Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Arigato Gozaimasu. Andrei Plesu in Japonia

with 75 comments

tokyoimperial1

Ca tot românul (vorba lui Boc), am fost şi eu şi prin Japonia. Unde, ca japonezul, am fotografiat tot ce am prins. Am şi filmat câte ceva. Am făcut poze la Sushi, Toyote, Ikebane, Bonsai, Kimonouri, Yukate şi multe altele. Să nu mâncaţi alge că sunt groaznice; puteti cumpara yukata, o chestie de îmbrăcat care seamănă cu kimono-ul. Printre cele multe am fotografiat şi wc-ul. Dar mi-a fost ruşine să spun. Dar… Dar îmi trimite o prietenă cadou pe domnul Pleşu. Nu pe dânsul personal, o scriere de-a domniei sale. Mi-a plăcut atât de mult, încât mă folosesc de prilej să vă arăt wc-ul. Dar numai după ce-l citiţi pe Andrei Pleşu-san. Care face o operă de artă din descrierea unui obiect „sanitar”. Şi nu numai. O bijuterie de scriitură. Cu umor. Şi fină autoironie. Dacă vă place, vă arăt şi un wc din Africa (spre deosebire de domnul Plesu am fost si in Africa).

japonia2

 tokyoimperial3

ANDREI PLEŞU

ÎN JAPONIA

Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti în variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta.

Ca, de pilda, cînd calatoresti în Japonia. N-am fost niciodata în Africa, în Australia sau în Caraibe.

Pentru mine, Japonia ramîne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai „strain”. Te poti simti strain în Indonezia, parcurgînd drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european „civilizat” într-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain în bucataria chineza, în coloritul, moravurile si inocenta americane, sau în expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cît de cît familiar.

În Japonia însa alteritatea e radicala. Te misti în spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul …

N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga … Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.

Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.

Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi.

Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona – ca progresul însusi – dupa legi fatale. Într-o clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat.

Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sînt de o paradiziaca simplitate.

Nu în Japonia. În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea…

La rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic.

Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe post de „bagajist” si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei „de zi”. Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea – ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea.

Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul „vitel”. A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. „Nu – zic – nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!” „Ba, din contra – îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta – mai întîi baie! Papa la urma!”

Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna la urma ceva, un ritual incomplet („interruptus?”), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu.

Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si brînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se agita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud.

Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: „Shabu-shabu!” Trag concluzia ca „shabu-shabu” înseamna, pur si simplu: „agit-o!”, „misc-o!”, „stînga-dreapta!”, „hais-cea!”.

Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale. A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.

Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune.

Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert).

Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarît, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata sprijini sezutul pe calcîie.

Dupa chinuitorul „lotus” dinainte, noua postura parea mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor.

Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd – fara autoritate – fapturile gracile ale celorlalti, pentru care „lotusul” nu parea sa creeze dificultati.

Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia „Lorelei”.

Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste…

Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! „Un scaun! Un regat pentru un scaun!” – striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decît abandonul. „Vai, ce gradina frumoasa aveti!” – a gemut Gabriel iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi.

Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale.

Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine.

Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare.

În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pe dos.

Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia!

În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: „Shabu-shabu!” 

ANDREI PLEŞU-SAN

ARIGATO GOZAIMASHITA

DEWA SONO UCHI NI

Eu nu am îndrăznit să “umblu” la butoanele alea, deşi wc-ul meu era mai simpluţ decât al domnului Pleşu. Doamna de la hotel, care seamănă cu fosta gheişă mai obosită este supliment.

tokyoimperial2

tokyo

japonia1

floriJaponia

Written by IsabelleLorelai

30 Martie 2008 la 22:39

75 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Nostima relatare . Si filozofii mai au de „invatat”.
    „Shabu – shabu”, treci la baie sa te bat cu urzici.
    Iar pozitia „Lorelei”, ca fecioara pe pajiste, este o
    „pictura” de Plesu , buna de pus in rama.
    Il inteleg pe omul Liiceanu „le pauvre”, si nu filozoful.

    omu'

    31 Martie 2008 at 04:16

  2. Când oamenii sunt, ei sunt cu totul şi cu de toate.
    Omu’, mulţumesc.

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 06:22

  3. Buna mea,
    şi maestrul Cristoiu are o adevărată dizertaţie la tema asta
    l-au fascinat „locaţiile” alea peste tot pe unde a fost
    iar Pleşuuuuuu😉 asta o ştiam de undeva …
    iar tu … să pui mîna să ne povesteşti😀

    cella

    31 Martie 2008 at 06:44

  4. Cella, puteam să jur că asta vei spune. Aşa că răspunsul este pregătit: nu pot povesti ca ei. Îi las pe ei.😀

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 06:46

  5. experienta e relata asa cum trebuie, cu mult umor!🙂
    sotul meu a fost acum vreo 4 ani in Japonia. despre experientele cu mancatul, nu are rost sa mai comentez…dar si azi ca si atunci regreta ca nu a vut 1000 de dolari la el…ca altfel venea cu capacul de WC-ala cu multe butoane- de dupa gat! Si il cred!🙂 🙂 🙂

    manole

    31 Martie 2008 at 07:01

  6. TU povesteşti CA TINE
    şi mie-mi place RĂUUUUUUUUUUU😀

    cella

    31 Martie 2008 at 07:02

  7. Ei, Manole, parcă numa’ cu colacul de weceu😀 Mai descoase-l, că sigur a vrut şi alte alea! Sigur-sigur.

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 07:13

  8. Cella, mă mai gândesc😀

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 07:14

  9. Băi,
    tu ne povesteşi nouă
    nu scrii în DILEMA VECHE😛
    încă😀😉

    cella

    31 Martie 2008 at 07:19

  10. Băi,
    tu ne povesteşi nouă
    nu scrii în DILEMA VECHE😛
    încă😀😉
    BINE CĂ AI WOPS ERORI LA PAGINĂ
    ASTA LIPSEA … încep ăia să vă cenzureze ?
    să ştim !

    cella

    31 Martie 2008 at 07:22

  11. a, să nu uit
    Liiceanului trebuia să-i fie clar că doar fi-su-i japonizat de-o grămadă de vreme şi-l „putea exersa”
    la poziţii şi Zen-uri pînă-i ieşeau filozofice😀
    eu mă simt MAXIM RĂZBUNATĂ ( pe L. că pe P.îl plac)

    cella

    31 Martie 2008 at 07:35

  12. Cella, de 5 zile sunt chestii d’alea de le zici tu. La Dilemă să o băgăm pe Oana.😀

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 07:49

  13. Nuuuuuuuuu
    C-o haleşte PAPILLIONU ( H.R.patapievici … brrrr )😉

    cella

    31 Martie 2008 at 07:59

  14. Cella, io îl cunosc pe papionu’ de când era mai mic. Şi am o oarecare simpatie. Acuma io, dacă vreau să zic ceva ce a zis papionu’, mă părăseşti?😀

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 08:02

  15. Nţ. ca nici de alea-alea, n-a avut bani!🙂 🙂 🙂

    manole

    31 Martie 2008 at 08:06

  16. NU,NU,NU !!!
    eu respect şi ce nu diger
    că AM STOMAC BUN
    de intelectuali … (vezi cazul BUZURA)
    NUMAI DE BINE😀

    cella

    31 Martie 2008 at 08:10

  17. ŞI-N PLUS AZI SUNT BUNĂ CU TOŢI
    CĂ-I ZIUA LUI NICHITA
    AŞA CĂ BAGĂ
    SĂ-I FIE POMANĂ (CĂ … el îi p-aci,încă,numa’de bine )

    cella

    31 Martie 2008 at 08:19

  18. Merştere, nici io😀

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 08:24

  19. Cella, O.H.😀
    LA MULŢI ANI, NICHITA!

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 08:24

  20. ce ma bucur ca nu ma dau plecata si pace de pe plaiurile mioritice, la noi ritualul e simplu, imaginatia se lafaie, orice tufa sau boschet te imbie a miristi de profunda cunostere, de aia atata filosofie in a descrie balzacian tot…daca nu aveau experienta dobandita aci, adio relatari stufoase…
    zau ca tu povestesti mai frumos, asa-i ca nu ne lasi balta….???
    respecte,
    SIBILLA

    sfinx667

    31 Martie 2008 at 08:29

  21. MULŢUMIM😀

    cella

    31 Martie 2008 at 08:33

  22. Mamaaa, ce v-ati mai distrat voi, tocmai de dimineata. Eu ma duc cu calul, dar ma intorc. Pardon, cu caii😀

    Oana

    31 Martie 2008 at 08:47

  23. 🙂 Sa ne postesti Isabelle. Tare mi-a placut postarea. In toamna am in plan sa merg in America, in vizita la niste prieteni, dar cred ca diferentele nu-s atat de mari cum sunt intre Asia si Europa.
    O saptamana buna iti doresc si numai bine.

    kmi

    31 Martie 2008 at 09:01

  24. CĂLĂTORIŢI, CĂLĂTORIŢI, CĂLĂTORIŢI!😀

    Mândro, dacă te duci la Chicago zici că eşti în Europa. Mai puţin clădirile înalte. Dacă te duci la NY zică că eşti în Babilon. Dacă de duci la Was… zici că eşti într-un sat, faţă de NY.

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 09:23

  25. Oana, mamă, ai grijă.
    FUGIŢI!😀 😀 😀

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 09:24

  26. Oricum o să fiu „cu gura căscată” că mi-s senină…rău, pardon, bine…amândouă :))

    kmi

    31 Martie 2008 at 09:29

  27. Mândro, aşa să faci, da’ ai grijă şi la trafic!😀

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 09:35

  28. Ai dracu’ caii, al dracu trafic, macar am reusit si eu sa citesc postul si asta m-a mai calmat😀 As vrea sa va arat un omulet negru incordat si incruntat, dar n-am😀

    Oana

    31 Martie 2008 at 10:17

  29. Merline, stai blând. Avem imaginaţie!😀

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 10:30

  30. Avem si virgule aici, nu numai imaginatie😉

    Oana

    31 Martie 2008 at 11:50

  31. Avem, mamă, avem!😀

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 11:54

  32. Mai, da’ de dat seama, noi nu ne dam.😀

    Oana

    31 Martie 2008 at 12:05

  33. Imi place, e scrisa cu umor.. Vorba Omului intr-un comentariu de mai sus, suntem oameni cu de toate.. Si am fost si eu in Japonia – ca sa nu ma las mai prejos..🙂 Dar pe cuvant daca imi aduc aminte ceva despre wcuri.. Stiu ca e fascinant, ca se mananca sanatos, ca am avut privilegiul sa vad familia regala, la Palatul regal din Tokyo, ca a fost sanctionat un sef de gara pentru ca un tren a avut un minut intarziere, ca mi s-a rupt tocul si n-am putut gasi nicaieri numarul meu, ca – in fine – mi s-a parut cea mai scumpa tara din toate cate le-am vizitat. Imi pare rau, dar eu amintiri despre wcuri nu am..
    Isabele, imi place blogul tau, chiar daca zici ca e nou.. Si ma bucur ca ai succes.

    corinacretu

    31 Martie 2008 at 12:05

  34. Isabelle il are pe Merlin, Corina😀 Deci succesul e asigura, ce nu face un vrajitor pentru sora lui? : Cat despre Japonia, hmm, nu stiu. Nu am fost, nu imi dau cu parerea. De cate ori am fost intr-un loc, toata lumea mi-a zis ca e intr-un fel, ca sa constat ca era in altul. Fiecare are viziunea lui.

    Oana

    31 Martie 2008 at 12:15

  35. Corina, când oamenii sunt, ei sunt cu totul şi cu de toate. Am zis aşa pentru că sunt prea multe lucruri simple şi mici pe care nu mai vrem să le observăm, deşi ne umplu viaţa. Evit să vorbesc despre anumite amintiri, deocamdată nu cred că este bine. Ştii tu …😀
    În gară la Tokyo am căzut ca tuta, alunecând pe gresia prea bine curăţată. Iar în trenul ăla de viteză, de la Tokyo până la Nagoya, am zis că e mai bine în avion. A fost mai rău decât în TGV-ul de la Paris la Lyon. Francezii măcar te lăsau liber prin tren. Japonezii nu.
    Corina, nu nou, foarte nou. Azi împlineşte 28 de zile. Succes nu am. Dar mă bucur că nu primesc injurii şi alte „complimente”, chiar dacă am introdus moderarea, de teama invectivelor. Iar oamenii care vin aici sunt tare drăguţi, îi iubesc şi mă bucur că se simt bine. Ne vizităm, ne spunem o vorbă bună …
    Îmi pare tare bine că ai venit pe la mine. Vin şi eu pe la tine😀

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 12:35

  36. Merline, ba ne dăm seama.😀

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 12:38

  37. Corina, e clar: ai Merlin, ai succes!😀
    Vezi, acum trebuie să mă contrazic😀

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 12:39

  38. Fetelor, eu am sa fiu la victoriei, la protest. Ne vedem acolo?

    SMINCHY

    31 Martie 2008 at 13:30

  39. Buno,să arunci un şerveţel şi pentru mine😦
    Sper să vă dea la tveu să vă văd
    la de-astea rezonez,aş fi fost acolo
    da’sunt … cu toate gîndurile

    CELLA

    31 Martie 2008 at 15:12

  40. Despre Extremul Orient, stiu doar ce am citit si din reportaje filmate.Civilizatia oriental n-are nimic cu civilizatia europeana,americana,etc.Pacat ca (vorba lui manole) n-am bani in plus:) sa dau o fuga pana in Japonia sau chiar in China si sa-mi aduc niscaiva „cinezarii”:)
    Isabella-lorelai* tata,fug si pe la celelalte fete,ale mele,ca fii’mea asta de acasa imi suteste calculatorul.Nu-i ajunge unul ,vrea doua.:)Intocmai ca tie,doua laptopuri:)tata Borgo.

    ionborgo

    31 Martie 2008 at 16:32

  41. Unde esti,mai ,fato?Unde umblii?Oare nu crezi ca-mi este dor de tine?ionborgo.

    ionborgo

    31 Martie 2008 at 17:35

  42. Andreea, am plecat spre. M-am întors după 20 min. de stat-stat, am lăsat maşina. M-am dus la un bus. Cât timp am stat în staţie, 30 min. adică, am asistat la scene la care mi-a stat inima. Sufrageriile alea ambulante conduse de şmecheri vorbind la celulare nu opresc la trecerea de pietoni. Nu opresc. Ploaia nu a mai contat. A venit bus-ul. M-am urcat. Am stat în el 25 min. Era 18.35 când am renunţat.
    Ai reuşit să ajungi?

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 17:41

  43. Cella, a fost imposibil să ajung. Vezi mai sus, i-am povestit Andreei.

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 17:42

  44. Tati, nu au dar au. Au început să copieze şi ei tot felul de „europenisme” şi „americănisme”, mai puţin limbile străine. În schimb au o oameni vorbitori de română. Şi multe românce. Au o politică mai nouă, un fel de lege nescrisă a „albirii pielii”. Se cheltuiesc o groază de bani pe creme de albire. Japonezii se căsătoresc cu albe pentru ca copilul să iasă mai alb.
    Tati, aşa sunt copiii. Eu am două lapuri şi un calculator clasic. Să ne ajungă, ce să ne certăm?😀

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 17:47

  45. Gata, Tati, am venit!😀

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 17:49

  46. da, asta imi aduce aminte de o alta intamplare…sigur o amintire de care ti-e mai mare dragul.
    si eu am alunecat …in gara la Pascani, da’ nu pentru ca era curat…ci pe un c…t, fapt pentru care toata lumea timp de 5 ore s-a uitat cu multa ” simpatie” la mirosul meu!!!🙂 🙂 🙂

    mesterulmanole

    31 Martie 2008 at 17:52

  47. Eu eram aici, dar nu m-ati vazut😀

    Oana

    31 Martie 2008 at 18:00

  48. @issabela: Am reusit sa ajung. Protestul a inceput la Victoriei, in fata la Antipa. S-au strans o suta si ceva de oameni si am pornit in mars tacut pe Kiseleff spre locul accidentului, la Muzeul Satului. Am fost escortati de politie si jandarmi, care s-au aratat extrem de serviabili🙂 Langa pomul unde Tatiana a fost aruncata de bolidul „doamnei” Straus, pe care acum e lipita poza tinerei, toata lumea a lasat servetelele si a aprins o lumanare. Imi pare rau ca n-ati putut ajunge. Sa spuneti o rugaciune pentru sufletul Tatianei.

    SMINCHY

    31 Martie 2008 at 18:05

  49. La ştiri au dat „canci”
    ieri am văzut-o pe sora ei
    şi pe colegi,la locul accidentului
    s-au strîns şi-au vorbit …
    eh, ţară de …at
    (atentate)justiţie de …at
    cu scuze da’mi-e SILĂ

    CELLA

    31 Martie 2008 at 18:34

  50. Meştere, da’ ce-ai căutat la Paşcani?

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 18:35

  51. Merline, te cred. Da’ n-am putut să mă desprind de cioara lui Victor. Este absolut mortală. M-am îndrăgostit de ea.

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 18:36

  52. Mai, pai putem sa i-o furam😀 e?

    Oana

    31 Martie 2008 at 18:40

  53. Dacă nu se vede de pe link-ul ăsta, mergeţi pe ăla de sus, şi în stânga sus scrie Accidentul de pe Kiseleff, fotograful care … SĂ VEDEŢI CE NE POATE FACE NESIMŢIREA. ŞI NOI PUTEM PĂŢI LA FEL.
    http://dinmasinamea.wordpress.com/2008/03/30/accident-pe-kiseleff-%e2%80%a6-ziaristul-care-a-filmat-accidentul/

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 18:43

  54. Hai că merge.

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 18:44

  55. merge. sigur. am probat io.
    delegatie, isabelle, delegatie.

    manole

    31 Martie 2008 at 18:45

  56. Merline, nu cred. Tocmai am propus-o mascota JN. La Victor pe blog.

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 18:45

  57. Cella, spune bogdaproste că nu locuieşti în Bucureşti.

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 18:47

  58. Eh, nasol cu accidentul, facem un pariu ca aia nu pateste nimic, nimic?

    Oana

    31 Martie 2008 at 18:47

  59. Manole, ai semnat?
    Ca lumea delegaţie, parol.

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 18:49

  60. Merline, ai semnat?

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 18:49

  61. Aia pe blog, da, am semnat. Nu ai vazut? Mi-am dat numele tot la comment. Cum sa nu semnez? Pai ce om as fi?

    Oana

    31 Martie 2008 at 18:57

  62. Măi, eu am semnat ieri. La poz.142. Acum sunt 1070…
    N-am văzut.

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 18:58

  63. da. semnat.

    manole

    31 Martie 2008 at 19:44

  64. Eşti mai în faţă frate,pune-ţi ochelarii😀
    io-s la 1103 aşa că …
    şi tu şi Oana sunteţi mult în faţă
    că din cauză de absenţă şi neturile voastre
    cu noduri eu aflu întotdeauna ultima😦

    CELLA

    31 Martie 2008 at 19:49

  65. Manole, desigur.

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 19:52

  66. Cella, nodurile lor. Acu’ decât deloc, mai bine cu noduri.

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 19:52

  67. Cella, lasa, si eu am aflat tarziu, toata lumea stia cand eu habar nu aveam.😀

    Oana

    31 Martie 2008 at 19:59

  68. Nu pentru noi e târziu.

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 20:02

  69. Da, e adevarat, nu pentru noi, din fericire sau din pacate. Pentru ca, oricum ai lua-o, in momentul de fata, tot rau a iesit.

    Oana

    31 Martie 2008 at 20:12

  70. Oana: din fericire. Punct. Pentru noi.
    Din păcate. Pentru cei ce nu mai sunt.
    Răul există, tot din păcate. Important este să nu-l laşi să cotropească tot.

    isabellelorelai

    31 Martie 2008 at 20:20

  71. […] să îmi spună sursa textului… prima apariţie, că ce a apărut după aceea pe cîteva bloguri nu mă interesează prea […]

  72. HA. Am ris jumate de ora, fara intrerupere, cind am citit prima oara experienta japoneza a lui mr. P.

    richard

    12 Octombrie 2009 at 22:46

  73. […] aţipeala câinească cu staza („stabilitatea”) mistică Zen, pe care-a experimentat-o chiar la ea acasă, în Ţara Soarelui Răsare, împreună cu amicul Gabriel […]


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: