IsabelleLorelai's Weblog

Blog amar. Si tacut

Posts Tagged ‘muzica

Născut în România. Despre George Enescu și muzica lui, cu penița înmuiată în lumină, eclipsă si rouă

with one comment

PajistePentruEnescu

Pajiste romaneasca – pentru Maestrul Enescu, care mult si-a mai dorit sa se intoarca acasa, la pamantul sau moldovenesc plin cu flori si iarba.

Ceea ce mi-ar place cu adevarat ar fi

sa stau culcat in iarba inalta de pe campiile Moldovei,

iar gâzele sa zumzaie in jurul meu…

George Enescu, 1881 – 1955

Diplomatul francez Charles de Saint-Aulaire (Contele de Saint-Aulaire), fost ambasador al Frantei in Romania in 1916-1920, scria: “Ca sa poti contura personalitatea polivalenta a lui George Enescu – acest creator singular – ai nevoie de putere, trebuie sa-ti inmoi penita in lumina, eclipsa si roua”. Ascultam parerea unor tineri, care, desi vorbeau frumos despre Enescu, credeau ca “este prea invechit cu Rapsodiile si folclorul – si ca este timpul pentru altii si altceva”. Toti cei care gandesc astfel – inclusiv cei care critica Festivalul Enescu ce sta sa inceapa – ar trebui sa remarce ca muzica lui Enescu nu se aude in spatiul public decat foarte rar si se rezuma la cateva compozitii, desi avem o bogatie de lucrari si artisti admirabili. In plus, ar trebui si sa se intoarca cu gandul in timp, sa revada contextul in care mizica lui Enescu a fost creata si ce a reprezentat pentru Romania si pentru Europa la sfarsit de secol XIX compozitia sa. Nu vreti Rapsodii, ascultati altceva de Enescu, ca aveti de unde.

Ma gandeam – cum ar fi daca in metrou sau in autobuz, la o ora de varf, cand oamenii vin de la munca, obositi si tracasati, ar asculta Serenade Lontaine, compusa de Enescu la 22 de ani, in superba interpretare de mai jos. Cum s-ar simti oamenii dupa ce ar asculta aceasta minunatie? Cred ca bine.

Serenade Lointaine (Aubade Lointaine/Serenada tarzie) pentru pian, vioara si violoncel. Este minunata, parca este muzica de film – a fost compusa de Enescu in 1903, pentru aniversarea casatoriei Regelui Carol I si a Reginei Elisabeta. Interpreteaza: Ilinca Dumitrescu, pian; Sherban Lupu, vioara; Marin Cazacu, violoncel:

In 1908, la „Theatre des Arts” din Paris avea loc Festivalul dedicat lucrarilor lui Enescu. Au fost interpretate in prima auditie, pe 19 decembrie 1908, cele „7 Cantece pe versuri de Clement Marot, op.15”. In 1943, Enescu inregistra „Sept chansons de Clement Marot, op. 15”. In 1951 Enescu realiza la BBC o noua inregistrare „7 Songs on lyrics by Clement Marot, op. 15” (Enescu la pian, interpreta Sophie Wyss).

Languir me fais”. La pian: George Enescu. Tenor: Constantin Stroescu. Inregistrare din 1943:

Iar pentru dimineata, cand oamenii pleaca la munca, adormiti si fara chef:

Aubade (Serenada) in C major Op. 37 pentru vioara, viola si violoncel compusa de Enescu cand avea 18 ani, in 1899. O bijuterie prea putin cunoscuta, compusa de George Enescu in perioada in care se afla in munti, la Caselul Peles din Sinaia. Interpreteaza: Vlad Stanculeasa, vioara; Ettore Causa, viola; Pablo de Naveran, violoncel:

Balada pentru vioara si pian, compusa de George Enescu in 1895, cand avea 14 ani. Interpreteaza Sherban Lupu la vioara si Ilinca Dumitrescu la pian:

Imn Jubiliar 1906 (“jubilar”) de George Enescu – o compozitie interzisa de comunisti in Romania. O lucrare unica pentru fanfara (sau orchestra de suflatori), harpa si cor barbatesc “cu cuvinte” – se remarca in final corul barbatesc si puternice lovituri de tobe, reprezentand simbolic salvele de tun, precum si urale. George Enescu a compus Imnul Jubiliar in 1906, pe care l-a dedicat Regelui Carol I in acelasi an, cu prilejul implinirii a 40 de ani de domnie – Carol I, cel cu coroana din otel, confectionata din teava de tun turcesc capturat la Plevna, in Razboiul de Independenta. Este singura compozitie a lui Enescu pentru orchestra de suflatori. Corul barbatesc apare in finalul lucrarii – care prezinta influente ale muzicii traditionale romanesti. Pe 10 mai 1866, Carol I intra in Bucuresti, ca domn constitutional al Romaniei, iar pe 14 mai 1881 era proclamat rege. Carol I a domnit 48 de ani. A murit in 1914 (in videoclipul de mai jos apare o greseala, este incurcat Carol I cu Ferdinand). “Imnul Jubiliar 1906” de George Enescu in interpretarea Orchestrei Reprezentative a Armatei Romaniei:

O alta lucrare pentru de suflatori este “Dixtuorul pentru Instrumente de suflat” Op. 14, tot din 1906 – flaut, oboi, corn englez, clarinet, fagot, corn – din trei parti: Doucement mouvemente; Moderement; Allegrement, mais pas trop vif. Este cunoscuta in inregistrari ca “Dixtuor for Wind Instruments, op. 14” sau “Decet for Winds”. O alta lucrare partial pentru fanfara este “Cantata Bordeaux” din 1908 (Cantate pour la pose de la premiere pierre du pont a transbordeur de Bordeaux) pe versuri de Albert Bureau, pentru fanfara militara, doua harpe, orchestra de coarde, violoncel solo, bariton solo si tobe (“tunuri”).

GeorgeEnescu1Violonist1923

George Enescu ne-a lasat peste 200 de lucrari: simfonii, suite simfonice, sonate pentru vioara, violoncel si pian, cvartete pentru coarde, lucrari de camera, cantate, melodii, o opera – si inca 23 de lucrari, doar fragmente. In documente este consemnata si Humoresca, compusa de Enescu in 1911 pentru Festivalul International de Arte de la Norwich, Marea Britanie, la cererea dirijorului Henry J. Wood, care a si dirijat lucrarea, dar nu se mai gaseste partitura (in 2011 inca nu se gasise). Compozitiile lui Enescu:

1886, la 5 ani: Opera pentru vioara si pian “Pamant romanesc”/“Tara romaneasca”; 1887, la 6 ani: “Vals” pentru pian, “Hora Sinaia”, “Revedere” pe versuri de Mihai Eminescu si “Fantasie mica”; 1889, la 8 ani: “Piece d’eglise” pentru pian (Mica bucatica bisericeasca/Piesa religioasa in Sol major pentru pian); 1891, la 10 ani: “Legende” pentru vioara si pian; 1891-1894, intre 10 si 13 ani: Trei uverturi pentru orchestra; 1893, la 12 ani: “Rondo si variatiuni” pentru pian; 1893, la 12 ani: Cvartet pentru pian (fragment); 1894, la 13 ani: Sonata pentru orchestra; 1894, la 13 ani: “Balada” pentru pian; 1894, la 13 ani: “Introducere”, “Adagio” si “Allegro” pentru pian; 1894, la 13 ani: “Sonata” pentru pian; 1894-1895, la 13 ani: “Polca” pentru pian; 1894-1895, la 13 ani: “Sonatina” pentru pian la patru maini; 1894-1895, la 13 ani: “Romanta” pentru pian la patru maini; 1894-1897, de la 13 la 16 ani: Poema Romana, Suita simfonica pentru orchestra si cor masculin “fara cuvinte” Op. 1 dedicata Reginei Elisabeta a Romaniei (Respectueux homage a Sa Majeste la Reine de Roumanie); 1894-1897, de la 13 la 16 ani: Sonata nr.1 pentru pian si vioara in Re major Op. 2, in 3 parti (Allegro vivo, Quasi adagio, Allegro); 1894-1897, de la 13 la 16 ani: Suita nr.1 pentru pian in stil vechi in Sol minor Op. 3 in 4 parti (Prelude, Fugue, Adagio, Finale); 1894, la 13 ani: Cvartet pentru patru viori; 1894, la 13 ani: Suita de variatiuni pentru doua viori; 1894, la 13 ani: Cvartet pentru coarde in Do major (fragment); 1894, la 13 ani: Cvartet pentru coarde in Re minor (fragment); 1895, la 14 ani: Balada pentru vioara si orchestra/Balada pentru vioara si pian; 1895, la 14 ani: Studiu de simfonie nr.1 in Re minor; 1895, la 14 ani: Studiu de simfonie nr.2 in Fa major; 1895, la 14 ani: Uvertura tragica; 1895, la 14 ani: “Tarantelle” pentru vioara si pian; 1895, la 14 ani: Sonata pentru vioara; 1895, la 14 ani: “Vision de Saul” cantata; 1895-1896, la 14 ani: “Fuga” pentru pian in patru parti pe un subiect original; 1895, la 14 ani: Cantata “Ahasverus” (fragment); 1896, la 15 ani: Fantezie pentru pian si orchestra; 1896, la 15 ani: Studiu de simfonie nr.3 in Fa major; 1896, la 15 ani: Andantino dintr-o suita orchestrala; 1896, la 15 ani: Uvertura triumfala; 1896, la 15 ani: Cvintet pentru pian; 1896, la 15 ani: “Preludiu” pentru pian; 1896, la 15 ani: “Scherzo” pentru pian; 1896, la 15 ani: Concert pentru vioara in La minor (fragment); 1896, la 15 ani: Concert pentru coarde (fragment); 1896, la 15 ani: Doua suite romanesti pentru orchestra (fragment); 1897, la 16 ani: Trio pentru pian in Sol minor; 1897, la 16 ani: “Nocturna” si “Saltarello” pentru violoncel; 1897, la 16 ani: “La fileuse” pentru pian; 1897-1898, la 16 ani: Cantec “Si j’etais Dieu” pe versuri de S.Prudhomme; 1897, la 16 ani: Cvartet pentru coarde (fragment); 1897, la 16 ani: “Barcarola” pentru pian (fragment); 1898, la 17 ani: Sonata pentru violoncel nr.1 in Fa minor Op. 26; 1898, la 17 ani: Variatiuni pentru doua piane pe o tema originala in La bemol major Op. 5 (dedicatie pentru Edouard Risler si Alfred Cortot); 1898, la 17 ani: Trei melodii pentru bas si pian Op. 4 pe versurile poemelor Deșertul de Jules Lemaitre, Galopul si Suspin de Sully Prudhomme; 1898, la 17 ani: Studiu de simfonie nr.4 in Mi bemol major; 1898, la 17 ani: Preludiu pentru doua piane, vioara si violoncel; 1898, la 17 ani: “Regrets” pentru pian; 1898, la 17 ani: “Impromptu” pentru pian; 1898, la 17 ani: “Suita” pentru pian la patru maini; 1898, la 17 ani: “Moderement” pentru pian; 1898, la 17 ani: “L’Aurore” cantata; 1898, la 17 ani: Cantece pe versuri de Carmen Sylva (Regina Elisabeta a Romaniei): Sphinx; Der Blaser, Zaghaft, Armes Magdlein, Der Schmetterlingskuss, Reue, Schlaflos, Junge Schmerzen – pentru mezzo-soprana, bas si pian; 1898, la 17 ani: Cantec “Pensee Perdue” pe versuri de Prudhomme; 1898, la 17 ani: Cantec “Wustenbild” pe versuri de Roderich; 1898, la 17 ani: Cantec “Chant indou” pe versuri de Rolland; 1898, la 17 ani: Cantec a cappella “Waldegesang” pentru cor mixt; 1898, la 17 ani: Octet pentru coarde in Re minor (fragment); 1898, la 17 ani: “Moderato” pentru vioara si pian in Fa minor (fragment); 1898, la 17 ani: Concert pentru pian in Re minor (fragment); 1898, la 17 ani: Concert pentru pian in Mi minor (fragment); 1899, la 18 ani: Sonata pentru vioara nr.2 in Fa minor Op. 6, in 3 parti Assez mouvemente, Tranquilement, Vif; 1899, la 18 ani: Patru divertismente pentru orchestra; 1899, la 18 ani: Trio pentru doua viori si violoncel; 1899, la 18 ani: “Aubade” (Serenada) trio pentru vioara, viola si violoncel; 1899, la 18 ani: “Serenada in surdina” pentru vioara si violoncel; 1899, la 18 ani: “Allemande” pentru pian; 1899, la 18 ani: Cantec “Quarantine” pe versuri proprii; 1899, la 18 ani: Cantec “Dedicace”; 1899, la 18 ani: Cantece pe versuri de Carmen Sylva (Regina Elisabeta a Romaniei): Maurerlied, Konigshusarenlied, Souhait; – inca 13 lucrari (5 cvartete de coarde, 8 cantate) compuse pana in 1899, din copilarie/adolescenta, au ramas neterminate -; 1900: Octetul pentru coarde in Do major Op. 7, pentru 4 viori, 2 viole si 2 violoncele in 4 parti cu pauza – Tres modere, Meme temps / pause/ Tres fougueux-moins vite-1er movement-moins vite-Lentement-Plus anime, Mouvement de valse bien rythmee (dedicata lui Andre Gedalge); 1900: “Andante religioso” pentru doua violoncele si orga; 1900: “Pastorala, menuet trist si nocturna” pentru vioara si pian la patru maini; 1900: Septet de suflatori si pian (flaut, oboi, corn englez, clarinet, fagot si corn); 1900: Impromptu pentru pian; 1900: Cantec “De ziua ta”; 1900: Cantec pentru bariton, cor si orchestra “Die nachtliche Hershau” pe versuri de Zedlitz; 1900: Cantec a cappella pentru cor mixt “Plugarul” pe versuri de Radulescu-Niger; 1900: “Suita orientala” pentru orchestra (nefinalizata); 1900, 1903, 1904, 1907: Cantece pe versuri de Carmen Sylva (Regina Elisabeta a Romaniei): Mittagslauten, Regen, Die Kirschen pentru soprano, baritone, violoncel si pian, Entsagen; 1901: Simfonia concertanta in Si minor pentru violoncel si orchestra Op. 8; 1901: Rapsodia Romana nr.1 in La Major Op. 11 (dedicata lui B. Croce-Spinelli); 1901: Cantec pentru voce, violoncel si pian “Prinz Waldvogelsgesang”; 1901: Cantec “Ein Sonnenblick”; 1902: Rapsodia Romana nr.2 in Re Major Op. 11; 1902: Intermezzo nr.1 pentru coarde Op.12; 1902: Cantec “De la flute au cor” pe versuri de Gregh; 1903: Suita orchestrala nr.1 in Do major Op. 9; 1903: Intermezzo nr.2 pentru coarde Op.12; 1903: Suita pentru pian nr.2 in Re major Op. 10 in patru parti Toccata, Sarabanda, Pavana, Bourree (Toccata era compusa din 1900); 1903: “Serenade lointaine” pentru vioara, violoncel si pian (la aniversarea casatoriei familiei regale); 1903: “Impromptu concertant” in Sol bemol major pentru vioara si pian; 1903: Preludiu si Fuga pentru pian; 1904: “Cantabile si Presto” pentru flaut si pian (dedicata lui Paul Taffanel); 1904: “Allegro de concert” pentru harpa cromatica; 1904: Cantec pentru cor, pian si orga “Oda” pe versuri de Ion Soricu; 1905: Simfonia nr.1 in Mi bemol major Op. 13 in 3 parti Assez vif et rythme, Lent, Vif et vigoureux (dedicata lui Alfredo Casella); 1905: Cantec “Silence” pentru voce si pian pe versuri de A.V.Samain (dedicata domnisoarei Victoire Pride); 1905: Cantec pentru bariton, viola si violoncel “Doina” pe versuri de Vasile Alecsandri; 1906: Dixtour pentru instrumente de suflat in Re major Op. 14 (Decet for Winds) in 3 parti Doucement mouvemente; Moderement; Allegrement, mais pas trop vif; 1906: “Konzertstuck” pentru viola si pian (dedicata lui Theophile Laforge); 1906: “Legende” pentru trompeta si pian (dedicata lui Merri Franquin); 1906: “Au soir”, Poem pentru patru trompete; 1906: “Imn Jubilar” (imnul jubiliar 40 de ani de domnie pentru Carol I) pentru fanfara militara, cor barbatesc si harpa; 1906: Cvartet pentru coarde in Do major (nefinalizata); 1907: “Nocturna” pentru pian; 1907-1908: 7 (sapte) melodii pentru tenor si pian pe poeme de Clement Marot Op 15 (Estrene a Anne, Languir me fais, Aux damoyselles paresseuses d’escrire a leurs amys, Estrene de la rose, Present de couleur blanche, Changeons propos c’est trop chante d’amours, Du conflict en douleur); 1908: “Cantata Bordeaux” (Cantate pour la pose de la premiere pierre du pont a transbordeur de Bordeaux) pe versuri de Albert Bureau, pentru fanfara militara, doua harpe, orchestra de coarde, violoncel solo, bariton solo si tobe (“tunuri”); 1908: Cantec “Morgengebet”; 1909: Cvartetul pentru pian nr.1 in Re major Op. 16; 1909: “Aria” si “Scherzino” pentru vioara, viola, violoncel, contrabas si pian; 1910-1915: „Sarabande” pentru vioara solo; 1910-1931: Oedipe, opera, tragedie lirica in patru acte Op. 23 (prima reprezentatie in 1936); 1911: “Suite chatelaine” pentru orchestra (finalizata de Remus Georgescu); 1911: Sonata pentru vioara in La minor (nefinalizata); 1911: “Humoresca” pentru Festivalul International de Arte de la Norwich, Marea Britanie, la cererea dirijorului Henry J. Wood; 1912: Sonata pentru pian (nefinalizata); 1913-1916: Suita pentru pian nr.3 Op. 18 “Pieces impromtues” – 7 piese: Melodie, Voix de la Steppe, Mazurk Melancolique, Burlesque, Appassionato, Choral, Carillon Nocturne; 1914: Simfonia nr.2 in La major Op. 17; 1915: Suita orchestrala nr.2 in Do major Op. 20; 1915-1916: Trei melodii pe poeme de Fernard Gregh Op. 19; 1916: Trio pentru pian in La minor; 1916: Cantec pentru soprana, tenor, bariton, cor si orchestra “Strigoii” pe versuri de Mihai Eminescu (finalizata de Cornel Taranu); 1917: “Hora unirei” pentru vioara si pian; 1917: Cantec “Eu ma duc, codrul ramane”; 1917: Simfonia in Fa minor pentru orchestra, cor si bariton cu versetul Psalmului 86 (nefinalizata); 1918: Simfonia nr.3 in Do major pentru orchestra si cor Op. 21; 1920: Cvartetul pentru coarde nr.1 in Mi bemol major Op. 22, doua viori, o viola si un violoncel; 1922: Hommage Musical a Gabriel Faure pentru pian – “Piece pour le piano sur le nom de Faure” (dedicata lui Gabriel Faure); 1923: Poem simfonic “Isis” (finalizata de Pascal Bentoiu); 1926: Sonata pentru pian nr.1 in Fa diez minor Op. 24; 1926: Sonata pentru vioara nr.3 in caracter popular romanesc in La minor Op. 25 (in memoria lui Franz Kneisel); 1928: Capriciu romanesc pentru vioara si orchestra (finalizata de Cornel Taranu); 1931: “Nuages d’automne sur les forets” prima parte din Poemul simfonic “Voix de la nature”; 1931-1936: Nocturne “Villa d’Avrayen” pentru cvintet de pian; 1931-1936: “Allegro” pentru orchestra de camera; 1932: Simfonia concertanta pentru vioara si orchestra in Do major (nefinalizata); 1935: Sonata pentru pian nr.3 in Re major Op. 24; 1934: Simfonia nr.4 (finalizata de Pascal Bentoiu); 1935: Sonata pentru violoncel nr.2 in Do major Op. 26 (dedicata lui Pablo Casals); 1937-1938: “Sateasca” (“Villageoise”) Suita orchestrala nr.3 in Re major Op. 27 in 5 parti, Reinnoirea campeneasca (1); Strengari zburdand in aer liber (2); Casa veche a copilariei in asfintit / Pastor / Pasari calatoare si corbi / Clopote de seara (3); Parau sub luna (4); Dansuri taranesti (5), compusa la solicitarea Filarmonicii din New York; a dirijat-o in 1939 in America si apoi la Bucuresti; 1939: Poem simfonic “Voix de la nature” (nefinalizata); 1940: Cvintetul pentru pian in La minor Op. 29; 1940: “Impresii din copilarie” (Impression d’Enfance) pentru vioara si pian Op. 28 (in memoria lui Eduard Caudella) – Lautarul (Menetrier / Fiddler), Batranul cersetor (Vieux mendiant / Old Beggar), Paraias in fundul gradinii (Ruisselet au fond du jardin / Brook at the bottom of the Garden), Pasarea din colivie si cucul din perete (L’Oiseau en cage et le coucou au mur / The Caged Bird and the Cuckoo Clock on the Wall), Cantec de leagan (Chanson pour bercer / Lullaby), Greierasul (Grillon / Cricket), Luna din fereastra (Lune a travers les vitres / Moonlight Through the Windows), Vantul din horn (Vent dans la cheminee / Wind in the Chimney), Furtuna de afara, in noapte (Tepete au-dehors, dans la nuit / The Storm Outside at Night), Rasarit de soare (Lever de soleil / Sunrise); 1941: Simfonia nr.5 cu tenor si cor feminin in Re major (finalizata de Pascal Bentoiu); 1942: Trio pentru pian (finalizata de Pascal Bentoiu); 1943-1944: Cvartetul pentru pian nr.2 in Re minor Op. 30; 1946: Cantec a cappella pentru cor “Liniste!” pe versuri de Stamatiad (nefinalizata); 1948: Uvertura de concert pe o tema cu caracter popular romanesc in La major Op. 32; 1951: Cvartetul pentru coarde nr.2 in Sol major Op. 22, pentru doua viori, o viola si un violoncel (dedicat doamnei Elisabeth Schurtleff Coolidge); 1954: Poem simfonic in Sol major Op. 31 pentru tenor, cor si orchestra “Vox maris”; 1954: Simfonia de camera pentru 12 instrumente Op. 33. George Enescu a compus pana in 1954, cand s-a imbolnavit grav, murind in 1955.

Cantabile si Presto pentru flaut si pian, din 1904. A fost dedicata de Enescu lui Claude-Paul Taffanel, profesor de flaut la Conservatorul din Paris, fondatorul scolii franceze de flaut, cel care a „remodelat” acest instrument muzical. Interpreteaza: Sir James Galway la flaut (pe care il cunoastem din interpretarea muzicii din „The Lord of the Rings”); Phillip Moll, pian:

Ascultand “Legende”, lucrarea solo pentru trompeta si pian, compusa de George Enescu in 1906, in interpretarea lui Maurice Andre la trompeta si Jean Hubeau, la pian, am avut senzatia ca ascult o lucrare moderna de jazz. Puteam sa jur ca cineva a compus lucrarea pentru Enescu, nu invers. George Enescu a dedicat “Legende” profesorului Franquin, iar lucrarea reflecta amprenta stilului impresionist lasata asupra tanarului student Enescu, de catre profesorii sai, Jules Massenet si Gabriel Faure. Prof. Merri Jean Baptiste Franquin a fost profesor de trompeta, corn si flugelhorn la Conservatorul din Paris si inventator al trompetei cu 3 pistoane, autor al cartii “Metoda completa pentru trompeta moderna”. Dupa ce a absolvit Conservatorul din Paris, George Enescu a colaborat cu prof. Franquin. “Legende” pentru trompeta a lui Enescu este considerata in lume ca cel mai important pas in evolutia interpretarii la trompeta, de la un instrument limitat si arhaic la unul cromatic si solistic. Mai pe romaneste: George Enescu a demonstrat la aceea vreme, prin aceasta lucrare, ca trompeta putea fi solista, ca si vioara, pianul sau violoncelul. 1906 “Enesco’s Legende” cu Alison Balsom – “Best female artist” in 2009 si 2011, in “The Classic BRIT Awards” –  explica si apoi interpreteaza:

Necunoscutul Enescu

In 2012 a aparut CD-ul intitulat „The Unknown Enescu”, volumul unu, continand 13 lucrari de muzica de camera ale lui George Enescu de la sfarsitul secolului XIX si inceputul lui XX (muzicienii au luat partiturile de la Muzeul George Enescu). Inregistrarea, din 2005, a fost facuta la Bucuresti si la Universitatea din Ilinois. Interpreteaza: violonistul Sherban Lupu; Masumi Per Rostad, viola; Marin Cazacu, violoncel; Dmitry Kouzov, violoncel; Ian Hobson, pian; Ilinca Dumitrescu, pian; Samir Golesco, pian si „Enescu Ensemble of the University of Ilinois”, Conductor Sherban Lupu. Aubade (1899); Pastorale, Menuet triste et Nocturne (1900); Sarabande (1910-1915); Serenade Lointaine (1903); Andantino malinconico (1951); Prelude and Gavotte (1898); Airs dans le genre roumain (1926 – Arii in stil popular romanesc); Legende pour violin et piano (1891); Serenade en sourdine (1915-1920); Fantaisie concertante (1932); Nocturne „Villa d’Avrayen” (1931-1936); Hora Unirei (1917); Aria and Scherzino (1898-1908). Stuart Millsom: „Discul este format din muzica de camera din cea mai pura, de cea mai naturala calitate lirica pe care ti-o poti imagina. Este o muzica pentru momente de liniste. Enescu ne-a oferit sunete care par invaluite in timpul verii sau in lumina de toamna. Colectia este o revelatie”.

NecunoscutulEnescu

George Enescu: „Perfectiunea, care ii pasioneaza atat de mult pe oameni, nu ma intereseaza. Ceea ce conteaza in arta este sa vibrezi tu insuti si sa-i faci si pe altii sa vibreze”.

Suita pentru pian Nr. 2 Op. 10 de George Enescu, compusa in 1903, are o poveste. In februarie 1903, la Paris, era organizat un concurs de compozitie cu zece categorii diferite, care o includea si pe cea de compozitii pentru pian. Juriul, care era format din Claude Debussy, Vincent d’Indy, Gabriel Pierne si Alfred Cortot, i-a solicitat lui George Enescu sa compuna o suita pentru pian. Enescu avea compusa inca din 1900 „Toccata”, iar pana in vara a compus „Sarabande”, „Pavane” si „Bourree”. George Enescu s-a prezentat la concurs cu Suita pentru pian Nr. 2 Op. 10 formata din cele patru piese, castigand premiul I la sectiunea compozitie pentru pian, dar si „Prix Pleyel”, un pian mare de concert Pleyel, recompensa pentru cea mai buna compozitie din concurs. Enescu nu este prea usor de interpretat. La Enescu nu tine totul de tehnica (perfectiune) ci si de o sensibilitate anume, pentru ca Enescu era un om sensibil, care iubea oamenii si natura, iubea iarba, pomii, pamantul, iubea cateii. Am ascultat multe interpretari de pian iar unele mi s-au parut putin cam violente pentru un Enescu sensibil. Luiza Borac se apropie cel mai bine prin interpretare de Enescu. Suita pentru pian Nr. 2 Op. 10 de George Enescu – Toccata, Sarabande, Pavane si Bourree – interpretata de pianista Luiza Borac:

Pianista Luiza Borac, nascuta in Ramnicu Valcea, cu studii la Universitatea de Muzica Bucuresti (clasa Gabriel Amiras), stabilita in Germania (Hamburg), a castigat premiul „BBC Music Award” Londra pentru inregistrarile cu sonatele enesciene si alte lucrari de pian, realizate in 2006 la casa de discuri „Avie” – Dublul Album George Enescu. Din 1.500 de inregistrari participante la concurs, juriul de specialitate BBC, compus din personalitati din lumea criticii muzicale internationale, a selectionat 3, pe care le-a prezentat publicului pe internet, spre votare. Inregistrarile Luizei Borac au castigat cu peste 40.000 de voturi ale publicului meloman, in concordanta cu preferinta juriului. „Avie Records”: „Luiza’s completion of her Enescu series for AVIE established her as the supreme Enescu pianist of our time”. 

Daca Sherban Lupu, profesor de vioara la Universitatea Ilinois si director artistic al Societatii George Enescu in SUA, este ambasadorul viorii lui Enescu in SUA, iar Luiza Borac este ambasador al pianului lui Enescu in Europa, ambasador al simfoniilor lui Enescu in Europa este finlandezul Hannu Lintu. Hannu Lintu este director artistic al Orchestrei Filarmonice din Tampere si sef al Orchestrei Radio Finlandeze. Si un mare pasionat de Enescu, dorind sa fie recunoscuta mondial universalitatea muzicii compuse de Enescu. Der Spiegel, 2012: „Hannu Lintu este un ambasador al lui Enescu, un maestru deseori subestimat”. Hannu Lintu contribuie la pastrarea si promovarea mostenirii enesciene”. Hannu Lintu a inregistrat in 2012 primul album la casa de discuri „Ondine” cu Simfonia Nr. 2 si Simfonia de Camera de George Enescu. Specialisti in domeniu, precum Klassik.com, au rasplatit valoarea repertoriala a operei lui Enescu inregistrata de Lintu cu 5 stele si au salutat cordial „redescoperirea acestui neobisnuit al muzicii concertante europene”. Blair Sanderson: „Raritatea inregistrarilor multora din compozitiile lui Enescu impiedica popularitatea acestora la nivel mondial. Constributia lui Hannu Lintu este foarte importanta in acest context, mai ales ca interpretarea clara si convingatoare a Orchestrei Filarmonice din Tampere are potentialul de a consacra aceste piese si in afara Romaniei” – Ghidul de Muzica online „Allmusic”.

De multe ori ma intreb daca toti ascultatorii stiu la ce varsta a debutat Enescu in calitate de compozitor. Sa reamintesc anul nasterii: 1881, 19 august. A inceput sa cante la 4 ani si sa compuna la 5 ani. George Enescu avea deja schitate 3 simfonii in 1894, cand avea 13 ani – printre care si Poema Romana, inspirata de muzica doinitorilor din Liveni si a lautarilor din Cracalia. Balada pentru vioara si orchestra/pian a fost compusa de Enescu in 1895, cand avea 14 ani. La 16 ani, in 1897, definitiva 4 simfonii. George Enescu a creat muzica viitorului, inspirata din trecutul Romaniei, in prezentul timpurilor sale. Ca sa intelegi creatia artistului Enescu trebuie mai intai sa cunosti timpurile pe care le-a trait. Sa il cunosti ca om, sa ii cunosti viata. Sa il cunosti pe copilul genial Enescu. Sa cunosti viata ca de film a omului Enescu. Si sa iti aduci aminte prin ce a trecut cultura acestei tari, ca sa iti dai seama de imensa realizare a culturii romanesti din anul 1897 cu ajutorul genialului copil de 16 ani, pe numele sau George Enescu.

Marii voievozi romani dispareau dupa 1714 si in Tarile Romane incepea epoca de mare glorie politica si culturala a domniei turco-fanariotilor, izolarea politica, economica si culturala (care a durat pana in 1821). Transilvania era sub ocupatia habsburgica, urma randul Banatului si Olteniei, din perioada 1719-1738. Nici fanariotii si nici autoritatea imperiala nu agreau activitatea culturala pe teritoriul Romaniei, creatiile originale fiind considerate periculoase. In 1727, tatarii dadeau foc Mitropoliei din Iasi, arzand manuscrisele si cartile religioase. In 1737, turcii pradau Targovistea si ardeau cartile din biblioteca bisericii. In Transilvania anului 1761 incepea prigoana romanilor de catre iezuitii maghiari. Bisericile din lemn erau distruse prin foc de austrieci si se destrama traditia ardeleana a muzicii de strana. Cum in secolele XVII, XVIII si XIX nu exista o unitate statala – Tarile Romane aflandu-se la confluenta a trei imperii care reuseau sa influenteze puternic cultura, tot asa s-a intamplat si cu muzica. Guvernantii vechilor Principate Romane introdusesera influentele grecesti si mai ales turcesti, muzica de salon din Austria, Ungaria, Germania si Franta. Lautarii autohtoni au deformat si ei folclorul, cu influentele orientale, romante rusesti, cantece frantuzesti, cu polci, mazurci etc – nu ca nu ar fi frumoase, dar folclorul nu mai era romanesc, ci un melanj. Renasterea spirituala din Tarile Romane din secolele XVIII si XIX este datorata in primul rand inaltilor clerici, in timp ce spiritul culturii europene apusene era inabusit de cel laic inca din secolul XVII (veacul iluminismului ateu). Transilvania din a doua jumatate a secolului XVIII se remarca prin Scoala Ardeleana, devenind un centru cultural puternic, iar Moldova prin Miscarea de Renastere Ortodoxa, cunoscuta ca “Paisianism” – un curent de Isihasm Romanesc (lucrarea tainica de curatire de patimi a crestinilor ortodocsi, prin repetarea rugaciunii lui Iisus si dorinta de liniste interioara; in ultimele decenii ale secolului XVIII si in secolul XIX, ucenicii lui Paisie au raspandit Isihasmul in Tarile Romane si in peste 100 de manastiri din Rusia, Ucraina si Bulgaria). In 1745, Petru Velicicovschi, cunoscut ca Paisie (Sfantul Cuvios Paisie de la Neamt din 1992), de origine ucraineana, se muta in Moldova, la Schitul Traisteni. Paisie absolvise Academia Teologica din Kiev, intemeiata de Mitropolitul moldovean Petru Movila. In 1746, Paisie a plecat la Muntele Athos iar in 1763, impreuna cu un grup de calugari romani, ucrainieni, bulgari si rusi, se aseza la Manastirea Dragomirna. In 1775, nordul Bucovinei intra in posesia austriecilor iar Paisie se muta la Manastirea Secu si apoi la Neamt, unde a indrumat traducerea scrierilor patristice din greaca in limba romana (Filocalia) care se traducea apoi in slavona. Cultura romaneasca de secol XVIII (literatura si istorie) era reprezentata de Principele Dimitrie Cantemir, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Ion Neculce, Petru Maior, Gheorghe Sincai, Ion Budai Deleanu, Samuil Micu. Scrierile religioase ocupau un loc important, prin introducerea limbii romane in biserica. Se infiinteaza la Bucuresti si Iasi “Academia Domneasca”, in care se cultivau si datinile populare. Singura cultura muzicala care a ramas in aceasta perioada perfect unitara in Tarile Romane a fost cea a folclorului taranesc, cu doine, balade, hore, jocuri si obiceiuri. Multi compozitori romani, cu studii la Paris, au incercat sa readuca muzica romaneasca culta in matca nationala, insa muzica occidentala, in special cea din Franta, Germania sau din Austria si Ungaria, era preferata.

Pana cand a aparut un pusti de 16 ani, George Enescu, student la Conservatorul din Paris. A compus Poema Romana in 1897 si cu aceasta creatie muzica romaneasca isi gasea in sfarsit un loc in cultura universala, la sfarsit de secol XIX – existenta unei noi culturi europene cu specific propriu, romanesc, care urma sa influenteze, la randul sau, muzica europeana. Pablo Casals il numea mai tarziu pe Enescu “acest geniu al muzicii moderne”. Apoi au urmat cele doua Rapsodii Romane, in 1901 si 1902. Au avut un succes atat de mare, fiind preluate de mai toate marile orchestre ale lumii, incat au ramas in constiinta universala ca cele mai cunoscute compozitii Enescu. Pe cat a fost succesul de mare, pe atat a fost si supararea lui Enescu: aproape nimeni nu mai vedea celelalte compozitii.

Am observat ca majoritatea compozitiilor lui Enescu sunt prezentate in spatiul public insotite de fotografii de la maturitate, nimeni nu se mai uita la anul in care au fost compuse, pentru a se vedea varsta de 10, 14, 16 sau 18 de ani la care Enescu le-a creat. Nimeni nu se mai gandeste ca Enescu s-a nascut in 1881, pe cand nu existau mijloace de inregistrare, memoria de copil a lui Enescu era cea care retinea tot, ca un computer. De multe ori este chiar amuzant sa vezi cum multi oameni, in floarea varstei, se strang si intorc pe toate fetele compozitii ale copilului sau adolescentului Enescu, copilul minune al Romaniei care, la 12 ani debuta ca violonist la Viena, la 16 ani debuta ca si compozitor la Paris, la 16 ani, dadea lectii de muzica prin Paris. George Enescu poate parea “invechit” in ochii celor care inca nu l-au descoperit in totalitate (si, poate, unii se jeneaza cu folclorul romanesc, sa nu cumva sa fie considerati “tarani”).

George Enescu a fost numit lautar de anumiti membri ai familiei sotiei sale, desi era unul dintre cei mai mari compozitori, violonisti, pianisti, dirijori si profesori ai timpului sau – aici nu comentez, a fost alegerea Maestrului – insa in epoca sa, doar trei violonisti erau considerati ca cei mai mari in Europa: austriacul Fritz Kreisler, francezul Jacques Thibaud si romanul George Enescu. Marele pianist polonez Arthur Rubinstein spunea ca George Enescu a fost un pianist mai bun decat el. George Enescu era apreciat si invitat de toate orchestrele mari din lume pentru a dirija, apreciind metoda sa pedagogica. George Enescu a fost un profesor exceptional, a predat in cele mai mari universitati ale lumii. Asa ca nu am intelegere pentru cei care il numesc, in zilele noastre, scripcar sau lautar. Sper ca George Enescu sa fie inteles. Ca om si muzician. Sa nu-i mai fie jignita memoria si creatia. George Enescu a fost numit muzician de neinteles de catre cei care nu ii agreaza compozitiile moderne, desi este primul compozitor roman care a introdus o noua si originala tehnica in muzica. Enescu a fost numit folclorist, desi este primul compozitor care a modernizat muzica romaneasca, prin stilizarea folclorului autentic.

Probabil ca la fel au fost numiti folcloristi si Franz Liszt cu rapsodiile sale ungare (din care una romaneasca si alta spaniola), Johannes Brahms cu dansurile ungare, Edouard Lalo cu rapsodia spaniola, Antonin Dvorak cu dansurile slave, Maurice Ravel cu rapsodia spaniola, Bela Bartok cu dansurile populare romanesti. Ar fi bine ca romanii sa nu se mai jeneze cu folclorul romanesc si cu muzica lui Enescu.

Poate ca ar fi bine sa se gandeasca ca exista un raspuns foarte simplu la intrebarile: de ce strainii sunt atrasi de muzica si dansul popular romanesc – si de ce sunt atat de obisnuiti cu folclorul romanesc?

Pentru ca George Enescu l-a facut cunoscut lumii cand avea doar 16 ani si jumatate, prin compozitia sa Poema Romana, interpretat la Paris in februarie 1898.

Poate ca ar fi bine ca din cand in cand sa mai fie ascultat si Bela Bartok, cu ale sale “Dansuri poporale romanesti”, ca sa nu se mai rusineze nimeni cu folclorul romanesc. Muzica populara romaneasca, compusa de un maghiar (Bartok), interpretata de japonezii din Sapporo (dirijor Sugiura), intr-o sala de concert Americana (Boston):

Bela Bartok s-a nascut in acelasi an cu Enescu, dar la celalat capat al tarii, in orasul banatean Sânnicolaul Mare. Pe atunci se numea si Nagyszenentmiklos, fiind inglobat in austro-ungaria. Copilaria si-a petrecut-o in tinuturi romanesti si slovace, aceste formandu-i o “limba muzicala materna”. Bartok a invatat un an la Oradea apoi la Bratislava si Budapesta. In timp ce intelectualii maghiari se indepartau de traditiile populare, Bartok le aprofunda, considerand ca “arta taranimii este comoara poporului”. Bartok a cules folclor autentic dupa 1905, impreuna cu Zoltan Kodaly, publicand si “Culegeri romanesti din Bihor, 1913”; “Cantece populare ardelenesti, 1923”; “Culegeri romanesti din Maramures, 1923”; “Colinde romanesti, 1935”. Bartok a cules 10.000 de cantece din Ungaria, Romania, Ucraina, Bulgaria, Alegeria, Egipt si Anatolia. In 1930, Bartok a compus Cantata profana pe textul baladei romanesti “Cei sapte feciori preschimbati in cerbi nazdravani”. Ritmul horei populare romanesti este regasit, alaturi de ceardas, in compozitia lui Bartok din 1931 “Divertisment pentru orchestra de coarde”. Ritmul jocurilor populare ardelenesti este regasit in “Concertul pentru orchestra” compus de Bartok in 1943, la cererea dirijorului Serge Kussevitzky. A mai compus doua “Dansuri romanesti”; “Colinde romanesti”; miniaturile pentru vioara si pian “Sase dansuri populare romanesti”. In 1924, Societatea compozitorilor Romani a organizat un concert dedicat operelor lui Bartok, in care George Enescu si Bela Bartok au cantat impreuna. Enescu a interpretat la vioara compozitia lui Bartok, Sonata a II-a pentru vioara si pian, iar Bartok l-a acompaniat la pian. In 1926 Bartok a sustinut un nou concert la Bucuresti, ca pianist solist al Rapsodiei sale, pentru pian si orchestra. In concert a interpretat si Dansurile romanesti.

Iar inaintea lor a fost Franz Liszt. Partea a II-a din Rapsodia ungara nr. 20 de Liszt se numeste Rapsodia romana. Din “Romanian Rhapsody” de Liszt, Jean de Rauglaudre a facut un aranjament pentru pian si vioara de doar 2 minute – “Cantec din Valahia”, motivand: “Aceasta Rapsodie romana a fost prima versiune a Rapsodiei ungare nr. 12 a lui Liszt, dar aceste 2 minute ale melodiei din Valahia au “fost uitate”, sunt omise din a doua vesiune. Cand am auzit acest solo de pian, m-a fascinat: Ce magica si misterioasa muzica! Am considerat ca este nedrept sa nu fie reamintita si am decis sa fac un aranjament pentru pian si vioara”. Si ce mare dreptate are:

Se pare ca Liszt s-a inspirat pentru Rapsodia romana din muzica lautarului din Sighetul Marmatiei, Pocsi Laci, in 1846, cand Liszt venea la Cluj si la mosia unor prieteni, familia Teleky, din satul Colțău, comuna Săcălașeni, judetul Maramureș. Lautarul Pocsi Laci venea mereu la Colțău cu taraful. Rapsodia romana a lui Liszt mai este cunoscuta si ca “Ceardasul din Colțău”. Violonistul Pocsi Laci culegea si apoi canta liber muzica maramuresana. Se spune ca Liszt s-a inspirat si din muzica lui Barbu Lautaru’. In 1847, Liszt calatorea prin Moldova. La Iasi, a participat la o petrecere in casele boieresti Cazlariu, unde Barbu Lautaru’ a reprodus din memorie o lucrare a lui Liszt, la o prima auditie. Din muzica de petrecere interpretata de Barbu Lautaru’, Liszt si-a notat doua melodii: “Cantec de betie” si “Cantec de veselie”, pe care se spune ca le-a folosit in “Rapsodia romana pentru pian” compusa in 1848. Vasile Barbu-Stan, cobzarul moldovean nascut in 1780 intr-o familie de tigani robi lautari, cunoscut ca Barbu Lautaru’, a devenit faimos ca primul “Mare staroste al breslei tuturor lautarilor din Principatele Romane, la Iasi”, inca din timpul robiei tiganilor. S-a nascut ca rob (“sclav tiganesc”) pe mosia boierului Dragulici din Iasi. Barbu Lautaru’ si-a incropit un taraf in 1800 si a raspandit o muzica lautareasca influentata puternic de elemente ale muzicii orientale (turcesti), romantei rusesti si ale muzicii occidentale (franceze, italiene, poloneze etc). Barbu Lautaru’ a raspandit muzica sa in toata Romania, prin turnee prin Tarile Romanesti dar si in Basarabia. Eliberarea din sclavie a tiganilor s-a facut in 1844, prin “Declaratia Emanciparii Tiganesti”.

In 1796 se nastea Antonie Pantoleon Petroveanu cunoscut ca Anton Pann, cel care urma sa compuna muzica pentru Imnul Romaniei. S-a nascut in Sliven, pe teritoriul Imperiului Otoman – al Bulgariei de azi. Insa Anton Pann stia limba romana din copilarie, ceea ce l-a determinat pe G. Calinescu sa afirme ca ori tatal sau Pantoleon era roman – iar Anton Pann era vlah curat sau cutovlah (aroman/machidon), ori au venit pe teritoriul Romaniei din frageda copilarie. Numele de familie a devenit din Petrov – Petroveanu. La randul sau, T. Vianu scria ca tatal sau era de meserie caldarar sau aramar si se numea Pantoleon, “vreun Pandele sau Pantelimon”. In Romania, Anton Pann s-a afirmat ca poet, folclorist, compozitor si profesor de muzica religioasa. A ajuns mai intai la Chisinau, cand avea 10 ani, dupa care s-a stabilit la Bucuresti, in 1812. Avand o voce foarte frumoasa, Anton Pann canta la biserici. S-a inscris la “Scoala de muzichie” condusa de Dionisie Fotino, apoi la cea deschisa de Petru Efesiul, specialist in muzica eclesiastica, unde invata si sa tipareasca. Cunoscator al libii turce, bulgare si grecesti, Anton Pann a fost angajat in comisia de traducere a cantorilor bisericesti din greaca in romana, apoi ajunge profesor de muzica la scoala episcopala din Valcea. Anton Pann canta la lauta si chitara, culegea si compunea poezii si muzica taraneasca si psaltica. Culegeri si compozitii Anton Pann: “Mugur, mugurel” (pe care o regasim in Rapsodia lui Enescu); “Sub poale de codru verde”; “Unde-auz cucul cantand”; “Nu mai poci de ostenit”; “Lelita Saftita”; “Si noi la Ilinca”; “Bordeias, bordei, bordei”; “Inima mi-e plina”; “Pana cand nu te iubeam”.

In interpretarea Protopsaltului Mihai Buca, Mugur, mugurel

In interpretarea “Ansamblului Anton Pann”, Bordeias, bordei, bordei

La 29 iulie 1848, in parcul Zavoi, s-a cantat “Desteapta-te romane!”, pe muzica lui Anton Pann si versurile lui Andrei Muresan – “Un rasunet” scrisa in 1842. Muzica imnului “Desteapta-te romane” este cea a cantecului “Din sanul maicii mele”, un aranjament in caracter bizantin de Anton Pann inca din 1839, pe versurile lui Grigore Alexandrescu.

“La sanul mamei mele” / “Din sanul maicii mele” este un cantec bisericesc, il cantau femeile la tara cand erau pe camp. La origine este un cantec lent.

Varianta Anton Pann “Din sanul maicii mele”, interpretata de Parintele Codrut Scurtu la Festivalul International de Muzica Bizantina:

Varianta Anton Pann “Desteapta-te romane”, interpretata si inregistrata in 1915/1920 de Iancu Marinescu si Orchestra de lautari “Gheorghita Simionescu”:

Dar inaintea lor a fost Principele Dimitrie Cantemir, care, pe langa domnitor, un mare umanist poliglot si autor, carturar, enciclopedist, geograf, filozof, istoric, lingvist si etnograf, mai mult cunoscut si apreciat in Turcia decat acasa, a fost si un mare muzicolog si compozitor. Principele Dimitrie Cantemir a fost primul compozitor roman cunoscut in Europa Occidentala. Principele Dimitrie Cantemir, fiu al domnitorului Constantin Cantemir, s-a nascut la 26 octombrie 1673. In copilarie a avut ca dascal pe grecul Ieremia Cacavelas, de la care a invatat si limba greaca. In timpul exilului fortat din Istanbul, ca ostatec la Inalta Poarta (1687-1710) a facut cursuri la Academia Patriarhiei Ortodoxe, unde a invatat latina, slavona, turca, araba si persana. Legatura lui Dimitrie Cantemir cu muzica s-a facut in copilarie, mostenind talentul tatalui sau, care canta melodii populare la fluier. La Istanbul a studiat muzica timp de 15 ani cu Kemani Ahmet si Anjeliki. Dimitrie Cantemir a cules teme orientale pentru 45 de melodii, inventand un sistem de notare. Fragmente din muzica lui Dimitrie Cantemir (culegeri si compozitii) au fost folosite de compozitori europeni, precum Christof W. Gluck in “Peregrinii de la Mecca” si W.A. Mozart in “Rapirea din Serai”, aplicand o varianta modificata a Ariei Dervisilor. In Turcia sunt inregistrate CD-uri cu muzica sa “17th Century Ottoman Music by Dimitri Kandemiroglu, 1673”.

Specialistii au scris: “George Enescu este cea mai importanta personalitate a muzicii romanesti, creatorul care a plasat idiomul ritmico-melodic romanesc in contextual larg al culturii europene si universale a primei jumatati a secolului trecut. Enescu este artistul a carui creatie se integreaza firesc in contextul European al epocii, aducand in plus nota de originalitate a personalitatii sale, a tarii sale”.

Sau, uitand de Poema Romana, au scris: “Cele doua Rapsodii Romane fac parte din tezaurul culturii universale, reprezentand poporul roman si trasaturile sale spirituale”.

Complicat, nu? De ce trebuie complicat, astfel incat copiilor romani sa le fie groaza sa citeasca si sa invete despre Enescu? George Enescu a spus simplu, pe intelesul tuturor: “Muzica populara romaneasca emana o melancolie stranie. Pentru mine, aceasta muzica este, inainte de toate, o muzica a visului, a visarii nostalgice”.

Poema Romana Op. 1, suita simfonica pentru orchestra si cor barbatesc (autorul precizeaza: cor masculin, fara cuvinte). La 16 ani si sase luni, pe 6 februarie 1898, Enescu debuta in calitate de compozitor, avand loc prima auditie in Franta, la Paris, a Poemei Romane, in interpretarea orchestrei “L’Association Artisque” sub bagheta dirijorului si violonistului Eduard Colonne, in cadrul “Concertelor Colonne”. La 16 ani si sapte luni, pe 1 martie 1898, Enescu debuta in dubla calitate la Bucuresti, de compozitor si dirijor, avand loc prima auditie in Romania, la Ateneul Roman, in prezenta familiei regale, a compozitiei Poema Romana, “intr-un concert al Societatii Filarmonice Romane, dirijat de insusi junele compozitor”. Desi Poema Romana a avut un succes imens, atat la Paris cat si la Bucuresti, George Enescu se indoia de talentul sau de compozitor si a vrut sa renunte. Cel care l-a indemnat sa compuna in continuare a fost compozitorul francez Camille Saint-Saens.

Poema Romana a fost interzisa de comunisti in Romania, incepand cu 1948, pe motiv ca se incheie cu linia melodica a Imnului regal, “Traiasca Regele”, desi era doar instrumental, iar corul masculin interpreta “fara cuvinte”. In 1897, anul in care Enescu, la doar 16 ani, definitiva Poema, piesa incriminata era Imn National al Romaniei de 35 de ani. De asemenea, in Poema Romana se aude corul barbatesc – ca un sobor de preoti sau cor de calugari cantand Domnului in Manastirile Moldovei, se aud sunete subtile, de clopote de Biserica, chemand oamenii la slujba, se aude o doina de fluier. Cum sa reziste asa ceva in fata celor care il negau pe Dumnezeu si care excludeau doina din folclorul romanesc? Se pare ca introducerea corului barbatesc in Poema Romana de catre George Enescu este considerata ca prima integrare a sonoritatilor de sorginte bizantina intr-o partitura simfonica, atat romaneasca cat si universala. Muzica imnului care incheie Poema Romana era veche din 1862 si era Imnul de Stat al Romaniei din timpul lui Cuza si al Principatelor Romane. Compusa de violonistul german Eduard Hubsch, pe atunci capelmaistru la Iasi, era piesa castigatoare a unui concurs lansat in 1862, care se numea “Mars triumfal si primirea steagului si a Mariei Sale Printul Domnitor”, respectiv Alexandru Ioan Cuza. Aceasta lucrare a fost Imn National al Romaniei din 1862, rezistand si in 1866, cand in Romania a venit Carol I. A continuat sa fie Imn National pana in 1881, dupa care a devenit Imn Regal – nu s-a schimbat nimic in compozitia muzicala. Versurile adaugate, “Traiasca Regele”, au fost scrise Vasile Alecsandri in anul 1881 (cand se nastea George Enescu), pentru incoronarea Regelui Carol I. Muzica si versurile au devenit Imnul regal, care a fost adoptat pe 10 mai 1881 – dar a fost intonat prima data oficial in 1884, la incoronarea lui Carol I (cand George Enescu avea 3 ani si descoperea muzica doinitorului la fluier si a tarafului lui Lae Chioru’ din Liveni si Cracalia). La 30 decembrie 1947, momentul abdicarii Regelui Mihai, Imnul regal a fost interzis si, in acelasi timp, si Poema Romana. Dupa Revolutia din 1989, Poema Romana a fost “doar” ignorata. Mare pacat, pentru ca este atat de frumoasa ca iti plange sufletul. George Enescu in 1951, la Paris, explicand “Poema Romana” – si interpretand la pian:

Celor care il numesc pe Enescu “folclorist”, vreau sa le reamintesc un singur lucru: Enescu ne-a daruit la nesfarsit ceea ce comunismul incerca sa ne omoare: Doina romaneasca si Biserica ortodoxa romana. Doina si slujba au fost prezente prin creatiile lui Enescu mereu in urechile noastre, stilizate si subtile, in timp ce comunistii se straduiau din rasputeri sa le anihileze.

Primul care descrie Doina intr-o lucrare este Principele Dimitrie Cantemir in Descrierea Moldovei – “Descriptio Moldaviae”, scrisa incepand cu 1714, pentru Academia din Berlin. Doina este mentionata in capitolul “Despre religiea Moldovenilor: Incat si la nunti, la ingropari si la alte intamplari stiute de dansii, taranii moldoveni cinstesc prin versuri si cantari, niste dumnezeiri necunoscute si duhluitoare de idoli. Deci, adeca: Lado si Mano, Dzina, Dragaica, Doina, Stahiea, Dracul din tau, Ursitele, Frumoasele, Simzienele, Joimartele, Papaluga, Chiraleica, Colinda, Turca, Zburatorul, Miaza-noapte, Striga, Tricoliciul, Legatura, Deslegatura, Farmecul, Descantecul, Vergelatul. Si altele de acestea”. Despre Doina: “Se vede ca aceasta a fost la Dacia numele lui Mars sau Belona, pentru ca se pune la inceputul cantarilor celor de razboi”. (Marte si Bellona, zeitatile romane ale razboiului).

Alte prime insemnari despre folclorul romanesc, cantarile psaltice, muzica lautareasca si militara (dar si prezenta formatiei germane Alla tedesca si cea turca, meterhaneaua) apar in 1718, in lucrarea “Istoria revolutiilor moderne in Tara Romaneasca” (Istoria delle Moderne rivoluzioni della Valahia) tiparita la Venetia, a florentinului Antonio Maria del Chiaro, care a fost secretarul domnitorului Constantin Brancoveanu.

Alte informatii despre creatia muzicala populara romaneasca se regasesc in 1781, in lucrarea “Istoria Daciei Transalpine, adica a Valahiei, Moldovei si Basarabiei” in 3 volume a elvetianului Franz Joseph Sulzer, istoric si muzician. In lucrare se regasesc multe informatii etnografice, cu referire la folclor si la cele 10 melodii populare romanesti culese de Sulzer, el insusi membru al unei formatii instrumentale de camera si al cvartetului de coarde de la curtea domneasca a lui Alexandru Ipsilanti. Franz Joseph Sulzer a calatorit in Moldova, Muntenia si Transilvania, in final casatorindu-se cu o brasoveanca, stabilindu-se pe la noi. Sulzer observa cum la curtea domneasca exista un amestec de manifestari muzicale, sustinute de artisti romani, turci si greci, de instrumentisti autohtoni (tarafuri) si formatii occidentale si cum, catre sfarsitul secolului XVIII, limba si obiceiurile greco-turce ale boierilor erau inlocuite de cele occidentale iar limba utilizata era cea franceza. Muzica de ceremonial cuprindea, pe langa cantarile psaltice, muzica germana, apoi cea lautareasca si tabulhaneaua. Franz Joseph Sulzer a observat ca muzica turca era nelipsita. La curte erau cantareti turci si greci, precum si muzicieni sasi din Brasov. Insa Sulzer a fost impresionat de varietatea muzicii populare romanesti (cantece si jocuri), pe care o clasifica dupa regiune (de munte si de campie) si o considera ca fond stravechi al muzicii romanesti. Descrie jocurile in cerc sau solistic, acompaniate de fluier, nai, lauta, vioara, tambal, cu strigaturi, chiote, batai din palme, lovirea pamantului cu calcaiul, lovirea opincii cu palma. A remarcat o influenta a muzicii grecesti si albaneze asupra jocurilor de campie. Cele “10 Melodii populare romanesti” erau o Arie si melodiile jocurilor populare romanesti pe care le-a descries si clasificat: Braul, Calusarii, Cataneasca, Hora, Mocaneasca, Pastoreasca si Tarina. La ritualuri si obiceiuri romanesti descrie Colindele, Bocetele si Doinele.

Doina, Doina”, ca o religie, incantatia rostita inca de pe vremea dacilor, transmisa pe cale orala in cantecele populare ale romanilor de mii de ani. Doina a fost cantecul agricultorului, ciobanului sau razboinicului inca din vremea dacilor, iar comunismul, in dorinta sa cretina de a “creste noua muzica populara” aproape ca a distrus o traditie de mii de ani. Doina, Doinasul, Doinitorul, Dor, Jale. Dorul ciobanului, Plansul ciobanului. Doinitorul melancolic, cantand dureros de jale si de dor. Doina este doar a poporului roman. Doina romaneasca si-a recapatat valoarea de curand, din 2009, cand a fost introdusa in lista UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanitatii. Mai multe aici.

Au cules-o si altii de pe la noi si au recunoscut. In 1912, Bela Bartok descoperea Doina in Transilvania de Nord, apoi declara ca Doina este unica si este a romanilor. Bartok a avut o perioada in viata cand s-a ocupat de culegerea cantecelor populare, in primul rand din Bazinul Carpatic, pe atunci in posesia austro-ungara. A cules cantece populare ale romanilor, maghiarilor, slovacilor si bulgarilor. A calatorit in Moldova si Tara Romaneasca, in 1913 apoi in Africa. In 1914 a inceput sa compuna “Dansurile poporale romanesti”, suita de 6 piese de pian terminate in 1915, pe care mai tarziu le-a orchestrat (1917). Suita de dansuri populare romanesti se bazeaza pe cantece populare romanesti din Transilvania, de la vioara ceterasilor si de la doinele la fluier, culese de la ciobani.

George Enescu si Doina iubita, de prea mult dor si jale, Paris, 1951:

George Enescu este primul roman care a reusit sa aduca in atentia Europei si apoi a intregii lumi caracterul specific al culturii, traditiei si credintei poporului roman (spiritualitatea romaneasca) prin compozitiile sale muzicale, in care a inclus parti din diferite cantece si dansuri populare romanesti, dar si fragmente din cantarile bisericesti ortodoxe romane. Culese mai intai din Moldova natala si transpuse in Poema Romana, inclusiv o preluare din compozitia lui Eduard Hubsch si un “ison” bisericesc. Apoi din Muntenia si Transilvania, transpuse in cele doua Rapsodii, precum: Am un leu si vreau sa-l beu (preluata de la lautarii romani din Transilvania); Hora lui Dobrica (compusa de lautarul Dobrica Marinescu); Mugur, mugurel (culeasa sau compusa de Anton Pann); Hora morii (culeasa de Anton Pann); Ciocarlia (compusa de Anghelus Dinicu); Hora (joc popular romanesc); Ciobanasul (joc popular muntenesc); Sarba (joc popular romanesc); Banul Maracine (joc popular oltenesc); Jumatatea de joc (cantec bucovinean); Drum bun (mars militar compus de Stefan Nosievici) / Sarba lui Pompieru (compusa de lautarul Costica Pompieru’); Pe o stanca neagra (preluare din muzica lui Flechtenmacher); Bar oita, bar (doina ciobaneasca); Valeu, lupul ma mananca (doina de jale); Tantaras cu cizme largi (melodie de joc);. Astfel traditia si credinta romaneasca a intrat in elita mondiala muzicala, mai intai in anul 1898, la sfarsit de secol XIX, prin Poema Romana, apoi la inceput de secol XX, in 1903, prin cele doua Rapsodii Romane.

Un mare dirijor britanic, Leopold Anthony Stokowski, l-a admirat foarte mult pe George Enescu. Inca din 1912, Stokowski a inclus Rapsodiile lui Enescu in programele concertelor sale. In ianuarie 1923, Stokowski, ca director al Orchestrei Philadephia, l-a invitat pe Enescu in America pentru cateva saptamani, in calitate de dirijor si violinist. Ma gandesc ca romanilor le-ar face placere sa il asculte pe Leopold Anthony Stokowski vorbind in 1954 despre Enescu si Doina romaneasca cantata la nai (chiar reda un fragment). Leopold Anthony Stokowski vorbind cu blandete si admiratie despre Enescu si muzica sa, despre doina si hora romaneasca, despre diferentele dintre folclor si creatia lui Enescu. Ascultati, va rog, pentru cateva minute, pe Stokowski explicand si Orchestra Simfonica BBC interpretand fragmente din Rapsodia Romana Nr. 1 de George Enescu – inregistrare video din 7 mai 1954, “The Conductor Speaks”:

Rapsodia Romana nr. 1 in La major op. 11 si Rapsodia Romana nr. 2 in Re major op. 11 au fost compuse de George Enescu cand avea doar 20, respectiv 21 de ani, in perioada 1901 – 1902 (Rapsodia I a terminat-o chiar la 19 ani). Si au povestea lor. La 16 ani si jumatate, pe 6 februarie 1898, Enescu debuta la Paris in calitate de compozitor al Poemei Romane, in prima auditie. Dupa succesul de la Paris, Printesa Elena Bibescu, o mare sustinatoare a tanarului Enescu, ii scria Reginei Elisabeta a Romaniei, atragandu-i atentia asupra talentului lui Enescu, sfatuind-o sa mearga sa il asculte la concertul de la Ateneul Roman. La 16 ani si sapte luni, pe 1 martie 1898, Enescu debuta in dubla calitate la Bucuresti, de compozitor si dirijor, avand loc prima auditie in Romania, la Ateneul Roman, in prezenta familiei regale. Din acel moment, Regina Elisabeta a Romaniei a inceput sa il sprijine pe George Enescu.

Tanarul Enescu avea rezervata o camaruta linistita in Castelul Peles in care urma sa compuna, in 1901 – 1902, cele doua Rapsodii, iar in 1903, la 21 de ani, le prezenta publicului bucurestean.

Pe 23 februarie 2013 s-au implinit 110 ani de la aparitia tanarului George Enescu pe scena Ateneului Roman in dubla calitate, de compozitor si dirijor, prezentand 3 lucrari in Prima auditie absoluta (premiera mondiala): Suita orchestrala nr.1 in Do major Op. 9, compusa in 1903, Rapsodia Romana nr. 1 in La Major Op. 11, compusa in 1901 si Rapsodia Romana nr. 2 in Re Major Op. 11, compusa in 1902.

GeorgeEnescu5Pianist

George Enescu: „Din 1906 pana in 1936, m-am simtit un biet om, prada chinurilor indurate odinioara de martiri”.

Pe 13 martie 1936 avea loc premiera operei Oedipe, pe scena Operei Garnier din Paris. Enescu a gandit Oedipe in 1906 dar a lucrat metodic, zi de zi, din 1910 pana in 1931 la aceasta opera, pe care criticii au considerat-o monumentala. Pe 13 martie 2013 s-au implinit 77 de ani de la premiera mondiala la Paris a operei Oedipe de George Enescu, o tragedie lirica dupa Sofocle, in patru acte, pe un libret de Edmond Fleg, sub directia muzicala a lui Philippe Gaubert, cu Andre Piernet in rolul titular. Pe 22 septembrie 1958, la 3 ani de la moartea lui Enescu, a avut loc premiera la Bucuresti, in limba romana, a operei Oedipe de George Enerscu, pe scena Operei Nationale, in cadrul festivalului Enescu. Dirijor a fost Constantin Silvestri iar David Ohanesian avea rol titular. Libretul fusese tradus in romana de Emanoil Ciomac, la cererea expresa a puterii comuniste, care nu permitea interpretarea a nici unei forme de opera in alta limba decat cea romana „pentru ca masele largi muncitoresti sa nu aiba ingradit accesul la cultura”. Imediat dupa incheiere (atat a reprezentatiei cat si a festivalului in seara de 22 septembrie) cenzura a interzis publicarea articolelor referitoare la Oedipe. Motivul: „Opera este mistica si este periculos sa se scrie in presa despre ea”. A „scapat” un singur articol, la Tribuna din Cluj, in care Ilie Balea (semna I. Valeanu) scria ca „Oedipe este o realizare cu care ne putem mandri”. Au mai avut loc cateva reprezentatii dupa care a fost interzis total pana in 1961, cand Mihai Brediceanu a reusit sa includa opera in Festivalul Enescu si apoi in repertoriul Operei Nationale, pana in 1980.

George Enescu a fost un om credincios, am scris mult despre asta aici. Oedipe chiar reprezenta opera unui om care era mistic. Opera Oedip a fost creatia lui Enescu care a continut cele mai multe elemente specifice cantarilor ortodoxe, conform Prof. univ dr. Vasile Vasile, care considera ca Enescu a integrat fragmente din muzica bizantina in creatia sa, dar fara sa ii cunoasca secretele – doar din ce a auzit in copilarie, la slujbe – ca dintr-un cod genetic.

Cantare bizantina ortodoxa romaneasca:

Unele dintre liniile melodice ale lui Enescu au si caracter bizantin – au microtonii specifice muzicii bizantine: contin scari bizantine si florale nisabur (pe care le gasim si la Anton Pann); au caracter monodic si o forma improvizatorica avand cadente tipice anumitor tipuri de cantari, melodie deschisa si continua, heterofonia si isonul. In Oedipe, Enescu a extins microintervalele (sferturile de ton), frangand uneori discursul melodic prin salturi la alte trepte. George Enescu: „Mi-a ramas din copilarie ideea ca va trebui candva sa incerc folosirea acestor sunete speciale (sferturile de ton). M-am gandit ca aceste inflexiuni vechi ale muzicii psaltice romanesti, probabil ale vechii muzici greco-bizantine sunt nimerite in Oedipe, fiind mai expresive”. Si Octavian Lazar Cosma considera ca opera Oedip contine elemente ale filonului psalmodic bizantin.

Muzica ortodoxa bizantina:

George Enescu: “Ceea ce sunt astazi trebuie cautat in copilarie”. Impresii din copilarie Op. 28 din 1940 pare invechita in titlu, dar este extraordinar de moderna la ascultare. Suita pentru vioara si pian este o evocare a copilariei lui Enescu din satul natal, a fost dedicata memoriei profesorului Eduard Caudella si are 10 parti: Lautarul; Batranul cersetor; Paraias in fundul gradinii; Pasarea din colivie si cucul din perete; Cantec de leagan; Greierasul; Luna din fereastra; Vantul din horn; Furtuna de afara, in noapte; Rasarit de soare. Amintirea lui Enescu este veche, dar lucrarea este foarte moderna. Din descrierea amanuntita a lui Enescu, razbat si cateva “aluzii”. Cand am citit ce a scris Enescu in 1940, am avut senzatia ca citesc parerile defavorabile din ziua de azi, referitoare la folclor. Prof. Dorina Tereza Gorgan, profesor de pian la Liceul George Enescu Bucuresti, il evoca pe Enescu in povestea unei compozitii: “Pentru a nu aluneca pe panta batranetii premature, mi-am rascolit amintirile din copilarie si, cum ma exprim mai bine prin note decat prin cuvinte, am compus o suita de mici piese. Pe cand scriu randurile aceastea, deschid partitura Lautarul (scripcarul) – nicio aluzie folclorica, de-abia pe aici pe colo putina culoare locala… Batranul cersetor, bietul om ingana: “Cerul sa va miluiasca” – pentru a-i reda chipul, imaginez sonoritati aspre, sfasietoare ca si el… Paraiasul din fundul gradinii parca il vad si acum – un firicel subtire de apa, care susura si devenea deodata o mica balta, cu luciu de oglinda… Pasarea din colivie si cucul din perete, biata pasare – tot atat de mult iubeam si cucul cu mecanismul sau linistit si regulat – batea ora sapte, impreuna cu batrana pendula… Cantec de leagan: doica batrana leagana pruncul – pentru a-l adormi, ea-i ingana preziceri in sir: “Vei fi mare, vei fi tare”… Inainte de a adormi, copilul vede lucind in fereastra clarul de luna si asculta taraitul unui greier, apoi il fura somnul… In miez de noapte se desteapta si aude vantul in horn, care devine in curand furtuna in noapte… Ce spaima! Repede sub plapuma… Copilul adoarme din nou si, deodata, iata… Rasaritul soarelui, sageti de lumina patrund pretutindeni, pasarile ciripesc”.

Criticii considera ca muzica lui Enescu este atat de subtila, incat de la un punct nu mai poate fi analizata. Secretul? George Enescu, 1951: “Am fost de doua ori pecetluit: ca om al gliei si ca mistic. Pamantul si religia au fost divinitatile copilariei mele. Le-am ramas credincios, transferandu-le in muzica”. Am ascultat o multime de pareri ale oamenilor care se pricep bine la muzica si mai toti ajunsesera la o concluzie: este posibil ca muzica lui Enescu sa nu fie interpretata atat de mult pe cat ar merita din simplul motiv ca este foarte greu – este mult peste posibilitatile unora de a putea interpreta o opera atat de complexa.

George Enescu este considerat de lumea muzicala mondiala ca cel mai valoros compozitor roman din toate timpurile, primul creator roman care reusea sa realizeze, la sfarsit de secol XIX si inceput de XX, sinteza profunda (simbiotica, chiar) intre muzica folclorica romaneasca stilizata si cea culta a epocii romantismului tarziu – muzica vremurilor sale. “George Enescu a folosit un limbaj muzical modern, incadrat in ariile sistemul sonor modal si microtonal, precum si procedeul componistic (sintaxa muzicala) cunoscut ca heterofonie”.

George Enescu si-a creat propriul sistem muzical in care a compus toata viata. Enescu a fost puternic influentat de muzica lui Wagner si i-a venerat pe “Cei 3 B”: Bach, Brahms si Beethoven. Unii muzicologi il considera pe Enescu ca primul compozitor care a folosit heterofonia, altii pe francezul Pierre Boulez (desi s-a nascut abia in 1925). Adevarul este pe la mijloc: “Heterofonia”, termen enuntat de Platon, este folosit in zilele noastre mai mult in etnomuzicologie (variatiunile de interpretare vocala ale unei singure melodii). Heterofonia a fost folosita, in ordine, de: Beethoven (“Missa Solemnis”, pentru voci si instrumente), Debussy, Enescu si Stravinski. Apoi au urmat, dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, Olivier Messiaen, Pierre Boulez, Harrison Birtwistle si Benjamin Britten. George Enescu poate fi considerat insa primul compozitor roman care a introdus heterofonia in muzica romaneasca, cea clasica.

George Enescu, copilul minune. S-a nascut pe 19 august 1881, intr-un sat din Moldova, Liveni. La 3 ani, in 1884, remarca muzica lautarilor si isi dorea sa cante la vioara. La 4 ani, in 1885, primea prima vioara pe care canta din memorie muzica auzita in sat si invata cateva notiuni muzicale. La 5 ani, in 1886, invata notele muzicale, canta la pian si incepea sa compuna. La 6 ani, in 1887, compusese patru mici lucrari si canta in fata publicului. La 7 ani, in 1888, incepea studiul la Conservatorul din Viena. La 8 ani, in 1889, compunea si canta in fata publicului la Viena. La 12 ani, in 1893, la 15 iulie, era absolvent al Conservatorului din Viena, cu medalia de argint. La 12 ani si 6 luni, in 1894, debuta oficial ca violinist la Viena in sala Bosendorfer. La 13 ani, in 1894, avea schitata Poema Romana. La 13 ani, in 1894, a interpretat timp de trei ore piese muzicale, unele fiind compozitii proprii, fara partitura, in Dorohoi. La 14 ani, in 1895, se perfectiona la Conservatorul National din Paris. La 16 ani, in 1897, termina de compus 4 simfonii si dadea lectii particulare de vioara, pian si teoria muzicii la Paris. La 16 ani si 6 luni, la 6 februarie 1898, debuta ca si compozitor la Paris, avand loc prima auditie la Paris a compozitiei sale Poema Romana Op.1 cu orchestra “L’Association Artisque” sub bagheta dirijorului Eduard Colonne. La 16 ani si sapte luni, pe 1 martie 1898, debuta in dubla calitate, de compozitor si dirijor cu Poema Romana Op.1, pe scena Ateneului Roman din Bucuresti, in prezenta familiei regale. La 18 ani, in 1899, era absolvent al Conservatorului din Paris, cu locul I “Premiere Prix de Violin”, primind ca premiu vioara “Bernardel”, inscriptionata cu numele sau. La 18 ani, in 1899, compunea, sustinea concerte si continua sa dea lectii particulare de vioara, pian si teoria muzicii la Paris si Bucuresti.

George Enescu in lume. George Enescu a compus, a dirijat si a interpretat: la vioara, pian, orga, violoncel, viola, flaut, corn, clarinet (si voce). La 19 ani, in februarie 1900, debuta ca solist violonist la Paris. La 20 de ani, in 1901, debuta ca pianist la Bucuresti. La 22 de ani, in 1903, dirija Rapsodiile Romane 1 si 2 la Bucuresti. In 1903 debuta ca solist la Londra. In 1903 forma, la Paris, un Trio, impreuna cu violoncelistul Louis Fournier si pianistul Alfredo Casella. In 1904 forma, la Paris, Cvartetul de coarde “G. Enescu”, impreuna cu Louis Fournier, Fritz Schneider si Henri Casadeus. In perioada 1906 – 1908 era numit profesor suplinitor la Conservatorul din Bucuresti. In 1908 debuta ca solist la Roma. In 1909 debuta ca solist in Rusia. In 1912 debuta ca solist la Budapesta. In perioada 1912 – 1946 a initiat si organizat Premiul National de Compozitie si Concursul la Bucuresti, din banii sai. In 1913 prezida primul Concurs de Compozitie “G. Enescu” si oferea burse. In 1914 dadea primii bani pentru orga Ateneului. In 1915 – 1916 dadea concerte pentru a strange bani penreu orga Ateneului. In 1916 era voluntar infiermier la Crucea Rosie. In 1916 – 1918 canta pentru ranitii din razboaie si populatia refugiata. In perioada 1917 – 1918 dadea cursuri de metodologia viorii la Conservatorul din Iasi si infiinta Societatea Filarmonica din Iasi. In 1918 canta la Chisinau. In perioada 1920 – 1930 tinea cursuri de perfectionare violonistica in Polonia si cursuri de interpretare si compozitie la Universitatea Harvard si la Universitatea din Boston. In perioada 1921 – 1922 dadea cursuri particulare de perfectionare violonistilor de la Conservatorul din Bucuresti. In 1923 colabora cu orchestra din Philadelphia. In perioada 1924 – 1925 preda cursuri la Ecole Normale de Musique Paris (vioara). In perioada 1928 – 1930 preda cursuri la Ecole Normale de Musique Paris. In perioada 1928 – 1929 preda cursuri la Cambridge. In 1936 tinea cursuri de interpretare la Institutul Instrumental Paris. In 1937 – 1939 efectua turnee in SUA si Canada: New York, Pittsburg, Detroit, Minneapolis, Hartfort, Toronto, Montreal, Quebec. In SUA, George Enescu a dirijat Philadelphia Orchestra si Orchestra of the New York Philarmonic Society, a interptretat impreuna cu Felix Weingartner si Bela Bartok. George Enescu a sustinut sute de turnee artistice nationale si internationale, in calitate de interpret, dirijor, compozitor. In 1942 forma la Bucuresti Cvartetul “G. Enescu”, impreuna cu Alexandru Radulescu, Constantin Bobescu si Theodor Lupu, dand concerte din 1942 pana in 1944, pe tot parcursul razboiului, in favoarea orfanilor, vaduvelor si mutilatilor de razboi. In 1945 efectua un turneu in URSS. In septembrie 1946 efectua un turneu in SUA pentru strangerea de fonduri in favoarea copiilor romani care sufereau in urma foametei si parasea definitiv Romania in decembrie 1946, stabilindu-se la Paris. In perioada 1947 – 1954 tinea cursuri de interpretare la Institutul Instrumental Paris. In 1946 si in perioada 1949 – 1951 tinea cursuri de maiestrie violonistica la New York si cursuri de interpretare la universitatile Ilinois, Bryanstone si Brigton. In per. 1950 – 1954 tinea cursuri de maiestrie violonistica si de interpretare la Academia Chigi din Siena. In 1954 s-a imbolnavit grav, iar in 1955 a murit. Despre aproape toate concertele Maestrului Enescu in Romania, inclusiv cele din razboaie, am scris aici.

GeorgeEnescu2

George Enescu a interpretat la vioara, in diverse concerte, acompaniat la pian de: Elena Livezeanu, Constanta Cantacuzino, Theodor Fusch, Carl Flesch, Theodore Dubois, Juliett Osip Gabrilovici, George Boscoff, Gabriel Faure, Richard Strauss, Riss Arbeau, Magda Tagliafero, Paul Goldsmith, Cella Delavrancea, Alfred Alessandrescu, Henri Lauth, Sanford Schlussel, Marcel Ciampi, Eugene Wagner, Janine Weill, lonel Gherea, Georg Kosa, Francois Chole, Ion Filionescu, Alfred Cortot, Dinu Lipatti, Mihail Andricu, Georges de Lau-snay, Robert Casadesus, Theodor Szinto, Muza Ghermani-Ciomac, Georgeta Berindei, Leon Kartun, Edward Harris, Alexandru Demetriad, Boris Golschmann, Smaranda Atanasoff. George Enescu a interpretat la pian, in diverse concerte, impreuna cu: Eva Rolland, Jacques Thibaud, L. Wurmser, M. Assar, Elena Teodorini, H. Zielinska, P. Frisch, P. Casals, J. Boucherit, C. Flesch, M. Birsan, D. Dinicu, C. Radulescu-Cocos, Constantin C. Nottara, E. Rosca, A. Costopol, J. Prunner, B. Bernfeld, A. Fundulescu, Lucia Cosma, E. Istratty, R. Vrabierescu, F. Breviman, D. Alexanian, J. Porta, D. Dettelbach, E. Baicoianu, V. Ghibu, G. Niculescu-Bassu, Sandu Albu, Constantin Stroescu, D. Safran, V. Jianu, David Oistrah, Yehudi Menuhin, Stella Roman, W. Husler, V. Bonis, Ernst Wallfisch, Cvartetul „Rose” sau Cvartetul „Vuillaume”. George Enescu a interpretat la vioara, ca solist, sub bagheta dirijorilor: Eduard Colonne, Felix Weingartner, Gustave Bret, Dimitrie Dinicu, Arthur Nikisch, Gabriel Perne, Camille Chevillard, Mihail Ippolitov-Ivanov, Henri Rabaud, Andre Messager, Lucien Wurmser, Leopold Anthony Stokowski, Ernst Kunwalde, Hans Pfitzner, Philippe Gaubert, Bernard Stavenhagen, Jean Bobescu, Mircea Barsan, Ernest Ansermet, Francis Touche, Frangois Ruhlmann, Victor Charpentier, Ossip Gabrilovici, Frederich Stock, Paul Paray, Fritz Reiner, Nicolai Sokolov, George Georgescu, Ernest Dohnany, Pierro Coppola, Willem van Hoogstraten, Vladimir Bakaleinikoff, Jasha Fishberg, Desire Defauw, Albert Wolff, Antonio Mondarelli, Ernst Mac Millan, Victor Colar, Douglas Clarke, Mistrel Pia­stre, George Adamache, George Cocea, Matei Socor, Aleksandr Orlov, Kiril Kondrasin, Mihail Jora, Fernand Oubradous, Otto Klemperer.

GeorgeEnescu3Filarmonica1939

Lumea despre muzicianul Enescu

Sir Yehudi Menuhin: “George Enescu va fi una dintre marile descoperiri ale secolului al XXI-lea”. In 1963, la Londra, Sir Yehudi Menuhin introducea, intr-un mare concert, Simfonia I de George Enescu. De atunci, englezii o canta in fiecare an.

Alain Cophignon: „George Enescu a fost incarnarea suprema a muzicianului: complet prin multilateralitatea geniului sau, si universal prin unicitatea situatiei sale. A fost, in veacul lui, muzica „in persoana”, lucru atestat de toti cei multi care l-au cunoscut si admirat”. Alain Cophignon, profesor la Conservatoire Libre du Cinema Francais, membru fondator al „Societe Musicale Francaise Georges Enesco”, autorul lucrarii monografice „George Enescu”, considera ca munca lui George Enescu a fost supraomeneasca.

Noel Malcolm: „Enescu e, poate, exemplul cel mai frapant de compozitor la care bogatia darurilor muzicale – virtuozitatea violonistului, anvergura dirijorului, cultura, memoria cuprinzand stiluri si epoci intregi – a pus in umbra propriile-i compozitii. Mai mult, succesul de public al Rapsodiilor Romane a facut sa treaca in plan secund adevaratele capodopere enesciene: Oedip si muzica de camera scrisa spre sfarsitul vietii”. Noel Malcolm, istoric, filozof si jurnalist, cel mai bun cunoscator britanic al operei lui Enescu, autorul cartii „George Enescu. Viata si muzica”, publicata in Marea Britanie in 1999, il considera pe George Enescu unul dintre compozitorii giganti, neglijati ai secolului XX. „Enescu, un talent de prestigiu, a devenit cunoscut in America mai mult ca dirijor, unde a fost considerat ca un succesor al marelui Toscanini din New York, iar in Europa ca unul dintre cei mai mari violonisti ai secolului. Dar Enescu a fost in primul rand compozitor al unor lucrari de o profunzime emotionala extraordinara”.

Ghenadi Rojdestvensky: „Il situez pe Enescu la acelasi nivel cu Prokofiev si Sostakovici si sunt foarte atras de creatia compozitorului Enescu. Cred ca opinia conform careia Enescu este mai intai de toate violonist abia apoi compozitor este una eronata. Eu am convingerea ca Enescu a fost mai intai compozitor. Si apoi un violonist la fel de genial. Pe langa acestea, a mai fost si un remarcabil pianist si dirijor”.

Pascal Bentoiu: „Enescu ofera cazul tipic al unui mare compozitor care nu a fost perceput la adevarata sa dimensiune in timpul vietii si a carui postuma reevaluare este in curs, dar intampina inca felurite dificultati”. Pascal Bentoiu, compozitor, muzicolog, cel mai reputat expert in muzica lui George Enescu, a analizat toate lucrarile, completand o parte din partiturile ramase neterminate (Simfonia 4 (1934), Simfonia 5 (1941) si Poemul simfonic Isis. Pascal Bentoiu este autorul romanul biografic „Capodopere enesciene”, 2008.

Sir Yehudi Menuhin: „Enescu a fost un mare dirijor, un exceptional muzician. Indiferent ce facea, la ce canta, vioara, pian, violoncel sau dirija, era o somitate. Am realizat ca putea scoate totul dintr-o orchestra, cu dragoste si daruire cantand doar impreuna. Era suficient sa se afle in fata orchestrei, avand toata muzica in minte. Toate orchestrele il adorau. A fost iubit de „Philadelphia Orchestra” care a vrut sa il aduca inapoi la pupitu, dupa razboi. Orchestrele britanice il indrageau. Era de-a dreptul extraordinar…

Lawrence Foster: “Mi-am dat seama ca aproape toata lumea dirija Bartok in timp ce nimeni nu se apropia de George Enescu, cel putin in America acelor vremuri. Atunci mi-am spus: „De ce sa n-o fac eu?“ Din ce ii studiam compozitiile, din ce descopeream cat de remarcabile sunt. Cand eram director muzical al Orchestrei din Monte Carlo, cautam un proiect muzical interesant, iar „Erato” (Time Warner) a decis sa inregistram cat de mult George Enescu puteam. Am imprimat mult si a venit momentul pentru Oedipe. Am primit si ajutorul Printului Rainier pentru proiect, deoarece Oedipe era foarte scump. Printul a apreciat ideea si a finantat aceasta inregistrare prin Ministerul Culturii din Monaco. Multi dirijori si solisti abordeaza compozitiile lui George Enescu. O face „Academy of Saint Martin in the Fields” Londra cu muzica de camera, Gidon Kremer este un mare sustinator al lui Enescu. Cantam cu el odata Concertul pentru vioara si orchestra de Brahms si mi-a spus ca are o surpriza pentru mine. Mi-a cantat Cadenta lui Enescu. Am vazut ca Vasily Petrenko si Orchestra din Liverpool canta Suita a II-a. Dupa cum stiti, Gennady Rozhdestvensky il adora pe Enescu si il canta mult, la fel si Leonard Slatkin. Stiu ca Gustavo Dudamel vrea si el sa faca ceva. Am cintat Simfonia a III-a la Berlin, iar Dudamel a spus ca este o muzica uimitoare. Pinchas Zuckerman vrea sa cante Sonatele a doua si a treia penru vioara”.

GeorgeEnescu7Compozitor

George Enescu, scrisoare catre prietenul sau, compozitorul Max d’Ollone, in 1904: „Cel mai important ramane sa te simti inteles de adevaratii muzicieni”.

George Enescu, profesor, coleg si prieten. Enescu a fost o minune de om. Mari muzicieni ai Romaniei sunt considerati ca facand parte din “Scoala lui Enescu”. Enescu a muncit din rasputeri sa aduca muzica universala in cultura poporului roman pana in cele mai mici orase de provincie. Enescu a descoperit talente, a infiintat burse prin care a trimis tinerii romani talentati la perfectionare. A predat, a tinut cursuri de perfectionare, interpretare, compozitie si maiestrie artistica in Romania si peste tot in lume iar elevii si studentii sai au ajuns profesori, dar si asistenti, colaboratori si prieteni. Enescu a continuat sa lucreze si cu profesorii sai. Cateva dintre aceste personalitati: Adolf Helen, Sandu Abu, Alfred Alessandrescu, Mihail Andricu, Franco Antonioni, Danielle Arthur, Yvonne Astruc, Pierre Barbizet, Vasco Barbosa, Giulio Barbucci, Micheline Bazin, Socrate Barozzi, Mircea Barsan, Joseph Bernstein, Serge Blanc, Constantin Bobescu, Lola Bobescu, George Boscoff, Desmond Brandley, Rodica Bujor, Nicolae Caravia, Tira Catargi, Celiny Chailley – Richez, Mihai Constantinescu, Bertine Corimby, Clementina Cristescu, Marcel Debot, Romeo Draghici, Dorin Dumitrescu, George Enacovici, Christian Ferras, Vasile Filip, Ion Fotino, Maria Fotino, Giulio Franzetti, Umberto Gabi, Valentin Gheorghiu, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux, Monique Haas, Ida Haendel, Mandru Katz, Dinu Lipatti, Theodor Lupu, Yehudi Menuhin, Marcel Mihalovici, Mircea Negrescu, Alexandra Radulescu, Constantin C. Nottara, Cordelia Tasca, Georgeta Berindei-Otescu, Roman Tottenberg, Eva Rolland, Aurel Stroe, Constantin Silvestri, Henryk Szeryng, Ute Ughi, Ion Voicu.

Sir Yehudi Menuhin: “Enescu era un adevarat European: nascut in Romania, care avea deja legaturi de latinitate cu Franta; educat si cu studii la Viena; cu studii la Paris. Apoi, desigur, vorbea perfect franceza, germana si engleza, in mod minunat…”.

George Enescu: “Muzica este o putere spirituala in stare sa lege toti oamenii intre ei”.

Portret EnescuSemnatGeorgeTomaziu

Portret semnat de George Tomaziu, nepotul compozitorului George Enescu

Festivalul International George Enescu

George Enescu ne-a lasat sute de compozitii, sute de inregistrari, orga Ateneului, orchestre infiintate in tara, compozitori si interpreti de renume si o multitudine de fapte bune. In 1913, George Enescu a organizat prima editie a Concursului de Compozitie “George Enescu”, in ideea de a ajuta tinerele talente sa se afirme. Premiile, gandite in 1911 si instituite in 1912, erau suportate din banii maestrului. Sunt 100 de ani de la primul concurs. Toata lumea spune ca festivalul a inceput in 1958. Eu cred ca a inceput in 1912. George Enescu a sustinut un turneu in Romania in 1911 – 1912, cantand in mai toate orasele, strangand peste 1.000 de lire sterline (o suma imensa la aceea data) pentru a infiinta si acorda un premiu de compozitie. In 1912, Enescu a instituit Premiul National de Compozitie “George Enescu” iar in 1913 a avut loc prima editie a Concursului National de Compozitie “George Enescu”. Acest premiu, decernat din venituri proprii si constand in sume generoase, a fost singura rasplata materiala si singura distinctie pentru tinerii creatori din Romania in perioada 1912 – 1946. Premiul de Compozitie oferea castigatorilor sansa de a se specializa la Paris, Viena sau in alte orase cu traditie muzicala, oferea tinerilor compozitori premiati sansa de a-si auzi interpretate in concerte lucrarile premiate. Premiul de Compozitie (I, II, III si mentiuni) era decernat anual, in urma analizarii partiturilor de catre un juriu prezidat de George Enescu, care ulterior, dirija compozitiile castigatoare. George Enescu a acordat burse pana la plecarea sa din tara, in 1946.

Pe 4 septembrie 1958, la trei ani la trecerea in nefiinta a Maestrului Enescu, romanii asistau, fara sa stie cum fusese urmarit Enescu de securitate si chinuit de comunisti, la deschiderea festiva a celei mai importante manifestari muzicale internationale din Romania. Festivalul International George Enescu, programat din 3 in 3 ani, ca un concurs international de interpretare – spre deosebire de cel al lui Enescu, unul national de compozitie. Festivalul (care a rezistat doar 5 editii organizat ca la carte, pana in 1970) era scopul comunistilor de a demonstra cat de apreciat era Enescu in Romania. Asa ca i-au invitat prietenii – fosti elevi sau colegi ai Maestrului: Sir Yehudi Menuhin, Nadia Boulanger, David Oistrah s.a. Dincolo de politica, muzicieni de mare valoare au stralucit la Bucuresti: Sir John Barbirolli, Carlo Zecchi, Carlo Cillario. A urmat premiera cu Oedipe si cenzurarea. Toti marii artisti care au participat la editiile festivalului, straini sau romani, au fost exceptionali. In 1973, la a sasea editie, gata cu atata cultura, nu mai sunt bani – festivalul a fost restrans, iar invitatiile erau strict pe motive politice si de buna vecinatate comunista. Singurul moment emotionant a fost Sir Yehudi Menuhin interpretand cu Ion Voicu concertul pentru doua viori de Bach. Editia din 1976, a saptea, a fost tot pe considerente politice, cu mici exceptii, precum Tosca cu Grace Bumbry din SUA sau violonistul Christian Ferras, elevul lui Enescu, cu Sonata a III-a in caracter popular romanesc de George Enescu, pe care o interpretase deja in intreaga lume. Romanii au dus greul: Radu Lupu, Stefan Ruha, Iosif Conta s.a. Editia din 1979, a opta, parea dublura la Cantarea Romaniei. In 80 nu mai erau bani, dar in 1981 urma Centenarul George Enescu asa ca s-a tinut si a noua editie, tot romanii ducand greul. Editia cu numarul X, in 1985, a devenit una majoritar de creatie romaneasca – precum concursul lui Enescu din 1912, doar ca era politica. Editia XI din 1988 a corespuns cu Centenarul Ateneului Roman si implinirea a 120 de ani de la infiintarea Filarmonicii. Un nou inceput in 1991, la editia XII, si 110 ani de la nasterea lui George Enescu. Festivalul a inceput timid, dar sigur sa-si recapete stralucirea. In plus, erau invitati acasa toti muzicienii romani din exil, carora comunistii le interzisesera intrarea in Romania. Festivalul a continuat in 1995, cu editia XIII, care s-a bucurat de fonduri consistente si participare pe masura. In 2002, prin decret, Festivalul urma sa aiba loc din doi in doi ani. Si uite asa am ajuns in 2013, la editia XXI, care va incepe pe 1 septembrie, va tine pana pe 28.

GeorgeEnescu6DirijorAteneu1945

Societati, Academii, Premii, Distinctii, Titluri. George Enescu a fost membru al mai multor societati muzicale si academii. George Enescu a fost unul dintre intemeietorii Societatii Compozitorilor Romani, in 1920, si primul presedinte al acesteia. In 1949 a fost exclus de comunisti din aceasta societate, transformata in Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania. A fost reprimit in 1954, cu un an inainte de a muri, dupa ce fusese supravegheat de securitate si haituit de securistii comunisti la Paris. George Enescu a fost membru al: Societe des Musiciens de France din 1901; Societe des Auteurs, Compositeurs et Editeurs de Musique France din 1902; Academie Beaux Arts Paris din 1929; Clubul International Housse din New York din 1929; Academia de Muzica Santa Cecilia din Roma din 1931; Academia Romana din 1933; Academia de Arte si Stiinte din Praga din 1937. George Enescu a primit premii, distinctii si titluri: Gesellschftsmedaille la Viena in 1893; Premiile Jules Garcin si Mannot la Paris in 1899; Meritul Cultural Clasa I la Bucuresti in 1931; Ordinul Coroana Romaniei Clasa I la Bucuresti in 1931; Legiunea de Onoare a Frantei la Paris in 1936; Cordonul Legiunii de Onoare in Grad de Comandor al Ministerului Artelor din Franta la Paris in 1936; Medalia de aur a Societatii de Educatie si Incurajarea Artelor, Stiintelor si Literelor la Paris in 1937; Marele Premiu al Discului la Expozitia Internationala de la Paris in 1937; Doctor Honoris Causa al Conservatorului de Muzica si Declamatie din Iasi in 1942; Marea Cruce a Ordinului Serviciul Credincios la Bucuresti in 1947 (in lipsa, in exil la Paris); Marele Premiu al Discului Academia Charlesc Cros din Paris in 1949.

Iancu Dumitrescu: „In fond, Enescu nu are o tara. E un parasit. Opera lui Enescu, captiva, traieste secret, intr-o perfecta clandestinitate, spre mirarea strainilor initiati”.

Sper sa nu mai fie asa.

George Enescu are o tara, Romania. A fost parasit si tradat, adevarat. George Enescu merita un festival in Romania, chiar in fiecare an daca s-ar putea.

http://festivalenescu.ro/

https://www.facebook.com/enescu.festival

FestivalulGeorgeEnescu2013

Am vazut in ziare cateva informatii gresite, se confunda data primului concert al Filarmonicii Romane la Ateneul Roman cu primul concert al lui George Enescu la Ateneul Roman. Cateva date, pentru ca pe 15 decembrie 2013, Orchestra Filarmonicii Romane va implini 145 de ani de existenta – este cea mai veche orchestra simfonica din estul Europei.

Societatea Filarmonica Romana s-a infiintat la 7 mai 1868. Orchestra Simfonica a Societatii Filarmonice Romane s-a infiintat la 15 decembrie 1868, sub bagheta dirijorului Eduard Wachmann, care a condus-o pana in 1907. Filarmonica Romana s-a modernizat incepand din 1920, sub conducerea dirijorului George Georgescu care a strans in orchestra crema absolventilor de Conservator, dar si cu ajutorul lui George Enescu, gratie burselor oferite incepand din 1912 pentru perfectionarea muzicienilor la Paris sau in alte capitale europene. Din anul 1955, dupa moartea Maestrului Enescu, se numeste Filarmonica “George Enescu”. Ateneul Roman este sediul Filarmonicii “George Enescu”.

AteneulRomanScena

In 2013, se implinesc 125 de ani de la construirea Ateneului Roman (inceput in 1886, in urma apelului din 1883 “dati un leu pentru Ateneu” si terminat in 1888). Prin cate a trecut si batranul Ateneu se stie. Daca nu, puteti vedea aici.

Pe 5 martie 2013 s-au implinit 124 de ani de la concertul inaugural, cu Filarmonica Romana, la Ateneul Roman (5 martie 1889).

Pe 1 martie 2013 s-au implinit 115 ani de la interpretarea suitei simfonice “Poema Romana” de George Enescu (1 martie 1898) la Ateneul Roman din Bucuresti.

Pe 22 aprilie 2013 s-au implinit 74 de ani de cand, in Sala mare a Ateneului Roman, a fost inaugurata Orga “lui Enescu” (22 aprilie 1939).

Ateneul Roman, construit in 1888, are 800 de locuri.

AteneulRoman1888

enesmenuh350b

Discografia. George Enescu a inregistrat prea putin, din pacate. Cateva dintre inregistrarile cunoscute – George Enescu, inregistrari in calitate de solist la pian: G. Enescu, Piesa de concert pentru viola si pian (Electrecord ECD 95); N. Paganini, Capriciul pentru vioara solo nr. 6 in Sol minor (Voix de son maitre); 13 Melodii populare romane (Disc Folio). George Enescu, inregistrari in calitate de solist la vioara: D’Ambrosio, Serenada pentru vioara si pian, Op. 4 (Columbia 7006); J.S. Bach, Sonata pentru vioara solo nr.1 in Sol minor (Continental records CLP 104); J.S. Bach, Partita pentru vioara solo nr.2 in La minor (Continental records CLP 105); J.S. Bach, Partita pentru vioara solo nr.3 in Do major (Continental records CLP 106); J.S. Bach, Concertul pentru doua viori si orchestra in Re minor (Voix de son maitre Gi. COLH 77 / Voix de son maitre FJLP 5018); L. Beethoven, Sonata pentru vioara si pian nr.9 in La major Op. 47 (Columbia FC 1058); E. Chausson, Poem Op. 25 (Columbia DFX 125/6); A. Corelli, Folies d’Espagne (Columbia D 41013); G. Enescu, Sonata pentru pian si vioara nr.2 in Fa minor Op. 6 (Electrecord ECD 61 / Monitor MC 2049); G. Enescu, Sonata pentru pian si vioara nr.3 in La minor Op. 25 (Electrecord ECD 95 / Columbia GFX 121/3 / Remington 149. 42); F. Kreisler, Aubade Provencale (Columbia 7006); N. Paganini, Capriciu pentru vioara solo nr.6 in Sol minor (Voix de son maitre DB 2841); G.Pugnani-F.Kreisler, Tempo di Menuetto (Columbia DFX 145); G.Pugnani-F.Kreisler, Largo Espressivo (Columbia DFX 145); R. Schumann, Sonata nr.2 pentru vioara si pian in Re minor (Remington 149. 50); R. Wagner, Foaie de album pentru vioara si pian in Mi bemol major (Columbia 2026 M). George Enescu, inregistrari in calitate de dirijor: J.S. Bach, Concertul pentru vioara si orchestra nr.1 in La minor, BWV-1041 (Voix de son maitre Gi. Colh-77); J.S. Bach, Concertul pentru vioara si orchestra nr.2 in Mi major, BWV-1042 (Gramophone); J.S. Bach, Concertul pentru pian si orchestra nr.8 in La minor, BWV-1044 (Decca, Fat 173530); J.S. Bach, Concertul Brandenburgic nr.2 in Fa major, BWV-1047 (Dacelit, Radiodifuziunea Romana); J.S. Bach, Concertul Brandenburgic nr.5 in Re major, BWV-1050 (Decca, Fat 173530); J.S. Bach, Concertul pentru pian si orchestra nr.1 in Re minor, BWV-1052 (Decca, Fat 173053); J.S. Bach, Concertul pentru pian si orchestra nr.2 in Mi major, BWV-1053 (Decca, Fat 173050); J.S. Bach, Concertul pentru pian si orchestra nr.3 in Re major, BWV-1054 (Decca, Fat 173119); J.S. Bach, Concertul pentru pian si orchestra nr.4 in La major, BWV-1055 (Decca, Fat 173068); J.S. Bach, Concertul pentru pian si orchestra nr.5 in Fa minor, BWV-1056 (Decca, Fat 173053); J.S. Bach, Concertul pentru pian si orchestra nr.6 in Fa major, BWV-1057 (Decca, Fat 173068); J.S. Bach, Concertul pentru pian si orchestra nr.7 in Sol minor, BWV-1058 (Decca, Fat 173050); J.S. Bach, Concertul pentru doua piane si Orchestra nr.1 in Do minor, BWV-1060 (Decca, Fat 173094); J.S. Bach, Con­certul pentru doua piane si Orchestra nr.2 in Do major, BWV-1061 (Decca, Fat 173094); J.S. Bach, Concertul pentru doua piane si Orchestra nr.3 in Do minor, BWV-1062 (Decca, Fat 173119); J.S. Bach, Concertul pentru trei piane si Orchestra nr.1 in Re minor, BWV-1063 (Decca, 173097); J.S. Bach, Concertul pentru trei piane si Orchestra nr.2 in Do major, BWV-1064 (Decca, 173097); J.S. Bach, Concertul pentru patru piane si Orchestra in La minor, BWV-1065 (Decca, Fa 143538); L. Beethoven, Simfonia a III-a Eroica in Mi bemol major Op. 55 (Decelit, Radiodifuziunea Romana); J. Brahms, Simfonia a V-a in Mi minor Op. 98 (Decelit, Radiodifuziunea Romana); E. Chausson, Poem Op. 25 (Voix de son maitre, DB 1961); A. Dvorak, Concertul pentru vioara si Orchestra in La minor Op. 53 (His Master’s Voice DB 2838/41); G. Enescu, Octetul pentru instrumente de coarde in Do major Op. 7 (Remington 199. 52); G. Enescu, Suita pentru Orchestra nr.1 in Do major Op. 9, (Electrecord ECD 91); G. Enescu, Suita pentru pian nr.2 Op. 10 (USSR 013664 / Supraphon 40064); G. Enescu, Rapsodia Romana nr.1 in La major Op. 11 (Remington 14947 / Decelit Radiodifuziunea Romana 1936 / USSR 013664 / Supraphon 40064); G. Enescu, Rapsodia Romana nr.2 in Re major Op. 11 (Redmington 149. 52 / Columbia TCR 269 / Decelit Radiodifuziunea Romana 1936); G. Enescu, Dixtuorul 1906 pentru Instrumente de suflat in Re major Op. 14 (Remington 199. 107); E. Lalo, Simfonia Spaniola Op. 21 (His Master’s Voice DB 7582/85); F. Mendelssohn-Bartholdy, Concertul pentru vioara si Orchestra in Mi minor Op. 64 (His Master’s Voice, DB 6012/15); W.A. Mozart, Concertul pentru vioara si Orchestra nr.7 in Re major (Gramophone DB 1735/38); W.A. Mozart, Concertul pentru vioara si Orchestra nr.3 in Sol major (His Master’s Voice, DB 8184/86); R. Wagner, Uvertura Tannhauser (Decelit, Radiodifuziunea Romana 1939). Mai multe despre George Enescu si despre inregistrari pe site-ul Remington.

Alfred de Musset, scriitorul romantismului francez care spunea ca marii artisti nu a patrie, scria despre George Enescu: “Era un om al altor vremi. Cunostea placerile dar prefera singuratatea. Stia cat de inselatoare sunt iluziile dar totusi le pretuia mai mult decat realitatea”.

PotecaSpreCimitirStefanLuchian

Stefan Luchian – Poteca spre cimitir

Născut în România. Nobil si Mare Român, George Enescu

with 3 comments

AteneulRoman1Orga

Orga Ateneului Roman – foto popular interesting Frans Sellie

In 1914, George Enescu depunea primii bani, 30.000 de lei, pentru a se cumpara o orga Ateneului, dupa care lansa un apel public in ziarele “Epoca” si “L’Independence Roumanie”, rugand oamenii sa doneze bani pentru orga ce urma sa fie realizata si instalata la Ateneul Roman din Bucuresti abia in 1939. In aprilie 2013 s-au implinit 74 de ani de cand, in Sala mare a Ateneului Roman, a fost inaugurata “Orga lui Enescu”. Din mai 2013, au trecut deja 58 de ani de cand George Enescu nu mai este fizic pe pamant.

Pe 19 august 2013 se implinesc 132 de ani de la nasterea unui om senzational, un Nobil si Mare Român, George Enescu.

4GeorgeEnescu6Dirijorul1

Prin august 2006, marele muzician roman George Enescu se afla intre primii 30 din topul celor mai nominalizati romani, prezentat de televiziunea romana ca “reformator al compozitiei clasice in Romania”. M-am intrebat de ce era asa in spate, pentru ca mereu ne plangem ca nu ne sunt recunoscuti in lume muzicienii, pictorii, scriitorii, oamenii de stiinta, medicii, inventatorii. Dar George Enescu era cunoscut. Enescu insemna pentru muzica romaneasca ce inseamna Eminescu pentru poezia romaneasca. Mai mult, cu un an inainte, UNESCO declarase anul 2005 – “Anul Enescu”. George Enescu chiar a pus Romania pe harta culturala a Europei si a lumii. Muzica lui este cunoscuta in mai toate universitatile de muzica, pana in China si mai departe.

In lista cronologica a descoperiilor si inventiilor de pe Pamant, gasim primele doua cele mai vechi descoperiri/inventii ale omului, din paleoliticul inferior-epoca nedeterminata: muzica si limbajul. Dupa care au aparut culesul, vanatoarea si pescuitul. Apoi desenul, bataliile, filosofia, banii, politica, razboaiele, comunismul, fotbalul etc. In final, George Enescu nu s-a regasit intre primii 10 din topul Mari Romani. A ajuns abia pe locul 19, intrecut de Nicolae Ceausescu si Gigi Becali, urmat de Gregorian Bivolaru si Mirel Radoi. Am vazut clasamentul complet de 100 si nu mi-am mai pus nicio intrebare, mereu este loc de mai rau – noroc ca au fost doar 363.846 de voturi valide.

Si totusi, de ce niciun muzician nu facea parte din top 10? De ce Enescu nu putea sta impreuna cu Eminescu, Eliade si Brancusi? Raspunsul era simplu: George Enescu nu era cunoscut si ca om, ci doar ca muzician. Muzicologi, critici si muzeologi vorbeau despre opera lasata de Enescu in termeni pretentiosi, sobri, tehnici – lucruri care nu sunt intelese de toti romanii, ca nu toti ne pricepem la muzica. Foarte putini romani stiau ca Enescu a fost un om bun, credincios, modest, un om care a facut multe pentru Romania. Marea majoritate a romanilor traiau cu impresia unui mare violonist si compozitor, de unii chiar neinteles, care s-a remarcat si a trait prin strainatate, „apreciat” de comunism si atat. Romanii chiar nu stiau cat de mult si-a iubit Enescu tara si cat de multe a facut pentru Romania si pentru noi.

Asa ca nu despre muzicianul George Enescu in Europa si in lume am sa scriu in continuare, ci despre George Enescu omul din si in Romania. Enescu este mai cunoscut si mai apreciat in lume decat acasa. Poate ca si din cauza minciunilor si cosmeticalelor din anii comunismului, cand renumele sau a fost folosit fara jena. Ca sa il cunosti cu adevarat pe romanul si omul Enescu trebuie sa dai deoparte orice consideratii politice si nationalismul extrem, care nu au ce cauta in arta. Insa este foarte greu sa amintesti cate ceva doar despre calitatile lui George Enescu, ca om si bun roman, fara sa nu te atingi si de latura sa de geniu in muzica. Enescu nu poate fi despartit total de muzica lui. A avut dreptate cand a spus ca „Muzica apare in cele mai indepartate amintiri ale mele. Pentru simplul motiv ca in mine nu a existat niciodata vreo frontiera intre viata si arta mea. A trai, a respira, a gandi – am sentimentul sau iluzia ca pe toate acestea le-am facut prin muzica. Muzica este singura mea scuza de a incurca lumea”.

4GeorgeEnescuPianist1930

Este greu, dar nu imposibil. Un fel de “Behind closed doors” sau “You know my name. Not my story” se poate face despre George Enescu. Din gandurile sale, parerile, interviurile si cartile de peste tot din lume, senzationale, cu si despre George Enescu – franturi de viata din “Amintirile” lui George Enescu (“Les souvenirs de Georges Enesco”, cartea muzicologului si criticului muzical francez Bernard Gavoty) – la fel, din cartile muzicologului Viorel Cosma – devenit expert prin cele 14 volume scrise despre viata si opera lui Enescu – dar care ne inlesneste mai bine drumul catre Omul Enescu. O lectura fantastica de vacanta, din care am putut reda un portret al omului Enescu, care merita sa intre cu dragoste si respect in inima noastra, a romanilor. George Enescu poate deveni românul nostru preferat. Enescu poate atrage ca un magnet. Oricat de mult l-am citit, tot nu este suficient. George Enescu este un “personaj” complex, simbioza dintre omul – om adevarat cu credinta in Dumnezeu si creatia sa, cu muzica ca traire, nu doar ca arta. Il vad pe Enescu ca pe un “amestec perfect” de noblete in muzica, geniu in creatie, interpretare si predare – cu noblete sufleteasca: caldura, prietenie, altruism, credinta in Dumnezeu, dragoste pentru tara si pentru oamenii ei, pentru pamantul romanesc din care s-a nascut si pentru maretia naturii din Romania. George Enescu a avut o viata ca un film – a trait cele doua razboaie mondiale, unirea Basarabiei cu Romania, cutremurul din 40, bombardamentele din 44, a cunoscut o multime de personalitati ale lumii, a iubit, a avut idile, a fost fericit, a fost trist, a calatorit, a glumit, a suferit, a fost urmarit de securitate, a fost chinuit de comunisti, a compus, a cantat… Si cu toate astea, ne-a ramas noua, romanilor, fidel.

4GeorgeEnescu5Compozitor

George Enescu este, se stie, copilul nostru minune, al Romaniei. Un geniu in muzica, atat in compozitie, de la 5 ani, cat si in interpretare (poliinstrumentist): vioara, de la 4 ani; pian, de la 5 ani si, incepand din anii de scoala: orga, viola, violoncel, flaut, corn, clarinet. George Enescu a fost comparat de exegetii muzicali, de-a lungul timpului cu Mozart, Mendelssohn Bartholdy, Liszt, Albeniz, Saint-Saens, Prokofiev.

2GeorgeEnescu8ani

La Viena, la debutul sau ca violinist in 1889, cand avea doar 8 ani, presa l-a numit “Un Mozart Român” si i s-a prezis un viitor stralucit. Enescu era pe atunci “student” doar de un an la Conservatorul din Viena. De fapt era un mic elev de 7 ani primit cu un fel de dispensa, pentru ca acolo studiau copii mult mai mari. Enescu: „In ciuda varstei fragede, am fost admis, in mod excepţional, la clasele preparatoare pentru vioara. La noua ani, trecusem la clasele superioare”. Si la Conservatorul din Paris a fost la fel, Enescu avea 13 ani, ceilalti 17, 18 sau 20, 22 de ani. Laudele la adresa sa, in calitate de muzician s-au multiplicat in timp. “Neues Wiener Journal”, ianuarie 1894: “George Enescu chiar este un copil minune” – la primul concert individual, sala Bosendorfer din Viena, cand George Enescu avea 12 ani si jumatate, dupa terminarea studiilor la Conservatorul din Viena. “Le Figaro, 1900”: “Tanarul compozitor e remarcabil si exceptional dotat. A interpretat Concertul de Beethoven ca un mare artist, cu o noblete de stil, o autoritate, o maiestrie, o simplitate in atitudine, o puritate sonora si o profunzime a sentimentelor admirabile. Obiceiul cere doar aplauze obisnuite, oricat de buna ar fi fost interpretarea, insa Enesco este aclamat in picioare” – la Paris, cand George Enescu avea 19 ani, in cadrul “Concertelor Colonne”, cand a interpretat Concertul pentru vioara de Beethoven. Mai multe despre Enescu copilul minune am scris aici.

George Enescu a fost numit “Printul Viorii”. Nu stiu daca a aflat asta, dar sigur i-ar fi displacut. Enescu: „Cum poti sa te indragostesti de o simpla vioara cand iubesti muzica in intregime? Or, eu iubesc muzica, imensa muzica. Adica sunt un om cu idei foarte inguste?

4GeorgeEnescu3Violonist

Cea mai mare dorinta a lui a fost sa fie considerat compozitor: “Atunci cand primesc o scrisoare adresata Domnului George Enescu, violonist, imi piere dorinta de a o deschide”. “Singura mea consolare este masa de lucru: nu este ea oare ratiunea mea de a trai? Concertele sunt foarte frumoase, dar nici nu le-as remarca absenta”. Insa tot el recunostea ca banii necesari traiului veneau cel mai mult din concertele de vioara.

George Enescu, compozitor, interpret, dirijor si profesor; descoperitor, indrumator si sustinator al copiilor si tinerilor talentati, indiferent ca erau romani, bucovineni, francezi, belgieni, evrei, polonezi, englezi, tigani, maghiari sau italieni. Prieten cu muzicieni ai lumii, indiferent ca erau unguri, francezi, americani, evrei sau germani.

In lumea muzicii, eu sunt cinci intr-unul: compozitor, dirijor, pianist, violonist si profesor”.

4GeorgeEnescu1918

George Enescu este geniul nostru, al Romaniei, de o noblete sufleteasca fara de margini si de o modestie extraordinara, un copil roman nascut la 19 august 1881, intr-un sat din Romania care nici nu era trecut pe harta, Liveni (tinutul Dorohoi, judetul Botosani). George Enescu: “Nicaieri natura nu este ca in tara mea. Intr-o parte, muntii imensi, abisuri, roci vulcanice, lantul muntilor Carpati. De cealalta, vai, cat vezi cu ochii, ravene si campia pe care e greu sa o descrii celui ce n-a vazut-o niciodata, campia Moldovei. Aceasta este cu adevarat tara mea, iar imaginea ei am dus-o cu mine”.

Este posibil ca data exacta a nasterii sa fie 17 august si inregistrarea pe 19, asa cum spune Viorel Cosma: certificatul de nastere era datat 9 august 1881 si scria “nascut alaltaieri”, adica pe 7 august (pe stil vechi). Iar numele copilului era Enescu Gheorghe.

Ma trag din parinti romani si m-am nascut in Liveni, in tinutul Dorohoi, in inima Moldovei. Liveni, un sat intre multe altele, unde desimea salciilor si a mestecenilor alterna cu lanurile de orz si porumb. Satul are si o biserica frumoasa ale carei icoane de aur par ca prind viata in fumul de tamaie. Locuiam intr-o casa mica cu pridvor de lemn vopsit, unde se uscau funiile de ceapa la soare. Si acum mai vad taranii, in camasi albe, cu ilice albastre, cum cantau la asfintit”. Liveni, la 1881:

1Liveni1

Tatal sau, Costache Enescu, fiul preotului Gheorghe Enescu, se tragea din familia lui Enea Galin si era invatator – abandonase studiile la seminarul teologic. Mama sa, Maria Enescu, fiica preotului Ion Cosmovici si a Zenoviei (fosta Vogoride), era tot invatatoare si extraordinar de credincioasa. Strabunicul lui George Enescu din partea mamei, Costache Cosmovici, fusese episcop de Radauti (Costache Nestor Cosma) dar si compozitor de muzica bisericeasca. Un unchi al Mariei Enescu, Gheorghe C. Cosmovici, cu studii muzicale la Dresda, a compus muzica pentru operele “Fantana Blanduziei” si “Marioara”. Strabunicul lui George Enescu din partea tatalui, Enea Galin, era originar din Siminicea si venise la Zvorstea, la Biserica Adormirea Maicii Domnului, sa fie protopsalt. Conform modei timpului, si-a transformat (românizat) numele Enea in Enescu. Fiul sau si bunicul lui George Enescu, preotul Gheorghe Enescu din Zvoristea, a invatat psaltichia la Manastirea Vorona si a slujit la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Zvoristea 15 ani ca diacon si 37 de ani ca preot:

1ZvoristeaBiseriva

Copilul George Enescu venea des la Zvoristea si participa la slujbele religioase savarsite de bunicul sau. “Cand aveam 12 ani, am luat parte la o slujba savarsita de bunicul si am ramas extaziat de frumusetea serviciului… Eram atat de transportat, incat ma inchipuiam sa vad daca intr-adevar sunt langa altar… O asa slujba bisericeasca n-am mai pomenit si o voi tine minte toata viata”. Chiar cred ca l-a influentat atat de tare aceasta slujba ortodoxa, incat a inclus special corul barbatesc in “Poema Romana”, schitata inca de la 13 ani. Chiar pare un cor de preoti, cantand in biserica, ca un ison.

De la familie, George Enescu a mostenit si o voce foarte frumoasa, care a fost “descoperita” de romani abia in 1937. Repetand cu Orchestra Radio la actul III din Sigfried de Wagner si lipsind un bas-bariton, George Enescu a cantat, de la pupitrul dirijoral, rolul lui Wotan, cu o voce plina, expresiva si exacta. Audienta, surprinsa, a izbucnit in ovatii.

George Enescu a fost al optulea copil al familiei Costache si Maria Enescu (nascut viu, au mai fost 3, nascuti morti, 11 in total) si singurul supravietuitor: “Am fost al optulea copil si totusi singurul, sapte frati si surori s-au nascut inaintea mea. Doi au murit de mici. O angina difterica, in 1878, i-a rapus pe ceilalti cinci. Parintii mei au trait trei ani intr-o mare neliniste, caci nadajduiau ca un nou nascut sa stearga nu amintirea, ci lipsa celorlalti. Ei se rugau cu ardoare si plecau deseori la manastiri pentru a-I cere Domnului sa le trimita copilul mult dorit. In 1881 am venit pe lume…”.

1FamiliaGeorgeEnescu

Parintii au observat ca la doar 3 ani era foarte istet si ca vor avea nevoie de multi bani ca sa il tina in scoli. Tatal renunta la catedra de invatator in 1884 si se apuca de cultivarea pamantului (avea 87 de hectare de pamant la Liveni) si administrarea de mosii. S-au mutat la Cracalia, inchiriand o casa mai mare (conac), tatal sau gasind mai mult de munca in acel sat – fiind mai mult pamant de administrat. De aceea George Enescu spunea ca este fiu de agricultor. Si parintii sai au fost oameni buni si generosi – la rascoala, singurul conac care nu a fost ars a fost al familiei Enescu. In schimb i-au dat foc comunistii, care au arat locul, dupa – “nu era voie” sa se afle ca marele compozitor George Enescu se tragea dintr-o familie “avuta”. Din acelasi motiv “s-a evaporat” toata mosia, cu pamant cu tot.

Copilul

Lae Chioru’: “Copilul asta este prea destept, mi-a furat tot mestesugul in cateva luni” – 1885, cand Enescu avea 4 ani. Tiganul Nicolae Chiorul era lautarul satului si a fost chemat de parinti sa locuiasca in conacul de la Cracalia, pentru a-l invata tainele viorii.

Eduard Caudella: “Acest Wunderkind trebuie dus la Viena, trebuie cultivate darurile sale rare” – 1887, cand Enescu avea 6 ani – Compozitorul Eduard Caudella (tot un copil minune al muzicii romanesti), profesor la Conservatorul din Iasi.

Jules Massenet: “Fiul dumneavoastra este o fiinta exceptionala. Are o muzicalitate inegalabila.” – scrisoare de la profesorul Massenet, Conservatorul din Paris, catre Costache Enescu.

3Regina1Enescu17ani

Elisabeta de Wied, Regina Romaniei: “Copilul meu sufletesc, George Enescu”. L-a mai alintat si “Sfinxul”, apoi “Pinx”. Cand ii scria, Regina semna “a doua ta mama”. Se spune ca Regina i-ar fi acordat bursa prin care Enescu si-a facut studiile la Conservatorul din Paris, incepute cand avea 13 ani. Regina Elisabeta a Romaniei – sau Elisabeta, Regina Romaniei – cunoscuta ca scriitoare cu pseudonimul Carmen Sylva (cantecul padurii), patroana a artelor si fondatoare a unor societati caritabile – oamenii din popor o numeau Mama Ranitilor – a fost protector si prieten statornic al micului muzician George Enescu. Regina l-a invitat la curte incepand cu 1898, dupa concertul cu Poema Romana de la Ateneu, din 5 martie 1898. Regina i-a daruit, la implinirea a 17 ani, in august 1898, o copie completa a operelor lui J.S. Bach. George Enescu o amuza pe Regina, imitand tot felul de vietuitoare la vioara. De cand era mic copil si primise vioara, Enescu imita perfect broaste sau pasari prin simplul joc al corzilor. Castelul Peles din Sinaia si Palatul Regal din Bucuesti ii erau deschise permanent muzicianului, avand rezervat un apartament cand venea la Bucuresti. George Enescu a compus lieduri si o cantata pe versuri de Carmen Sylva. George Enescu a intemeiat un cvartet cu numele Reginei – in public a interpretat cu acest cvartet la retragerea de pe scena a artistei Aristizza Romanescu, la Teatrul National din Bucuresti, in 1903.

La randul sau, George Enescu scria: “Regina m-a adoptat sufleteste, cand s-a inapoiat din Germania, in 1898, dupa o indelungata absenta”.

3Regina2Enescu1898

Artistii sunt Apostolii pacii

1916, Tudor Arghezi: “Dupa ce-l parasisera, rand pe rand, organele care fac viata – daca nu placuta, cel putin suportabila… L-am gasit intr-o dimineata zguduit, dar insufletit si cu ochii lui frumosi aprinsi. Luchian plangea… Plangea de o emotie fericita… Mi-a povestit ca venise noaptea o umbra cu o pelerina, strecurata in odaia lui. Muta, umbra a scos din pelerina o vioara si a cantat. I-a cantat doua ore intregi, parca o muzica din alta lume. Apoi umbra si-a luat vioara si pelerina, s-a apropiat de patul rastignitului si i-a spus: Iarta-ma, te rog, sunt George Enescu. Mainile nu si le-au putut strange, pentru ca bratele pictorului nu se mai puteau misca de un an”.

In ultimele luni de viata, cand pictorul era la pat, paralizat si abia mai putea sa vorbeasca, Arghezi i-a facut o vizita lui Luchian si l-a gasit plangand. A aflat ca in noaptea precedenta George Enescu venise la el in camera, isi scosese vioara si fara sa spuna un cuvant, sau sa aprinda lampa, i-a cantat doua ore fara intrerupere. Stefan Luchian a fost bolnav de scleroza multipla. O perioada din viata sa a cantat la flaut in orchestra Teatrului National din Bucuresti, pentru a-si castiga existenta. Si Luchian si Enescu s-au nascut in sate din Botosani, ambii inzestrati cu mare talent in muzica si pictura. Unul si-a ales ca imensa pasiune pictura, altul muzica. In vara lui 1909, an in care Enescu venea la Tescani, Luchian era internat la sanatoriul din Moinesti, deja era tintuit in fotoliu. Asa cum natura din Tescani l-a inspirat pe Enescu in muzica, asa si Moinestii l-au inspirat pe Luchian in pictura (“Dupa ploaie la Moinesti”, “Peisaj de la Moinesti”, “Targul Moinesti”). Pictorul florilor cu pensula legata de degetele paralizate, Stefan Luchian, s-a stins in iunie 1916.

GeorgeEnescuStefanLuchianImagine din Muzeul George Enescu Dorohoi

Enescu: „Imi placea pictura, anumite raporturi intre culori imi starneau o adevarata voluptate. Eram atins de „cromism”. Cititul ma pasiona si el, din carti imi hraneam foamea de vis si nostalgie. Totusi, nimic pe lume nu ma atragea asa de mult ca muzica, experientele pe care le faceam in diferite domenii hraneau si amplificau pasiunea mea pentru universul sunetelor. Muzica este adevarul meu. M-am inselat, fara indoiala, de multe ori in viata, dar nu atunci cand, cu umilinta, din toate puterile mele si in fiecare zi mai mult, am urmat drumul trasat de tatal meu”.

Elena Bulai: „George Enescu, un om de o mare bogatie si consistenta interioara, de o minunata modestie si simplitate, cumintenie si devotament fata de muzica, un om care ne uimeste prin lipsa celei mai mici urme din vanitatea, trufia, egolatria atat de frecvente la marii artisti. O persoana de o discretie totala, desavarsita. Batranii care l-au cunoscut la Tescani, dl. Milom, fiul ultimului administrator al mosiei si o bucatareasa mi-au povestit ca Maestrul era un confesor cand venea aici. Toti i se jeluiau, isi spuneau pasurile. Si niciodata nu a savarsit vreo indiscretie, dimpotriva, incerca sa-i impace, sa indrepte lucrurile. Tot asa gandeste si despre confrati, atunci cand Enescu spune: „Artistii sunt apostoli ai pacii, intre care nu trebuie sa domneasca decat intelegerea si colaborarea”. Nu doar o spunea, o si facea, cantand compozitiile colegilor sai in concerte organizate la Paris si in Statele Unite. Acesta era George Enescu. Acesta era George Enescu si in cartea sa de amintiri” – „Amintirile lui George Enescu” notate de Bernard Gavoty, Editura Curtea Veche, 2005, traducere Elena Bulai. Editie de Elena Bulai si Doina Jela.

Sir Yehudi Menuhin: “Enescu era intotdeauna inspirat si a luat mereu apararea muzicienilor si a celui slab, a luat apararea celor care aveau nevoie de ajutorul sau. O fiinta nobila, nobila… Era un om minunat, minunat. Ii datorez foarte mult, enorm de mult”.

Enescu: „Muzica este adevarul meu. Muzica este o limba a omeniei si fraternitatii, nu o stare, ci o actiune”.

Bedros Horasangian: „O frumoasa poveste, putin cunoscuta despre un concert al lui Enescu, marturisita de regretatul dirijor Sergiu Comissiona si confirmata de la New York, relatata in revista „ADAM” de la Londra a lui Miron Grindea: George Enescu urma sa dea un recital de vioara la Sala Dalles, acompaniat la pian de  Alfred Alessandrescu. Concertul a avut loc in perioada in care legionarii erau la putere in Romania. In program erau piese de Brahms si Beethoven, Sonata a III-a a lui Enescu (in caracter popular romanesc) si o sonata compusa de Ernest Bloch, compozitor si dirijor elvetian – evreu emigrat in America, prieten cu Enescu. Totul a decurs normal pana cand a venit randul interpretarii sonatei lui Bloch. Atuncii tinerii exaltati din sala i-au strigat Maestrului Enescu sa nu cante piesa evreului Bloch, sa renunte la lucrarea „jidanului”. Atmosfera devenise tensionata, cu urlete si tipete. George Enescu si-a pastrat calmul, i-a lasat sa zbiere si cand s-au potolit, Enescu a anuntat cu calm ca nu va mai canta piesa lui Bloch – au urmat aplauze furtunoase si entuziasm: „bravo, Jos jidanii! Traiasca Maestrul Enescu”. Enescu i-a lasat sa termine si a anuntat calm: „Voi canta Kaddish de Ravel”. Iar sala a incremenit, au amutit cu totii. George Enescu a cantat ce a crezut el ca trebuie sa cante. Nimeni nu a mai strigat nimic. S-a aplaudat normal, fara isterii. Totul a trecut ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Personalitatea marelui muzician Enescu coplesise patimile tineretului nationalit exaltat”. – Mai mult aici.

Modestia si memoria

George Enescu a fost numit si “Printul Modestiei”. Enescu a fost renumit pentru simplitatea si modestia comportamentului sau. De la muzicologul Viorel Cosma am aflat ca George Enescu a avut in copilarie o profesoara din Franta, Lydie Cedre. Un ultim sfat pe care aceasta i l-a dat copilului George Enescu, prin scrisoarea din 25 octombrie 1891. Lydie Cedre: “Sa fii foarte modest si sa stii ca talentul nu trebuie sa te faca vanitos, caci vanitatea este un defect foarte mare”.

Acelasi sfat l-a primit de Regina Elisabeta a Romaniei (Carmen Sylva), intr-una dintre scrisori, in 1910:

3Regina3Enescu910

George Enescu si-a insusit sfatul de le domnisoara Lydie, desi avea doar 10 ani, apoi si pe cel al “mamei de suflet”, Regina Elisabeta a Romaniei. Desi era un geniu, Enescu nu facea caz de asta. Bunul simt si educatia primau. Desi avea o memorie senzationala, care il ajuta sa interpreteze sau sa dirijeze fara partitura, George Enescu punea intotdeauna una pe pian sau pupitru, chiar daca nu era nevoie sa intoarca vreo fila.

1900: “In folosul scolarilor saraci, tanarul dar deja marele artist George Enescu a dat un mare concert la inaugurarea noului si admirabilului Palat Administrativ al Dorohoiului, a treia zi de Pasti, dupa amiaza. Cu ochii ficsati mai mult in sus, caci tanarul artist George Enescu nu canta nimic pe note, ci cu totul pe de rost” – Ziarul “Curierul Roman”, 18 aprilie 1900

M.S. Regele Mihai I: “In anii 1940, in vizita la Castelul Peles, George Enescu m-a intrebat: Care este compozitia simfonica favorita a Majestatii Voastre? Am raspuns: Simfonia a V-a de Beethoven. La care, George Enescu s-a asezat la pian si a cantat, fara partitura, intreaga simfonie beethoveniana, murmurand din buze pe intreg parcursul interpretarii, de parca ar fi vrut sa suplineasca, in gand, restul instrumentelor din orchestra”.

Dr. Josef Willer: “Bela Bartok s-a intalnit cu George Enescu in tren, la frontiera. Bartok a observat cum Enescu a memorat vizual, in trenul spre Bucuresti, lucrarea “Ket kep” (doua tablouri) pe care a doua zi a dirijat-o pe de rost”.

Viorel Cosma: “Avea o memorie de magnetofon, gratie careia, la maturitate, putea dirija toata opera lui Wagner din memorie si putea canta, pe dinafara, 52 de volume de Bach. Era suficient sa auda o singura data un cantec si il retinea. Mostenise un auz absolut. Asta e un dar din nastere, nu se poate castiga in timp. Memoria sonora era ajutata si de o memorie vizuala fabuloasa. Daca vedea o data o partitura o si inregistra vizual. Canta din gura, canta la fluier, pian, vioara, violoncel, flaut, corn, orga, era un poliinstrumentist”.

Alexandru Dinicu, nepotul lui Grigoras Dinicu: “George Enescu si Dimitrie Dinicu (unchiul lui Grigoras Dinicu) se plimbau pe la un targ de mosi. Printre alte distractii, exista si un panou in fata caruia aparea cineva care mima cantatul la vioara iar in spatele panoului se ascundea cineva care canta cu adevarat. La un moment dat, George Enescu, care avea o ureche muzicala extraordinara, se opreste si ii spune lui Dimitrie Dinicu: “Maestre, asta de canta parca ar fi nepotul dumitale, Grigoras, dupa stil”. Dimitrie Dinicu ii spune lui George Enescu: “Nu, nu se poate, Grigoras e la studii”. Dar era chiar Grigoras Dinicu, care mai scotea si el un ban, ca era tanar. Unchiul sau s-a suparat ca era sa il dea afara din orchestra”.

Sanda Bobescu, pianista: „Cand eram aproape adolescenta, la unul din recitalurile Maestrului Enescu de pian, trebuia sa ma ocup de partitura. Imi aduc aminte ca m-am asezat langa dansul, ca sa dau paginile – si ca a inceput interpretarea, care m-a vrajit. Apoi am auzit aplauzele, ca prin vis. Recitalul se terminase iar partitura lucrarii extraordinar de grele ramasese neatinsa. Maestrul Enescu stia lucrarea pe dinafara”.

Sir Yehudi Menuhin: „Trebuie sa povestesc despre fenomenala memorie a lui Enescu, pentru ca nu a avut egal. Intamplarea a avut loc la dansul acasa, in 1927. Abia incepusem lectia cand a venit Maurice Ravel, fostul lui coleg de studii, pentru a-l ruga sa cante impreuna o sonata a sa pentru vioara, pe care o prezenta unui editor. Enescu ne-a cerut scuze, tatei si mie, si au inceput sa cante. Ravel s-a asezat la pian iar Enescu si-a luat vioara si a inceput sa urmareasca partitura. Cand au terminat de cantat, Ravel i-a multumit si a vrut sa plece. Enescu l-a rugat sa o mai cante o data. Enescu a pus partitura de-o parte si a cantat sonata perfect pe dinafara. Eu si tatal meu eram uluiti. Dar tot asa era si Maurice Ravel…

Dr. Josef Willer: la Lugoj (in Banatul austro-ungar) – “In 1912, a venit de la Paris, George Enescu, care a prezentat publicului lugojan un program cu adevarat ales. Inainte insa de a termina programul ne-a cucerit prin atitudinea sa de o fermecatoare modestie – si totusi atat de plina de caldura. Nici nu poate fi imaginat ceva mai nepretentios, mai modest – decat Enescu pe podium. Frac uzat, ghete, camasa simpla. Dar cand, cu ochii inchisi si cu simplitate nemaiauzita, lasandu-se purtat pe aripi de extaz a cantat “Chaconna” de Bach, ne-a vrajit pe toti cu magia viorii sale”.

Sir Yehudi Menuhin: “Daca cititorul ar putea sa-si inchipuie mintea enciclopedica, ingemanata cu inima cea mai generoasa si mai lipsita de egoism din cate pot exista intr-un om cu o infatisare nobila si frumoasa, cu un chip romantic insufletit mereu de un geniu creator, fie ca vorbea, preda, dirija, canta la vioara ori la pian si mai cu seama atunci cand compunea, imaginea tot n-ar fi completa. Enescu ramane pentru mine cea mai extraordinara fiinta omeneasca, cel mai mare muzician si cea mai puternica influenta exercitata vreodata asupra mea”.

Vincent d’Indy: „Daca lucrarile lui Beethoven ar fi distruse nu ar fi nicio problema. Vor fi reconstituite din memorie de Enescu”.

Enescu: „Cat am mai fost de comentat pentru memoria mea! intr-o zi, cineva, caruia i-am uitat numele (ceea ce dovedeste ca am mai putina memorie decat mi se atribuie) a scris ca, daca m-as afla singur pe o insula pustie, cu un toc, cerneala si hartie cu portativ, as fi in stare sa-mi amintesc si sa rescriu o buna parte din muzica clasica si romantica. Doamne, nu spun ca nu, dar adaug ca nu-i nimic de mirare in asta. Cand iubesc ceva, mi se graveaza in inima pentru tot restul vietii”.

2Casa3LiveniCasaMemorialaGE

Tara

De la 7 ani, de cand a plecat prima data la Viena, George Enescu venea acasa in fiecare vara. Isi impartea vacanta intre Cracalia, in casa parinteasca si Mihaileni, casa bunicilor materni. Asa ca locurile natale i-au ramas toata viata in memorie. “Pentru el, Liveni, Cracalia si Mihaileni insemnau o lume magica, care il smulgea din banalitate” – Viorel Cosma

Romania? Daca o iubesc? Bineinteles ca o iubesc, pentru ca nu am optat niciodata pentru nationalitatea franceza, desi Franta s-a purtat frumos cu mine si sunt ca si copilul ei”.

1901: La 20 de ani, George Enescu revenea in Romania ca un artist gata format – interpret si compozitor matur. Munca, sensibilitatea, emotivitatea si modestia lui intreceau limitele obisnuite. Nu parea sa fie omul vremurilor sale. Acum prefera singuratatea. Mai mult decat realitatea prefera iluziile se se refugia in mestesugul artei”. – Prof. Dorina Tereza Gorgan.

Tony Aubin: „De la patria sa, Romania, Enescu a preluat acel amestec subtil de nostalgie, de melancolie, de dragoste – ardoarea exprimata in cuvantul dor” – presedintele Societatii Prietenilor lui Enesco, Paris

La maturitate, cineva l-a intrebat cand si-a parasite tara: “Nu, n-am parasit-o. N-am parasit dealurile, vaile si padurile Moldovei, nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul pasarilor. Le-am luat cu mine si le aud cantand in mintea mea”.

PrimulRazboiMondialMoldova

Razboaiele

In timpul Primului Razboi Mondial, Mihail Jora era grav ranit intr-un spital si a fost vizitat de George Enescu. Au vorbit, apoi Enescu i-a cantat la vioara. Mihail Jora: “El, Enescu, mi-a redat in clipele acelea dorinta si vointa de a trai, pe care le pierdusem. El mi-a dat puterea de a lupta impotriva raului si m-a inviat din morti”.

Enescu, mare patriot a ramas in tara in timpul razboaielor”. Enescu a fost un mare patriot, dar nu razboaiele l-au definit astfel, ci o multitudine de actiuni. Trebuie mentionat ca asa era legea: pe timp de razboi, barbatii erau obligati sa se intoarca in tara. De exemplu, Constitutia din 1866: “Tot Romanul face parte sau din armata regulata, sau din militia, sau din garda cetateneasca, conform legilor speciale”. Dar sunt si cativa care au tinut sa “precizeze” ca Enescu a fost scutit de armata. Dar asta nu l-a impiedicat pe Enescu sa participe. “George Enescu cutreiera spitale sau frontul pe timpul razboiului, cantandu-le ranitilor la vioara”. Si nu doar in calitate de violonist sau organizator de concerte, strangand bani pentru oropsiti a participat Enescu la razboi, ci si in cea de infiermier. George Enescu a fost infiermier la Crucea Rosie.

1916: George Enescu si-a oferit serviciile Crucii Rosii Romane dupa batalia de la Turtucaia, din septembrie 1916. La cateva zile dupa dezastrul de la Turtucaia, in spitalul militar amenajat in localul “Scoalei Centrale de Fete” din Strada Icoanei, Bucuresti, inrolat ca infirmier era George Enescu. Acolo l-a intalnit Ioan Rusu Sireanu, fost director al ziarului “Tribuna” din Arad. Acesta si-a notat cateva amintiri despre diferite personalitati aflate in situatii inedite, iar fiul sau Vintila Rusu Sireanu le-a transcris si publicat intr-un mic volum “Vinurile lor…”, in 1968. Ioan Rusu Sireanu a stat cate opt zile pe langa fiecare personalitate: “Aflandu-l pe Enescu in spitalul de raniti, eram socat. Pentru ca aici veneau ambulante, camioane, automobile si chiar carute, care umpleau de dimineata pana seara strada, aducand trupuri mutilate, trupuri zdobite si totul era acoperit de gamete si vaiete si plans disperat… In aceasta atmosfera de mari suferinte, a fost adus un tanar vanjos cu cangrena gazoasa pe care colonelul chirurg trebuia sa-l opereze imediat, ceea ce insemna amputarea piciorului. L-a pus pe scandurile pe care improvizase masa de operatie si, vazandu-l pe Enescu inalt si voinic, circuland cu galeata cu fese printre raniti, apreciindu-i statura si robustetea l-a chemat sa ajute. Enescu a venit imediat si a facut ce i-a spus medicul. Dar nu a rezistat cand a inceput operatia extreme de dura, cu fierastraul”. Lui Enescu i s-a facut rau. Mai tarziu, Ioan Rusu Sireanu a plecat spre casa cu Enescu, foarte trist ca “s-a dovedit atat de slab”. Enescu l-a invitat pe Sireanu in casa, unde, dupa ce i-a mai trecut supararea, i-a cantat Bach. Mai mult aici.

Soldatii romani erau tarani. Oameni de-ai locului, visatori si mandri. Cand va spun buna ziua, parca v-ar privi de sus. Soldatii romani au dat dovada de un eroism extraordinar. Iar in spitale, cereau scuze infiermierelor pentru deranj chiar si atunci cand erau pe patul de moarte”.

4GeorgeEnescuin1916RazboiCruceaRosie

Ion Manolescu: “George Enescu a batut drumurile Moldovei, cantand pentru raniti. Dintre toate glorioasele turnee ale marelui nostru muzician, de-a lungul si de-a latul lumii, turneul lui fara afise, fara sali de concert, fara bilete de intrare, prin Moldova anilor 1917 – 1918, cred ca va ramane cea mai impresionanta pagina din viata sa. Modest ca totdeauna, singur, cu vioara sub brat, intr-un automobil militar hodorogit sau adeseori abia gasindu-si locul intr-un tren supraaglomerat, George Enescu trecea neobservat si necunoscut de cei din jur. Era “unul dintre cei multi” si, desigur, asa voia sa fie. Cand ajungea in orasul pe care si-l alesese, intreba unde e spitalul. Se infatisa cu acel aer usor stanjenit, care nu l-a parasit niciodata, isi spunea numele si adauga ca „as voi sa cant ceva pentru raniti”. N-am avut prilejul niciodata sa-l aud in acesti doi ani. Dar foarte multi camarazi de oaste mi-au vorbit cu lacrimi in ochi de aceste concerte. George Enescu trecea dintr-o sala in alta, ranitii ii cereau sa mai “zica” ceva si el le implinea dorinta, fericit ca poate sa le dea acest ajutor sufletesc. Canta mai ales fragmente din „Rapsodia Romana” si bietii soldati plangeau, gandindu-se probabil la satul, casa si familia lor. Mi s-a istorisit o scena zguduitoare. Nu-mi amintesc in ce spital, dupa ce cantase in toate salile, o sora de ocrotire i-a spus ca intr-o rezerva se afla un ofiter care il roaga sa-i mai cante si lui ceva. Cu vioara in mana, Enescu a pornit in urma surorii care-i transmisese aceasta rugaminte. In rezerva in care abia incapeau un pat si o masuta, zacea un ofiter tanar, mare mutilat de razboi – un pachet de vata si tifon – din care numai ochii mai aveau ceva viu in ei. Enescu a inceput sa cante. In usa acelei odaite de spital si pe culoar s-au adunat toti ranitii care puteau umbla, toate surorile, tot personalul spitalului si ascultau vrajiti. Inauntru plangea ofiterul mutilat, plangea Enescu, plangea si sora care-l condusese, iar arcusul marelui nostru maestru scotea sunete pe care poate nu le mai scosese niciodata”. “Amintiri”, 1962

Mi-a fost dat, nu o data, sa observ cata inseninare inflorea pe obrajii suferinzilor dupa primele note. Aceasta transformare in suflet e suprema ratiune de a fi a muzicii. Daca n-ar exista minunatul ei ecou pacificator, purificator, muzica ar fi o absurda insiruire de sunete”.

Ioan Negulescu (viitorul regizor Jean Negulesco), elev de 16 ani, cercetas voluntar la „Crucea Rosie Romana”: „Asistam la un concert al lui George Enescu, dat in beneficiul combatantilor, refugiatilor, orfanilor si vaduvelor de razboi. Sunetele viorii lui rascoleau sufletele. In timp ce il ascultam, i-am schitat silueta pe o foaie de hartie. Desenul meu incadrat intr-o simpla rama neagra avea sa aiba onoarea de a fi expus in vitrina unei librarii. Ceasuri in sir am patrulat in fata ei, ca sa pot trage cu urechea la comentariile magulitoare ale trecatorilor. Intr-o buna zi, desenul a disparut din vitrina. Il cumparase insusi maestrul. Erau primii mei 50 de lei. Destinul mi-a fost pecetluit pe loc, atunci si acolo: aveam sa fiu pictor. Un pictor celebru!” – „Drum printre stele”, cartea de memorii a regizorului roman celebru in SUA, Jean Negulesco, cu o stea pe „Hollywood Walk of Fame”.

1918: la Iasi. Constantin Bobescu: “Legea pe atunci ii obliga pe toti barbatii sa se intoarca in tara in vreme de razboi. La Iasi, pentru a-i scoate din atmosfera apasatoare pe locuitorii orasului, Enescu a alcatuit o orchestra simfonica cu ieseni si muzicieni refugiati. M-a luat si pe mine la vioara a II-a. Asa am cunoscut marea si adevarata muzica. In 1918, Enescu mi-a propus sa fiu solistul Concertului in Mi Major de Bach. Ce infrigurare m-a cuprins. Pe vremea aceea, un solist nu era asa de “dordolat” (rasfatat) ca acum – era un instrumentist in orchestra si cand ii venea randul piesei la care era solist se ridica din orchestra si venea la rampa. Desi emotiile au fost coplesitoare, am avut succes”.

1918, 27 martie, la Chisinau: Constantin Bobescu: “A sosit si marele eveniment: Alipirea Basarabiei in Romania. George Enescu a fost invitat la Chisinau, impreuna cu orchestra. Salile, unde s-a cantat, au fost, seara de seara, arhipline de oameni cu lacrimi in ochi. La sfarsit, George Enescu ne-a lasat pe cativa: Socrate Barozzi, fratele Jenica (Jean Bobescu), Fior Breviman si pe mine pentru a infiinta cateva institutii muzicale de orientare cultural romaneasca: Opera, formatii camerale etc”.

Si pentru ca tot ni-l reamintim pe George Enescu, cel care a fost martor, prin muzica sa, al unirii Basarabiei cu Regatul Romaniei, poate este bine sa ne reamintim ca pe 27 martie 2013 s-au implinit 95 de ani de la votul istoric al Sfatului Tarii de la Chisinau.

1918ActulUnirii

Mai multe aici.

Mihai Cimpoi, Republica Moldova: „A doua zi dupa unirea Basarabiei cu Romania, George Enescu a sustinut un concert si la Balti, pe 28 martie 1918. Tot atunci s-a infiintat si Societatea Muzicala „George Enescu” de la Balti. Dupa concert, Enescu a declarat pentru ziarul Romania Noua din Chisinau: Asa de mult am indragit acest loc, incat o sa revin curand iarasi pentru a da concerte la Balti, la Soroca si oriunde m-ar chema cineva. As fi fericit daca as putea ajuta din venitul concertelor orice fel de opera nationala sau de binefacere”.

Crucea Rosie Romana: “Numerosi oameni de cultura romani s-au alaturat efortului Crucii Rosii Romane de a sprijini populatia. George Enescu, Grigoras Dinicu, Cella Delavrancea sunt doar cateva personalitati care in timpul celor doua razboaie mondiale au dat concerte in beneficiul Crucii Rosii, au cantat in spitale, la capataiul ranitilor, pentru a le aduce un strop de mangaiere”.

1938: “George Enescu a venit ieri la mine si mi-a adus 100.000 de lei pentru Apararea Nationala. Un gest frumos” – 1938, 8 noiembrie. Constantin Argetoianu, “Insemnari zilnice” (Argetoianu remarca atunci si problemele la coloana ale Maestrului).

In al Doilea Razboi Mondial, George Enescu a organizat saptamanal concerte, iar din banii stransi (se “rupeau” bilete) ajuta ranitii, orfanii si vaduvele de razboi. George Enescu a dirijat cate un concert in fiecare saptamana, luna de luna, fara nicio pauza. In aceasta perioada, Enescu a facut cunoscuta si creatia tinerilor muzicieni romani Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Teodor Rogalski, Sabin Dragoi.

1942, Constantin Bobescu: Cea mai pretioasa perioada cand am lucrat impreuna cu Enescu a fost cea din 1942 – 1944, cand am facut parte din cvartetul sau (“Cvartetul George Enescu”), alaturi de Alexandru Radulescu si Theodor Lupu. Repetitiile le faceam la el acasa (intr-un apartament pe strada de langa Biserica Alba, pentru ca nu sedeau in casa din spatele Palatului Cantacuzino, zestrea sotiei sale Maruca, pe care o inchiria). Repetitiile generale aveau loc la Conservator, in fata studentilor si profesorilor, iar concertele la Ateneu” – din amintirile muzicianului Constantin Bobescu (violonist, dirijor si compozitor roman) din cartea “O viata…un destin” – semnata Florica Gheorghescu, pe baza insemnarilor muzicianului, puse la dispozitie de fiicele sale, Rodica si Sanda Bobescu.

Viorel Cosma: “Datorita lui Enescu am avut, dupa cel de-al doilea razboi mondial, un manunchi de muzicieni adevarati, care au fost recunoscuti peste hotare si care i-au dus lui Enescu faima mai departe. Despre acesti muzicieni s-a vorbit ca despre “Scoala lui George Enescu”: Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Dumitru Capoianu, Miriam Marbe”. 

Premiile Enescu

Multe dintre concertele date de George Enescu la Sinaia si Bucuresti sustineau cauze caritabile nationale sau locale. In calitate de director onorific al Asociatiei Muzicale Romane, George Enescu facea donatii substantiale pentru a plati bursele acordate tinerilor muzicieni romani.

Intrand in contact cu viata, am simtit ca unii au prea mult si altii n-au destul. Incerc de atunci sa restabilesc echilibrul dupa puterile mele”.

Noel Malcolm: “Este important de mentionat ca George Enescu a fost mereu alaturi de tara sa, de viata muzicala romaneasca, pe care a incurajat-o si a sustinut-o moral si material in mod exemplar”- in cartea “George Enescu. Viata si muzica”, 2011 (in UK a aparut in 1990).

Viorel Cosma: “Enescu era un punct de reper pentru intreaga generatie interbelica. A ridicat nu doar nivelul epocii respective, ci si pe al celei care a urmat. Enescu a reusit sa coaguleze in jurul sau personalitatile de varf ale epocii. El este cel care, prin muzica, a sincronizat cultura romana cu cea occidentala”.

1912: “George Enescu a sustinut un turneu in Romania, cantand in mai toate orasele, strangand peste 1.000 de lire sterline (o suma imensa la aceea data) pentru a infiinta si acorda un premiu de compozitie. In 1912, Enescu a instituit Premiul National de Compozitie “George Enescu” iar in 1913 a avut loc prima editie a Concursului National de Compozitie “George Enescu” (ceea ce astazi este Festivalul International George Enescu). Acest premiu, decernat din venituri proprii si constand in sume generoase, a fost singura rasplata materiala si singura distinctie pentru tinerii creatori din Romania in perioada 1912 – 1946”. Premiul de Compozitie oferea castigatorilor sansa de a se specializa la Paris, Viena sau in alte orase cu traditie muzicala, oferea tinerilor compozitori premiati sansa de a-si auzi interpretate in concerte lucrarile premiate. Premiul de Compozitie (I, II, III si mentiuni) era decernat anual, in urma analizarii partiturilor de catre un juriu prezidat de George Enescu, care ulterior, dirija compozitiile castigatoare. Enescu a acordat burse pana la plecarea sa din tara, in 1946. De exemplu, pe Theodor Lupu l-a ajutat sa-si continue pregatirea muzicala la Petesburg, intre 1916 – 1918, dupa care a facut perfectionarea la Paris (devenind in 1924 profesor de violoncel la Conservatorul din Cernauti). Despre alti cativa tineri artisti sprijiniti de Enescu am scris deja aici.

Viorel Cosma: “Enescu avea tot timpul ce povesti, era glumet, spontan, facea catrene, poezii, cuplete. Desena, facea caricaturi. George Enescu lua trenul la clasa a II-a si pleca in turnee in cele mai mici orase de provincie ale tarii. Nu lua bilet la vagonul de dormit, se culca intins pe scaune, asa cum era imbracat. Colegii il rugau pe seful de vagon sa nu mai bage pe nimeni in compartiment fiindca „Maistrul doarmi un pic ca ari conciert la Botsieni”. Din orasel in orasel, pana se strangeau 20 – 25. Sa nu creada cineva ca nu avea maniere; stia sa fie elegant cand se cerea. Insa, cand mergea prin tara, printre oamenii mai putin bogati, se purta asa cum era el, nepretentios si de o mare modestie. A avut extraordinara dorinta de a ridica nivelul culturii romanilor, in special prin muzica. Le canta oamenilor concerte de vioara de Bach. Cineva i-a spus ca oamenii de conditie modesta nu pricep muzica profunda si ca se osteneste degeaba. Enescu i-a raspuns: „Posibil, dar nu-i nimic. Cine nu-l pricepe pe Bach sa-l ia ca medicament”.

Doru Murgu: “Concertele lui Enescu din Banat, din 1912 si 1914, erau terminate mai toate cu purtari pe brate a Maestrului, ori lista de onoruri preconizate de oras – toate menite sa il cinsteasca pe cel mai mare muzician al pamantului romanesc”.

„Era in martie 1913, cand insusi George Enescu a dirijat Poema Romana la Craiova”. Mirela Marinescu, Craiova

1913, Constantin Bobescu: “Trebuie sa vorbesc despre relatia mea cu George Enescu. Prima data l-am inalnit in 1913 la Craiova (Enescu avea 32 de ani, iar Bobescu 14). Venise pentru un recital si cum este firesc a vizitat si Conservatorul “Cornetti”, clasa de vioara – profesor fratele Jenica (Jean Bobescu), al carui elev eram. Toti elevii i-au cantat, asa ca si eu. Am interpretat un Preludiu de Bach. La sfarsit m-a intrebat daca stiu un andante. Am cantat “Traumerei” de Schumann. Enescu, care era langa pian, s-a asezat usor pe scaun si a inceput sa ma acompanieze. Apoi am petrecut toata ziua alaturi de el, ascultandu-l cum repeta piesele din programul pe care il prezenta in seara respectiva. Atunci am auzit uluitoarea cadenta din “Trilul diavolului” de Tartini. Sunetele viorii sale te purtau in lumea impalpabila a visurilor”.

Gabriel Sarkanyi: „De ani de zile, din timpul inaintea inceperii razboiului, de cand ne-au vizitat cei mai mari artisti, n-am mai ascultat un astfel de violonist ca George Enescu, care, ieri seara, in sala mare a Cazinoului Militar, a adus pe ascultatorii sai, prin arta sa deosebita, pana la extaz… Enescu a fost aici sarbatorit din nou si a fost dus de tineri ci chiar varstnici pe umerii lor, in urale puternice, pana la Grand Hotel. In cel de al doilea concert de azi o sa se repete acest triumf in fata unui si mai numeros public. (…) Concertele Enescu au fost unice, placerea artistica de neuitat”. 1921, Timisoara

Nadejdea” ziar romanesc din Timisoara, 1921: „Ii multumim lui Enescu ca a venit la noi si il rugam sa mai indrepte cat mai adeseori pasii sai spre Banatul romanesc”.

In 1921, George Enescu sustinea, pe 2 mai, un concert la Dorohoi, in folosul Teatrului “Unirea”.

Dr. Serban Milcoveanu: „Imi amintesc cum a fost in 1923, cand George Enescu a venit la Slatina. Elevii de clasele a VII-a si a VIII-a de liceu, mai mari decat noi, dupa concert l-au luat pe Enescu pe brate si l-au dus pe strazi, asa, in aer…

Constantin Bobescu: “M-am revazut cu George Enescu in 1928, la Brasov, cand eu eram directorul “Astra”. Atunci mi-a dat o superba dedicatie pe care o pastrez”.  “Cat am stat la Paris pentru studii am avut cinstea de a canta cu George Enescu. Philippe Gaubert, flautist si dirijor de opera, a realizat premiera mondiala a operei “Oedip” de George Enescu in 1936, la Paris”.

Sir Yehudi Menuhin: „Enescu a exercitat in viata mea o inraurire capitala si nu sunt singurul in acest caz. Colindati lumea, intrebati pe muzicienii care l-au cunoscut, care au cantat cu el. Veti afla exact aceeasi reactie. Enescu a fost influenta determinanta in cazul nostru, si nu numai din punct de vedere muzical”.

Orga Ateneului Roman

1914: “George Enescu depune 30.000 de lei pentru orga Ateneului Roman, dupa care lanseaza un apel public in ziarele “Epoca” si “L’Independence Roumanie” pentru orga ce urma sa fie instalata la Ateneu”. Orga Ateneului Roman, din primii bani donati de Enescu in 1914 si stransi tot la initiativa sa, a fost montata abia in 1939. Orga a fost construita de Oscar Walcker din Ludwigsburg. A fost inaugurata pe 22 aprilie 1939 de catre Dr. Franz Schutz, directorul Conservatorului din Viena, care a intertpretat lucrari de J.S. Bach si G.F. Haendel.

In 1914, George Enescu doneaza primii bani, 30.000 de lei, si lanseaza anuntul in ziare. In perioada 1915 – 1916, George Enescu a dat o serie de concerte pentru a strange banii. In 1915, Enescu a dat 14 concerte in Craiova, Caracal, Turnu Severin, Bacau, Botosani, Iasi, Pitesti, Slatina, Constanta, Ploiesti si Galati, si inca 16 concerte in Targu Jiu, Craiova, Targoviste, Turnu Magurele, Ploiesti, Ramnicu Sarat, Ramnicu Valcea, Braila, Galati, Focsani, Tecuci, Bacau si Iasi. In 1916 au urmat 8 concerte in Focsani, Slatina, Campulung, Husi, Iasi, Bacau, Constanta si Bazargic. Seria de concerte de acest fel au fost intrerupte de izbucnirea razboiului. Au urmat concertele de caritate pentru Crucea Rosie Romana si periplul prin spitale, Enescu cantandu-le soldatilor raniti. In aprilie 1939, Enescu era in turneu in America si nu a putut participa la inaugurare, insa in toamna anului 1939 a sustinut patru recitaluri de sonate in Sala Mare, cu orga, a Ateneului Roman. – Dr. Franz Metz, 2005. Orga Ateneului Roman a fost restaurata complet in 2007, de stranepotul constructorului, Gerhard Walcker-Meyer, de la firma “Walcker” si a costat 500.000 de euro.

AteneulRoman2OrgaR

Filarmonica din Iasi

Dupa o tentativa din 1868, nereusita, in 1918 este fondata la Iasi Societatea Filarmonica “George Enescu”.

19171918: George Enescu a stat la Iasi aproape doi ani, timp in care a condus repetitiile orchestrei din Iasi.

1917, Alexandru Garabet: “George Enescu, fie-i memoria pentru totdeauna sa ramana vesnica, a stat un an si jumatate la Iasi. A avut grija de toti, nu ne-a lasat pe nici unul neindrumat. Lucra pedagogic si totdeauna dadea indrumari extraordinare” – Interviu din 1974 cu Alexandru Garabet, primul concert-maestru al Filarmonicii “Moldova” Iasi, acordat profesorului Mihail Cozmei, muzicolog:

1942: Filarmonica de Stat “Moldova” din Iasi, institutie cu activitate artistica permanenta, a avut concertul inaugural la 9 octombrie 1942, sub bagheta lui George Enescu.

Radu Constantinescu: “In toamna anului 1942 am intrat dara in prima stagiune oficiala a Filarmonicii Moldova, dand in total 40 de concerte in stagiunea 1942 – 1943, primul concert fiind dirijat de Maestrul George Enescu, care in acest scop a venit si a stat la Iasi o saptamana intreaga spre a pregati bunele inceputuri ale orchestrei” – relatarea din 15 martie 1945 a fondatorului si primului director al Filarmonicii “Moldova” Iasi, Radu Constantinescu. “Rapsodia Romana nr. 2 a fost una dintre lucrarile dirijate de insusi George Enescu, in concertul de inaugurare a Filrmonice “Moldova”, programat vineri, 9 octombrie 1942, in sala Teatrului National din Iasi”.

4GeorgeEnescuFilarmonicaIasi1916

FilarmonicaMoldovaIasi

George Enescu, 1943: “La Iasi am avut acum, de curand, marea placere sa asist la Simfonica din Moldova care a cantat Eroica de Beethoven in mod demn. Alcatuirile simfonice pe care le vad ca prind puteri imi fac o deosebita placere. Ar fi de dorit ca in fiecare oras cu buna stare sa se injghebe o orchestra simfonica” – interviu pentru “Dacia”, Timisoara, 3 aprilie 1943

Dragostea

Eu, cand iubesc ceva, se graveaza aici… pentru totdeauna. Vreau sa spun pentru toata viata, aici… In inima”.

George Enescu a iubit foarte mult o femeie. A fost, cum s-ar spune “barbatul unei singure femei” (idealul, desigur) – desi sentimentele nu prea au fost reciproce. A avut, totusi, si alte idile si aventuri. George Enescu a fost un barbat frumos, foarte elegant in tinerete, inalt (1,80) dar si cu o personalitate aparte, manierat.

4GeorgeEnescu1la17ani

A fost iubit si admirat de femei si in Romania si in Franta. Printre artistele de cinema din Franta ale vremii tineretii lui, Enescu facea parte din „topul” celor mai atragatori barbati. Cand aparea in public, capta atentia si interesul tuturor. Si prin prezenta, dar si pentru ca mereu spunea lucruri interesante, glumea, radea. Se purta firesc si degajat si putea discuta cu orcine, in orice domeniu, cu mare lejeritate. Enescu se simtea bine in preajma sau in compania femeilor. Ii placeau femeile si a avut aventurile lui. In copilarie, pe la 13 ani, s-a indragostit de Eva Rolland. A urmat perioada in care multe tinere fete doreau „sa ia lectii de muzica cu tanarul, talentatul si frumosul Enescu”. La 17 ani, Enescu dadea lectii de vioara si pian la Bucuresti si la Paris. Una dintre eleve a fost Ninette (Elena Duca, fiica Olgai Brailoiu, doamna de onoare a Reginei Elisabeta). Cei doi au ramas prieteni toata viata. Scriitoarea Maria Dolores Cosoiu a dorit sa divorteze pentru a se casatori cu Enescu.

Pentru mine a iubi este grav si, mai ales, este definitiv. Stiu din experienta ca cel mai bun, singurul mijloc de a cunoaste pe cineva, este sa-l iubesti”.

Femeia pe care George Enescu a iubit-o insa toata viata a fost Maruca (Maria Rosetti Tescanu – prin casatorie printesa Cantacuzino), doamna de companie favorita a Reginei Elisabeta a Romaniei. S-a indragostit de ea cand nu implinise inca 17 ani, iar Maruca avea aproape 20 si era casatorita deja de un an. George Enescu era in saloanele Hotelului Continental din Bucuresti, unde avea loc receptia oferita in onoarea sa de catre ministrul Spiru Haret, dupa prima auditie in tara a “Poemei Romane”, in prezenta familiei regale, la Ateneul Roman, in 1 martie 1898 – Enescu avea 16 ani si sapte luni. Maruca era deja casatorita cu printul Mihail Cantacuzino. Enescu a fost prezentat Marucai, iar ea l-a felicitat, spunandu-i “copil drag”, moment in care tanarul Enescu s-a gandit ca era o dragoste imposibila. Pana in noaptea de anul nou 1906 – 1907, cand Maruca s-a indragostit de el. Din 1907 pana in 1935 s-au intamplat tot felul de lucruri intime in viata lor, separate sau impreuna, care nu ma privesc – se gasesc multe scrise despre idila, intoarsa pe toate partile. Insa. Cand Maruca avea aproape 57 de ani, s-a automutilat din dragoste pentru alt barbat – si-a turnat acid pe fata sau si-a dat foc, nu conteaza. George Enescu a aflat ce s-a intamplat cand era la Paris. A venit la Bucuresti, a dus-o la spitale si sanatorii, in Bucuresti si la Viena, a ingrijit-o pana cand a pus-o pe picioare, timp de 2 ani; si-a inchiriat un apartament pe Calea Victoriei pentru a fi aproape de ea. Maruca a ramas cu o grimasa permanenta de la incident, fapt pentru care in public purta un voal negru pe fata. George Enescu s-a casatorit religios cu Maruca (printesa Maria Rosetti Tescanu – Cantacuzino) in 1937, in apartamentul Marucai de pe Stirbei Voda, cand el avea 56 de ani iar ea mergea spre 59. Chiar si dupa casatoria legala, Maruca continua sa se prezinte printesa Cantacuzino, nu doamna Enescu.

4GeorgeEnescu2la20ani

Cutremurul si bombardamentul

Maruca Cantacuzino-Enescu: „10 noiembrie 1940. In apartamentul nostru de la etajul V al unui imobil nou in care locuiam temporar, zidurile se balansau precum cabina unei nave in timp de furtuna. O zguduitura puternica ne-a trezit intre orele 3 si 4 dimineata, aruncandu-ne din pat si proiectandu-ne la picioarele lui. Parchetul se dizloca sub noi. Pretudindeni, casele din jurul nostru se prabuseau, ingropand locuitorii sub ele. La Sinaia, vila „Luminis” nu avea nicio fisura, in timp ce in vecinatate toate casele suferisera mari stricaciuni, fiind jeliti mai multi morti. Sinaia fusese totusi mai putin incercata decat Bucurestiul si alte orase de provincie”.

Maruca Cantacuzino-Enescu: „4 aprilie 1944. Ferestrele camerei in care George Enescu compunea faimosul Cvartet in mi bemol major se sparg si tasnesc in mii de cioburi. Usile se smulg din balamale. Pe cerul limpede al primaverii, rostogoliri, salve de artilerie, explozii, „nou seism” provocat de data aceasta de nebunia ucigasa a oamenilor. Casele din jurul nostru se zguduie si apoi se prabusesc peste oameni. Oamenii alergau pe strazi stragand „Rusii!”. Nepotica mea de 4 ani, demna fiica de pilot, spune „Nu, sunt americanii!” – copilul le recunoscuse avioanele. Primul bombardament american a dat nastere la veritabile scene de apocalips la care George Enescu si eu insami asistam de sus, de pe terasa noastra. La 50 de metri de noi, oamenii ardeau pe acoperisurile pe care se refugiasera cand Hotelul Splendid a luat foc. Automobile in flacari, cu soferi morti la volan, pasageri calcinati pe fundul caroseriei, trecatori fugind rataciti, dezorientati. Ritmul exploziilor se accelera cu fiecare minut, zguduind temeliile casei pe care ne hotarasem sa nu o parasim”. Maria Cantacuzino-Enescu, iulie 1953, Fontainebleau, „Amintirile unei printese”. 

fundatia-carol-4-04-44-biblioteca-centrala-universitara

Cutremurul din 10.11.1940 a avut 7,4 grade pe Richter. Faza critica a durat 3 minute, la 3,39 minute noaptea. In Bucuresti au fost inregistrati 300 de morti, majoritatea de la blocul Carlton de 12 etaje din Bd. Bratianu. Dupa prabusire, blocul a luat foc. In Bucuresti, s-au prabusit aproape toate plafoanele salilor de spectacole. S-a prabusit turla Bisericii din Str. Berthelot. Calea Victoriei era blocata de ziduri prabusite. Molozul de la cladirea Uniunii Camerelor de Comert din Str. Sarindar bloca trecerea. Au fost distruse Ambasada Americana, Hotelul Postei, cladirea Ministerului Agriculturii, cladirea Marelui Stat Major de la intrarea in Cismigiu.

Bombardarea Bucurestiului in 1944 a fost unul dintre cele mai tragice evenimente, soldat cu moartea a peste 5.000 de bucuresteni de-a lungul a 17 bombardamente, din 4.04.1944 pana la 7.05.1944. Primul a fost in plina zi, pe 4 aprilie 1944, cu 200 de bombardiere, care au transformat in cateva minute Bucurestiul in ruina. Mii de morti si sute de case distruse. Bilantul celor 17 bombardamente aeriene: au fost ucisi 5.524 de locuitori; au fost raniti 3.373 de locuitori; au ramas fara adapost (sinistrati) 47.974 de locuitori; au fost distruse total 3.456 de case de locuit; au fost distruse partial 3.473 de case de locuit; au fost avariate 401 case de locuit; au luat foc 2.305 de cladiri. Americanii si englezii me-au atacat cu 3.640 de avioane de bombardament, 1.830 de avioane de vanatoare pe timp de zi. Noi ne-am aparat cu 601 avioane de vanatoare romanesti si 709 avioane de vanatoare germane.

AteneulDupaBombardamente1944

Daca iubiti Ateneul, aici gasiti istoria lui in imagini.

Mai multe fotografii si date interesante despre dezastre aici si aici.

Boala si suferinta

Mi s-a intamplat azi. Dadeam o lectie. Am simtit ceva in bratul stang. Am fugit si m-am intins pe pat. Si iata, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atat mai bine, voi spune mai putine prostii” – bilet scris pentru prietenul sau Marcel Mihalovici, chiar in ziua de 14 iulie 1954. Acesta a fost momentul cel mai grav. Insa in decembrie 1936 George Enescu suferise un atac de cord in timpul unui concert la Oradea, cand deja suferea de spondiloza spinala anchilozanta. De altfel, George Enescu suferea de o boala de inima inca de la 18 ani. In 1938 problemele la coloana vertebrala erau vizibile. Pana in 1946, la plecarea din tara, spondiloza il chinuia groaznic si ii deforma corpul, cand mergea pe strada se sprijinea de prieteni. In 1950, in timpul unui concert la Londra, a facut primul accident cerebral vascular, cazand de pe podium. A fost adus la Paris cu avionul, de catre Sir Yehudi Menuhin, care l-a internat in spitale si sanatorii pana cand si-a revenit, cat de cat. Pe 14 iulie 1954 face din nou un accident cerebral vascular, in urma caruia ramane paralizat pe o parte a corpului. A trebuit sa mentionez acest aspect neplacut al vietii sale pentru ca un absolvent de stiinte politice, care se recomanda profesor, l-a acuzat public pe Enescu ca s-a dat cu comunistii, ca noroc cu Maruca care i-a “interzis” sa se intoarca in Romania, ca nu lua parte activ la viata diasporei din Franta, ca nu ajuta diaspora prin manifestatii sau mai stiu eu ce semnaturi sau mitinguri – exact ce ii trebuia lui Enescu sa moara mai repede. Poate ca politologul ar trebui sa se documenteze mai bine. In primul rand despre felul de a fi al lui Enescu, apoi despre ce inseamna atacul de cord si accidentul vascular cerebral, daca se poate sa citeasca cu atentie documentele CNSAS – si dupa aia sa arunce, daca ar mai fi posibil, cu noroi intr-un om care face onoare Romaniei.

5GeorgeEnescuCompozitorParis1953

George Enescu a declarat, marcat de dorul de tara, ca el era, de fapt, un mare singuratic. Mai ales cand se retragea sa lucreze, ore in sir, ca “zidit intr-o tacere interioara”, iar pe scena se simtea “nemiscat si zidit in singuratate”. A fost intrebat in iarna anului 1931, intr-un interviu sustinut in limba germana la Timisoara, despre situatia dificila in care s-a aflat in perioadele in care a concertat in Banat. Enescu a raspuns: “In perioada de dupa primul razboi de-abia anul trecut am fost intaia oara la Budapesta. Te-as ruga sa evitam orice problema nationala, ea nu este demna de noi, e o chestiune urata, care ii priveste pe politicieni”. Lui Enescu nu i-a placut nimic din ce tinea de politica. La urma urmei, nu poti sa ceri chiar totul de la un om.

Exilul

Plecarea (fuga) lui George Enescu din 1946 a fost foarte bine pusa la punct, timp de un an, si tinuta in mare secret – intr-un fel, cred ca Enescu a reusit sa pacaleasca vigilenta regimului. Sir Yehudi Menuhin le-a facilitat intrarea in SUA, facand rost de documente, inclusiv de vize – si organizand un turneu de concerte, Maruca a vandut cateva mobile si obiecte de pret din casa pentru a face rost de bani, iar Enescu a organizat un concert in URSS, pe care l-a efectuat inaintea de fuga in America. Enescu si Maruca au plecat spre SUA pe 10 septembrie 1946, cu vaporul de la Constanta – toata lumea crezand ca pleaca sa sustina un concert mai intai in Franta. In drum spre portul Constanta, pe 10 septembrie 1946, Maestrul a fost insotit de avocatul Romeo Draghici, care a observat ca Enescu era foarte abatut. Maestrul Enescu i-a spus ca este suparat ca ii fusese confiscat tot, ajungand la batranete in saracie: “Cred ca nu ma mai intorc. Ce stii mata, coane Romica, cata suferinta e in mine. Dar voi munci. Voi munci pana in ultima clipa a vietii. Dar totusi voi muri in nevoie… Nu vreau sa primesc vreodata nici un ban, daca nu va fi produsul muncii mele”. Enescu a primit azil politic in America, cu ajutorul lui Yehudi Menuhin. Cand a ajuns in New York, George Enescu a fost intampinat de Parintele Vasile Hategan care slujea la Parohia “Sfantul Dumitru” din 1941. Maestrul Enescu avea 65 de ani, varsta la care ar fi trebuit sa se odihneasca pe pamantul sau, pe care si-l cumparase din munca cinstita, si traiasca din roadele sale. Insa pamantul fusese confiscat, iar Enescu, marcat profund, era nevoit sa munceasca prin straini. Atunci i-a spus Parintelui Hateganu: “Parinte, imi este foarte greu. Am ajuns la mila oricui, plin de datorii. Sunt cersetor in lume”. La New York, George Enescu a muncit, dand lectii de interpretare (Master class) la faimoasa scoala “Mannes Music School” si si-a onorat contractele. Dar nu s-a putut acomoda si dupa trei luni a plecat in Franta. Ajuns la Paris, George Enescu a continuat sa munceasca: a dat concerte, a sustinut colocvii si conferinte, a dat lectii de interpretare. A trait in Franta, dar nu si-a luat niciodata si cetatenia franceza. Statul francez l-a onorat cu premii importante. Dupa 1949, starea de sanatate s-a agravat si a trebuit sa renunte la a da concerte. La Paris a locuit din 1946 pana in 1954, mai mult singur, in micul sau apartament proprietate din Rue de Clichy, nr. 26-28, in care erau doar doua camere mici si o baie, nu exista bucatarie – baia era folosita si pe post de bucatarie. In 1954 nu mai avea puterea de a intretine financiar apartamentul. Atat de mult a suferit Maestrul Enescu din pricina acestei situatii incat le spunea prietenilor: “Viata mea a fost o catastrofa…” 

5GeorgeEnescu7Profesor1947

La insistenta prietenilor s-a mutat in hotelul “Atala” de 4 stele din Paris, intr-un apartament pus la dispozitie gratuit de directorul hotelului (tot un roman, Adamache), inconjurat de prietenii sai muzicieni, cu ingrijire permanenta – dar nu a sotiei. In hotel a trait aproape un an, trist si grav bolnav, pe jumatate paralizat, vegheat in permanenta de o infirmiera / asistenta sociala. Prietenul si avocatul sau, Romeo Draghici, i-a trimis din tara cei 74.000 de lei depusi la CEC, sub forma de drepturi de autor. Ultimele zile de viata i-au fost vegheate si de Regina Elisabeta a Belgiei, care a venit special de la Bruxelles in mai 1955. George Enescu a fost spovedit si impartasit de un Preot ortodox de la Biserica romaneasca din Paris. George Enescu a avut auzul si memoria muzicala perfecte pana in ultimul moment al vietii. In seara de 3 mai 1955, a fost vizitat de violonistul Serge Blanc, care, in soapta, a intrebat, din camera alaturata, daca Maestrul mai este lucid “Est-ce qu’il est encore lucide?” A primit raspunsul chiar de la Enescu, printr-un calambur: “Luci… de Lammermour” (opera lui Donizetti). Dupa cateva ore a murit. George Enescu s-a stins in noaptea de 3 spre 4 mai 1955, fara lumanare.

Se spune ca doar infiermiera era de fata. Sotia sa, Maruca, care nu a dorit sa locuiasca cu Enescu la hotel, asa cum nu a vrut sa locuiasca nici la castelul lui Chateaubriand, “La Valee-aux-Loups”, nu i-a fost alaturi in ultimul moment. Catelusul Mutzerli sigur era cu el. Nu l-a parasit pana in ultima secunda.

6GeorgeEnescuSiMutzerli1955

Pe 7 mai 1955, Maestrul George Enescu a fost dus la Biserica romaneasca din Paris unde i-a fost savarsita slujba religioasa ortodoxa, dupa care a fost ingropat in cimitirul istoric “Pere Lachaise” din Paris.

Povestea aceasta a mea incepe acolo, pe plaiurile Moldovei si se ispraveste aici, in inima Parisului, Pentru a merge din satul in care m-am nascut spre marele oras, unde-mi sfarsesc zilele, am strabatut o cale anevoioasa. A fost lung, desigur, acest drum. Cat de scurt mi s-a parut…

Sir Yehudi Menuhin, la un an de la moartea maestrului, la comemorare, spunea: “Nu, nu este adevarat ca a fost uitat si din cauza asta a murit in saracie. Nu s-a putut face mai mult pentru ca George Enescu era de o demnitate extraordinara. El si-a avut socotelile sale cu Dumnezeu si nu cu oamenii”.

Sir Yehudi Menuhun a incercat sa ii infiinteze lui George Enescu o pensie viagera din momentul in care nu mai putea tine lectii, dar Enescu a refuzat-o. Un prieten chiar a remarcat ca George Enescu nu ceruse niciodata nimic in perioada aceea – cu o singura exceptie: “o lingura de dulceata”. In 1953, vazand ca Maestrul se simte din ce in ce mai rau, Marcel Mihalovici si Yehudi Menuhin au planuit sa il instaleze in Casa (castelul) “La Vallee-aux-Loups Chateaubriand”, cheltuielile fiind asigurate de Menuhin, chiar au instalat un pian acolo. Dar George Enescu i-a refuzat delicat, si pentru ca Maruca nu vroia sa il insoteasca. Apoi a urmat atacul cerebral grav din iulie 1954. L-au convins sa se mute la hotelul de 4 stele, intr-un apartament, unde erau mai multe avantaje, inclusiv servirea meselor si o infiermiera – Maruca nu gatea si nici nu il ingrijea, sustinand ca nu se pricepe. Asa a acceptat Enescu sa se mute la un hotel proaspat renovat, adus la categoria de 4 stele si luat in proprietate de trei romani. Directorul hotelului i-a pus la dispozitie gratuit apartamentul 40 de la etajul 4, cu vedere la strada, inclusiv personal auxiliar (curatenie, ingrijire, servirea mesei). Fara ca maestrul sa afle, directorul hotelului platea consultatiile medicului cardiolog. O infiermiera / asistenta sociala, se pare ca tot romanca, se ocupa de cele necesare, platita, tot fara stirea maestrului, de Regina Elisabeta a Belgiei (Regele Albert al Belgiei, sotul sau, facea parte din familia Regelui Carol I). Marcel Mihalovici si Yehudi Menuhin i-au adus un pian cu coada, la care toti cei care il vizitau cantau. Foarte apropiat prieten si colaborator al maestrului a fost si muzicianul roman George Boskoff, din Iasi (profesor de pian la conservatorul din Bucuresti 1904-1907).

Pamantul si credinta

Prof.univ.dr. Vasile Vasile: „Pentru Enescu, religia nu era doar o zona a teoreticului ci un mod de a trai si de a crea, de a asocia iubirea cu generozitatea si de a realiza mult dorita triada Adevar – Bine – Frumos”.

Sir Yehudi Menuhin: „Enescu a fost o mare personalitate, o fiinta minunata, o persoana de o mare bunatate, devotat si loial, tandru. Era tipul unui cavaler medieval, o persoana de o calitate extraordinara. Un mare om, de onoare, extraordinar patriot, care si-a iubit poporul, si-a iubit tara, a iubit muzica populara”.

George Enescu a lasat un testament in 1945, in care si-a exprimat clar si ferm dorinta de a fi inmormantat crestineste, adaugand cu creionul pe spatele plicului sigilat, lasat avocatului si prietenului sau Romeo Draghici: “Doresc ca inmormantarea mea sa fie cat mai simpla. In schimb, sa se dea cat mai multe pomeni si daruri, George Enescu, 14 iulie 1945”.

Desi a fost nevoit sa paraseasca Romania in 1946, dupa instaurarea comunismului, George Enescu nu a renuntat niciodata la cetatenia romana si intotdeauna se recomanda ca fiind de nationalitate romana, fiu de agricultor. Unii spun ca a plecat din Romania (s-a autoexilat) din cauza originii burgheze a Marucai, de frica sa nu i se intample ei ceva, dar se uita sa se mentioneze ca noua putere de la Bucuresti l-a lasat pe George Enescu fara nimic inca din 1945, ca l-a tratat ca pe “mare mosier” si i-a confiscat tot pamantul, si pe cel cumparat de el, si pe cel mostenire de la strabuni. Enescu a declarat public ca acest lucru l-a suparat. In plus, se stia foarte bine si nu ii era iertata apropierea lui George Enescu de familia regala. Practic, nu avea nicio sansa. Sir Yehudi Menuhin: “Enescu a fost un mare patriot si era devotat familiei regale. Desigur, ei l-au si ajutat. In apartamentul de la Paris tinea un mare si frumos portret al Reginei Maria. Si in vila sa “Luminis” din Sinaia, am intalnit-o pe Regina”. La vila de langa Paris, la Bellevue, avea un tablou cu Regina Elisabeta a Romaniei, daruit chiar de ea, cu dedicatie. Nu s-a mai intors niciodata acasa, fapt pentru care Enescu a suferit ingrozitor. Nici nu este de mirare ca a facut din nou atac cerebral. George Enescu s-a comportat ca orice bun roman, ca omul cu dragoste de tara care era, insa, ca fiecare om, a avut si el o limita a suportabilitatii. La Paris era mereu cuprins de tristete si cadea, ore intregi, intr-o nostalgie bolnavicioasa. Daca ii cititi memoriile, ii ascultati interviurile, veti vedea si il veti auzi pe Enescu repetand obsesiv cuvintele: pamant, pamant romanesc, tara, tara romaneasca, romani, religie, credinta, Dumnezeu, intoarcere pe pamant romanesc cu ajutorul lui Dumnezeu. Prima sa mica lucrare de la 5 ani, inspirata din muzica lautarilor din Cracalia se numea “Pamant Romanesc, opera pentru pian si vioara de George Enescu, compozitor roman, in varsta de cinci ani”. “Mica bucatica bisericeasca” a compus-o cand avea 8 ani. Este cunoscuta ca “Piesa religioasa in Sol major pentru pian”. Enescu considera la batranete ca aceasta lucrare din copilarie a fost elementul sau de legatura cu divinitatea. George Enescu: “O luna de zile pe an trebuie sa vin sa calc pe pamantul tarii mele”; “Singura valoare sigura este pamantul”; “Pamantul si religia au fost divinitatile copilariei mele. Le-am ramas credincios, transferandu-le in muzica”. George Enescu era un om credincios, a crescut in familie cu credinta, el s-a nascut din credinta. Cand ii iei unui om ce ii este mai sfant, pamantul romanesc de sub picioare si ii negi credinta in Dumnezeu, mostenita de la strabunii sai preoti ortodocsi si de la parintii care se rugau pe la manastirile din Moldova sa aiba si ei parte de un copil – cele doua valori supreme care l-au ghidat in arta, la ce sa te astepti? Comunistii nu doar ca il negau pe Dumnezeu, il si interziceau cui mai indraznea sa creada. George Enescu: “Cum cred in muzica pe care am iubit-o, atat cred si in Dumnezeu, care m-a creat. Dupa umila mea parere, trebuie sa fii un adevarat naiv, ca sa declari serios ca Dumnezeu nu exista. Insusi faptul ca e invizibil ne face sa-L adoram”.

Aici venea George Enescu sa se inchine si in aceasta biserica romaneasca i-a fost savarsita slujba de inmormantare in 1955:

5Paris1BisericaRomaneasca

Catedrala Mitropolitana din Paris – Biserica Romana “Sfintii Arhangheli Mihail, Gavriil si Rafail” din Paris – cunoscuta si ca “Biserica exilului” – este proprietate romaneasca. A fost si este acasa, un fel de pamant romanesc pentru romanii care se simteau si se simt departe de tara lor. Inainte de a fi biserica ortodoxa, a servit drept capela studentilor de la Colegiul “Jean de (Dormans) Beauvais” si dateaza din 1380. Capela a avut acelasi architect, Raymond du Temple – cel al palatului Louvre si al catedralei Notre-Dame. In 1882, pe 25 noiembrie, capela a fost cumparata de Regele Romaniei Carol I, urmand sa devina Biserica romaneasca de azi. A costat 300.000 de franci, o suma colosala in epoca. Din 1883 pana in 1891 a fost reamenajata, sub indrumarea preotului Ioan Severin. A fost tarnosita in 1892 de catre Episcopul Ionochentie Ploiesteanu. Biserica romana este situata in Cartierul Latin, str. Jean de Beauvais la nr. 9. Au participat la slujbe si si-au adus aportul, in masura posibilitatilor fiecaruia, George Enescu, Constantin Brancusi (in strana mare, imparateasca, canta “tarcovnicul” Brancusi), Mircea Eliade (si membru al Consiliului parohial) cu sotia sa Cristinel, Elvira Popescu, Razvan Noica (fiul lui Constantin Noica), Eugen Ionescu, sotia sa si fiica Marie-France, Emil Cioran, Henri Coanda, Nicu Steinhardt, Vintila Horia, Marta Bibescu. In biserica s-au savarsit slujbele de inmormantare pentru George Enescu; Constantin Brancusi; Henri Coanda; Mircea Eliade (a cerut sa ii fie adus aici trupul neinsufletit din SUA); Elvira Popescu, in prezenta Presedintelui Giscard d’Estaing; Eugen Ionescu in 1994, in prezenta Regelui Mihai I. Razvan Noica, viitorul ieromonah Rafail Noica, descoperea Ortodoxia la aceasta biserica. Printul Constantin Moruzi s-a casatorit in aceasta biserica. Ca preot slujea si Constantin Virgil Gheorghiu, preot ortodox roman, fiu si nepot de preoti ortodocsi, poet, jurnalist, corespondent de razboi in 1941 (“Ard malurile Nistrului”, 1942), atasat de presa la Legatia Romaniei de la Zagreb, romancier (“Ora 25”, 1949 – ecranizat in 1961 la Hollywood).

5Paris2IcoanaSfințilorArhangheli

Ca pot comunica cu bunul Dumnezeu, cu muzica mea, ma bucura, pentru ca eu sunt un om profund religios, cred. Sunt un simplu si umil credincios, dar dintre cei mai ferventi, toate le fac cu credinta si iubire pentru El”.

George Enescu si Biserica romaneasca ortodoxa din America

Prima biserica romaneasca din SUA a fost fondata in 1904, in Cleveland, Ohio – “St. Mary’s Orthodox Church”. In 1931, George Enescu si-a dat acordul pentru ca “Reuniunea de cantari”/”Societatea de Melodii” – corul bisericii ortodoxe romane din Cleveland, fondat de Preotul Ioan Truta pe 2 noiembrie 1928, sa ii poarte numele, respectiv “Corul George Enescu”. Maestrul Enescu l-a cunoscut pe Parintele Vasile Hategan (care in perioada 1941 – 1955 a slujit la Parohia “Sfantul Dumitru din New York) in 1933, cand isi facea studiile la Bucuresti. Parintele Hategan, devenit preot confesor al Maestrului Enescu de cate ori ajungea in America, era nascut in America in 1915, din parinti romani emigranti originari din Sebes, stabiliti in Ohio, la Youngstown (Ioan si Rafila Hategan). Parintele Hategan si-a facut studiile medii in SUA apoi a plecat in Romania, in 1933, facand studii la Sibiu – liceul “Gheorghe Lazar” si Institutul Teologic “Andrei Saguna”. Si-a dat doctoratul la Facultatea de Teologie din Bucuresti si in parallel a urmat si cursuri de Literatura si Filosofie. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a plecat in Anglia, studiind la SouthWestUniversity – Exeter si la CambridgeUniversity. S-a intors in SUA, studiind in continuare la universitatile Youngstown, Colombia si Case Western. A fost hirotonit preot in 1941. Mai multe despre Parintele Hategan aici si aici. Despre “Corul George Enescu” din SUA aici.

Marea dorinta a lui Enescu era ca in Romania sa se schimbe ceva si sa se intoarca acasa. “Dorinta mea cea mai statornica este de a ma intoarce-n tara si sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa vie si ziua aceasta pe care o doresc si o astept”.

In 1951, autoritatile comuniste l-au invitat sa revina in Romania, cu propunerea de a patrona “Saptamana Muzicii Romanesti”. George Enescu a spus ca se intoarce cu bucurie, dar roaga ca filosoful Dimitrie Gusti, fost ministru al culturii in 1932 si presedinte al Academiei Romane pana in 1946, unul dintre fondatorii Muzeului Satului din Bucuresti in 1936, precum si filosoful Constantin Radulescu-Motru, fost director al Teatrului National Bucuresti in 1918, presedinte al Academiei Romane pana in 1941, sa fie reprimiti in Academia Romana. Rugamintea insa nu a avut roade.

George Enescu era membru al Academiei Romane, din 1933, fiind primul om de muzica din Romania primit in Academia Romana. George Enescu catre membrii Academiei, in 1933: „Muzica, revarsandu-se-n adancimile sufletului, patrunde misterioasa cele mai tacute taine ale simtirii. Astazi, pentru intaia data, Academia Romana, acest sanctuar al cuvantului, isi deschide portile spre a primi muzica sub cupola sa. Este o zi de dulce bucurie, cand in templul cugetarii si-al intelepciunii, solemn paseste Euterpe, muza mandra si binefacatoare”. Gheorghe Titeica catre George Enescu, in 1933: „Dumneata esti o pilda de urmat si o dovada ca un mare artist poate fi, in acelasi timp, si un mare caracter. Dumneata esti in strainatate un stralucit reprezentant al neamului romanesc, iar actiunea dumitale de misionar pentru cunoasterea si intelegerea tarii este sigura si durabila”.

Politica nu are ce cauta in cultura

Tot ce s-a spus, scris, evocat in Romania despre George Enescu, din 1946 pana in 1989, a fost in mare parte contrafacut si “ales” cu grija, pentru ca exilul lui George Enescu a fost una dintre cele mai mari palme date autoritatilor comuniste. Fuga lui Enescu din tara a fost pata de pe obrazul autoritatilor comuniste si a fost considerat un subiect tabu, despre care nu trebuia sa se discute prea mult. Pentru ca Enescu era un mare nume in lume, comunistii incercau din rasputeri ca toata lumea sa creada ce Enescu era adept al noii politici si puteri instalate in Romania.

Petru Romosan: “Exista un document exceptional, o scrisoare din 1949, in care marele muzician Enescu isi exprima clar pozitia fata de noul regim comunist de la Bucuresti si abdicarea Regelui. Scrisoarea era adresata ca raspuns, compozitorului si pianistului Mihail Andricu, trimisa de George Enescu din New York, la 25 ianuarie 1949, la 3 ani dupa plecarea sa din Romania”. George Enescu: “Este nedrept sa fie date afara din Academia Romana valori nationale, mai ales in domeniul stiintific, artistic si intelectual, sub pretext ca au alte opinii politice. Politica n-are ce cauta in sferele inalte ale culturii, care trebuie sa fie sfanta, ceva de care nu trebuie sa te atingi (…) Eu nu am nimic de-a face cu o Academie politica. Am acceptat totul, cu conditia sa fie de ordin exclusiv artistic, si strig in gura mare ca nu inteleg sa fiu amestecat in nimic din ceea ce e de ordin politic. Nu exista cale de mijloc. Vreau sa vad pana unde merge respectul neconditionat pentru munca pur si simplu. Eu sunt un muncitor si atat”.

Scrisoarea-de-independenta-fata-de-regimul-comunist-a-lui-George-Enescu-Compania-Ziaristi-Online

Mai multe (si scrisoarea in franceza) pe Ziaristi Online – aici.

Cand Enescu s-a referit la “Am acceptat totul, cu conditia sa fie de ordin exclusiv artistic” se referea si la aducerea in tara in 1946 a lui Yehudi Menuhin. In filmuletul care urmeaza, Lordul Menuhin chiar ne atentioneaza asupra faptului ca regimul comunist s-a folosit de renumele lui Enescu, mai alesc dupa ce a murit. Lord Menuhin: “Enescu a fost impotriva regimului communist”. Filmul se numeste Enescu in inima mea si este un documentar exceptional, in 3 parti, realizat de Florica Gheorghescu si TVR. In partea I prezentata mai jos (7 minute), Enescu in my heart – interviul (tradus in romana) cu Sir Yehudi Menuhin este realizat in Duminica Floriilor 1993, la resedinta Lordului Menuhin din Chaster Square 65, Londra. Sunt prezentate imagini senzationale cu Enescu in 1942, 1945 si 1946; George Enescu cantand “Doina”, la Paris, in 1951 (doar vocea si pianul) si o scurta imagine:

Mai multe despre filmul documentar Enescu in inima mea si de unde il puteti cumpara puteti citi aici.

George Enescu la Dorohoi. Sau cum sa pici nevinovat in troaca politicii.

Pe 9 noiembrie 1931, Victor Dimitriu, presedintele Primariei din Dorohoi si administratia locala hotarau “in semn de adanca pretuire, in unanimitate, prin aclamatiuni si aplauze” sa proclame pe George Enescu “Cetatean de Onoare al comunei urbane Dorohoi” si in acelasi timp “ordona inscrierea sa in listele de alegatori ai comunei Dorohoi, in semn al celei mai inalte admiratiuni si ca supreme si totusi modest omagiu ce-I putem aduce”. Din acest act rezulta ca George Enescu nu avea resedinta oficiala in Dorohoi si nu avea dreptul de a alege sau de a fi ales in acest oras, pana in 1931. De aici pana la propunerea si alegerea lui George Enescu ca reprezentant al Dorohoiului in Adunarea Deputatilor nu a mai fost decat un pas.

Comunistii s-au folosit de reputatia Maestrului Enescu in Dorohoi si de respectul pe care locuitorii Dorohoiului i-l purtau si asa l-au propus pe liste. In lipsa. Locuitorii Dorohoiului stiau foarte bine ca George Enescu nu facea parte din niciun partid, ei l-au ales pentru ca il iubeau. George Enescu era plecat in SUA in noiembrie 1946, cand au avut loc alegerile. La 1 decembrie cand a fost ales, Enescu era tot in SUA. La sfarsitul lui decembrie 1946 Enescu se stabilea definitiv la Paris, ori comunistii l-au lasat pe Enescu ca reprezentant al judetului Dorohoi in Adunarea Deputatilor pana in 24 decembrie 1948, desi el era in exil la Paris. George Enescu era doar un nume pe o lista, nu un participant la viata politica, nu un adept. Un nume important al Romaniei, de care comunistii s-au folosit pentru “a dovedi intregii lumi marele atasament al marilor personalitati romanesti fata de noua oranduire”.

Alte informatii despre Enescu in Dorohoi in cartea “George Enescu – Meleagurile natale si ale copilariei”, 2009, Ionel Bejenaru – aici.

Petre Constantinescu-Iasi, devenit ministrul informatiilor in 1946, l-a pus pe liste pe George Enescu. In Marturii – Procesul Comunismului, apare capitolul “1-18 noiembrie 1946. BPD, Campania electorala, faza finala. Pe 13 noiembrie 1946, Scanteia publica, cu fotografii, numele si date despre 15 candidati ai BPD. Separat, C. Chirita si Alex. Balaci prezinta “4 fruntasi ai culturii romanesti”, candidati ai BPD: Sadoveanu la Bucuresti, Enescu la Dorohoi, G. Calinescu la Botosani si Gala Galaction la Valcea”. Mai multe aici.

Securitatea

Din volumul “George Enescu, un exil supravegheat”, aparut in 2011 sub sigla Editurii Casa Radio, al muzicianului Ladislau Csendes, fost presedinte CNSAS, conferentiar la Universitatea de Muzica din Bucuresti, aflam ca Enescu era dorit in Romania doar pentru ridicarea in slavi a comunismului si ca Enescu a avut dosar de urmarire la securitate, fiind gasite 50 de documente in acest sens. Volumul este insotit de un CD cu lucrari compuse de George Enescu in exil, precum Poemul simfonic Vox Maris, Uvertura de concert op. 32 in caracter popular romanesc, Simfonia de camera op. 33 si Cvartetul nr. 2, op. 22. Din pacate, volumul nu cuprinde toate datele importante din documentele securitatii comuniste, care sa il disculpe pe Enescu.

Ladislau Csendes: “Si daca ne imaginam un Enescu apreciat de autoritatile comuniste, pentru valoarea lui de simbol cultural, pentru calitatea lui extraordina de muzician, atunci ne inselam. In arhivele CNSAS s-au descoperit peste 50 de documente – dosare, scrisori, acte, informari – care ne arata ca Enescu nu era apreciat decat pentru faptul ca o eventuala reintoarcere a lui in Romania ar fi ridicat prestigiul regimului comunist de la Bucuresti. Si sa nu credeti ca nu i-au promis, cum se spune in popor “marea cu sarea” pentru a reveni: de la recunoastere, la venituri si o eventuala recuperare a unei parti din averea care ii fusese confiscate in Romania”.

In timpul in care Petru Groza il invita obsesiv pe George Enescu sa se intoarca in Romania pentru a sustine concerte, promitandu-i cele amintite, nu doar in 1951 ci si in 1952, adolescenta de 16 ani, eleva Maria Ioana (Oana) Cantacuzino, fiica aviatorului Bazu Cantacuzino, nepoata Marucai Cantacuzino-Enescu si nepoata prin alianta a lui George Enescu, legatara sa testamentara pentru drepturile de autor, cunoscuta astazi cu pseudonimul literar Oana Orlea, era inchisa in inchisorile comuniste din 1952, pentru 4 ani, din care a “executat” 2 ani, la Vacaresti, Jilava, Targsor, Mislea, Malmaison si lagarul de munca din Pipera. George Enescu i-a transmis lui Petru Groza ca nu poate veni in Romania daca nu o elibereaza pe Oana, lucru care nu s-a intamplat. Din momentul in care, in 1953, George Enescu devenea foarte bolnav, aproape paralizat, pierzandu-si astfel capacitatea de munca si forta artistica, nu a mai reprezentat “importanta majora” pentru regimul comunist, considerand ca venirea in Romania a lui Enescu in aceasta stare nu mai avea impactul scontat si asa l-au lasat in pace.

Ladislau Csendes: “Imaginati-va un Enescu prins intr-o astfel de situatie, in plus cu o sotie care nu se putea obisnui sa traiasca in saracie. Cu toate acestea, Enescu era preocupat de muzica. O persoana cu coloana vertebrala, asa cum putini cred ca mai reusesc sa fie astazi”.

Dupa care au lansat zvonul ca Enescu a trait si a murit in mizerie la Paris, lucru total fals. A fost sarac, a fost nevoit sa vanda vila din Bellevue de langa Paris (probabil si apartamentul), dar nu a murit in mizerie. Un alt document descoperit la CNSAS arata aspectele legate de faptul ca diaspora romana din Paris nu era in relatii prea bune cu Enescu, pe motiv ca era “posesor” al unui pasaport oficial pe care scria “RPR”. Fals: pasaportul lui Enescu era cel vechi, cu stema regala, acelasi pe care l-a folosit si in momentul turneului din URSS si in SUA si intrarea in Franta – Yehudi Menuhin ii obtinuse lui Enescu viza si azilul politic in SUA, in mare secret, intre 1945 – 1946. Diaspora ii mai reprosa lui Enescu ca nu se implicase “pe fata” (public) in activitatile impotriva regimului de la Bucuresti – dar cred ca am lamurit aspectul: George Enescu era un om bolnav, singuratic prin firea sa, un om preocupat toata viata lui doar de muzica, nu il interesa nimic ce tinea de politica. Din pacate, documentele mai arata ca mai toate persoanele din anturajul lui Enescu de la Paris, cu exceptia Marucai, fusesera momite de securitate sa dea informatii (fara angajament) sau, si mai rau, erau chiar informatori ai securitatii. Iar altele ii stateau in preajma pentru a obtine anumite profituri, de ordin muzical. Aceste persoane au lansat zvonuri false despre George Enescu si pasaport etc. Un motiv in plus de inteles pentru singuratatea lui Enescu, nu mai stia in cine poate avea incredere. Si diaspora (exilatii) din Paris erau dezbinata, unii erau pro partidul comunist din Franta, altii, cei mai multi, erau impotriva comunismului. Pana si biserica romaneasca din Paris a cunoscut aceasta dezbinare.

Dovezi

Exista documente, care au fost facute public de CNSAS in 2011 la Londra, de catre Ioana Voicu Arnautoiu, despre urmarirea lui Enescu la Paris de catre securitate, prin trei agenti: Lucia, Bediteanu si Ionescu, care ii raportau direct lui Alexandru Draghici la Bucuresti. Sunt documente care atesta ca agentul de securitate Bediteanu i-a falsificat semnatura lui Enescu. Sunt marturii ca securitatea a aflat imediat de decesul lui Enescu si ca a vrut sa ii aduca trupul neinsufletit in tara, ca “bun national, apartinand Romaniei”.

Urmarirea lui Enescu la Paris de catre securitate este confirmata si de Europa Libera prin arhiva sa, in “Dosarul George Enescu” de dupa moartea sa, din 1955 pana in 1956, care clarifica si problema pasaportului lui Enescu, pe care nu scria “RPR” ci era unul pe care era stema regala a Romaniei, la care Enescu nu a vrut sa renunte. I-a fost retras fortat de catre Legatia de la Paris, in 1949. Europa Libera confirma prezenta lui Bediteanu si a Luciei pe langa Maestrul Enescu. Din dosar fac parte rapoarte intocmite pe baza informatiilor “tanarului student Chiriac” care vorbea despre o alta faza a luptei dintre diaspora de la Paris si PCR-ul din Romania pentru memoria lui George Enescu: PCR sustinea ca Enescu era unul de-al Romaniei comuniste, exilatii sustineau ca Enescu a fost un anti-comunist convins. In arhivele securitatii se gaseste si dovada luptei autoritatilor comuniste, atat din Romania cat si din Franta, de a-l aduce pe Enescu, viu sau mort, inapoi in Romania.

Comunistii au lansat ideea ca Enescu era pro-comunist pentru ca a pastrat pasaportul “democratiei populare” – “RPR” pana in momentul mortii, iar diaspora din Paris a “muscat” minciuna. Adevarul, conform Europa Libera, este urmatorul: in 1949, Legatia comunista de la Paris i-a retras lui George Enescu vechiul pasaport, cel cu stema regala si i-a spus ca ii elibereaza altul, unul nou, cel popular/comunist. Enescu l-a REFUZAT pe cel comunist, astfel pierzand dreptul de a putea calatori peste hotare, oriunde. Practic, din 1949, Enescu nu mai putea calatori, asa ca i-a cerut unuia dintre cei mai apropiati prieteni, o femeie, “Domnisoarei Lucia Manescu” – care a stat langa Enescu pana si-a dat sfarsitul (era agenta de securitate comunista, sau nu?) – sa-i obtina documente de calatorie franceze, “titre de voyage”. Dra. Lucia Manescu a declarat reporterului Europa Libera ca “George Enescu a primit documentul de calatorie francez de la Prefectura de Politie din Paris, pe care l-a pastrat pana la moarte”. Deci George Enescu avea un document de calatorie francez.

Unul dintre agentii romani de securitate comunista, “detasati” pe langa Enescu pentru a-l convinge sa se intoarca in Romania a fost Corneliu Bediteanu. Acesta a ajutat si la incercarea, nereusita, de a repatria cu forta trupul neinsufletit al lui George Enescu, de la Paris la Bucuresti. Corneliu Bediteanu a fost expulzat din Franta pe 5 mai 1955 (lucra in cadrul serviciului de securitate externa), dupa tentativa de rapire, imediat dupa deces, a trupului compozitorului din Hotelul Atala in noaptea de 4 mai 1955. Si cine putea sa il anunte pe Bediteanu imediat dupa deces, daca nu chiar Lucia Manescu? Sau un alt agent aflat in preajma sau in personalul hotelului, probabil acel “Ionescu” pe care nu il mai regasim in niciun document. Insa despre Lucia se spune ca a stat langa Maestrul Enescu pana cand a murit, iar numele ei este mentionat in arhivele securitatii. Bediteanu se plangea ulterior, fiind la Berna, ca a fost expulzat din Franta din cauza prostiei celor de la Legatia Romaniei la Paris: “Ei m-au bagat la apa prin prostia lor; ei trebuiau sa ceara Ministerului de Interne o dezlegare ca sa ma duc la ei de cateva ori, ca reprezentant pentru interesele Maestrului, si astfel francezii nu ar fi avut nimic de obiectat”. La Bucuresti, comunistii ii “infierau” de zor pe cei care “l-au amarat pe Enescu pana in ultimele clipe, strainii haini si clica de fugari”. Adica pe cei care l-au ajutat pe George Enescu, prietenii sai cei mai buni, precum Yehudi Menuhin, care a facut tot ce i-a stat in putinta pentru George Enescu. “Infierati cu manie proletara” mai erau muzicologul Antoine Golea, elevul lui Enescu si Bernard Gavoty, prietenul Maestrului. In iunie 1956, acestia il elogiau pe George Enescu la “Ecole Normale de Musique” din Paris, la care au asezat un bust din bronz al compozitorului George Enescu – comandat si platit de ei, autor fiind sculptorul francez Jules Rey – la un an de la disparitie. Aici.

Cam ce se intampla in Romania in perioada in care George Enescu era la Paris si spera sa se intoarca in tara?

Nepotul sau, pictorul George Tomaziu, era arestat, in 1950. Fiul avocatului Gheorghe Tomaziu si al Lucretiei Enescu Tomaziu, verisoara primara cu Maestrul Enescu, George Tomaziu era arestat in martie 1950, acuzat de spionaj in favoarea britanicilor si condamnat pentru “crima de inalta tradare” la 15 ani de munca silnica, de catre Tribunalul Militar Bucuresti. George Tomaziu a transmis la Londra, dupa razboi, in timpul comunizarii fortate a Romaniei, informatii despre samavolniciile comise de fortele de ocupatie sovietice, precum deportarea sasilor si svabilor. In momentul arestarii i-a fost confiscata bogata corespondenta purtata cu George Enescu de-a lungul anilor. George Tomaziu a fost gratiat in 1963 si a fugit la Paris. Mai multe aici.

Comunistii desfintau ordinele calugaresti, spitalicesti si de invatamant in 1949. Nationalizau toate bunurile Congregatiei Saint Vincent de Paul, iar in 1952 il arestau pe Preotul Vladimir Ghika. Regele Mihai I se oferise sa ii dea o mana de ajutor pentru a pleca din tara, inca de la terminarea razboiului, insa a refuzat “Daca Dumnezeu ma vrea aici, aici raman”. Monseniorului Ghika i-a fost interzis de comunisti sa mai oficieze, insa a continuat si astfel arestat in 1952, pe 18 noiembrie, sub acuzatia de “inalta tradare”. A fost inchis la Uranus si snopit in bataie, trecut prin socuri electrice. Dupa process a fost inchis la Jilava si batut cumplit, murind pe 16 mai 1954.

In 1952, sotia compozitorului Mihail Jora, Lily (Elena Jora), era arestata si condamnata la 4 ani de inchisoare, cu “vina” de a fi fost sora lui Grigore Gafencu. Trebuie mentionat ca Mihail Jora era ruda (var primar) cu Maruca Cantacuzino-Enescu si se considera var si cu Enescu – pentru ca George Enescu a mai avut o incercare de a indupleca autoritatile comuniste, rugand ministerul de interne roman ca Elena Jora sa fie eliberata din inchisoare, in 1952. Tot fara succes. Vazand ce i s-a intamplat compozitorului Mihail Jora, considerat ca un mare muzician al Romaniei, al doilea dupa George Enescu, ma intreb ce puteau pati Enescu si Maruca, daca ar fi ramas in Romania. La 31 decembrie 1947, Mihail Jora depunea juramantul de loialitate al corpului profesoral al Conservatorului din Bucuresti fata de R.P. Romana si cerea sa se tina un moment de reculegere pentru abdicarea Regelui Mihai I din 30 decembrie 1947. Gest in urma caruia Jora a fost destituit din functie, devenind tinta atacurilor publice, prin intermediul presei: “Jora a tinut sa-si manifeste solidaritatea cu monarhia jefuitoare a Hohenzollernilor! Jora, fostul mosier deposedat de reforma agrara!

Prin Rezolutia in problemele muzicii din 10 februarie 1948 a CC al PC al URSS, se cerea a se face din creatia muzicala romaneasca unealta propagandei comuniste, iar Mihail Jora s-a opus. Mihail Jora nu a fost de accord in 1946 ca George Enescu sa fie destituit din functia de presedinte al Societatii Compozitorilor Romani, astfel Enescu ramanand in functie timp de 3 ani, pana in 1949, chiar daca plecase din tara in 1946. Mihail Jora s-a opus autoritatilor comuniste atunci cand se incerca marginalizarea unor compozitori romani, fiind considerati ca “dubiosi”: Constantin Silvestri, Theodor Rogalski, Theodor Grigoriu, Emil Montia, Martian Negru – iar pe altii sa ii dea afara din Societatea Compozitorilor Romania: Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Constantin Brailoiu, Ion Nonna Otescu – toti fiind compozitorii pe care George Enescu ii incurajase prin concursuri, burse si premii de specializare in strainatate. Mihail Jora a mai fost “vinovat” si pentru ca avea o origine “nesanatoasa”, ca descendent dintr-o veche familie de boieri moldoveni si casatorit cu Elena (Lily Gafencu – Jora), sora fostului ministru de externe din 1939, Grigore Gafencu, judecat ca tradator in 1947.

Astfel a intrat Mihail Jora “in atentia” sporita a securitatii si in 1950 se procopseste cu o frumusete de dosar informativ. In 1949, Mihail Jora este destituit din functiile de director si profesor al Conservatorului, exclus din Societatea Compozitorilor, iar in 1952 ii aresteaza si condamna sotia la patru ani de puscarie. In 1949 se desfinta vechea Societate a Compozitorilor si se infiinta noua Uniune a Compozitorilor, care ii excludea pe George Enescu, Mihail Jora, Dinu Lipatti, Constantin Brailoiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan, Tiberiu Brediceanu. Mihail Jora a reusit abia prin 1956 sa primeasca un post de profesor si apoi sa ajunga la Paris, la comemorarea lui George Enescu, fiind filat de securitate in continuare. Mai multe in articolul excelent “Mihail Jora sub lupa securitatii”, semnat Ioana Voicu Arnautoiu din Revista 22 – aici.

George Enescu a purtat corespondenta cu Mihail Jora pana in 1950, astfel stiind ce se intampla in tara. Si-a dat seama ca nu doar ca nu se schimbase nimic in bine in Romania, ci din contra, era si mai rau.

George Enescu a fost unul dintre initiatorii infiintari Societatii Compozitorilor Romani in 1920 si primul sau presedinte. Noua uniune, cea care s-a infiintat si l-a exclus pe Enescu in 1949, Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, si-a asezat sediul in Palatul Cantacuzino – Muzeul George Enescu.

Stramutarea

Victor Eskenasy, Europa Libera: “Pe 8 iulie 1955, corpul lui George Enescu a fost scos din cavoul provizoriu si depus intr-un cavou obtinut pe veci de la familia Branly” – conform unui raport transmis autoritatilor americane. “Acest transfer a fost efectuat in cel mai mare secret iar la deshumare nu au luat parte decat Preotul Virgil Parvanescu, dra. Lucia Manescu, dna. Bediteanu, un inspector de politie si un magistrat. Cavoul a fost complet inchis iar piatra cimentata. Locul a fost obtinut pe veci dar nu se stie daca el nu va fi deshumat daca doamna Enescu se hotaraste sa plece in Romania. Nicio inscriptie si nicio data nu indica ca acolo a fost inmormantat cel ce a fost George Enescu. Pe mormant se afla o cruce de flori albe si mauve, iar la capatai cateva muscate inflorite”. Reporterii Europa Libera au fost de mai multe ori la cimitirul istoric din Paris pentru a afla date care sa confirme cele de mai sus, insa administratia a mentionat ca are dispozitii precise de la Prefectura de Politie sa nu dea nici un fel de informatie cu privire la “George Enescu si transferarea sa”.

Este si asta o confirmare, oricum. Ce ciudat… Trebuie sa fi fost foarte mare secret totul, fara prezenta sotiei, Maruca, si a prietenilor adevarati ai lui Enescu, in schimb cu prezenta domnisoarei Lucia si a doamnei Bediteanu, sotia agentului comunist al legatiei comuniste de la Paris expulzat din Franta pe 5 mai 1955 pentru tentative de rapire, Corneliu Bediteanu. Preotul, parintele Virgil Parvanescu, din Radovan, Dolj, fusese ajutor de comandant legionar, condamnat la moarte in contumacie; ajutat de parintele Dumitru Balasa a reusit sa fuga din tara; a ajuns mai intai in Franta, apoi in SUA. In 1952 slujea ca preot la Biserica Romaneasca din Paris. Preotul Virgil Parvanescu fusese caterisit in Romania (adica pierduse dreptul de a invata, sfintii si pastorii, cea mai grea pedeapsa) in de doi dintre mitropolitii Olteniei. Se refugiase din tara, invocand motivatia: “dupa ocuparea ei de armata sovietica rusa”. A slujit la Paris vreo sase ani, pana cand a fost deportat de politia franceza cu sentinta judecatoreasca civila si bisericeasca” – probabil in 1958, cand a plecat in SUA. Ceva nu a fost in regula atunci, pentru ca si in sanul bisericii de la Paris au fost niste probleme, iar protagonist a fost si preotul Parvanescu: “In februarie 1952, se constituia un nou comitet de gestiune si instalarea noilor preoti Virgil Parvanescu si Radu Gratian. In timp ce primul a adus deservicii, al doilea a incercat restabilirea linistii”. Altii sunt de parere ca preotul Virgil Parvanescu fusese promovat de grupul lui Grigore Gafencu. Dar de ce a fost deportat chiar de catre autoritatile franceze?

Si totusi. Am incercat sa pun cateva informatii cap la cap despre “enigmaticul” Corneliu Bediteanu. Nu era enigmatic. Era doar de joasa speta, un informator si un tradator. Si nu fusese prieten al Maestrului Enescu, ci al familiei Cantacuzino.

In perioada 1940 – 1955, juristul Corneliu Bediteanu a fost secretarul particular al lui George Enescu, dar si bun prieten cu Dinu Lipatti. Juristul Corneliu Bediteanu, impreuna cu sotia, a plecat definitiv din Romania, cu vaporul Ardealul din Constanta, odata cu George Enescu si Maruca in 1946 – conform muzicologului Viorel Cosma, in Revista Muzica Nr.3 din 2010. Din corespondenta lui Dinu (Constantin) Lipatti cu familia Bediteanu este dezvaluita o prietenie mult mai adanca. Dinu Lipatti ii scrie lui Corneliu Bediteanu – uneori apare si Bedieteanu. Mai in gluma, mai in serios: “Caprarul Constantin” catre “Maiorul Bediteanu”. Aici.

In 1943, ii regasim numele mentionat in Monitorul Oficial al Regatului Romaniei Nr. 149 din 30 iunie 1943, Partea II, pag. 4488: Corneliu Bediteanu, Secretar. Adunarea actionarilor din 14 iunie 1943, Societatea anonoma romana pentru industria chimica Popesti-Leordeni-Ilfov Romochim. In consiliul societatii intrau Ion G. Cantacuzino si Karl Amlinger. Presedinte al CA era ales Ion G. Cantacuzino. Pentru conformitate semna secretarul Corneliu Bediteanu, vizat Camera de Comert, 25 iunie 1943, nr. 14.034. Aici.

In 1945, ii regasim numele mentionat in Monitorul Oficial al Regatului Romaniei Partea II, Nr. 096 din 26 aprilie 1945, pag. 2576: Convocarea A.R.P.A. (Asociatia Romana pentru Propaganda Aviatiei), cu sediul in Bucuresti, Calea Victoriei 68-69. Convocarea se facea in 26 aprilie 1945, pentru intrunirea din 20 mai 1945. La punctul 11: Alegerea a 3 noi cenzori, in locul domnilor Sever Tiganeseanu, Corneliu Bediteanu si Jean Ionescu, ale caror mandate expirau. Aici.

In 1952, numele Bediteanu apare in corespondenta cu tortionarul criminal Alexandru Draghici. In articolul “Istoria unor turnatorii” din 2008, Iulia Popovici reia dosarul de ancheta din 1950 – 1952 al elevei de 16 ani, Maria Ioana (Oana/Marioana/Oana Orlea) Cantacuzino, nepoata Marucai si nepoata prin alianta a lui George Enescu, care in 1952 era arestata si inchisa pentru 4 ani. Patratul rosu (Rombul rosu). Oana fusese turnata de colegul ei de scoala Cornel Todea. George Enescu il anuntase pe Petru Groza ca nu poate veni sa sustina concerte in Romania daca nu o elibereaza pe Oana. Se pare ca Alexandru Dragici a intrat pe fir si i-a conditionat Maestrului Enescu intoarcerea in tara pentru ca Oana sa fie eliberata. Nu s-a intamplat nici una, nici alta. Iar Iulia Popovici gaseste in acest dosar numele Bediteanu (Constantin in loc de Corneliu): “Pe de alta parte, in acelasi dosar am puti citi o scrisoare, adresata de un domn Constantin Bediteanu ministrului de interne Alexandru Draghici, caruia ii vorbeste cu “dumneata”, in care povesteste despre un pachet cu medicamente si “bunatati” trimise de Maruca pentru Draghici, unui oarecare Dionisie Ionescu si despre bunuri personale ale lui George Enescu, expediate in Romania pentru muzeul pe care dorea sa-l fondeze Ministrul Internelor”. Este posibil ca pachetul cu medicamente sa fi fost si pentru avocatul Romeo Draghici. Aici.

In 1955, regasim de doua ori numele Bediteanu in calitate de avocat la Paris al Marucai Cantacuzino-Enescu, intr-un articol din 2009 “Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei 141, obiectivul unor diversiuni politice ridicole”, din Revista Cultura, semnat Pavel Tugui (fost sef al Sectiei Stiinta si Cultura al CC al PMR 1955-1960). Articolul face referire la polemica din presa anului 2006, cu privire la Palatul Cantacuzino si actul de donatie al Marucai Cantacuzino-Enescu din 1967, autentificat in Elvetia. Nu intru in amanunte, redau doar un fragment care corespunde anului 1955: „Ministrul Culturii, dupa o consultare cu avocatul familiei Enescu, Romeo Draghici si alte persoane implicate, a trimis la Paris pe Mihai Alexandru (adjunct al ministrului culturii) care a adus de la Paris aprobarea scrisa a d-nei Maruca Cantacuzino-Enescu, autentificata la un notar din Paris de avocatul Bediteanu”. Acest lucru nu putea sa se intample in 1956 asa cum sustine Pavel Tugui, pentru ca Maruca a fugit in Elvetia in iunie 1955, cum veti vedea mai jos. Muzeul a fost infiintat ulterior, cu HCM 1075 din 1956 si director a fost numit Romeo Draghici, ca avocat reprezentant al Marucai in Romania. Aici.

In 1955, ii regasim numele printre cei trei agenti de securitate comunistiLucia, Bediteanu si Ionescu care ii raportau direct lui Alexandru Draghici la Bucuresti – in documentele CNSAS, care atestau si ca agentul de securitate Bediteanu i-a falsificat semnatura lui Enescu – prezentate la 27 iunie 2011, la Londra, de violonista Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu, ea insasi victima a comunismului, in conferinta “Enescu in exil. Curtat si urmarit de autoritatile comuniste”. Documentele si studiul au fost incluse in cartea sa “Muzicieni romani. Biografii ascunse in arhive”. Vol.1, Editura Ars Docenti. Aici.

In 1955 – 1956, ii regasim numele in articolele lui Victor Eskenasy din 2013, citand din documentele arhiva apartinand Radio Europa Libera care confirmau prezenta agentilor Bediteanu si Lucia pe langa Maestrul Enescu. Am pomenit si despre tentativa de rapire a trupului neinsufletit de catre Bediteanu. In continuare: “La 14 mai 1955 (la o saptamana de la inmormantare) reporterul Radio Europa Libera s-a intalnit cu Maruca in holul Hotelului Atala (…) El i-a spus ca Europa Libera ar vrea sa cumpere vioara Guarnerius si o parte din manuscrise (…) Maruca, putin jenata, a raspuns ca manuscrisele si vioara se afla la “loc sigur”, la niste prieteni. A evitat sa discute mai multe, motivand ca e prea lovita de moartea sotului (…) Corneliu Bediteanu, agentul comunist roman, fusese expulzat din Franta chiar din camera Maestrului din hotel Atala, pe 5 mai 1955, moment in care in camera intrase Regina Elisabeta a Belgiei si cand doua oficialitati de la Ministerul de Interne francez au venit sa-l scoata pe Bediteanu. Intr-un document (datat 27 mai 1955) se mentionau imprejurarile in care Corneliu Bediteanu, imediat dupa moartea Maestrului, incerca sa incarce, in doua valize, vioara Guarnerius si o serie intreaga de partituri si manuscrise din camera Maestrului din hotelul Atala in noaptea de 4 mai 1955 (…) La 12 iunie 1955, duminica, Maruca nu a luat parte la parastasul Maestrului organizat de Biserica romaneasca din Paris (de 40 de zile). Ea a declarat domnisoarei Lucia Manescu ca nu vrea sa mai intre in Biserica romanesca din Paris, deoarece acolo se face numai politica (…) La 14 iunie 1955, reporterii Europa Libera din Paris citau dintr-o nota pentru serviciile americane ca marti, 14 iunie 1955, la orele 17, Maruca insotita de doamna si domnul Corneliu Bediteanu au parasit Parisul cu destinatia Elvetia, unde s-au instalat in localitatea Rheinfelden, hotel Salinen Park (…) Intre timp Maruca a lichidat toate lucrurile ce le avea Maestrul la hotel precum si la locuinta din Rue Clichy 26-28. Nimeni nu a stiut de plecarea Marucai in Elvetia si toti banuiau o intoarcere a ei in Romania, impreuna cu ramasitele pamantesti ale Maestrului. Pe 8 iulie 1955, a avut loc acea ciudata reinhumare, considerate ca “strict secreta”, cand trupul lui George Enescu a fost scos din cavoul provizoriu si depus intr-un cavou obtinut pe veci de la familia Branly “iar la deshumare nu au luat parte decat Preotul Virgil Parvanescu, dra. Lucia Manescu, dna. Bediteanu, un inspector de politie si un magistrate”.

De la Pavel Tugui (fost sef al Sectiei Stiinta si Cultura al CC al PMR 1955-1960) aflam ca Enescu “ar fi acceptat desi nu facea politica” sa fie pus pe listele de deputati. Doar ca in perioada alegerilor (noiembrie 1946, “votati soarele”) Maestrul Enescu era in turneul din SUA, organizat cu un an inainte. Pe 10 septembrie 1946, Enescu pleca in SUA pentru un concert de 5 luni, adica pana in ianuarie 1947, nu avea cum sa fie in noiembrie 1946 in Romania. Presupunand ca este adevarat si a acceptat, atunci a fost doar o manevra, pentru ca ramanerea in America era aranjata inca din 1945. Insa George Enescu nu s-a putut adapta in America. Si-a onorat cantractul de concerte si lectii in 3 luni si in decembrie 1946 a plecat la Paris.

Victor Eskenasy: “Marturii de necolaborare gasim in cartea “George Enescu in spatiul artistic american” din 1994 a istoricului Dumitru Vitcu, din care aflam ca Maestrul George Enescu pleca in Statele Unite in 1946 pentru un turneu de concerte cu contract de 5 luni, in care erau programate mai multe concerte de caritate, in beneficiul copiilor infometati din Romania si a celor ajunsi in Palestina, dupa Holocaust”. Ca raspuns ca Enescu “ar fi colaborat cu rusii pentru ca facea parte dintr-o asocialie culturala, in calitate de muzician si ca a fost in URSS in 1945 pentru a da concerte”,

Petre Constantinescu-Iasi era cel care era ministrul propagandei in guvernul Petru Groza in 1945. A pus la dispozitia Maestrului George Enescu si insotitorilor sai un vagon din trenul spre Moscova. La plecare, i-a spus Maestrului Enescu ca imediat ce ajunge in URSS, “sa comunice Moscovei realizarile democratice ale noii oranduiri din Romania”. George Enescu l-a privit calm si i-a raspuns: “Eu merg la Moscova sa fac muzica”.

Dumitcu Vitcu demonstreaza ca George Enescu a refuzat ferm sa colaboreze cu sovieticii, inclusiv pentru celebrarea de catre Stalin a “pseudo republicii Birobidjan”, un ghetto organizat pentru evrei, cu relief si clima extrem de dure care duceau practic la exterminare (in prezent Regiunea Autonoma Evreiasca din Federatia Rusa, cu capitala la Birobidjan). In carte sunt prezentate articole din “New York Times”, “New York Herald Tribune”, “The Boston Herald”, Cleveland, Detroit etc. semnate de critici muzicali si muzicologi, referitoare la concertele Maestrului in America. Dumitru Vitcu a fost “Visiting Professor” in SUA timp de 2 ani si a cules materialele de la fata locului. New York Times, 1947, Olin Downes: “Publicul a avut prilejul sa il asculte si sa il vada pe acest muzician extraordinar, nu doar ca si violinist, ci si ca pianist. Domnul Enescu nu este doar un interpret cu autoritate si talent in manuirea instrumentelor, el este in chip fundamental compozitorul pentru care arta muzicala formeaza un tot indivizibil si nu numai un mestesug de o sarguincioasa specializare in unele aspecte”.

Mai multe aici, aici si aici.

2011Enescu-in-arhivele-Europei-Libere

Testamentul lasat la Tescani

Se pare ca Maestrul George Enescu anulase orice testament lasat in Romania, conform celor declarate in fata politiei franceze de catre Maruca Cantacuzino-Enescu, dupa moartea Maestrului Enescu. Ce s-a intamplat: Maruca il convinsese pe Maestrul Enescu sa isi schimbe orice testament lasat in tara, precum cel de la Tescani. A intocmit un nou document la Paris, un ultim testament, prin care Maruca era declarata legatara universala, anuland astfel orice alt act anterior. Maruca a aflat despre moartea Maestrului abia dimineata. In fapt, Maruca il parasise pe Enescu de mai mult timp, cu tot cu testament, locuind in Elvetia, la Vevey. Iar Maestrul Enescu ramasese in grija fostilor sai elevi: Yehudi Menuhin, Ida Haendel si Regina Elisabeta a Belgiei, ei fiind cei care angajau si platerau infiermierele pentru Maestru (nu cred ca mai este un secret de unde se stia ca Maruca se despartise de Enescu). Maruca a venit la Paris dupa moartea Maestrului si s-a dus direct la un notar, unde a legalizat noul testament, apoi s-a dus la hotel. Dupa toata tevatura facuta de Bediteanu la hotelul Atala, Regina Elisabeta a Belgiei a chemat politia. Apoi au aparut alti doi membri al Legatiei Romaniei de la Paris, care cereau cu insistenta trupul Maestrului Enescu “ca apartinand patrimoniului Romaniei, conform testamentului de la Tescani”. Intr-un tarziu a aparut si Maruca la hotel cu noul testament, care o indreptatea sa procedeze cum credea de cuvinta cu tot ceea ce tinea de Maestrul Enescu. Reprezentantii comunisti ai Legatiei Romaniei la Paris au ramas insa in preajma hotelului Atala, incercand sa gaseasca posibilitati de a rapi corpul Maestrului Enescu. Directorul roman al hotelului, cel care il ajutase pe Maestrul Enescu in cele mai grele momente, a fost cel care a cerut intariri politiei franceze, care au stat de paza pana cand a fost inmormantat.

Dupa cele intamplate in 1955, reprezentantii statului comunist au continuat sa incerce aducerea in tara a trupului lui George Enescu pana tarziu, in 1969. Dupa Revolutia din 1989 au urmat negocieri ale statului cu Maria Ioana Cantacuzino stabilita la Paris, in 1991, 1996 si 1997, pentru aducerea in tara a ramasitelor compozitorului George Enescu si ale lui Bazu Cantacuzino, fiul Marucai, care a reusit sa fuga in Franta in 1948, stabilindu-se in Spania, unde a si murit. Maria Ioana Cantacuzino, fiica lui Bazu Cantacuzino si nepoata prin alianta a lui George Enescu, a refuzat categoric. Au fost cereri si in prezent, din partea cetatenilor din Dorohoi, Tescani sau Botosani catre Parlament, pentru ca George Enescu sa fie repatriate si reingumat la Liveni, sau Dorohoi, sau Tescani, reamintind de testamentul Maestrului din iulie 1946.

Viata politica a trupurilor moarte

Ca noi, cei din 2013 – care nu am trait momentele dure ale bolsevizarii fortate a Romaniei – sa intelegem mai bine ce i s-a intamplat Maestrului George Enescu, atat in viata cat si la trecerea in nefiinta, am sa citez din cartea aparuta in 1999 la Columbia University Press New York “The Political Lives of Dead Bodies: Reburial and Post-socialist Change” a licentiatei in antropologie Katherine Verdery: “Activistul socialist de la Paris, Boris Souvarine, eseist si jurnalist, activist antisovietic si antistalinism, spunea inca de acum 95 de ani ca bolsevicii obsnuiesc sa utilizeze cadavrele in mai multe scopuri, iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci – urmasii au ajuns sa lupte pentru trupurile puterezite sau nu, de la Lenin la Imre Nahy, trecand prin destinul ciudat al lui Inochentie Micu Klein sau cel al lui George Enescu ori Eugen Ionescu. In Romania, au fost discutii pentru recuperarea celebrului autor de teatru Eugen Ionescu, a filosofului Mircea Eliade, a compozitorului George Enescu si a sculptorului Constantin Brancusi, identice cu cele din URSS care il considera pe Fiodor Saliapin “piesa de tezaur” – Saliapin a fost repatriat si reinhumat in URSS cu ajutorul rudelor, care au primit o suma mare de bani de la guvernul sovietic”. Katherine Verdery, licentiata in 1977 la Stanford University, profesor la universitatile americane John Hopkins, Michigan si City of New York, cunoscuta specialista in problemele Europei de Est, autoare printre altele si a “National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania”.

In ianuarie 2012, arheologul si istoricul Victor Eskenasy, ziarist si redactor la Radio Europa Libera din 1988, scria, cu referire la cartea lui Csendes aparuta in 2011, precum si asupra surselor folosite de acesta pe care le considera incomplete, ca George Enescu nu poate fi acuzat sub nicio forma de indiferenta fata de schimbarile politice din Romania si nici de colaborare cu regimul comunist. Portofoliul documentar referitor la George Enescu folosit in carte, care a fost predat de SIE catre CNSAS, cuprindea 50 de note, rapoarte de informator si scrisori interceptate – din perioada 27 octombrie 1946 – 9 august 1968. Insa dosarul romanesc era incomplet, lipsind 19 documente care fusesera retrase de SIE inaintea predarii catre CNSAS, conform opisului insotitor. In cartea lui Csendes apare o nota informativa din care aflam ca Maestrul Enescu s-ar fi aflat pe 27 octombrie 1946 la Legatia Romaniei de la Washington la invitatia lui Mihail Ralea, unde ar fi acceptat propunerea primita de la guvernul de la Bucuresti de a candida in alegerile parlamentare din noiembrie 1946, cu precizarea explicita a compozitorului “Ca omagiu pentru MS Regele Mihai I si in semn de dragoste pentru taranimea noastra / Pe lista deputatilor intelectuali din afara de orice partid / Insist asupra faptului ca nu fac politica si ca nu iau nici o obligatie pe terenul politic”. Legatia Romaniei de la Washington, prin Mihail Ralea, trimetea aceasta informare catre Petru Groza, primul ministru al guvernului comunist, lui Teohari Georgescu, ministrul de interne devenit creierul si bratul represiunii si lui Emil Bodnaras, dezortor din armata romana, devenit apoi principalul epurator al armatei. Comunistul Mihail Ralea fusese numit ministru plenipotentiar (ambasador) al Legatiei Romaniei in SUA pe 5 august 1946, de catre Petru Groza, la propunerea expresa si sustinerea ferventa a Anei Pauker, pe atunci ministru de externe. Mihail Ralea fost primit cu raceala la Washington de Presedintele Truman, stiind ca Ralea a fost unul dintre cei care a contribuit la instaurarea comunismului in Romania. In tara, Mihail Ralea era acuzat de catre intelectualii ca fusera inchisi din cauza sa. Insa George Enescu era pus pe o lista de partid, cu 4 intelectuali, in dreptul BPD (Blocul Partidelor Democrate). In acest timp aveau loc in Romania mitinguri electorale, de la care Enescu lipsea, fiind in SUA, iar la inceperea mandatului era in exil, la Paris. Ambasadele britanica si americana de la Bucuresti anuntau capitalele despre falsificarea alegerilor din Romania si despre teroarea asupra partidelor din opozitie. Pe 23 noiembrie 1946, Guvernul american, prin reprezentantul sau la Bucuresti, Burton Berry, considera rezultatele falsificate, atat prin procedura electorala, numararea voturilor si prin teroarea exercitata asupra alegatorilor si participantilor – spargeri de sedii, batai, crime, furtul si dublarea urnelor etc. Guvernul englez prin Foreign Office, considera rezultatul alegerilor din Romania complet fals. Acelasi Mihail Ralea – care transmitea nota in tara despre Enescu – ministrul plenipotentiar al Romaniei in SUA, respingea in ianuarie 1947 acuzatiile guvernului american, prezentand sefului departamentului de stat George Marshall ca alegerile din Romania s-au tinut conform spiritului si literei acordurilor de la Yalta si Moscova. Comunistul Mihail Ralea a fost ambasador in SUA pana in 26 septembrie 1949. Relatiile diplomatice ale Romaniei cu SUA s-a degradat treptat, in perioada 1947 – 1989, in timpul regimului comunist din Romania, declinul incepand imediat dupa alegerile falsificate din 1946, chiar daca SUA a acordat ajutor material Romaniei tot in 1946, pentru copiii distrusi de foamete. In aceste conditii, ce sansa avea George Enescu sa fie crezut ca NU a vrut sa candideze?  De unde era sa stie ce scrisese Ralea despre el, ca sa se poata apara? Ramane doar sa deducem logic ceea ce este de bun simt, ca Enescu a fost pus pe liste de comunisti pur si simplu. Si ce dovada mai buna este plecarea lui Enescu din SUA in Franta? In Franta, in 1951, a inceput “actiunea de neutralizare” a lui George Enescu, prin raspandirea de zvonuri false si fortarea sa se intoarca in tara. “Actiunea de neutalizare” era cuvantul folosit intr-un raport datat 5 decembrie 1952. Aceasta actiune a inceput in aprilie 1951 prin intermediul Ministerul de Externe al Romaniei – respectiv al Legatiei Romaniei la Paris, conform documentelor CNSAS. Insarcinatul cu afacei a.i. al Legatie Romaniei la Paris, Alexandru Lazeanu, raporta: “Am primit sarcina sa iau legatura cu George Enescu si sa caut sa il conving sa se inapoieze in tara”. Actiunea lui Lazeanu s-a soldat cu un mare esec, asa ca acesta a justitificat printr-un nou raport, in care “il infiera” pe Maestrul Enescu, prin calomnie: “Enescu nu se simte legat de patrie. A devenit – sau a fost de mai inainte un cosmopolit”. In urma esecului, atribuit Ministerului de Externe, a intervenit Ministerul Securitatii Statului, care propunea ca securitatea sa “preia fraiele” si sa instituie “noi masuri” pentru determinarea lui Enescu sa se intoarca in tara. Astfel a inceput in 1952 si continuat pana in 1955 – pana la moartea Maestrului George Enescu – nebunia presiunilor securitatii asupra sa, supervizate de Petru Groza, Emil Botnaras si noua ministresa a culturii, Constanta Craciun. Nebunia nu s-a sfarsit nici dupa 1955, a durat mult timp, pentru repatrierea trupului. La acel moment – 1952 – au fost racolati Corneliu Bediteanu si Romeo Draghici, care au cooperat din plin cu securitatea. Juristul Corneliu Bediteanu, secretar particular si sfatuitor al lui Enescu il trada, apoi ii falsifica semnatura Maestrului, ii ajuta pe cei de ambasada la incercarea de rapire a trupului neinsufletit, incerca sa fure manuscrisele, vioara si partiturile Maestrului chiar in noaptea mortii. Avocatul Romeo Draghici, administrator al bunurilor familiei Enescu in Romania, cel care ii saruta mainile lui Enescu stand in genunchi in fata sa la plecarea definitiva din Romania, l-a tradat pe Maestrul Enescu ca apoi, prin anii ’70, sa se transforme in “muzeograf”. Nu Maestrul George Enescu a colaborat cu Petru Groza, ci avocatii Romeo Draghici si Corneliu Bediteanu. Pavel Tugui il pomenea pe Romeo Draghici in articolul sau din 2009 ca “oaspete al sediului partidului comunist din str. Stefan Gheorghiu”. Mai mult, Romeo Draghici era cel care in 1953 il “convingea” pe Maestrul Enescu sa dea incuvintare ministerului culturii ca sa fie transformate toate casele in muzee, ajungand apoi director in 1956 al muzeului Enescu din Bucuresti, cu aprobarea Marucai – aici. “Agentura de influentare de la Paris, insarcinata cu convingerea de intoarcerea in tara a Maestrului George Enescu a fost compusa, conform raportului din iulie 1954, intocmit de generalul de securitate Vasile Valcu si aprobat de tortionarul Alexandru Draghici, din Corneliu Bediteanu, Lucia Shapira? (sau Manescu?), Ionescu si Margareta Cosaceanu-Lavrillier. In acelasi raport apare aprofundarea masurilor de influentare, de data asta de la Bucuresti, prin avocatul Romeo Draghici, dar si prin compozitorii Mihail Jora si Mihail Andricu, legaturile lui Enescu din tara”. Cea mai josnica actiune a securitatii comuniste a fost incercarea de a-i impiedica pe prietenii Maestrului Enescu, ca Yehudi Menuhin sau Regina Elisabeta a Belgiei, sa il ajute financiar, mergand pana la sabotarea acestor actiuni, asa cum reiese din dosarul de securitate. Este posibil ca numele talentatei sculptorite romance Margareta Cosaceanu-Lavrillier, sa fi fost tarat in tot acest viespar, precum si ale lui Jora si Andricu, si sa fi ramas doar la stadiul de intentie a securitatii. Margareta Cosaceanu, nascuta la Bucuresti in 1893, s-a stabilit la Paris in 1924, prin casatoria cu medalistul Andre Lavrillier, fost ofiter de aviatie francez pe frontul Romaniei in 1917, pe care l-a cunoscut in 1920, in timpul studiilor la Academia de arte Frumoase din Roma. Sculptorita romanca semna operele si ca Margarata Cossaceanu-Lavrillier; Margaretta Cossaceanu-Lavrillier; Margareta Lavrillier-Cosaceanu. Sora Margaretei, Zoe Cosaceanu-Mardarescu, era casatorita in Romania cu prof. univ. ing. Emil Mardarescu, nascut intr-o familie boiereasca (era nepotul generalului Gheorghe Mardarescu, fost ministru de razboi). Zoe studiase filologia, dar si pianul la Conservatorul din Bucuresti. Tatal lor apare in spatiul public cu numele de Petre Cosaceanu, inginer diplomat la Paris, dar si ca inginer diplomat Petre Constantinescu. Confuzia apare din faptul ca mama lor era nepoata savantului Gogu Constantinescu (ing. George Constantinescu, creatorul sonicitatii). Margareta Cosaceanu-Lavrillier era la fel de “bine vazuta” de comunisti si securitate ca si George Enescu: “artista fugita din tara, in relatii cu fosta protipendada si casa regala”. La Paris si-a continuat studiile si la atelierul lui Constantin Brancusi. Constantin Brancusi, nu foarte incantat sa aiba studenti la atelier, mai ales fete (3, Irina Codreanu, Milita Petrascu si Margareta Cosanceanu) le “botezase” cu nume de baieti, astfel Margareta ajunsese sa fie strigata “Mihalache”. Margareta Cosaceanu-Lavrillier era o mare admiratoare a creatiei lui Enescu, pe care l-a cunoscut inca din tinerete, iar printre operele sale se regasesc 6 portrete ale Maestrului Enescu.

Insa o intrebare se poate pune: cum de imediat dupa moartea lui George Enescu, la doar cateva ore dupa deces, in noaptea de 4 mai 1955, Margareta Cosaceanu-Lavrillier a realizat mulajul pentru mana (maini) si masca mortuara a marelui muzician roman. Cine a anuntat-o si cine a comandat aceste mulaje care acum se gasesc la Muzeul George Enescu, in conditiile in care in biografia sa apare ca dupa razboi (al doilea) traia foarte retrasa in atelier si nu tinea legatura aproape cu nimeni. “Dintre romanii exilati la Paris nu se intalneste decat cu Irina Codreanu si colectionarul Gheorghe Raut. Dar participa constant la concertele private ale Maestrului Enescu”. O alta intrebare se pune despre sosirea Margaretei Cosaceanu-Lavrillier la inceputul anilor 1960 la Bucuresti, pentru un concurs – “Monumentul Enescu”. Iar un bust al lui Enescu executat de Margareta Cosaceanu-Lavrillier a fost cumparat de avocatul Romeo Draghici pentru Muzeul George Enescu din Bucuresti, al carui director era din 1956 (si locatar al casei din spatele muzeului inca din 1946) prin imputernicirea data de Maruca, apoi prin actul de donatie din 1967, semnat “Maria George Enescu”, domiciliata in Elvetia, la Vevey (care murea un an mai tarziu, in 1968, la 90 de ani, in Elvetia, fiind inmormantata langa Maestrul Enescu, la Paris).

Exista o carte a Laviniei Betea, “Am facut Jilava in panfofi de vara”, un volum de convorbiri cu doamna Ioana Berindei. Este ingrozitor ce i s-a putut intampla doamnei Berindei, doar pentru ca tatal sau, istoricul in diplomatie Ioan Hudita, fusese lider taranist – arestat si inchis in 1947. Comunistii au inchis-o pe doamna Ioana Berindei in 1950 fara acuzatie si proces, cand era insarcinata (si mai avea un copil de doi ani, pe Mihnea). A nascut copilul (o fetita, Ruxandra) si l-a crescut 11 luni in inchisoare, langa celula cu bolnave de tuberculoza. A facut 8 luni la Jilava la politic, “preventiv”, apoi mutata la Vacaresti, ca sa nasca copilul, intr-un soi de spital amenajat in paraclisul bisericii, asistata de o detinuta de drept comun ca moasa si un militian “de politic”. Procesul doamnei a avut loc cand copilul avea deja 6 luni si erau in detentie la Mislea. Copilul a putut fi luat din inchisoare cand avea 11 luni. Doamna Berindei isi aminteste ca atunci cand a fost inchisa la Jilava a “iesit la raport” si a spus: “Domnule ofiter, eu sunt insarcinata si am picioarele goale. Ofiterul, Visinescu se numea acest persongiu, mi-a spus: Dar ce? Eu te-am imbortosat? M-a facut sa ma rusinez. Nici nu stiusem ca sunt insarcinata cand m-au arestat”. Comunistii i-au inchis si mama si i-au luat casa, lasandu-i sora pe drumuri, apoi toate rudele. Au fost inchisi si parintii lui Dan Berindei. Doamna Berindei a facut 3 ani de inchisoare si 2 ani de domniciu fortat fara nicio vina, timp in care a nascut un copil si a facut un icter. Este o marturie cutremuratoare, despre copilul care aproape ca murea de foame in puscarie, despre o intalnire cu mama domniei sale intre celule, despre cum nu gaseau nimic de lucru, despre plecarea lui Mihnea Berindei din tara, incercarile de racolare. O drama.

Mostenirea

La momentul mortii, Enescu nu mai avea nimic in Romania, din punct de vedere material. A donat, fortat, tot. Ce nu a donat, i-a confiscat statul. George Enescu a construit o vila la Sinaia si a cumparat pamant din banii din concerte, care a fost confiscat de stat in 1945, George Enescu fiind considerat “mare proprietar de mosii”. I-a fost sugerat sa doneze sau sa inchirieze casele parintesti si oricare alte proprietati.

1931: „Daca am un camin permanent? De fapt, n-am nici unul. Adevarat ca la Paris, pe rue Clichy 26, am un apartament. Am de asemenea o mosioara in Muntenia, o vila la Sinaia. La Bucuresti insa trag la hotel, cat mai aproape de gara, caci de fiecare data sunt silit sa plec in mare graba. Mai am in apropiere de Paris o modesta vila, a carei adresa n-o destainuiesc nimanui. Nici cei mai apropiati prieteni nu o cunosc. Acolo ma retrag de cate ori vreau sa raman singur. Acolo nimeni nu da peste mine, pot fi singur, cu desavarsire singur. Ma retrag in graba in ascunzatoarea mea din apropierea Parisului – nimeni si nimic nu ma poate retine, odata ce am nevoie de o scurta perioada de singuratate, cand am nevoie de aer, avand dreptul la aceasta izolare, pe care nimeni nu poate sa mi-o rapeasca” – interviu luat Maestrului Enescu, de catre Gardonyi Istavan, jurnalist la „Temesvari Hirlap” in 1931, la Timisoara

In 1931, George Enescu nu avea proprietati in Bucuresti, a locuit cu chirie la hotel – inchiria cu luna un apartament de trei camere, cu pian, la Hotel Bratu in Calea Grivitei. A inchiriat apoi un apartament in Bucuresti, pe Calea Victoriei, in 1935, pentru a fi aproape de Maruca cand era bolnava. In 1937 s-a mutat cu Maruca in apartamentul ei, la etajul 5 dintr-un bloc nou de pe Stirbei Voda, langa Biserica Alba, cand s-au casatorit (in prezent strada se numeste George Enescu). Ar fi trebuit sa locuiasca acolo pentru scurt timp, dar cutremurul din 1940 i-a gasit tot in acel apartament. Intalnirile lui Enescu cu membrii cvartetului sau aveau loc tot in acel apartament, asa cum povestea Constantin Bobescu in 1942: “Cea mai pretioasa perioada cand am lucrat impreuna cu Enescu a fost cea din 1942 – 1944, cand am facut parte din cvartetul sau. Repetitiile le faceam la el acasa, intr-un apartament pe strada de langa Biserica Alba, pentru ca nu sedeau in casa din spatele Palatului Cantacuzino, zestrea sotiei sale Maruca, pe care o inchiriau periodic”. A locuit in casa dependinta pentru servitori aflata in spatele Palatului Cantacuzino din Calea Victoriei, tot a Marucai, dar pentru scurte perioade, deoarece Maruca o inchiria periodic. In aceasta casa anexa a palatului i-a prins bombardamentul din 1944 – pentru un an intreg au locuit doar in perioada 1945 – 1946. Din banii proveniti din munca sa colosala, George Enescu mai mult a daruit. Pentru el a avut viorile, doua proprietati la Paris, ceva pamant in Muntenia si Vila din Sinaia, “Luminis” din cartierul Cumpatu din 1926, pe care nu a construit-o special pentru el, ci mai mult pentru Maruca – de dragostea careia nu prea a avut parte, din moment ce ea se intalnea cu noul iubit chiar in casa construita de Enescu. In schimb a avut parte de dragostea, pretuirea si profundul respect din partea prietenilor. Si inca ceva, ce nu i-a luat nimeni niciodata: loialitatea unui catel. Mai multor catei, de fapt – indiferent de rasa, locul sau perioada in care il avea, Enescu il numea, invariabil, “Mutzerli, Muzerli,  Mutzi”.

6GeorgeEnescuSiMutzerli1952

Poate ca singura si marea multumire a Maestrului George Enescu a fost aceea de a fi lasat romanilor compozitiile sale, sperand ca romanii sa se bucure de ele. Enescu a lasat aproape 170 de lucrari terminate: simfonii, suite simfonice, sonate pentru vioara, violoncel si pian, cvartete pentru coarde, lucrari de camera, cantate, melodii, o opera – si inca 23 de lucrari doar fragmente, pe care nu a mai apucat sa le termine (3 dintre ele finalizate de Pascal Bentoiu); sute de inregistrari de interpretare; sute de concerte in toata Romania si in lume. Ne-a lasat viorile, pianele, partiturile, muzeele, orga Ateneului, orchestre infiintate in tara, compozitori si interpreti de renume si o multitudine de fapte bune. Si Festivalul Enescu.

In 1913, George Enescu a organizat prima editie a Concursului de Compozitie “George Enescu”, in ideea de a ajuta tinerele talente sa se afirme. Premiile, instituite in 1912, erau suportate din banii maestrului. Au trecut 100 de ani de la primul concurs.

In 1958, concursul initiat si sustinut de Enescu, de compozitie, s-a transformat in unul de interpretare, cu acordare de burse – “Festivalul George Enescu”. Nu este vreo inventie a celor (a comunistilor) care sustineau ca l-au initiat in memoria sa. Practic, este o continuare a muncii lui George Enescu. A inceput in 1958 si a fost interupt la un moment dat din motive financiare (in 1986, cred) si reluat abia in 1991, din doi in doi ani. In septembrie 2013 are loc editia cu numarul XXI.

Viata fara munca nu are nici o ratiune. Eu ma odihnesc de munca prin munca”.

6GeorgeEnescuSiMutzerli1949

Casa parinteasca din Liveni.

A fost restaurata de la temelie, pe acelasi loc (fundatie), in anii 1958, dupa care a fost organizata “Casa Memoriala George Enescu Liveni”, incepand din 1970. George Enescu a refuzat sa vanda casa parinteasca si pamantul de la Liveni, chiar si dupa moartea parintilor (1909 mama, 1919 tatal). Inainte de a parasi definitiv Romania, penultima vizita a lui George Enescu a fost la Liveni, in 1946. A lasat bani pentru repararea acoperisului. In muzeu se gasesc obiecte personale, jucarii, carti de povesti si carti de colorat, primele sale creatii originale. Satul Liveni se numeste acum George Enescu – mai multe aici si aici.

2Casa1Liveni

Imagini Muzeu din Liveni:

Casa (conacul) de la Cracalia, asa cum arata in 1885, cand veneau lautarii si taranii in duminicile de vara la joc:

2Casa2Cracalia

Comunistii au dat foc conacului de la Cracalia si au arat locul, iar mosia “s-a evaporat”, cu pamant cu tot. Insa George Enescu a avut si un frate – Dumitru Bascu, frate vitreg. Dumitru s-a nascut in 1902, din relatia lui Costache Enescu cu o tanara poloneza, Maria Ferdinand-Suschi. George Enescu a tinut foarte mult la tanarul pictor Dumitru Bascu (Dimitrie Bâșcu, pictor, fratele lui George Enescu), au locuit impreuna la Paris, o perioada. Tatal sau, Costache Enescu, a fost ingrijit in permanenta (pana la moarte, in 1919) de o menajera, Domnica, si de fiica acesteia, Elena, nascuta in 1901 – nu ar fi exclus ca si Elena sa fi fost tot fiica lui Costache, desi toata lumea crede si sustine ca a fost fiica nelegitima a lui George Enescu, pentru ca ii trimetea bani. Daca ii trimitea bani nu inseamna ca avea o obigatie directa. De exemplu, George Enescu a platit si taxele scolare la liceu pentru Alexandrina Enescu, care era fiica varului sau de-al doilea, Constantin Enescu, decedat prematur, la doar 30 de aniAsa cum si Dimitrie Bascu Enescu, alintat Mitruta, a fost ajutat de George Enescu pentru definitivarea studiilor. Bascu venea de la stalcirea numelui mamei sale, Suschi. Dupa moartea lui Costache Enescu din 1919, George Enescu l-a transferat pe Mitruta de la scoala din Dorohoi la cea din Iasi. Mitruta a obtinut o bursa de studii de pictura in strainatate si Maestrul Enescu l-a luat cu el, la Paris. Atat copilul Dumitru cat si copilul Elena au fost considerati mereu membri ai familiei Enescu si au copilarit in casa lui Costache – posibil sa le fi dat pamant, ca mostenire. Cand Costache s-a imbolnavit si a cazut la pat, l-a dat pe Dumitru in grija unei familii de oameni cumsecade, pe care a platit-o pentru cresterea si educarea copilului, de unde George Enescu l-a luat in grija sa. Singura persoana care a spus ca Elena (alintata Didica, fiica Domnicai Ferbei, din Cracalia) ar fi copilul nelegitim al lui George Enescu a fost avocatul Gheorghe Tomaziu (sotul verisoarei Maestrului, Lucretia – parintii pictorului George Tomaziu), pentru simplul motiv ca Maestrul Enescu a ajutat fetita Didica, in special sa mearga la scoala, pana cand a plecat in 1946. Iar asta insemna “ca si-ar fi asumat raspunderea”. Pai atunci ce facem cu ceilalti zeci de copii si tineri ajutati de Maestrul Enescu, sustinem ca au fost toti copiii sai nelegitimi?

Casa tatalui din Dorohoi

Costache Enescu si-a cumparat casa in 1910 si a locuit in ea din 1916 pana la moarte, in 1919. George Enescu nu a vrut sa o vanda, asa cum a fost “sfatuit” de noua putere comunista. A inchiriat-o, insa tot nevoit. Pentru el a pastrat o camera, pentru ca venea in fiecare vara acasa: “O luna de zile pe an trebuie sa vin sa calc pe pamantul tarii mele”. Casa a devenit “Muzeul Memorial George Enescu – Dorohoi”, fiind inaugurat in 1957 si reorganizat in 2005. Aici se afla o colectie care include obiecte care au apartinut compozitorului: mobilier, pianul, mai multe viori, partituri, manuscrise, fotografii originale si fotocopii din anii copilariei la Liveni si Cracalia, scrisori originale, carti, picturi, bagheta de dirijor, ochelarii, un costum de concert, programe de concert etc. In cadrul muzeului functioneaza un salon muzical in care periodic au loc concerte sau recitaluri. Casa are 6 camere, a fost construita pe la 1881 si se afla pe Str. George Enescu – mai multe aici si aici. In 1946, dupa ce a vizitat casa parinteasca din Liveni si casa materna din Mihaileni, George Enescu s-a oprit la casa paterna din Dorohoi. Aici a sustinut si un concert, in 1945, in amfiteatrul neincapator al colegiului “Gr. Ghica”.

2Casa4Dorohoi

Imagini din Muzeul din Dorohoi:

Fotografii din cele 2 muzee, Liveni si Dorohoi – aici.

Casa familiei materne din Mihaileni

Maria Enescu s-a imbolnavit de cancer uterin in 1888, cand George Enescu incepea studiile la Viena. Pe atunci, cancerul era considerat contagios asa ca parintii lui George Enescu s-au despartit amiabil. Dupa operatia dintr-un spital din Viena, Maria Enescu s-a retras in casa parinteasca de la Mihaileni, unde a si murit, in 1909. Inainte de a parasi definitiv Romania, George Enescu a fost la Mihaileni, in 1946, la mormantul mamei sale. “De aici plec odihnit, din seva pamantului meu si numai asta imi da curaj sa ma pot dezlipi de tara pentru un timp mai lung”. Si din acest gand putem intelege ca Enescu spera sa se intoarca acasa. Casa parinteasca a mamei sale din Mihaileni se afla intr-o stare jalnica in 2012, intrata in posesia altei personae si transformata in depozit de cartofi, urmand a fi demolata – iar pamantul si intreaga avere erau “evaporate”.

2Casa5Mihaileni

Raluca Stirbat, pianista, presedinte al “International George Enescu Society in Vienna” facea un apel pe 13 ianuarie 2013 pentru salvarea casei. Se pare ca a reusit ceva, posibil ca de curand sa fi fost inclusa pe lista monumentelor. Mai multe aici.

Vila “Luminis” sau “Casa Memoriala George Enescu” din Sinaia, cartier Cumpatu

A fost donata fortat statului de George Enescu tot in 1946. In 1923 – 1926, cu bani din concerte, George Enescu si-a construit Vila Luminis. A fost proiectata de arhitectul Radu Dudescu. Actul de donatie semnat la Paris in decembrie 1946 cuprindea insa mentiunea “vila sa devina un asezamant cultural, conceput ca o casa de odihna si reculegere pentru artistii romani si straini”. In 1990 vila a fost restaurata de Ministerul Culturii. A fost deschisa publicului in 1995, cu prilejul Festivalului International George Enescu, dar si la cererea lui Yehudi Menuhin.

2Casa6VilaLuminisSinaia

Lucrurile care ma inconjoara, onorurile, elogiile, criticile…Toate astea nu ma ating mai mult decat un vis. Ma gandesc tot timpul la altceva. Vorbesc, aud vag frazele, fac gesturile pe care trebuie sa le fac, dar urmaresc doar gandul meu interior si merg pe drumul meu. Egoist. Cand compun totul imi e egal. Mai putin suferintele prietenilor mei”.

Zestrea si mostenirea Marucai.

Conacul din satul Tescani, judetul Bacau, a apartinut familiei Rosetti-Tescanu, mostenitoare fiind Maria Rosetti Tescanu – Maruca, printesa Cantacuzino, devenita Enescu. Casa a fost transformata in 1993 in “Centrul de Cultura Rosetti Tescanu – George Enescu”, in care se desfasoara anual festivalul de muzica clasica “Orfeul Moldav” cu Filarmonica “Mihail Jora” din Bacau. Casa din Tescani este cunoscuta ca locul in care George Enescu a definitivat opera “Oedip”. Prin actul de donatie facut de Maria Cantacuzino-Enescu in 1947, semnat la Paris, conacul boieresc al familiei a devenit asezamant cultural. In 1980 a fost inaugurata “Casa Memoriala Rosetti – Enescu” din incinta imobilului principal, devenita “Centrul de Cultura Tescani” in 1990. Din 2006, “Centrul de Cultura Rosetti Tescanu – George Enescu” este sectie a Muzeului National “George Enescu” din Bucuresti.

2Casa7Tescani

Dupa ce a vizitat casa parinteasca din Liveni, casa materna din Mihaileni si casa paterna din Dorohoi, George Enescu a ajuns la Tescani. Pe 14 iulie 1946, lasa un testament prin care isi exprima “Ultima dorinta – de a fi inmormantat la Tescani, alaturi de sotia sa”. Unii spun ca a lasat acest testament pentru a salva conacul. Eu cred ca nu degeaba era genial Enescu: fuga din tara era deja aranjata. Ce dovada mai buna de a insela vigilenta autoritatilor, decat lasarea unui astfel de testament?

De la Pavel Tugui (fost sef al Sectiei Stiinta si Cultura al CC al PMR 1955-1960) aflam ca mosia si conacul de la Tescani urma sa devina “asezamant inchinat unor talente creatoare” conform actului de donatie din 1947 (deci la un an de la plecare). Noua putere nu a avut bani pentru intretinerea mosiei nici 1954, nici in “cincinalul 1956-1960”. Au venit banii in cincinalul 1961-1965”, asa ca frumoasa mosie a fost Intreprindere Agricola SMT (statiunea masini tractoare) pana in 1962.

14GeorgeEnescuTestament

De la Tescani a plecat la Sinaia, in august 1946, petrecand vacanta la Vila “Luminis”. Iar pe 10 septembrie 1946 a plecat definitiv, din Constanta.

George Enescu venea in fiecare an la casele parintesti, in luna septembrie, pana in 1946, asa ca periplul sau de ramas bun nu a dat nimanui de banuit. An de an facea parastasele pentru parinti. Mai intai la Dorohoi, apoi la Mihaileni. Maestrul Enescu ramasese marcat de durea de a nu fi participat la inmormantarea parintilor sai. Mama sa a purtat pana in clipa mortii cadoul pe care il primise de la Maestrul Enescu: o bratara din cinci banuti de aur, cumparata de el din primii bani primiti dintr-un concert la Viena. Bustul Maestrului Enescu din fata casei de la Dorohoi a fost realizat de sculptorul Constantin Baraschi.

Palatul Cantacuzino, “Muzeul George Enescu” din Bucuresti si Casa Anexa din spatele palatului, “Casa Memoriala George Enescu”.

Palatul Cantacuzino, impreuna cu dependinta auxiliara (casa din spatele palatului, in care au locuit pentru putin timp Enescu si Maruca) si terenul au fost mostenite de Maruca (Maria Rosetti Tescanu) printesa Cantacuzino dupa moartea primului sot, printul Mihail Cantacuzino. Palatul Cantacuzino de pe calea Victoriei, cunoscut de bucuresteni “Casa cu Lei” sau “Palatul Nababul” a fost construit in 1901 de printul Gheorghe Grigore Cantacuzino si lasat mostenire fiului sau, printul Mihail Cantacuzino, in 1913. Dupa moartea lui Mihail Cantacuzino, in 1928, palatul ii revine sotiei, Maruca – viitoare sotie a lui George Enescu, in 1937. George Enescu si Maruca nu au locuit nicioadata in palat, ci arareori in casa din spate, anexa dependinta pentru servitori.

2Casa8Enescu

In Palatul Cantacuzino a functionat Presedintia Consiliului de Ministri din 1933 (Maruca il inchiriase). In 1947 palatul a fost confiscat si s-au instalat Academia Romana si Institutul de Studii Sovietice. Dupa moartea lui George Enescu in 1955, Maruca a facut un act de donatie prin care Palatul (confiscat de comunisti inca din 1947), casa dependinta si terenul reveneau statului roman cu conditia sa fie transformate intr-un complex muzeu dedicat compozitorului Enescu. Maruca a donat statului si lucrurile personale ale maestrului, inclusiv viorile, printre care vioaraStradivarius” cumparata de la Stuttgart, printr-o colecta a unui comitet organizat in urma concertului de la Bucuresti din 1898; tatal sau, Costache Enescu, a dat 10.000 de franci, iar din colecta s-au strans 9.000 de franci – precum si vioaraGuarnerius” 1736, cumparata de Maestru. La 19 iunie 1956, Palatul Cantacuzino a inceput sa functioneze ca “Muzeul George Enescu”. Dupa 1990 a devenit Muzeu National. Palatul Cantacuzino/Muzeul este superb, merita vizitat indiferent daca ne pasioneaza muzica sau nu – din 2007 a fost inclus in lista Patrimoniului European.

2PalatulCantacuzino

Lumea despre George Enescu / Georges Enesco / Georg Enesco

Regina Maria: „George Enescu e al lumii, ca totii marii artisti, si nu-l putem dori altfel, dar Romania si-l cere ca fiu al ei, ceea ce e dreptul si fala ei. Sunt mandra ca am fost aleasa sa aduc eu cea dintai inchinarea mea in aceasta zi, dar las altora mai priceputi sa vorbeasca despre Enescu artistul, compozitorul si virtuozul. Obolul meu e de altfel, as zice, mai umil si mai launtric: despre ceea ce a insemnat el in vietile noastre, pentru ca anevoie ma mai pot gandi la un timp cand sa nu fi cunoscut pe Enescu. Faima lui e a lumii, dar Enescu omul, fiinta pamanteasca, e a celor carora le-a fost drag si care i-au cunoscut viata si inima”.

Nicolae Iorga: „Enescu s-a ridicat dintre bunii moldoveni din partile de sus, pline de trecut si de poezie, un copil care a minunat si pe cei mai mari cunoscatori ai unei arte pe care o avea din instinct. Si din copil s-a facut tanarul, vesnicul tanar, nou ca in ziua dintai, cand a inviorat strunele vioarei cu atingerea sufletului. In sentimentele care merg catre dansul e insa si acela care se indreapta catre bunul fiu al patriei sale. Oriunde si oricand, la masa unde-si scrie compozitiile , oricare i-ar fi subiectul, la capataiul ranitilor in cruntul razboi sau in triumfalele lui calatorii in jurul lumii, fermecatorul tuturor oamenilor a ramas roman. Si cum faima ni-o intinde noua, noi avem datoria sa-i dam lui toata recunostinta noastra”.

In 1931, George Enescu a fost sarbatorit oficial in Romania la implinirea varstei de 50 de ani. Laudatio Reginei Maria, transmis de Radiodifuziune, precum si celelate cuvinte rostite de mari personalitati romane despre Enescu au fost prezentate in cartea „George Enescu” aparuta in 2009, scrisa de Prof.univ.dr. Grigore Constantinescu, muzicolog, membru fondator al Fundatiei „Remember Enescu”.

Grigore Constantinescu: „Privesc spre Enescu, printr-un exercitiu de admiratie fara sfarsit, spre acest tezaur in care locuieste sufletul muzical al romanilor. George Enescu, un meridian inconfundabil” – mai multe aici, un articol publicat de profesor in revista Festivalului Enescu.

Eugen Simion, Academia Romana, 2005: „George Enescu a fost discipolul armoniei, un spirit care nu a trecut prin crize genialoide, un creator care nu avea sentimentul ca ar fi unic pe lume. A fost un muzician care dorea sa impace lumea, nu sa o dezbine. Nu vroia sa domine lucrurile, nu le dispretuia, nu le refuza – dorea doar sa le cunoasca si sa se inteleaga cu ele. Disocierea dintre a cunoaste si a intelege face sa luam seama de modestia lui Enescu in termenii unei „cuminti” asumari a lumii in care si-a petrecut viata, in miraculosul spatiu al dainuirii. Pana si dezacordul cu lumea de dupa cel de al doilea razboi mondial este un acord cu vocatia, cu al sau crez de viata, cu arta pe care a slujit-o cu geniu si cu un devotament exemplar”.

Sir Yehudi Menuhin: “Enescu va ramane pentru mine Absolutul prin care eu judec pe altii”.

Pablo Casals: “Enescu a fost cel mai impresionant fenomen muzical de la Mozart incoace”.

Dr. Franz Metz: “Primele concerte le-a dat Enescu aici, in Banat, inca din timpul cand aceasta regiune apartinea Austro-Ungariei. Fara exceptie, ziarele germane si maghiare au scris numai la superlativ despre acest mare violonist roman. Pentru populatia romaneasca din Banat aceste concerte au insemnat foarte mult, in special cele din 1912 si 1914 de la Lugoj, dar si dupa Marea Unire, cand concertele lui Enescu au fost si mai spectacular primate (…) Putem afirma linistiti faptul ca dupa concertele sustinute de Franz Liszt, Johann Strauss sau Johannes Brahms in Banat, nici un alt muzician nu a castigat atata atentie si simpatie la publicul banatean decat marele George Enescu, artistul universal”. Concertele lui George Enescu sustinute in Banat: 1912, Lugoj; 1914, Lugoj; 1921, Timisoara; 1922, Lugoj, Timisoara, Arad; 1923, Timisoara; 1927, Arad, Slatina, Caransebes, Lugoj, Timisoara; 1929, Lugoj, Timisoara, Arad, Slatina; 1931, Oravita, Arad, Timisoara; 1936, Timisoara, Arad; 1937, Lugoj, Arad, Lugoj; 1938, Timisoara, Arad; 1942, Arad, Timisoara, Lugoj; 1943, Arad, Timisoara. Zeci de aprecieri la superlativ, din partea maghiarilor, germanilor si romanilor, la adresa maestrului George Enescu – o lucrare extraordinara scrisa de Dr. Franz Metz, Munchen, 2003  – aici.

Sir Yehudi Menuhin: “Enescu a fost cel care mi-a aprins imaginatia, deschizandu-mi o perspectiva in tumultul si maretia lui Bach”.

Celiny (Celine) Chailley-Richez, pianista franceza (1884-1973). Pentru ea, George Enescu era „The Master” – un alt exemplu de pretuire, devotiune si prietenie. A interpretat sub bagheta lui George Enescu, a cantat si inregistrat impreuna cu The Master. In casa ei a cantat si Lola Bobescu. Spre sfarsitul vietii, Celiny a donat Muzeului George Enescu din Bucuresti multe partituri cu adnotari ale lui George Enescu, fotografii etc. Despre prietenii lui George Enescu, Marcel si Celiny Chailley, puteti citi mai multe aici si aici.

Lory Wallfisch, 1981: „Societatea George Enescu a fost creata in SUA in anul in care s-au implinit 100 de ani de la nasterea marelui geniu al muzicii al Romaniei, George Enescu, violonist de exceptie, pianist, dirijor, compozitor si profesor, in acelasi timp si una dintre cele mai importante minti ale secolului XX. Societatea a fost infiintata cu scopul de a promova mostenirea sa, prin concerte, conferinte, simpozioane si festivaluri in SUA”. Celebra pianista de origine romana, presedinte al „The George Enescu Society of the United States”, a fost profesor emerit la Colegiul Smith din Northampton, Massachusetts. Mai multe aici.

Am remarcat dintr-un grafic al vietii mele, ca viata oricarui om este ca o coarda, care, impinsa, oscileaza si revine incet la pozitia simpla si dreapta, de unde a plecat. Eu revin de unde am luat-o: faptul ca cei care mi-au calauzit primii mei pasi, toti au disparut, ma intristeaza enorm. Insa nu ma instraineaza de locurile mele natale si sfinte”.

George Enescu

19 august 1881, Liveni, Romania – 4 mai 1955, Paris, Franta

7GeorgeEnescuGaraLondra1950

Constantin Bobescu: “Maestre George Enescu, fii binecuvantat acolo unde esti,

pentru ca nu vei fi uitat!”

7GeorgeEnescuMostenire

Născut în România. Poate ca ar fi timpul sa alintam copiii talentati ai României “Micul Geniu Enescu sau Lipatti”, nu doar “Micul Geniu Paganini sau Mozart”

with 2 comments

1GeorgeEnescuViorile

Vioara lui George Enescu, numita “Catedrala”, o vioara Guarnerius del Gesu din 1731 – semnata Bartolomeo Giuseppe Guarneri. Toate viorile lui Enescu aici

Pentru mine, Enescu va ramane una din veritabilele minuni ale lumii. Radacinile puternice si nobletea sufletului sau sunt provenite din propria lui tara, o tara de inegalata frumusete” – Lordul Menuhin of Stoke d’Abernon, despre românul George Enescu si despre România 

GeorgeEnescuCopil

La 3 ani, in 1884, asculta taraful de muzica populara din sat si facea si el unul, cu un fir de ata prins pe un lemn – o vioara, cu doua bete – un tambal, iar dintr-un suierat din buze – un nai.

La 4 ani, in 1885, stia sa citeasca si sa scrie, sa adune si sa scada. Primea prima vioara “serioasa” pe care canta “dupa ureche” (din memoria sa uluitoare) muzica auzita in sat si invata cateva notiuni muzicale. Lautarul satului, Lae Chioru’ a observat cum copilul de doar 3 ani ii reda vocal muzica perfect, din memorie, asa ca a inceput sa il invete cate ceva despre muzica si instrumente.

2GeorgeEnescu5ani

La 5 ani, in 1886, visa sa devina compozitor – mai mult decat un vis, o idee fixa. A fost dus la Conservatorul din Iasi, la compozitorul Prof. Eduard Caudella, tot un copil minune al muzicii romanesti. Profesorul a ramas impresionat de cum Enescu putea canta din memorie. L-a trimis acasa, sa invete notele si sa se intoarca peste doi ani. Acasa a invatat notele muzicale si sa cante la pian. Si a inceput sa compuna. Prima compozitie: la “cinci ani si un sfert”. Exista un manuscris cu titlul “Tara Romaneasca – opera pentru pian si vioara de George Enescu, compozitor roman in varsta de cinci ani si un sfert”. Tot la 5 ani a aparut si in primul sau concert.

La 6 ani, in 1887, a deprins tainele pianului si isi dadea seama ca acest instrument il poate ajuta sa compuna. Astfel ii apareau si alte compozitii muzicale, precum “Hora Sinaia” si “Revedere” (dupa versurile lui Eminescu) si “Fantasie mica”.

2GeorgeEnescu6aniHoraSinaia1887

2GeorgeEnescu6aniRevedereEminescu

La 6 ani desena, picta si scria poezii, vorbea limbi straine. Era si meritul guvernantei din Franta, profesoara Lydie Cedre, care l-a intiat in desen, pictura, limbile franceza, germana si engleza, golf, filatelie si muzeistica. L-a invatat bunele maniere, l-a dus la concerte si a cantat cu el la pian, la patru maini, primele sale compozitii. Profesorul Caudella i-a sfatuit parintii sa il trimita la Viena.

1GeorgeEnescuCasaParinteascapictata

3GeorgeEnescu8aniConservator

La 7 ani, in 1888, incepea studiul la Conservatorul din Viena, unde a interpretat ca prim solist in prezenta lui Brahms. Profesor de compozitie i-a fost Robert Fuchs de la Academia din Viena, iar Joseph Hellmesberger-junior, profesor de vioara de la Academia din Viena.

La 9 ani, in 1890, vorbea la perfectie engleza, franceza si germana.

La 12 ani, in 1893, la 15 iulie, era absolvent al Conservatorului din Viena, cu medalia de argint.

La 13 ani, in 1894, avea deja schitate cele 3 simfonii pe care le va definitiva si perfectiona in timpul scolii, la 16 – 18 ani*.

1894: “Genialul copil-artist de 13 ani George Enescu a executat timp de trei ore si mai bine bucati muzicale, unele fiind compozitii proprii de cea mai mare forta artistica, ca intr-un vis sublim, in Dorohoiu” – Ziarul “Curierul Roman”, 6 octombrie 1894.

La 14 ani, in 1895, se perfectiona la Conservatorul National din Paris, unde studia compozitia cu Gabriel Faure si Andre Gedalge. Profesor de vioara i-a fost Martin Pierre Marsick, de la Academia din Paris.

La 15 ani, in 1896, incepea sa definitiveze Poema Romana.

4GeorgeEnescu14aniLa 16 ani, in 1897, definitiva cele 3 “simfonii de scoala”: Poema Romana Op. 1 pentru orchestra si cor barbatesc, Sonata nr. 1 pentru pian si vioara in Re major, Op. 2 si Suita nr. 1 in sol minor, in stil vechi pentru pian, Op. 3.

La 16 ani si jumatate, pe 6 februarie 1898, avea loc prima auditie a compozitiei Poema Romana Op. 1. S-a bucurat de un succes imens, fiind aprecieri atat din partea publicului cat si a presei, in interpretarea orchestrei “L’Association Artisque” sub bagheta dirijorului si violonistului Eduard Colonne.

La 18 ani, in 1899, compunea Sonata nr. 2 pentru pian si vioara in Fa minor Op. 6.

La 18 ani, in 1899, era absolvent al Conservatorului din Paris, cu locul I “Premiere Prix de Violin”, primind ca premiu vioara “Bernardel”, inscriptionata cu numele sau.

* 1894, Alfred Cortot, celebru pianist francez, in “Amintiri”: “Aveam 17 ani si eram la Conservator. Am vazut intrand un baiat cam de vreo 13 ani. Era solid, indesat si purta o haina prea stramta si un pantalon prea scurt pentru el. Un cap mare, nespus de ganditor, cu ochi care priveau neincetat intr-o alta parte, tacut. Nu semana a copil. L-am necajit, asa cum fac elevii mai vechi cu cei noi. Insa el, Georges Enesco, nu se tulbura sub focul de artificii al intrebarilor noastre: Unde ai vrea sa intri? Nu stiu. Dar canti la ceva? Da. La ce instrument? La vioara. Atunci intri la Marsik? Poate. Canta putin, sa auzim si noi. Daca vreti… Si Enesco canta magnific un fragment din Concertul de Brahms. Dar cant putin si la pian… Si Enesco se aseza la pian si canta magnific Allegro din Sonata 21 Aurora de Beethoven. Totusi prefer sa compun. Cum, compui? Da. Dar ce? Lieduri? Nu, simfonii. Am scris deja trei.

3GeorgeEnescu12aniDiplomaAbsolvire1Viena1893 4GeorgeEnescu18aniDiplomaAbsolvire2Paris1899

4GeorgeEnescu18aniVioaraCadouAbsolvireParis4GeorgeEnescu16aniManuscrisPoemaRomana1897

Romanian child prodigy – musical composition - George Enescu

4GeorgeEnescucasadinLiveni

In casuta asta s-a nascut in 1881, in Romania, in satul Liveni de langa Dorohoi, George Enescu, primul copil minune / genial in compozitie muzicala al Romaniei, cu primele compozitii la 5 ani, in casa parinteasca; compozitiile incepute la 13 ani in casa parinteasca si definitivate la conservator, la Paris – trei, la varsta de 16 ani si una la 18 ani.

George Enescu: “Eram, daca-mi amintesc bine, un copil silitor si chiar destul de constiincios. La patru ani stiam sa citesc, sa scriu, sa adun si sa scad. Nu era meritul meu, caci imi placea invatatura si aveam groaza de aproape toate jocurile, mai ales de cele brutale – le gaseam nefolositoare, avand simtamantul ca pierd timpul. Fugeam de zgomot si de vulgaritate, iar mai mult decat orice simteam un fel de spaima innascuta in fata vietii. Ciudat copil, nu?Lucru curios: nu stiam nimic, nu ascultasem nimic sau prea putin, nu am avut pe langa mine vreo persoana sa ma influenteze si, totusi, de copil, am avut aceasta idee fixa de a fi compozitor. De indata ce am avut la dispozitie un pian, am inceput sa compun. Am schimbat cu o adanca bucurie instrumental monodic pe care cantasem pana atunci, cu un instrument polifonic. Dupa ce nu putusem face altceva decat sa execute niste melodii fara cel mai mic acompaniament, ce bine era sa ma desfasor acum in acorduri! Si fara sa mai stau pe ganduri – am inceput sa compun”… “Intre 1888 si 1893, Johannes Brahms venea de multe ori pentru a vedea repetitiile orchestrei studentilor din care am facut parte (a Conservatorului de Muzica din Viena). Brahms asculta compozitiile colegilor mei, urmarind paginile partiturilor si mormaind. Ca prim violonist am cantat in prezenta lui Brahms prima sa Simfonie – aceasta splendida Simfonie al carei final era inspirat din Simfonia a IX-a – si am cantat, tot ca prim solist, Concertul in Re minor, Op. 15 pentru pian si orchestra”… “De cate ori se juca Wagner la Opera din Viena mergeam sa ascult faimoasa orchestra al carei conducator era Hans Richter. Desi m-am luptat sa ma scutur de influentele lui Wagner, nu m-am putut opri sa nu il iubesc toata viata”. – “Les souvenirs de Georges Enesco”, Editions Kryos, 2006 – din bibliografia intocmita de muzicologul si criticul muzical francez Bernard Gavoty.

5GeorgeEnescu1la23ani

Desi isi dorea doar sa compuna muzica, George Enescu a devenit si un virtuoz al viorii in timpul studiilor. La Conservatorul din Paris se organizau concursuri de vioara si cum era foarte constiincios, George Enescu lua in 1898 premiul II la interpretare, iar la absolvire (clasa de vioara), pe 2 august 1899, lua premiul I si primea cadou o vioara Bernardel inscriptionata cu numele sau.

La 20 de ani, in 1901, avea loc prima auditie a celor doua “Rapsodii Romane”, iar succesul i-au asigurat un loc important in galeria universala a marilor compozitori ai secolului XX.

La 21 de ani, in 1902, devenea membru al Societatii Compozitorilor Francezi.

La 23 de ani, in 1904, era prieten cu Pablo Casals si Marie Gai, la Bordeaux. In aceeasi perioada a legat o stransa prietenie cu Maurice Ravel, Jacques Thibaud, Florent Schmitt, Alfred Cortot, Roger Ducasse, Paul Ladmirault.

Mare admirator al lui Paganini, George Enescu ii sfatuia pe tinerii violonisti sa “nu se desparta toata viata de cele 24 de Capricii”. Enescu a si compus acompaniamente de pian pentru Capriciile 6, 16 si 24, precum si pentru Le Streghe Op. 8 (nu s-au publicat).

5GeorgeEnescu2la25ani

Cele mai mari orchestre simfonice si cei mai straluciti solisti din lume redau particele ale folclorului autentic romanesc atunci cand interpreteza operele simfonice ale compozitorului George Enescu. Doar pentru ca un copil minune de doar 3 ani, un copil genial dintr-un sat uitat de lume din Romania se indragostea de muzica prin intermediul folclorului autentic romanesc.

Profesorul George Enescu

Toata lumea stie ca George Enescu i-a fost profesor celebrului Sir Yehudi Menuhin / Lord Menuhin of Stoke d’Abernon, unul dintre cei mai mari violonisti si dirijori ai lumii, cu cea mai prestigioasa si longeviva carariera muzicala din secolul XX.

6Yehudi-Menuhin

Dar de ce l-a iubit atat de mult copilul Yehudi Menuhin pe George Enescu? Yehudi Menuhin avea 10 ani cand i-a fost prezentat compozitorului, violonistului si dirijorului George Enescu, la Paris, in 1926. L-au dus parintii, pentru a primi lectii de la maestrul Enescu. Dupa ce l-a ascultat pe copil interpretand “Simfonia Spaniola” de Lalo, George Enescu a exclamat: “Ce naiba vreti sa il mai invat?” Cred ca incurajare mai mare, pentru un copil de 10 ani, nu poate exista – cand o personalitate de talia lui George Enescu recunostea valoarea unui copil. Desi Enescu se intorsese in Romania, parintii lui Menuhin nu au renuntat la lectii. Venisera de peste ocean pentru asta. Si-au luat casa in Paris si au asteptat ca Enescu sa se intoarca. George Enescu s-a intors din Romania si a acceptat sa ii dea lectii lui Yehudi Menuhin, dar fara sa accepte vreun ban. George Enescu a devenit un al doilea tata pentru Yehudi Menuhin, nu doar mentor. Enescu l-a tratat pe Yehudi Menuhin ca pe copilul sau. L-a invatat tot ce stia, l-a adus in Romania, in 1927. A locuit la vila “Luminis” din Sinaia impreuna cu George Enescu, unde a luat lectii de vioara.

7GeorgeEnescuYehudiMenuhin1931

Sir Yehudi Menuhin: “Enescu avea inima cea mai generoasa si mai lipsita de egoism din cate pot exista”.

Yehudi Menuhin la varsta de 16 ani, interpretand J.S.Bach impreuna cu maestrul sau, George Enescu. Orchestra Simfonica din Paris, dirijor Piere Monteux. Concertul pentru Doua Viori in D minor. Inregistrare din 4 iunie 1932.

1. Vivace

2. Largo ma non tanto

3. Allegro

George Enescu le-a mai fost profesor violonistilor Christian Ferras, Ivry Gitlis si Arthur Grumiaux, Ida Haendel, Szeryng sau Ute Ughi – doar cativa dintre cei mai cunoscuti violonisti care s-au perfectionat in arta interpretativa sub indrumarea sa.

5GeorgeEnescu3

Profesorul George Enescu. Copil minune, promotor al copiilor minune. De curand, in 2013, a aparul cartea “Copiii minune ai muzicii romanesti, 1673 – 2013. De la Cantemir si Enescu pana la Lipatti si Ursuleasa”, a muzicologului si criticului muzical Viorel Cosma, academician. Din care am aflat ca George Enescu a avut si alti discipoli, din Romania: Dinu Lipatti, Radu Mihail, Lola Bobescu, Mihai Constantinescu, Mandru Katz si Valentin Gheorghiu.

George Enescu si-a iubit mult tara si pe copiii artisti ai Romaniei. Ca un copil minune ce fusese, stia sa recunoasca imediat alti copii minune. A facut tot ce a putut ca valorile tarii sa nu se piarda. George Enescu i-a descoperit la Iasi pe Socrate Barozzi, Mircea Barsan si Vasile Filip. La Buzau pe Mandru Katz. Pe Valentin Gheorghiu la Galati. Pe Mihai Constantinescu la Chisinau. I-a adus la Bucuresti pentru studii superioare. In casa sa de pe Calea Victoriei (astazi muzeu), George Enescu tinea repetii, recitaluri instrumentale si intalniri intre muzicieni. Avea usa deschisa mereu pentru copiii minune ai Romaniei. Printre participanti: pianista Maria Fotino, violonistul Mihai Constantinescu, compozitorul Aurel Stroe, dirijorul Constantin Silvestri, solista Rodica Bujor.

George Enescu i-a fost profesor, dar si nas de botez, celebrului pianist roman Dinu (Constantin) Lipatti, compozitor si profesor. In primii ani ai copilariei, Enescu a descoperit in Dinu talentul nativ si l-a indrumat din punct de vedere muzical. La 6 ani, Dinu Lipatti avea deja compozitii proprii, pe care le-a interpretat in public.

10GeorgeEnescupianistulDinuLipatti

La 7 ani, Dinu Lipatti lua lectii cu Mihail Jora. La 11 ani a fost inscris la clasa de pian a celebrei profesoare, cunoscuta ca “Doamna de fier”, Florica Musicescu. Desi recunostea in Dinu Lipatti un copil minune, Florica Musicescu nu i-a aratat acest lucru, punand munca si studiul pe primul loc. La 12 ani intra la Conservatorul din Bucuresti iar la 15 ani sustinea primul concert, impreuna cu Filarmonica din Bucuresti. Au urmat alte concerte. Dupa ce a absolvit Conservatorul din Bucuresti, Lipatti a compus “Sonatina pentru vioara si pian. In 1934 lua premiul II la concursul international de pian de la Viena. Dinu Lipatti a urmat studiul la Scoala Nationala de Muzica din Paris, avandu-i ca profesori pe Alfred Cortot, pianist; Paul Dukas si Nadia Boulanger, profesori de compozitie si Charles Munch, profesor de arta dirijorala. La 26 de ani era numit profesor la Conservatorul din Geneva.

Dinu Lipatti a murit la doar 33 de ani, rapus de Leucemie. Desi Yehudi Menuhin, Igor Stravinski si Charles Munch au dat o multime de bani pentru a-i asigura tratamentul cu cortizon, considerat un medicament “speranta” pentru acele vremuri.

11DinuLipatti

Compozitorul Francis Poulenc spunea despre Dinu Lipatti ca era “un artist de o spiritualitate divina”.

Colegul sau de la Conservatorul din Geneva, Nikita Magaloff spunea despre Dinu Lipatti: “Nu cunosc vreo fiinta a carei personalitate sa fi degajat atata lumina. Eu am avut privilegiul de a-l cunoaste indeaproape. As prefera sa pastrez in minte amintirea atat de vie a prezentei sale, a veseliei sale, a unei mari tandreti ce se degajau din prietenia sa. Artistul nobil si senin pe care l-am admirat cu totii putea fi cel mai nebunatic si fermecator dintre prieteni”.

Clara Haskil, pianista: “Lipatti da impresia ca se jeneaza cu propriul geniu. Modestia sa fiind la fel de profunda ca si exigenta iesita din comun fata de sine insusi”.

Dinu Lipatti – J.S. Bach, Cantata No. 147 “Herz und Mund und Tat Leben”

Cel mai mare pianist roman al tuturor timpurilor, Dinu Lipatti a interpretat, la ultima sa aparitie publica de la Besancon, ca pe o rugaciune, coralul pe tema “Isus ramane bucuria mea” din Cantata No. 147 de Bach (Inima si Lume, Fapta si Viata / Herz und Mund und Tat Leben).

Slabit de boala, leucemia – dar si de tratamentul istovitor care nu daduse rezultate – Dinu Lipatti a mai gasit puterea de a-l canta, la bis.

Roman Vlad, compozitor: “L-a cantat intr-o maniera pe care nu o voi uita niciodata. Cu o expresivitate, o magie dincolo de timp, era cu adevarat o interpretare, cum se spune, transcedentala, pur spirituala”.

12DinuLipattiMainilemagiei

Constantin Bobescu: “Nu pot sa nu scriu ceva despre inegalabilul nostru pianist Dinu Lipatti, pe care l-am auzit deseori, chiar din perioada in care venea pe scena in pantaloni scurti. In seara in care a concertat alaturi de foarte cunoscutul dirijor olandez Wilhelm Mengelberg, mi-am dat seama – si apoi m-am gandit deseori – la ce sansa a avut Romania de a fi dat lumii un asemenea artist. Cand am auzit ca a murit, doar la 33 de ani, m-am gandit ca Dumnezeu poate ca are nevoie de cei mai inzestrati ingeri care sa-i cante imnurile nemuririi. Ca Mozart, Chopin si altii care au parasit pamantul la fel de devreme”. – din amintirile muzicianului Constantin Bobescu (violonist, dirijor si compozitor roman) din cartea “O viata…un destin” – semnata Florica Gheorghescu, pe baza insemnarilor muzicianului, puse la dispozitie de fiicele sale, Rodica si Sanda Bobescu.

Phelippe Dinkel, directorul Conservatorului din Geneva: “Aura lui Lipatti nu va dispare niciodata, pentru ca pe langa inalta sa muzicalitate si cultura, a fost unul dintre cei mai mari tehnicieni ai secolului XX. Dovada inregistrarile care s-au pastrat, care au fost facute dintr-o data, sunt pur si simplu perfecte”.

La randul sau profesor, Dinul Lipatti, supranumit si “Pintul Pianului” a format o multime de muzicieni la Conservatorul din Geneva – pianisti raspanditi prin toata lumea.

Dinu Lipatti a concertat pe cele mai mari scene ale Europei, reputatia sa crescand dupa fiecare mare oras in care a interpretat. In timpul razboiului s-a intors in Romania si, impreuna cu George Enescu, a concertat in spitale sau in reprezentatii de caritate. A murit in 1950, la Geneva.

DinuLipattiBerna

13ValentinGheorghiu

Valentin Gheorghiu, pianist si compozitor. A inceput sa cante la pian cand avea 5 ani. A studiat la Academia de Muzica din Bucuresti, cu Mihail Jora, Constanta Erbiceanu.

George Enescu l-a recomandat la minister ca pe un talent deosebit si, la 9 ani, Valentin Gheorghiu a primit o bursa pentru 2 ani la Conservatorul din Paris. Valentin Gheorghiu a debutat la 15 ani, la Ateneul Roman, ca solist al concertului pentru pian si orchestra de Beethoven, cu Orchestra Filarmonicii Bucuresti, dirijor George Georgescu. In 1950 devenea solist al Filarmonicii si tinea recitaluri in intreaga lume.

9YehudMenuhiniNigelKennedy

La randul sau, Sir Yehudi Menuhin i-a fost maestru si copilului Nigel Kennedy.

Ajuns celebru, Negel Kennedy a tot venit pentru concerte in Romania, despre care spunea “Ma simt legat spiritual de Romania si sunt onorat sa vin aici, in tara lui Enescu, cu care simt ca am o legatura directa”. Nigel Kennedy a si compus o piesa foarte frumoasa, care se numeste “Tribute to Maria Tanase”, in care se simte influenta compozitiilor lui Enescu. Am scris mai multe aici.

15IonVoicuYehudiMenuhin

Sir Yehudi Menuhin si Romania. Ion Voicu

Maestrul Ion Voicu a interpretat impreuna cu Sir Yehudi Menuhin. Mai mult decat atat, Ion Voicu a predat la “Menuhin International Academy” in Gstaadt, Elvetia.

Sir Yehudi Menuhin a fost Presedinte de Onoare al Fundatiei Internationale Ion Voicu.

Si Ion Voicu a fost elev al genialului George Enescu. Ion Voicu a dorit sa cante pe cand avea 5 ani, cerand o vioara. La 6 ani a inceput studiul particular, cu un student la Conservator. In timp i-a avut profesori pe Garabet Avakian si Vasile Filip. La 14 ani, Ion Voicu a intrat la Academia Regala de Muzica din Bucuresti, direct in anul V, la clasa profesorului Constantin Niculescu. Dupa 3 ani era absolvent si angajat in Orchestra Nationala Radio. In scurt timp a ajus solist iar la unul dintre concerte i-a atras atentia lui George Enescu care i-a oferit lectii – tot gratuite. In 1946 a obtinut locul I la concursul organizat de Sir Yehudi Menuhin la Bucuresti. In 1954 studia la “Conservatorul Ceaikovski”, cu George Enescu si David Oistrakh. In 1963 a primit dreptul de a canta pe o vioara Stradivarius 1702, care apartinuse lui Joseph Joachim, devenind primul violinist roman care a cantat pe un Stradivarius.

17IonVoicuYehudiMenuhin

Insa relatia George Enescu, maestru  – Yehudi Menuhin, discipol – a fost unul dintre putinele exemple de prietenie si devotament pana la moarte, din istoria muzicii mondiale.

Sir Yehudi Menuhin i-a intermediat plecarea lui George Enescu – si azilul politic – in SUA in 1946, cand Enescu a devenit “prost vazut” de regimul comunist instaurat in Romania. Nu s-a adaptat in America si s-a stabilit la Paris. Cand Enescu a facut primul accident cerebral la Londra, Yehudi Menuhin l-a adus la Paris, cu avionul. Au ramas prieteni pana in clipa mortii lui Enescu, in 1955.

8GeorgeEnescuYehudiMenuhin2

In cartea scrisa de Sir Yehudi Menuhin in 1966, acesta descrie ce a insemnat maestrul George Enescu pentru el: “Enescu m-a subjugat inainte de a rasuna prima nota. Chipul sau, atitudinea sa afirmau parca, sus si tare, ca aveai in fata un om liber, puternic, neincatusat de nimic, inzestrat cu spontaneitate, cu geniu creator, cu inflacarare. Iar muzica lui, cand a inceput sa cante, avea o incandescenta care depasea tot ce intalnisem pana atunci.

9GeorgeEnescuYehudiMenuhinmatranete1954

George Enescu, 1950: “Tot ce mi-a mai ramas din putere si energie voi dedica creatiei mele muzicale, prin care am fost sortit sa servesc natiunea noastra Romaneasca”.

Secventa de exceptie: George Enescu spectator in 1942, la Ateneul Roman Bucuresti. Fragment din Rapsodia Romana Nr. 1, in interpretarea Orchestrei Filarmonicii Bucuresti, dirijor George Georgescu:

14GeorgeEnescu1950

Mi-am slujit tara cu armele mele: pana, vioara si bagheta” – George Enescu

George Enescu – Poema Româna

La 16 ani, in 1897, definitiva, la Conservatorul din Paris, “Poema Romana” Op. 1 pentru orchestra si cor barbatesc. La 16 ani si jumatate, pe 6 februarie 1898, avea loc prima auditie a compozitiei Poema Romana Op. 1 de George Enescu.

Despre viata si opera lui George Enescu, cand au avut loc premierele s.a. gasiti aici.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 100 other followers

%d bloggers like this: