Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Scrisoare simplă: Despre daruri

with 17 comments

Felul cum dai preţuieşte mai mult decât ceea ce dai. – Corneille

Dimineaţa – ca tot omul – beau cafeaua (şi fumez … spre disperarea lui Tati Ionborgo). Deschid poşta. Electronică. Este mult, da, mult mai omenoasă decât tradiţionala cutie poştală de la bloc. Aia veşnic plină de plicuri care te anunţă că viaţa se plăteşte. Din ce în ce mai scump.

Poşta electronică îţi aduce oameni. Cu gânduri frumoase. Mai noi, mai vechi. De la alţi oameni. Şi tot aşa … Cu flori, primăvară, muzică, „bună dimineaţa” … A, da, să nu uit: şi noul Cod Rutier – special trimis de Luminiţa ca un „omagiu” adus oraşului bordurilor.

Ieri dimineaţă am primit un gând mai … cum să-i zic … ciudat: „Să nu te superi pe mine. Să nu mă omori …”. Meştere, cum să te omor? Că nu te cunosc, Manole. Fizic vreau să zic. Te cunosc doar din gândurile tale. Care de multe ori sunt şi ale mele. Cum să mă supăr pe gândurile noastre?

Următorul: „Zi că l-ai văzut şi ţi-a plăcut. Fă-mă fericită”. Merline, ce să văd? Mă gândesc – hai că mi-a trimis Oana, nu ştiu prin ce minune, Şarama. Nimic însă agăţat în agrafă. Nu tu „şaormă”, nu tu „elfi”, nu nimic.

Cella: „In Memoriam Octavian Paler”. Mulţumesc, Cella. Seamănă cu ce i-am trimis Meşterului, pentru un anume Tată.

În fine. Observ. Era un link. Albastru. Ducea spre ceva. Mai precis spre cineva. Ducea spre mine. Eram eu, cea din gândurile mele şi ale lui Manole. Care meşterea de zor la o foaie de hârtie vie. Meşterul Manole meşterea.

Era un dar. Şi mă gândesc: eu habar nu am să primesc daruri. Ştiu şi îmi place să fac daruri dar nu ştiu cum să primesc. Mă bucur când primesc. În prima secundă. În a doua mă gândesc: îl merit? Habar nu am.

Noroc că a ştiut Corneille şi m-a învăţat şi pe mine: eu am primit un dar de care nu aveam nevoie. Dar Manole l-a făcut în aşa fel încât nu am cum să nu îl preţuiesc. Eu îl preţuiesc.

Este un dar de la un om pe care îl cunosc doar din gândurile sale – doar de o lună şi un pic. De la un Prieten. Pot să îi zic virtual? Nu! Pot să îi zic electronic? Nu! Cum să îi zic?

Cred că şi sclipirile de Cristal au o „vină” în treaba asta. Sigur.

Acum trebuie să învăţ ce să fac cu el. Cu blogul adică.

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

5 Martie 2008 la 12:06

Publicat în scrisori

Tagged with

17 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Stai incet, Isabelle, o sa le invatam pe toate, cu randul. Manole o sti sa iti dea explicatii mai pretioase decat mine. Nu te grabi, stii cum e, pas cu pas trecem si marea 😀 Ce ma bucur ca ti-ai publicat singura articolul asta. Deci incepi sa inveti 😀

    Oana

    5 Martie 2008 at 12:15

  2. Da!
    Da’ mai am …

    isabellelorelai

    5 Martie 2008 at 12:27

  3. A aparut si melodia 😀 Am zis eu ca blogul tau va fi unul plin de bucurie, de invataminte, de lucruri care ne lipsesc sau pe care vrem sa le aprofundam.

    Oana

    5 Martie 2008 at 14:54

  4. prieten. si atat. 🙂

    manole

    5 Martie 2008 at 15:33

  5. Desi inceputul este cel mai dificil, in acelasi timp este si cel mai interesant. Mult succes in continuare.

    Mihai

    5 Martie 2008 at 17:01

  6. Domniţă Isabelle, mă bucur de darul ce l-ai primit. Să-l foloseşti cu bucurie! Voi reveni să te mai văd, aşa cum, la Dădaca noastră merg adesea. Nu prea vorbesc, mai mult ascult. Nu-ţi fie deci, cu supărare, dacă nu-ţi voi spune prea des că am trecut prin grădina ta. Voi lua câte o floare (care-mi place!) şi voi pleca (zâmbind, aş vrea mereu! )

    Cavaleru' ŞuKăRiT

    5 Martie 2008 at 17:02

  7. Frumos dar! Să-l foloseşti cu bucurie!

    Cavaleru' ŞuKăRiT

    5 Martie 2008 at 17:05

  8. cînd ţi-am trimis eu micul dar nu ştiam ce se naşte 😀
    ştiam de 30 dar nu a fost pt.30 , nu a fost nici pt.7,a fost urmarea unor vorbe de la dl.Victor „din casă”;s-a nimerit aşa şi a fost bine că s-a nimerit cum trebuia;s-a născut o casă nouă,am asistat cu bucurie la naşterea ei şi mi-am zis că a fost micul dar de casă nouă ;
    cînd oi învăţa mai multe(tehnicisme),voi fi precum vreau dar acuma nu pot că nu ştiu (încă) 😀
    PRIETENĂ 😉

    CELLA

    5 Martie 2008 at 19:01

  9. Oana, da… a apărut, Ura! Manole să trăiască! Şi Merlin cu „comentariile” 😀

    Manole: da Prieten Meşter ce are? 😀

    Mihai: Este. Fix ca la maşini străine mă uit. Mai chiorâş, mai cu jind …:D Mulţumesc de încurajare.

    Cavalere ŞuKăRIT: Acum că ştiu … Fac SERĂ! Să avem flori tot anul. Mulţumesc. Felicitările le trimitem la Manole, că ea a fost cu „zugrăveala” 😀

    Cella: Ca să vezi cum se potrivesc toate. Ce importanţă are data? Are? Nu!
    Şi Da, Prietenă 😀

    isabellelorelai

    5 Martie 2008 at 19:42

  10. Isabelle, pai, zic eu, sa facem un blog de flori. A, dar stai, tu esti o floare, deci se subintelege 😀

    Oana

    5 Martie 2008 at 20:02

  11. Merlinezule: Ciuline sunt, ai uitat?
    Este? Este 😀

    isabellelorelai

    5 Martie 2008 at 20:13

  12. Ai uitat ca si ciulinele e frumos? Fiecare in felul lui. Deci, esti o floare 🙂 AM ZIS!

    Oana

    5 Martie 2008 at 20:41

  13. Merlin-ule: da’ cine e nebun să te contrazică? Păi ţie îţi place de „ciulinu'” că e mov şi cu ţepi! 😀

    isabellelorelai

    5 Martie 2008 at 21:14

  14. Asta asa, sa nu fie 13, ca iar vine Vania si ne zice de eu stiu ce. Imi plac si ciulinii si movi si cu tepi 😀

    Oana

    5 Martie 2008 at 21:52

  15. Oana, aşa că: 15.
    Da’ nu vine aici domnul Vania! La tine vine! Şi oricum … 15+1; 17-1 … tot se găseşte ceva de numărat sau de scăzut 😀

    isabellelorelai

    5 Martie 2008 at 21:59

  16. Prietenia e ceva din realitatea raiului, parca ceva adus din cer pe pamant.Ea are un loc special, pentru ca aduce o unda de bucurie, aduce ceva din iubire, din respect, e nucleul relatiilor superioare intre oameni.
    Ma bucur ca pot „atinge” gandurile tale. Esti aici, ai venit cu primavara 😛

    cristal

    5 Martie 2008 at 22:31

  17. Cristal, m-a adus Manole. Cred că a terminat grădinuţa şi – dacă tot ai sclipit tu o idee – Meşterul s-a pus pe treabă. Ce să mai piardă timpul … 😀
    Prietenia a devenit o stare atât de rară – cred că ăsta este cuvântul – încât ajungi să te întrebi: Ce se întâmplă cu oamenii? De ce au început să uite că sunt oameni?
    Mulţumesc, Cristal.

    isabellelorelai

    5 Martie 2008 at 22:55


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: