  11. Oana,
    sănătate bunicii tale şi scuze de …
    Manole,
    „cheia de la poarta verde
    am pierdut-o ieri pe scară
    dar ce cheie nu se pierde ?” ( citat aprox.,memorie :()
    Isabelle,
    să vă treacă bine ! 😀

    cella

    4 Aprilie 2008 at 07:49

  12. Cella, ne trece. Totul trece. Mai ales când „observăm”.

    isabellelorelai

    4 Aprilie 2008 at 07:57

  13. O citim, o citim, nicio grijă! (Am picat pe numărul fatal!).

    Vania

    4 Aprilie 2008 at 10:11

  14. Va multumesc, tuturor, totul este bine, eu sunt calma, nu ratioanala, dar calma. Cella nu am inteles scuzele, asa ca nu stiu ce sa zic. Momentan blogul meu va ramane inchis. Voi scrie, voi cugeta si voi face exact ce voi simti. Viata mea reala e afara din casa si pentru moment va ramane acolo. Multumesc!

    Oana

    4 Aprilie 2008 at 10:17

  15. Unchiu’ Vania, facem cu rândul la 13 ăla. Sau facem ca americanii: eliminăm etajul 13. Sau ca spaniolii, care nu se aşează nici morţi la o masă la care sunt 13 tacâmuri.
    Ştiu că dumneavoastră o citiţi şi o încurajaţi.
    Mulţumesc

    isabellelorelai

    4 Aprilie 2008 at 10:33

  16. Oana, am înţeles. Am încheiat subiectul.

    isabellelorelai

    4 Aprilie 2008 at 10:33

  17. Oana,
    mi-am cerut scuze pt.că,neştiind ce s-a întîmplat,CA DE OBICEI GAFEZ AFLÎND ORICE ULTIMA,şi comentînd prima la postul cu lipsa ta,am scos limba la tine(pe blogul tau,crezînd că ai probleme „de nervii vecinilor”sau profesionale)am glumit şi am gafat
    Ştiu că nu te superi,te-am lămurit …
    Mi-am cerut scuze pt.că nu sunt nici necioplită şi am bun simţ(CEL PUŢIN ÎMI PLACE SĂ CRED CĂ AM)
    cînd greşesc îmi cer scuze,indiferent de relaţia pe care o am cu o persoană
    EU îmi respect şi prieteni şi adversarii
    pt.că mă respect pe mine
    şi TU eşti prietena mea
    TE ROG SĂ MĂ SCUZI CĂ AM SCOS LIMBA LA TINE 😛

    cella

    4 Aprilie 2008 at 11:54

  18. Isabellelorelai*. Mofturi!Trece printr-o pasa „negra” desigur trecatoare,isi incarca „bacteriile” si apoi vezi tu scris.Mofturi, la 27ani inca mai faci mofturi.Isabelle,nu uita ,o aniversam pe 2o mai,trebuie sa fie o zi mare!:)Ce zici?tata Borgo.

    ionborgo

    4 Aprilie 2008 at 16:33

  19. Tati, sper să treacă. Evident că o aniversăm. Dar numai dacă scrie 😀

    isabellelorelai

    4 Aprilie 2008 at 18:51

  20. Bravo Isabelle! Nu te lasa de capul Oanei! Sa fim seriosi! De ce sa renunte la scris???

    Laura

    4 Aprilie 2008 at 21:45

  21. Laura, nu mă las.

    isabellelorelai

    4 Aprilie 2008 at 21:52

  22. Oricum, a început să mişte stiloul. Să vedem.

    isabellelorelai

    4 Aprilie 2008 at 21:53

  23. Scrie,da printre randuri,putintica rabdare:)

    ionborgo

    5 Aprilie 2008 at 16:41

  24. Tati, cum vrea ea. Şi când vrea ea.

    isabellelorelai

    5 Aprilie 2008 at 17:35


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: