Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Sentimentul românesc al isteriei. Mircea Cărtărescu

with 19 comments

mircea-cartarescu

Dacă trăieşti numai în România, e posibil să nu-ţi dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului şi te mişti o dată cu el. Eşti una cu toţi ceilalţi.

Dar dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în ţară e cu neputinţă să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici.

De cât de chinuiţi sunt oamenii şi de cât de răi devin din cauza asta. Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia agresivă.

În orice ţară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii faţă de alţii în forme duse aproape până la caricatură. Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeşti şi spui: „We agree to disagree” („am căzut de acord că nu suntem de acord”). Când cineva te calcă pe picior, te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze. O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţială pentru fluidizarea substanţei sociale.

Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa.

Pentru că la noi, dacă eşti bun, eşti călcat în picioare.

Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îşi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai drăgută şi mai serviabilă cu clienţii. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii drăguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.

În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi „în perioadă” de sergenţii lor. Când ajung ei înşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii îşi sunt propriii călăi şi propriile victime într-o societate profound alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene.

Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare.

Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Pot fi şi alte explicaţii obiective.

Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufneşte atunci în insultă şi obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibiţionişti ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele şi noii îmbogăţiţi.

Ascensiunea (sau doar supravieţuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei noastre. Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată. 

Written by IsabelleLorelai

13 Martie 2008 la 00:07

19 Răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Chiar m-a pus pe ganduri articolul asta… Sunt uneori furioasa pe mine insami ca sunt (cum imi zice o prietena) „proasta de buna”. Sunt si mai furioasa pe mitocani, neciopliti, golani, nesimtiti, care imi invadeaza lumea roz si ma fac, din instinct de auto-conservare sa fiu si eu – poate – un pic ca ei. Dar iata ca am descoperit ceva nou: cei mai multi nu sunt asa din astere, ci au „invatat” sa fie asa… deci nici macar nu e in totalitate vina lor.

    De aceea ma bucur ca sunt „proasta de buna” fiindca desi risc sa mai fiu calcata in picioare uneori, stiu ca de fapt sunt mai puternica decat ei pt ca eu am reusit sa nu ma schimb😀

    Gandeste-te la asta si vei vedea ca nu ai de ce sa=ti faci griji ca te vei inrai

    magdutz

    13 Martie 2008 at 05:33

  2. Măgdutz, puiul mamei. Când am zis că articolul răspunde unor întrebări şi afirmaţii mă gândeam la voi, cei tineri. Am văzut indignarea de bun simţ pe blogurile voastre. Şi am apreciat-o. Deviza mea, la 47 de ani, este cea a lui Moţu Pittiş: PLOAIA CARE VA VENI.
    Cred în normalitate, bunătate, dregoste, prietenie, bun simţ. Aşa m-a crescut bunica. Aşa mi-am crescut copilul. Şi mă doare când încearcă unii să îl calce în picioare. Să nu cumva să crezi că stau cu mâinile în sân. Muşc. Adânc.

    isabellelorelai

    13 Martie 2008 at 07:33

  3. Am primit si citit si eu articolul respectiv acum ceva timp, un an, doi. Este corect ce este scris acolo, dar eu ma incapatanez sa imi pastrez increderea si speranta. Cunosc oameni absolut agreabili, pentru care merita sa zambesc si sa incerc sa dau ce am mai bun. Cand ma lovesc de mitocani, pur si simplu ii ocolesc, ii ignor.
    Despre Pittis, ce sa spun? N-am cuvinte. Apare azi, pe „blogul chinez”, o trecere in revista a unor evenimente de ieri si azi si este specificata si trecerea in nefiinta a domnului Ovidiu Iuliu Moldovan…N-am cuvinte.

    kmi

    13 Martie 2008 at 08:53

  4. Kmi, cam asta este ideea.

    isabellelorelai

    13 Martie 2008 at 09:19

  5. Problema, a mea, normal, eu nu il plac pe Cartarescu😦 ce ma fac acum?

    Oana

    13 Martie 2008 at 12:42

  6. Păi: Octavian Paler
    … să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit …
    Interviul …

    isabellelorelai

    13 Martie 2008 at 13:02

  7. „Pentru ca răul să învingă pe pământ este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic„.
    Absolut corect. Dar as adauga si eu ceva, din inima: Pentru ca raul sa invinga pe Pamint mai trebuie ca unii oameni sa se dea drept buni, desi nu sunt„. Am o lista intreaga de asemenea specimene dar ma abtin sa o public, cel putin nu aici. Fiindca, nu-i asa, s-ar putea ca imparatul si cu imparateasa sa va invete cum se blocheaza IP-ul 89.33.182.5 , adica eu.
    Mult succes cu blogul, este deja cu mult mai bun decit cel de pe care oricum m-as fi retras eu daca nu eram dat afara cu pretexte puerile.

    Marian S.

    13 Martie 2008 at 14:55

  8. A murit Ovidiu Iuliu Moldova.L-am cunoscut cand avea 22 de ani intr-o convocare militara ,ca studenti.Era un tanar modest si relativ rezervatL-am mai intalnit odata pe la vreo 3o de ani,de atunci viata ne-a despartit.Mi=a fost drag ca om ,mi-a fost drag ca actor si eram de aceeasi varsta,mai mare ca mine cu doua luni.Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca.

    @Isabella-lorelai: Am citit articolul lui Mircea Cartarescu,postat de tine.Poate M.C. este cam dur cu natia romana,dar asa cum spune si mai ales se poate deduce,mitocania,grobianismul,fatarnicia,snobismul,nesimtirea si intr-un cuvant,prostia sun a doua natura a noastra.Exista explicatii si scuze pentru multe dar pentru „cei 7 ani de acasa” si lipsa de caracter ,nu exista nici-o scuza.Eu asta am inteles din postare!

    ionborgo@

    13 Martie 2008 at 15:56

  9. Eu accepta, steluta, accept, accept, dar tot nu imi place personajul. Eu nu zic ca le mai zice si bine, dar mai mult rau, parerea mea. Ce sa fac. Nu putem fi pe aceeasi lungime de unda in toate. Si ma enerveaza cartile lui😀

    Oana

    13 Martie 2008 at 16:09

  10. Nu ne place sa fim rai🙂 , avem noi frumusetea noastra, chinuita, naturala si …razboinica (cu mori de vant).
    „Doamne, ocroteste-i pe romani!”
    Cate terapii-soc nu ne-au incercat…si ramanem cu originalitatea si umorul nostru.

    cristal

    13 Martie 2008 at 19:36

  11. Să mă lăsaţi un pic să-mi treacă tristeţea lui Alexandru şi vă răspund. Da? Vă rog. Frumos.

    isabellelorelai

    13 Martie 2008 at 21:23

  12. Domnule Marian S., am şi eu listele mele. Dar prea sunt otrăvite. Ca şi lista dumneavoastră. Este foarte probabil ca listele noastre să fie total diferite, dar asta nu înseamnă că nu vă respect părerile. În ceea ce priveşte banarea, nu este cazul. „Mama blog-ului” a prevăzut chestia aia cu aprobă/şterge. Mai simplu.
    Trebuie să ştiţi că eu am fost motivul banării dumneavoastră la Mana. Pentru că, fără să vreţi, la un moment dat, m-aţi rănit. Iar Mana m-a ales pe mine. Eu port vina, dacă pot să spun aşa. Dacă vreţi să fiţi supărat pe cineva, atunci pe mine trebuie să fiţi supărat. Vă mulţumesc pentru apreciere. Părerea mea asupra oamenilor şi acţiunilor acestora este aceea că suntem diferiţi. Şi nu suportăm comparaţii. RĂUL, din punctul meu de vedere, reprezintă acel ceva necesar care te ajută să vezi BINELE. Dar, dacă se poate, să nu fie prea mult RĂU.

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 10:23

  13. Tati, de ce ne aducem aminte de oameni abia când trec în nefiinţă? Am făcut un articol IN MEMORIAM. Îl postez sâmbătă, când îl înmormântează.

    Tati, eu am cam umblat „pe afară”. Am văzut mult şi multe. Poate de asta mi-a plăcut. Poate fi dur, poate nu. Motivul postării este: SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ FACEM DIFERENŢA. Eu sunt aşa? NU! Ce bine! Cum se „adună” oamenii? Păi nu?
    Şi apoi, se spune că dacă iubeşti pe cineva, nu trebuie să îi lauzi nebuniile …

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 10:30

  14. Merline, să zicem că nu mă placi pe mine. Da? Dar să zicem că îţi place ce spun. Sau cum gândesc. Sau ce vrei tu. Şi dacă el era fratele meu, ce făceai?😀
    Şi tu ştii bine că îţi respect părerea.

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 10:33

  15. Cristal, am şi eu la răutăţi … mamă-mamă. Fiercare din noi este „făcut” din bine şi din rău. Ideea este: CE ALEGEM? După caz, gen şi număr …😀

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 10:36

  16. mda, până la urmă, să nu uităm că nu e doar we agree that we don’t agree, mai iaşte şi ironia ca o formă strictă de politeţe

    mangaloy

    14 Martie 2008 at 13:29

  17. Mangaloy, e părerea omului şi o respect. Aşa cum respect şi părerea ta. Şi DA, iaşte şi ironia. Mult mai bună decât „dă-te fă, în … mea” şi alte „delicatese” stradale. Că ironii nu pot să le zic.
    Pentru că, desigur,
    „Omul este singurul animal care înroşeşte … sau ar trebui”. – Charles Dickens
    A, da, să nu uit de politeţe: Bine ai venit! Te mai aştept.

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 13:44

  18. Bună ziua din nou.
    Motivul banării mele acolo nu sunteţi dumneavoastră ci prea multa şi acida mea ironie. Dar n-am ce-i face, aşa mi-e firea. Singura problemă este că mulţi au tăcut chitic, alţii au raspuns în doi peri numai dumneavoastră aţi decis să faceţi pe avocatul din oficiu. Nu era cazul; simplul fapt că acum faceţi un blog cu cap, coadă, subiect, predicat, sare şi piper mă întăreşte în convingerea mea că am avut dreptate. A, a propos, acţiunea mea a avut şi o urmare corectă: din acel moment s-a introdus şi acolo moderarea !!! Deci, cum spune o vorbă, tot răul e spre bine. Si cu aceasta promit că am încheiat subiectul cu familia respectivă.

    Marian S.

    14 Martie 2008 at 15:06

  19. Domnule Marian S.,
    Îl încheiem, desigur. Cu un singur „amendament”: fiecare om este liber să primească în casa lui pe cine pofteşte. Cred că nu este nimic greşit în asta. Şi, la fel de adevărat este că: degeaba un om te pofteşte în casa lui – dacă nu îţi place, nu te duci.
    Acest blog mi-a fost făcut cadou de Meşterul Manole. Aşa s-a gândit, cum că am ceva de spus. Dar ştiţi ce am observat, în puţinele zile în care am învăţat să-l „manevrez”? Mai precis pe 8 martie? Am musafiri o grămadă de copii. Care caută, spre amuzamentul meu sincer, „texte pentru mame”, impresii despre profesori etc. Şi mă gândesc că poate şi acolo, la Mana, au realizat că vin copii. De la Vlăduţ. Cred. Aşa cred.

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 19:17


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: