Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Copil de România. Om de România

with 27 comments

Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru. Nichita Stănescu

Wings of Desire

Am parte de concertul meu. De patru ani, aproape în fiecare lună. Stau cuminte şi ascult Balada lui Ciprian Porumbescu şi Adagio al lui Tomaso Albinoni. Cântate perfect-perfect şi sfâşietor, absolut perfect sfâşietor, la vioară de un Copil de România, pe paliere de scară de bloc de Bucureşti. Nu, nu m-am plictisit. Pot să le ascult la nesfârşit. Niciodată nu deschid uşa până nu se termină concertul. Uşa o deschid când, în mod normal, ar trebui să urmeze aplauzele. L-am cunoscut acum patru ani. Pe palier de scară de bloc. Intrase la Conservator. Acum se pregăteşte de licenţă. Aceeaşi bluză de trening. Aceiaşi pantofi sport. Aceiaşi blue-jeans. Vară. Şi iarnă. Iarna în plus o canadiană. Roşu cu albastru. Aceeaşi în fiecare iarnă. În primii doi ani a venit însoţit de mama sa. Care purta cutia viorii. Deschisă. Ca pe ceva sfânt. Mamă îmbătrânită înainte de vreme. Cu ochii trişti şi înceţoşaţi. Cu voce blândă. Cu un bun simţ aproape de umilinţă. Sau chiar umilinţă … Este înalt. Frumos. Dulce. Cald. Respectuos. Talentat. Modest. Cu cel mai mult bun simţ din lume. Este Copilul pe care şi-l doreşte orice părinte. În sufragerie am o casetă cu numele lui. Acolo ţin aplauzele mele. Şi un bilet adresat fiului meu: „Dacă vine şi nu sunt acasă, vezi ai grijă şi deschide-i uşa„. Au fost luni când cutia a rămas închisă. Mă gândeam că lui şi mamei sale le este mai bine. După cinci luni mi-am pierdut răbdarea şi mi-am întrebat copilul: Nu a mai venit? Ba da. Păi şi? A, stai liniştită mama, am avut eu grijă. În seara asta ploioasă, de 13 martie 2008, în timp ce toate posturile tv difuzau interviuri cu Costel şi înregistrările concursului, au răzbătut prin uşa mea tânguiri de vioară. A venit. În seara asta era alb. Mult prea alb. Vioara lui era tristă. Mult prea tristă. În cutia mea erau strânse aplauze pentru un an întreg. A devenit şi mai alb. Straniu de alb. Mama ce face? Când mai bine, când mai rău. A mai cântat puţin. Uşile au rămas închise.

Stau şi mă întreb: îmi mai pare rău că nu am studiat pianul? Nu. Mă gândesc că alta ar fi fost soarta mea. Poate că nu aş mai fi avut bani. Nu aş mai fi locuit aici. Ar fi locuit altcineva. Care nu ar fi deschis uşa. Ca toţi ceilalţi. Întotdeauna. Şi niciodată.

Te iubesc, Ţara mea. Te iubesc cu tot ce ai în tine. Dar sunt momente, ca acestea, când îmi este greaţă.

Îmi vine să vărs la gândul că peste 2-3 ani, când copilul cu vioara va deveni ceea ce merită, adică celebru, câştigând cine ştie ce concurs internaţional, va fi sunat de Preşedintele României – care, în mărinimia sa, îl va învăţa pe Copilul de România cum să fie atent când va semna un coşcogea contractul cu ditai filarmonica. Aşa cum a făcut cu Costel, Om de România, sărac, păzitor de oi, spălător de vagoane, respins la un concurs muzical din lipsă de studii, şi masseur de bolnavi. În prezent zugrav de Spania. Omul care în România lu’ UE din 2008 de Secolul XXI, are o dărăpănătură de casă fără baie. Dar care Costel, Om de România, cântă şi vorbeşte de parcă ar avea 3 licenţe. Şi încă alte 10 licenţe, la bun simţ, modestie, personalitate, voinţă, picioare înfipte bine în pământ, dragoste de familie, dragoste de ţară … ca şi copilul cu vioara. Amândoi cântând pe burta goală.

Pentru mine ei sunt păsările de România cărora aripile le-au spart trupurile. Şi care aripi se vor înălţa până la cer. Si până la Dumnezeu. Şi o palmă mai sus.Ţara mea, îţi voi spune acum ce a spus Costel: România, Dumnezeu să te binecuvânteze. Pentru că te iubesc. Noi te iubim. Iubeşte-ne şi tu pe noi.

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

13 Martie 2008 la 21:07

27 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Porumbescu s-a format in perioada trezirii constiintei nationale a românilor.
    Copilul se formeaza oare, in perioada amortirii constiintei romanilor?
    El va continua sa cante, tu vei fi mandra ca-l cunosti si eu bucuroasa ca-l pot asculta.
    Parca-l aud chiar acum , asa de bine ai reusit sa ne descrii emotia ta.

    cristal

    13 Martie 2008 at 21:28

  2. Porumbescu, copilul, Albononi, Costel, ehe, si cati ar mai putea fi. Trist e ca noi ne bucuram de talentul romanilor nostri, dar, uneori, ei nu au ce pune in gura. Faci ani de canto, de vioara, de pian… ce mai, munca asidua si vine unul cu o manea si te mananca de viu. Copilul ar fi avut cele mai mari sanse daca se nastea intr-o alta Romanie. O Romanie fara manele, fara Basescu, poate chiar si fara Iliescu. O alta tara, o alta mentalitate. Copilul a gresit prin simplul fapt ca s-a nascut aici. Toti am gresit aici, ce sa mai…
    De ce imi pare rau? Mi se rupe de Basescu si de faptul ca isi face campanie pe Costel, ala oricum tot taran va ramane, indiferent cate facultati ar face. Cu bunul simt te nasti. Dar imi pare rau ca oamenii cu adevarat talentati din tara asta, nu au nici o sansa. Doar daca pleaca din tara, asta e realitatea si pana la urma ne vom obisnui cu ea pentru ca nu avem ce face. 😦

    Oana

    13 Martie 2008 at 22:01

  3. Cristal: cam Da 😀

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 10:07

  4. Merline:
    Mircea Cărtărescu:
    … Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii îşi sunt propriii călăi şi propriile victime într-o societate profound alienată psihic, o societate isterică. Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Pot fi şi alte explicaţii obiective. Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi.

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 10:08

  5. Oh, Doamne, cum ai scris. Foarte frumos! Ma macina o intrebare, dar nu astept raspuns la ea…ma macina pe mine, asa interior.
    Ce face ca evolutia in tara asta sa mearga asa greu, totusi? Care e „raul” ala?
    Zic ca nu astept raspuns, pentru ca ne vom raspunde in timp…

    kmi

    14 Martie 2008 at 10:50

  6. Mândro, Mândro … 😀
    Importantă e speranţa. De BINE.

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 10:54

  7. Isabelle,buna noastră,scrie-mi şi mie REŢETA
    la speranţa aia
    grea boală …
    singuri bolnavii
    în românica …

    CELLA

    14 Martie 2008 at 13:08

  8. Cella, draga mea, ştii că nu pot să scriu reţata. Nici pentru tine, nici pentru mine.
    Dar: pentru mine este obligatoriu – am copil şi e musai să sper. Pentru el.

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 13:47

  9. Spunea Mircea Eliade undeva ca „Romania-i tara binecuvantata de Dumnezeu,cu oameni frumosi,talentati,etc.
    Da Isabella,asa ca ei sunt foarte multi copii talentati si nu numai in muzica ci si in alte domenii artistice,sportive si cultural-stiintifice.Multi au istorii personale marcate de saracie si privatiuni si de aceea putini razbat.Talentul adevarat este insotit de o componenta morala majora:”modestia si bunul simt”.De aici si sensibilitatea mare a artistilor adevarati.Cometele apar si dispar ,asa si in arta.Rezista caracterele tari si calite.Arta presupune si un purgatoriu(arta adevarata),purgatoriul depasirii de sine!Prin munca pana la epuizare.

    ionborgo@

    14 Martie 2008 at 17:49

  10. Da, Tati, dragă Tati, adevărat. Dar ca un părinte bun cum eşti dumneata, ştii foarte bine că trebuie să-i hrăneşti pe copii. Şi să îi îmbraci. Şi să le oferi strictul necesar. Greu.

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 19:01

  11. Este si un Dumnezeu al celor necajiti.O sa vina saaaaaaaaaaasoarele si pe ulita lui.Sigur!Aproape toate geniile si in general valorile umane s-au nascut din suferinta.Nu zic ca-i bine.Lupta cu viata caleste caracterele.Ce sa mai zic.Nici eu n-am avut ocopilarie/adolescenta pe roze,am ramas orfan de tata la 11 ani.Sunt un produs al muncii si al dragostei materne.Totusi in orizontul meu m-am implinit.

    ionborgo@

    14 Martie 2008 at 20:48

  12. Of, Tati, of.

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 20:52

  13. Isabelle,noi nu putem ajuta ?
    TE ROG ,spune-ne cum

    CELLA

    14 Martie 2008 at 20:57

  14. Da Isabelle,of ca n-am solutii!

    ionborgo@

    14 Martie 2008 at 21:03

  15. Cella, îl ajut eu, cum pot.
    Am vorbit cu nişte prieteni. Să vedem ce se poate face.
    Mulţumesc pentru gândul cel bun.

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 21:04

  16. Tati, este că pe „statul” îl doare drept în cot de noi? Nu ştiu de ce ne vrea pe plecaţi, pe toţi, la „căpşuni”.

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 21:07

  17. INSIST !!!

    CELLA

    14 Martie 2008 at 21:08

  18. Cella 😀 !
    Am să văd şi am să-ţi spun. OK?

    isabellelorelai

    14 Martie 2008 at 21:09

  19. eu zic ca atat timp cat inca exista un copil, un Costel, mii de alti copilasi si tineri ca ei… musai sa ma falesc si io cu doi violonisti in famile, Marco , nepotul meu, olimpic la vioara, si da, cu parintii plecati prin Italia la munca ( are insa vioara de 3000 de euro ), si, Zoran baietelul meu an 1, si numa zambet… si cat exista Oamnei desosebiti ca tine drago, si observ aici inca alti Oameni deosebiti care iti scriu… sigur ca exista speranta, nu avem voie sa renuntam a zambi si a spera, nu avem voie sa ne resemnam, merita sa incercam, fiecare dupa putinta;
    ce sa zic… MULTUMESC copil, Costel, … tie, pt ca esti minunata si, da.. tarii asteia, ca ma incapatinez si incrancenez sa vad zambetul ei, s-o vad surazand candva…
    si totusi, exista speranta,
    durerea mai pleaca uneori in vacanta..
    si totusi, exista Ceva,
    in sufletul tau,
    in inima mea,
    in gandul tau,
    in rpivirea mea…
    si, totusi, exista … Ceva!
    felicitari si respectesi… iti multumesc 🙂
    succes in toate,
    SIBILLA

    sfinx667

    15 Martie 2008 at 15:05

  20. Sibilla, poetesa mea. Având în vedere că iubesc sârbii, deşi nu ştiu să am legături de sânge cu ei …
    E clar că există ceva. Cum bine zici.
    Să ne ajute Dumnezeu, pe toţi.
    Şi mulţumesc. Şi ţie la fel.
    😀

    isabellelorelai

    15 Martie 2008 at 15:15

  21. Doamna, superbe sunt articolele dvs. Eu am fost imbogatit prin ele, prin gandurile dvs frumoase si generoase. Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va dea sanatate si multi ani fericiti!

    alergatorulcufaclie

    25 Martie 2008 at 23:19

  22. Domnule Marcel, vă mulţumesc frumos. Orice gând frumos face lumea mai bună. Aşa sper. Vă mulţumesc.

    isabellelorelai

    25 Martie 2008 at 23:28

  23. Speranta moare ultima
    Trimis de Mihai Feraru la 5 Aprilie, 2008 – 10:52.
    Ajutor Umanitar
    Buna ziua.
    Este umilitor sa ceri AJUTOR si totusi, cand simti ca viata te-a ingenuncheat si nu mai poti sa te ridici nu ceri ajutor?
    Am scris atatea mesaje, detailand suferinta mea, dar oamenii nici macar nu se mai obosesc sa citeasca, poate am obosit cu totii de atata suferinta.
    Poate ni se par sarlatani oamenii care cer ajutor sau pur si simplu nu intereseaza, dar oameni buni, Dumnezeu spune sa fim milostivi. Daca un om, ca si mine, este in suferinta si cere ajutor nu ar trebui sa ne deschidem sufletul?
    Eu inca mai cred in oameni si in sufletul lor. Sunt de 10 ani in pensie de boala (220lei) si traiesc din medicamente. Acum sunt intr-o situatie mai delicata, inima mea ar necesita schimbare de valava mitrala. Nu imi permit dar am speranta ca bunul Dumnezeu imi va da un raspuns prin oameni, m-ar bucura si un optimism prietenesc, trimis prin
    e-mail: cordeni1@yahoo.com
    Multumesc
    Cont deschis la Raiffaisen Bank Vaslui pe numele Mihai Feraru
    Mihai Feraru
    tel: 0764807565,, vine pastele anului 2008

    mihai

    5 Aprilie 2008 at 14:35

  24. Mihai, am să fac un articol şi am să-l împrăştii pe bloguri. Mai durează puţin.

    isabellelorelai

    5 Aprilie 2008 at 15:10

  25. […] sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru. Nichita […]

  26. […] Alexandru Nica. Cand o uşă rămâne închisă, se deschide o fereastră. Sau chiar două. […]


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: