Isabelle Lorelei's Weblog

Blog amar. Si tacut

Viaţa obişnuită. De zi cu zi

with 2 comments

Femeia se dezbrăcă repede – dar nu îndeajuns, căci zări cu coada ochiului că slăbise prea rău şi asta accentuase şi mai tare bătrâneţea trupului. Îşi îmbrăcă pijamaua cu gesturi grăbite şi cu ochii închişi – ce laşitate, nimeni nu schimbă realitatea.

Oricum, pentru ea nu conta. A fost dureros demult, în prima copilărie. Şi în prima adolescenţă. Când copiii trebuiau să fie grăsuţi ca să fie frumuşei. Când adolescentele trebuiau să aibă forme rotunde, ca să fie frumuşele. Şi când auzea despre ea că e atât de slabă că intră într-o sticlă de lapte. Atunci a fost rău. În timp s-a gândit că oricum nu asta contează. Şi nici măcar ea nu s-a mai uitat la ea. Îşi puse muzică. Răsfoi câteva hârtii şi îşi dădu seama că nu are chef de ele. Mai pot aştepta.

Oare el ce face, se gândi – pentru a câta oară în ziua asta. Îl întrebă în gând dacă are chef de vorbă. Hai să vorbim îi spuse. Poţi, eşti liber? Ce prostie, îşi spuse ea. Normal că da, în gândul ei, el era liber. Pentru că doar acolo se putea aşa ceva. În gândul ei totul se putea.

Şi îi spuse:

Dragul meu,

Astăzi m-a lovit strigătul tău, cereai ajutor, era atât de disperat. Ce te doare? Ce ţi se întâmplă? De ce eşti atât de nemulţumit?

De ce nu te împaci cu tine? De ce nu vrei tu să poţi să intri în acord cu tine?

De ce nu eşti mulţumit cu ce ţi s-a dăruit? Tu nu vezi că ai totul? Ce trebuia să ai până acum ai primit. Şi vei mai primi, dacă vei dori frumos, fără să ceri. În gândul tău să doreşti, dar să nu ceri. Apoi aşteaptă.

Lumina mea,

Nemulţumirea ta mi-a dat toată tristeţea din lume. Neputinţa de a face ceva. Şi iar mi-am spus: renunţă. Nu aveţi ce căuta împreună. Nu are ce face cu tine. Nu eşti decât … un ceva, undeva, în timp.

Un ceva… Ce cuvânt meschin.

Femeia se hotărî: nu-i va mai răspunde la telefon. Îl va evita. Nu va mai dori să-l vadă. Şi nu va mai vorbi cu el în gând. Şi nu îl va mai lăsa la ea în gând. Trebuie să închid din nou porţile, îşi spuse femeia. Povestea asta nu va dura prea mult, căci el este prea mându, şi va lua totul ca pe un afront personal. El nu va înţelege că ea trebuie să oprească povestea asta suferindă. Şi gata.

Femeia se simţi mai liniştită. Întotdeauna a luat hotărâri. Nu întotdeauna dintre cele mai bune. Dar cine poate şti … ce e mai bine …

Femeia îşi aminti că el s-a închinat atunci când a trecut prin dreptul a două biserici. Şi că s-a uitat ciudat la ea, pentru că ea nu a făcut acelaşi lucru. Ea ar fi putut să-i spună atunci ceva. Dar nu, l-a lăsat aşa, nedumerit, gândindu-se că oricum el va uita imediat aceste „amănunte”.

Ar fi fost complicat de explicat. Femeia se închina în suflet şi în gând spunea mulţumesc Doamne şi pentru ziua de azi, cu tot ce mi-ai dat.

Femeia nu a vrut niciodată să facă ce făceau alţii. A observat cum oamenii merg în biserică, „pupă cu evlavie” toate icoanele, se târăsc în genuchi, se roagă, se închină, dau acatiste, varsă câte o lacrimă. Apoi ies din biserică şi încep să bârfească, să ţipe la alţii şi să îi înjure pe cerşetori. Asta e credinţa lor?

Femeia merge singură la biserică. Se închină, îi mulţumeşte lui Dumnezeu, cumpără lumânări, dă ceva de pomană, cât are, apoi dă lumină pentru oamenii pe care îi iubeşte, morţi şi vii. Morţi şi vii. Morţii ei. Copilăria ei. Viaţa ei. Vii ei.

Femeia îşi aduse aminte că nu i-a fost tocmai bine în viaţă. Dar îi mulţumeşte din nou lui Dumnezeu că i-a dat puterea să nu devină rea. Că din contră, cu cât i-a fost mai greu cu atât a devenit mai înţelegătoare şi mai umană. Şi mai înţeleaptă. Cu cât i-a fost mai foame cu atât mai mult i-a înţeles pe flămânzi şi i-a hrănit cu ce a putut. Că greutăţile şi suferinţa ei nu a fost nici pe departe ca ale mamei care şi-a văzut fiul ucis pe cruce.

Că Dumnezeu îţi dă cât poţi duce, şi nu oricui dă aşa ceva. Că dacă te plângi îţi mai dă o palmă.

În fiecare seară femeia îi mulţumeşte lui Dumnezeu că a învăţat-o, indiferent de greutăţi, să fie independentă. Să fie liberă. Să nu depindă de nimeni sau de cineva anume. Că nu materia, nu banii, nu hrana, nu băutura, nu bogăţiile contează. Contează ce faci, cât bine faci, cât iubeşti, ce rămâne după tine, amintirea ta să rămână frumoasă.

Să fi stăpân pe tine contează. Să nu depinzi de nimeni. Femeia a reuşit asta. Deşi nu i-a fost uşor.

Femeia se gândi apoi că nu există meschinărie şi falsitate mai mare decât să influenţezi viaţa altui om cu vaietele tale, despre ce greu ţi-a fost, îţi este şi îţi va fi. Ce tâmpenie. Ce handicap. Aştia sunt oameni handicapaţi, nu cei fără minte, mâini sau picioare.

Ce-ar fi fost, îşi zise femeia, dacă m-aş fi lăsat copleşită de ce mi s-a întâmplat şi ar fi trebuit să depind de cineva? Aş fi înebunit. Doamne, îţi mulţumesc că mă ajuţi să nu depind de nimeni, căci văd în fiecare zi ce înseamnă asta. Şi că îmi dai putere să rezist.

Lumea nu înţelege cum de rezist. Şi mă întreabă cum … faci. Le răspund că totul stă în credinţă. Credinţa îţi dă putere. Credinţa în tot ce e bun. Şi că simt răul. Şi că primesc ajutor ca să pot să mă feresc de rău.

Aproape că detest femeile care stau legate de un bărbat doar aşa, ca să fie măritate, să aibă chipurile un statut social. Ce vechitură. Ce falsitate. Admir femeile curajoase, care nu se mint. Şi mai presus de toate, admir familiile fericite. Familii fericite, ce vis …

Am dat tot ce am avut material ca să pot să stau acum în liniştea mea şi să gândesc ce vreau, să zâmbesc unui gând frumos, să mă gândesc la ce şi la cine vreau, să ascult ce muzică vreau, să mănânc sau nu, să dorm sau nu, să plâng când vreau. Toate astea fără ca cineva să privească şi să întrebe de ce. Adio convenienţă.

Femeia se gândi că este mulţumită de ea. Şi-a folosit doar mintea, nu trupul, ca să fie liberă. Dacă i-a fost greu? I-a fost. Câteodată atât de greu încât putea să devină un nimic. Important este că a răzbit. Are regrete? Oho! Şi încă câte. Rateuri le numeşte ea. Rateuri din belşug. Ce de regrete. Ce ar fi fost … dacă?

Femeia îşi aduce aminte de câteva lucruri nu prea grozave din viaţa ei. Pe care a stricat-o pe alocuri. Chiar şi ea. Nu a fost deajuns ce au făcut alţii.

Oare de ce oamenii îşi aduc tot timpul aminte de lucrurile rele din viaţa lor, dar mai rar de cele frumoase? Suntem sadici, ce-om avea? Sau doar pentru că suntem negativişti din fire?

Sau pentru că sunt multe necazuri pe lume. Mulţi, prea mulţi oameni nefericiţi şi necăjiţi. Şi puţini, prea puţini care să dorească să schimbe asta.

Femeia se gândi la mama ei. Ce viaţă: s-a născut undeva în Basarabia. Numai că la două ore după naştere mama ei a murit. Avea o mică avere acolo. I-a rămas doar o fotografie şi o icoană. Femeii i-a rămas gândul că nu şi-a cunoscut bunica maternă. Cum o fi fost? Apoi a venit războiul. S-au refugiat în Moldova. Mame vitrege, fraţi vitregi, morţi şi ei de timpuriu. Şi apoi o mamă vitregă mult mai tânără care a înţeles că tot ce are de făcut este să o bată. A scăpat când a venit în Bucureşti. La 16 ani. A găsit un loc de muncă într-o filatură de bumbac – unde a lucrat în trei schimburi cam 36 de ani. L-a cunoscut pe tatăl fetiţei ce avea să se nască. S-au căsătorit, evident, şi apoi au făcut un copil. O fetiţă. Femeia de acum. Fetiţa de atunci nu a vrut să se nască. O fi ştiut ea ceva. Mama s-a chinuit cam două zile; fetiţa s-a născut mai mult moartă şi invers decât fac copiii – aşa a rămas şi acum, nu face decât ce vrea, altfel decât toată lumea. Bunica paternă a avut grijă de fetiţă. Şi bunicul patern, dar el a murit prea devreme. Fetiţa de atunci şi femeia de acum o iubeşte pe această bunică. A fost atât de bună încât i-a rămas vie în suflet. Şi bunica a iubit-o pentru că i-a spus fetiţei: tu eşti mângâierea mea. Tatăl fetiţei a plecat într-o zi. Când ea avea cam cinci ani. Şi nu s-a mai întors. Mamei îi era greu. Atât de greu, încât cu timpul a început să aibă căderi nervoase. Fetiţa stătea mai mult singură. Nu prea avea voie la joacă că făcea tâmpenii: se urca pe garduri, în copaci. Într-o zi a căzut. A rămas cu colana vertebrală strâmbă. Dumnezeu le-a ajutat ca fetiţa să nu stea într-un scaun cu rotile. Femeia îşi aminteşte momentul căderii fetiţei. Şi câteva minute după. Câţiva ani s-au şters. Altă lovitură pentru mamă. Mamei îi era greu să se descurce singură. Trebuiau prea multe. Fetiţa mânca din când în când. Când avea. Dar a învăţat că asta nu contează. Că mâncarea strică oamenii. Fetiţa era la bunica când a venit o tânără mătuşă şi a întrebat ce caută asta aici, a venit să-mi mănânce mâncarea. Şi fetiţa s-a ascuns sub o masă. Apoi i-a dat ceva bunica de mâncare, după ce au plecat ceilalţi. De atunci mâncarea nu contează pentru ea. Contează doar amintirea ei, când stătea ascunsă sub masă, ca un câine fără stăpân. Acum, când este femeie îi ajunge o felie de pâine. Dacă atât are atât mănâncă. De aia îi place să-i hrănească pe ce care nu au. Pe cei săraci. Pe cei care au cu adevărat nevoie. Pe cei care nu au răzbit. De îmbrăcat … nici nu mai vorbim. Îi croşeta bunica câte o bluziţă, îi cosea câte o fustiţă. Când a mai crescut, fetiţa îşi făcea singură, din resturi sau din lucruri vechi. Fetiţa avea o singură pereche de pantofiori, negri, de lac, cu baretă. Femeia de acum îşi spune: ce folos, este o cârpă, nu contează. Nu mă face nici mai frumoasă, nici mai bună, nici mai deşteaptă. Nu îmi trebuiesc lucruri scumpe. Ce pot aia îmbrac. La şcoală mama nu avea timp să ajungă. Celelalte fetiţe aveau mame care veneau cu cadouri. Ea era fetiţa fără tată. Era rău pe atunci să provii din familii destrămate. Erai ca un fel de paria pentru societate. Ce tâmpenie. Ce înjosire. Într-o zi fetiţa a văzut pe cineva – o altă fetiţă – cum mânca un măr. Acea o altă fetiţă i-a spus că îi dă cotorul să îl mănânce dacă vrea. De atunci fetiţa nu mai poate mânca mere. Fetiţei îi era greu la şcoală. Niciodată nu avea „pacheţel”. Pentru că nu avea de unde să aibă. Când primea câţiva bănuţi, 15 sau 25 de bani, îi punea de-o parte. Îşi cumpăra cărţi de ei. Şi câte un cadou pentru mama ei. Ca să nu o mai bată atunci când se supăra din orice. O bătea aşa de rău că de multe ori nici nu mai putea ieşi din casă din cauza urmelor lăsate de umeraşele din lemn sau furtunul de la maşina de spălat. La început fetiţa plângea şi venea bunica să o scape. Fetiţa a învăţat apoi să nu mai plângă. Să suporte aşa. O durea doar sufletul, carnea nu mai conta. Femeia de acum nu suportă nici măcar o palmă de la cineva. Cine doar a încercat nu a mai contat pentru ea. Fetiţei îi era greu la lecţii. Nimeni nu a îndrumat-o în nici un fel. S-a descurcat cum a putut. În singurătatea ei, zi sau noapte, desena, citea, se gândea sau privea pe geam. Ore în şir. Se uita la fiecare om în parte şi încerca să îşi dea seama cum este. Le urmărea reacţiile, ochii, zâmbetul, supărările. Nimeni nu venea la ea la serbări. Spunea poezii sau cânta nimănui. Fetiţa făcea cele mai frumoase compuneri. Dar nu primea niciodată nota maximă. Pentru că din partea ei nu venea nimeni nicioadată la şcoală. Nu flori, nu cadouri. Fetiţa a aflat doar la 20 de ani că de Crăciun oamenii îşi fac cadouri. Nu că l-ar fi cunoscut pe moş gerilă. La ea nu venea. Fetiţa îl mai aştepta din când în când pe Moş Nicolae. A venit de vre-o două ori. Prima dată i-a adus nişte portocale. A doua oară i-a adus o bluză verde pe care o văzuse într-un magazin. Aşa se sfârşeşte copilăria. Între timp tatăl fetiţei era cu altă femeie, care avea o fetiţă, şi care, evident, avea de toate. Pe la 12 ani fetiţa nu a vrut să meargă la şcoală într-o zi. Cred că nu-şi făcu-se lecţiile şi avea extemporal. I-a fost frică şi a minţit. A spus că îi este rău. Dar nu îi era. Mama a simţit minciuna şi s-a gândit să o înveţe minte. A urcat-o în tramvai şi a dus-o la spital. Pe atunci fetiţa făcea scrimă. Din spital nu a mai plecat decât după două luni. După care nu a mai avut voie să facă sport deloc. Au operat-o imediat după internare. Iniţial un banal apendice. O banală operaţie, care trebuia să se termine repede. A durat trei ore. Toţi copiii plecau din spital, ea rămânea acolo. Două luni. În loc de patru zile. Mama plângând pe coridoare. Mama nu i-a spus nimic fetiţei. A aflat după ce a născut. Că nu trebuia să nască, că putea să moară. Că a fost suspectă de cancer, atunci la 12 ani. Atunci, după operaţie, mama fetiţei a cedat nervos. Internare două luni la spitalul de nebuni. Apoi tratament. La 13 ani fetiţa făcea deja mâncare, curăţenie în casă, spăla, călca. Şi porţiona medicamentele mamei, care din când în când mai încerca să se sinucidă. Fetiţa a înţeles. Nu s-a plâns. Nici nu avea cui. Era mama ei. Tot pe la 13 ani fetiţa a făcut o gripă, ca toată lumea de altfel. Doar că i-a fost atât de rău încât a trebuit să meargă la doctor. Verdictul a fost minunat: inima bolnavă, pentru totdeauna. Doar un an a rezistat fetiţa să facă injecţii. Erau atât de dureroase încât o oră nu mai putea să-şi mişte picioarele. Şi altele. Pe tata nu l-a mai văzut decât de patru ori. Nu a întrebat niciodată nimic. La tribunal, odată, a venit şi a spus că nu este sigur că fetiţa este copilul lui. Încă un cui în sufletul fetiţei. Ce mai conta. A venit timpul schimbărilor. Toţi copiii făceau meditaţii. Se pregăteau. Fetiţa nu avea bani de meditaţii. Noroc că desena. Ea ar fi vrut să cânte la pian. Săracii nu au voie să viseze. Aşa au spus la şcoală. Nu ai bani pentru aşa ceva. Şi totuşi a reuşit. Apoi şi-a distrus visul. A pierdut ceva ce nu se mai poate recupera: visul tinereţii. A crezut într-un bărbat. A născut şi a trebuit să muncească, mult. Şi mai mult. Marele regret nu a fost copilul, pe el l-a iubit de cum a început să crească în ea. Marele regret a fost că nu a continuat ce a început, să-şi îndeplinească visul. Şi timpul a trecut. Şi s-a dus ce trebuia. Ratare. Apoi coşmar. Apoi soare. Şi câte un nor. Sau mai mulţi. Ajunge. Pentru 17.155 de zile. Să vedem ce o mai fi.

(Dacă faceţi calcule, vedeţi că am uitat de anii bisecţi).

Anunțuri

Written by IsabelleLorelai

4 Martie 2008 la 10:07

Publicat în viata

Tagged with

2 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. viata…ni se da…destinul si el, pe ici pe colo ne facem ca intervenim…

    manole

    4 Martie 2008 at 10:53

  2. Dacă e musai, intervenim Meştere …
    Cu supape cu tot.

    isabellelorelai

    4 Martie 2008 at 20:49


Daca vrei sa spui ceva... Scrie aici

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: