IsabelleLorelai's Weblog

Blog amar. Si tacut

Arhiva pentru categoria ‘politica

Unii isi abandoneaza copiii. Altii le doresc copiii

leave a comment »

abandoned

Este anormal, imoral, impotriva naturii – sa iti abandonezi copilul. Dar sa ucizi copilul la nastere sau sa il lasi sa moara de foame sau de frig, batut si chinuit, sunt modalitati absolut inumane de a scapa de “greutatile” vietii. Decat pruncucidere inumana, mai bine abandon imoral, considerat de altii act criminal. Pentru multi copii abandonati, copilaria a fost ingrozitoare. Pentru copiii abandonati in spital sau ajunsi in orfelinate nu a fost usor. Nimeni nu povesteste mai bine decat Florin Chilian sau Ionel Bratianu. Ce simtea un copil bolnav de cancer, abandonat in spital, povestea Costel.

In Romania s-au intamplat multe lucruri groaznice, multi copii au fost omorati imediat dupa nastere sau aruncati de vii in locuri oribile, in care au murit. Putini au fost salvati.

Insa, de multe ori, raul se poate transforma in bine. Am cunoscut o familie care a infiat o minune de baietel. Familia nu doar ca nu a acuzat femeia care a dat viata copilului, familia i-a multumit acelei femei si se ruga pentru sanatatea ei. Pentru cei doi soti, care ani de zile se chinuisera sa aiba un suflet de copil, traiau bucuria de a fi parinti datorita acelei femei, care nu a putut avea grija de copil si a preferat sa il dea intr-o familie in care sa fie iubit si ingrijit. Iubit cu disperare, iubit cu sacrificii imense. Cred ca sunt multe familii in Romania care au facut acelasi lucru.

Abandonul se intampla in multe tari, din tot felul de motive. In Germania, dupa ce o femeie si-a omorat cei doi copii, s-a infiintat prin lege, in anul 2000, sistemul de abandon in siguranta al bebelusilor, “Babyklappe” sau “Baby Hatch” – Trapa/Clapa/Sertarul/Cutia pentru bebelus – din 2009 am spus despre asta. Nu este o inventie noua. Este o metoda utilizata inca din Evul Mediu, la Vatican, doar ca pe atunci era sub forma de cilindru si se gasea la biserici. In 1198 se infiinta un sertar rotativ (“roata”) la un spital din Roma, mai tarziu o infiinta si Napoleon, in Franta.

Babyklappe im Klinikum Neukölln wieder eröffnet

Babyklappe este un ghiseu cu o usita care poate fi deschisa direct din strada. In sertar se pune, in anonimat complet, copilul nou-nascut nedorit. In sertar este un patut incalzit pentru copil si o scrisoare a autoritatilor catre persoana care abandoneaza. Usa se deschide o singura data din exterior – imediat ce copilul a fost pus in patut si usa inchisa, daca mama se razgandeste nu o mai poate deschide si a doua oara. Cand copilul este pus in patutul din sertar se declanseaza o alarma care anunta cadrele medicale. In scrisoare sunt cateva informatii pentru cei care abandoneaza, in cazul in care se razgandesc mai tarziu. Daca doreste, la randul sau persoana care abandoneaza depune in patut si un plic sigilat, in care se gasesc date personale, pentru informarea copilui, daca acesta vrea sa afle ceva cand creste, despre parintii naturali. In Germania sunt 100 de spitale care au acest sistem de abandon – civilizat, spre deosebire de aruncatul in closet, pe camp sau la caini, ca la noi. Din 2000 pana in mai 2010, in Germania au fost depusi in “Babyklappe” 278 de copii, conform presei germane. In Austria a fost introdusa in 2000, la un spital din Viena – pana in 2005 inca in 5 orase. Copiii gasiti in “Babyklappe” (sau in alte locuri publice) sunt considerati din start, prin lege, copii abandonati sau copii gasiti si apartin statului. Sunt tinuti timp de 6 luni in centre sociale dupa care sunt dati spre adoptie. In Austria, legea stipuleaza ca in momentul in care un copil este gasit abandonat, parintii sunt decazuti pe loc din drepturile parintesti.

Trapa/Clapa/Sertarul/Cutia pentru bebelus – mai functioneaza in: Belgia, Cehia, Elvetia, Italia, Polonia, Slovacia, Ungaria, Vatican, Rusia, Japonia, Filipine, Malaezia, India, Pakistan, Africa de Sud. Vaticanul are o cutie pentru bebelusi moderna, deschisa in 2006 la Spitalul Spirito Santo. In Cehia este legala din 2006 iar pana in 2011 existau 47 de cutii in spitale, salvand viata a 62 de copii. In Ungaria sunt 12, prima fiind deschisa in 1996 intr-un spital din Budapesta. In Belgia functioneaza din 2000, in districtul Anvers, chiar daca nu este legal – au fost deschisa de o asociatie, la un spital. In Polonia, in 2012, erau deschise in 47 de orase. In Slovacia sunt 16 deschise in 15 orase. In Elvetia sunt 2, in 2 orase, deschise in 2011 si 2012. In Japonia, desi abandonarea unui copil este considerate act criminal si se pedepseste cu inchisoare la 5 ani, sertarele “Baby Box” se folosesc din 2006 desi nu sunt legale, in spitalele din anumite regiuni. In Canada, Spitalul Saint Paul din Vancouver a anuntat in 2010 intentia de a deschide unul. In SUA exista legislatia “Safe Haven” (Refugiu pentru viata) din 1999, in cele 50 de state, care permite parintilor sa abandoneaze copilul mai mic de 72 de ore, anonim, intr-un loc sigur: Spitale si Sectii de Pompieri (uneori si in Sectii de Politie). Australia a adoptat in 2011 o lege similara celei din SUA, dupa ce in 2010 o femeia a abandonat un copil intr-o cutie de pantofi, in Melbourne, readucand in atentie cazul unei femei care si-a ucis copilul de doar doua zile, in 1996.

http://www.babyklappe.info/

Babyklappe

Chiar daca ONU nu este de acord cu “Babyklappe” pentru ca fiecare om are dreptul sa stie cine ii sunt parintii, toate autoritatile din tarile care au adoptat si sprijina solutia, considera ca aceasta elimina posibilitatea ca mamele sa ia masuri extreme, fatale copiilor – iar astfel le este salveata viata. Iar salvarea vietii copilului este mai importanta decat a sti cine sunt parintii.

Imoral sau cum o fi, daca o femeie are de gand sa-si abandoneze copilul la nastere, o face si gata, oriunde in lume. Poate ca autoritatile noastre ar fi trebuit sa schimbe de mult timp legea, punand interesul copilului abandonat mai presus decat pe cel al femeii sau familiei care l-a parasit, sa nu mai presupuna ca poate aceasta se rezgandeste. In Marea Britanie, daca o mama doreste sa dea copilul spre adoptie la nastere, o poate face legal. Daca abandoneaza copilul dupa aceea (mai mic de 2 ani), face inchisoare 5 ani, fiind considerat un act criminal. In tari considerate civilizate, nasterea anonima permite unei femei sa-si abandoneze copilul in maternitate, actul reprezentand permisiunea de a fi adoptat. In Austria, legea a dat dreptul femeilor de a da nastere anonim inca din 2001. In Germania, legea permitea renuntarea anonima la copil din 1999 – in prezent s-a votat legea care sa permita femeilor sa nasca anonim, daca doresc sa-si abandoneze copilul sa nu le fie dezvaluita identitatea. In Franta exista protectia nasterii, prin decretul din 1941. A devenit lege si introdusa in Codul Familiei, femeia poate naste anonim si poate abandona copilul, care este dat spre adoptie. Practic, nu a mai aleargat politia cu lunile sau cu anii, ca in Romania, dupa “mama” care a fugit din spital, ca ea sa spuna daca vrea sau nu copilul, sa semneze (sau nu) pentru adoptie. La noi, zeci de mii de copii nu au putut fi adoptati pentru ca nu erau gasite mamele cu anii, ca sa semneze pentru adoptie, iar cand copiii au implinit 18 ani, au fost aruncati de autoritati pe strazi, fara casa, fara masa, fara nici un ajutor. Nimeni nu s-a gandit ca poate acele femei poate murisera, poate erau in penitenciare, sau erau plecate definitiv din Romania, iar copiii lor abandonati au ajuns chinuiti si in orfelinate, si in societate. Opinia publica din Franta si Germania nu prea este de acord cu nasterea confidentiala – sa fi stat vreo trei luni in Romania, pleacau de aici bolnavi de nervi.

In Romania, sute de femei nu doar ca isi paraseau copiii nou-nascuti in spitale, dar nici nu ii declarau. Si incepea nebunia: politia cauta mamele cu lunile sau cu anii, iar copiii ramaneau in spital in tot acest timp. Nefiind declarati, copiii nu puteau intra in niciun sistem, nici de asistenta maternala, nici nu puteau fi considerati adoptabili. La spitale din Bucuresti si din intreaga tara au nascut si femei care traiau pe strazi. Nasteau si fugeau, nimeni nu stie unde. Iar politia incepea investigatiile. Daca nu gaseau mamele, “femei ale strazii”, trebuiau sa caute tatii. Sau alte rude. Nu era stupid? Dar nu asta a fost cel mai ingrozitor. Ci faptul ca un copil abandonat la nastere in spital, grav bolnav, nu putea fi operat pentru ca nu exista o mama sau un tutore legal care sa-si dea acordul, precum si o persoana insotitoare. Oare cati copii au murit astfel?

Noua lege a adoptiilor din aprilie 2012 prevede ca un copil parasit devine adoptabil dupa 30 de zile, daca in certificatul sau de nastere apare ca parintii sunt necunoscuti, iar un copil parasit devine adoptabil dupa un an de zile, daca nu este vizitat de cineva din familie timp de un an, chiar daca are trecut in certificatul de nastere parinti cunoscuti. Cu o conditie, copilul sa fie intr-un centru de plasament, nu uitat intr-un spital.

Un an pierdut fara familie in viata unui copil mi se pare mult, sunt familii care vor sa adopte doar bebelusi, altele doar copii pana in 3 luni. Si 6, 3 luni inseamna mult pentru dezvoltarea unui copil, daca este uitat intr-un spital fara personal, asa cum se intampla in 2012, cand o tanara, care citise un articol din EVZ din 1 iunie 2012, despre 47 de copii abandonati din spitalul “Sfanta Maria” din Iasi, s-a dus sa ii vada.

CopiiAbandonatiIasi

Anca Craciun a citit si a vrut sa ii ajute. S-a dus in spital sa vada despre ce este vorba. Apoi, impreuna cu alti tineri s-au hotarat sa se asocieze intr-un comitet de voluntari, care sa viziteze copiii, sa-i ingrijeasca. Intre timp, pe sectii erau 57 de copii abandonati si s-au decis sa apeleze la populatie. Apelul din august-septembrie 2012 (nu mai este valabil in 2013): “57 de copii micuti, abandonati in spital la nastere, striga dupa o mana de ajutor. 57 de copii nu primesc afectiune din partea nimanui, nu au iesit niciodata afara, nu au jucarii. Stau doar culcati in patuturi si privesc tavanul. Doar doua asistente ii pot ingriji, atat personal are unitatea. Si un medic. Doar patru maini trebuie sa hraneasca 57 de copii. Cand vin asistentele cu biberoane, copiii incep sa planga. Dar pe cine sa hranesti mai intai? Copii sunt la Sectia de Recuperare Pediatrica a Spitalului pentru Copii “Sfanta Maria” din Iasi. Centrul se afla in spatele Maternitatii “Elena Doamna”. Facem un apel la toti cei care vor sa dea un ajutor, cat de mic, celor 57 de copii abandonati cu varste intre o luna si 2 ani. Cine doreste sa contribuie cu ceva, poate ajuta cu: pampers (in primul rand), servetele umede, mancare, medicamente, haine de interior, papucei si jucarii, noi sau second hand – sau bani – oricat de putin ar da cineva, conteaza foarte mult. Sunt copii pentru care se folosesc pelinci invelite in celofan, in loc de pampers. Sunt copii care, la 9 sau 10 luni nu stiu sa stea in fundulet pentru ca patutul este prea mic, nu se pot intoarce nici pe burtica”.

Comitetul de voluntari din 2012 care facea apelul (nu mai este valabil in prezent, mesajul care circula pe facebook nu mai este de actualitate) era format din Anca Craciun, Alexandra Parnic, Adrian Irimiea, Alina Olaru si Diana Padure. Li s-au alaturat ulterior Adrian Stanescu, Cristina Coroama si Catalina Rusu. Primul mesaj de pe facebook din 2012 se numea “Ingerasii de la Spitalul Sf. Maria Iasi” si este sters – aici. Acesta care circula acum – aici – nu mai este valabil.

Unii copii erau foarte bolnavi, necesitand ingrijire medicala permanenta. Copiii nu erau considerati adoptabili si nu erau inscrisi in sistemul de protectie sociala – unii nu aveau certificat de nastere nici la varsta de 1 an, altul nu avea CNP, altul, desi fusese declarat de familie ca adoptabil chiar la nastere, inca statea de un an si jumatate in spital, altii erau lasati de parinti in spital pentru ca nu aveau conditii acasa. Unii dintre copii aveau aproape 2 ani si nu mancasera decat lapte praf sau branza de vaci din lapte praf. Si nu doar asta era rau. Nefiind pe strada, prea putini stiau despre ei. In urma apelului Ancai Craciun pe facebook, s-a facut un reportaj de Pro Tv, iar multi oameni din intreaga tara au inceput sa ajute. Au inceput sa se stranga ajutoarele. Doar Clujul, mobilizat de Anca Retegan, a adunat jucarii si pachete de pampers cat sa umple un camion, inclusiv de la romanii din Marea Britanie si Japonia. Au urmat romanii din Elvetia, Germania, Spania.

CopilAbandonat1

Voluntarii din Iasi au intampinat cateva probleme in strangerea de ajutoare si au contactat Asociatia “Ador Copiii” din Timisoara, care si-a pus conturile la dispozitie si a inchiriat un depozit in Iasi. Intre timp, echipa de la Antena 3, “In premiera”, a inceput sa filmeze iar autoritatile au intervenit in timp record: rand pe rand, copiii au inceput sa dispara din spital – 35 de copii au fost trimisi in plasament de urgenta, 20 dintre ei la asistenti maternali, iar 15 in familiile lor.

Apelul din septembrie 2012 al Ancai Craciun a dus la infiintarea la Iasi a unei filiale a Asociatiei “Ador Copiii”, care a captat-o cu un contract de colaborare de 3 luni. Tot ca voluntari au fost coptati si Adrian Stanescu, Catalina Coroama si Catalina Rusu. Ulterior, asociatia s-a adresat autoritatilor in privinta nerespectarii legii, de catre cei din sistemul de protectie sociala, tinand copiii in spital.

Intre timp s-au strans 20.000 de pampersi, hainute si multe altele care au umplut doua depozite, gestionate de Asociatia “Ador Copiii” filiala Iasi, coordonata de Elena Spiridon. Romanii din Elvetia, mobilizati de Oana Ungur, au trimis, printre multe altele, 3.000 de franci elvetieni, 100 de biberoane, pachete cu haine, jucarii, sampoane, creme etc. Romanii din Anglia au trimis tarcuri si locuri de joaca. Romanii din Elvetia (Casa Romanilor) au stiut in permanenta ce se intampla si au “actionat ca la armata”, ajutand copiii.

In noiembrie 2012, unul dintre copii, de 6 luni, Alexandru Gabriel, cu malformatie cardiaca congenitala Tetralogie Fallot, a murit, in asteptarea unei operatii pe inima.

Asociatia “Ador Copiii” a incheiat un protocol cu spitalul, iar 7 voluntari au ajutat zilnic la ingrijirea copiilor: Anca Craciun, Elena Spiridon, Ionut Spiridon, Cristina Coroama, Simona Moisii, Catalina Rusu, Adrian Stanescu. In decembrie 2012, voluntarii Asociatiei “Ador Copiii” filiala Iasi anuntau situatia: Constantin se afla la o familie substitutiva, Andreea era in sanul unei familii. In sectie mai erau 40 de copii, cei peste 6 luni incepeau diversificarea hranei. Cu ajutorul donatorilor, s-au montat un televizor si un CD-player pentru desene animate si muzica, s-au comandat 7 paturi mari, 15 medii si 5 mici, saltele si asternuturi noi. Alti donatori au comandat separat inca 6 patuturi. Intre timp, alti 30 de copii abandonati ajunsesera pe sectia spitalului. Voluntarii, care au muncit probono, au participat la hranirea zilnica a copiilor si au ajutat la renovarea spatiului.

Anca

AncaVoluntarIasiAdorCopiii1

Adrian

AlexandruVoluntarIasiAdorCopiii2

Intr-un reportaj ProTv din martie 2013, romanii din Elvetia povesteau inclusiv despre faptul ca ei au fost contactati de romanii din Austria, sau din Dubai care doreau sa ajute. Ajutoarele, inclusiv 3.000 de franci elvetieni, au ajuns la Asociatia “Ador Copiii”. Interviu cu Oana Ungur din Elvetiaaici.

Exista si o parte urata a povestii de la Iasi. Anca Craciun, care a descoperit copiii in spital, care ulterior a fost cooptata ca voluntara a Asociatiei “Ador Copiii” pe 30 octombrie 2012, impreuna cu alte 4 persoane, au fost reclamate la politie de catre directorul spitalului, pe 10 august 2013, pentru ca si-ar fi insusit doua pachete din Dubai. Asociatia “Ador Copiii” a transmis un comunicat de presa tot pe 10 august 2013: “Persoanele Alexandra Parnic, Irimiea Adrian, Olaru Alina si Diana Padure nu au facut niciodata parte din organizatia Ador Copiii. Doamna Anca Craciun a avut incheiat contract de voluntariat cu organizatia intre 30.10.2012 si 11.01.2013 iar la incheierea contractului de voluntariat organizatia a anuntat conducerea Spitalului Sf. Maria din Iasi, prin adresa scrisa, despre incetarea colaborarii cu doamna Anca Craciun. Orice actiuni intreprinse de oricine inafara colaborarii scrise cu organizatia, nu ne apartin”. Asociatia “Ador Copiii” Timisoara a trimis o scrisoare directorului spitalului din Iasi, inca din ianuarie 2013, in care comunica incetarea contractui de colaborare cu voluntarii Anca Craciun, Adrian Stanescu, Cristina Coroama si Catalina Rusu, pe motiv ca “nu respectau regulamentul spitalului”. Exact cu cei care demarasera actiunea si muncisera zi si noapte probono. Le-a fost interzis accesul in spital. In schimb, Asociatia “Ador Copiii” cerea directorului spitalului din Iasi continuarea activitatii de voluntariat permanenta doar pentru 3 persoane, membrii “Ador Copiii” filiala Iasi, Elena Spiridon, numita presedinte de filiala, Ionut Spiridon, sotul presedintelei de filiala si Simona Moisii, care urmau sa gestioneze in continuare toate ajutoarele pentru copii. Directorul spitalului i-a acceptat, declarand ca doar cu asociatia Ador Copiii vrea sa colaboreze.

Multi romani din tara, dar si din SUA si Canada, au sunat in decembrie 2012 la sediul asociatiei din Timisoara pentru a cere mai multe informatii, atat despre copiii din Iasi cat si despre modalitatile prin care ar fi putut sa adopte. Din pacate, cei care raspundeau la telefon le dadeau numarul de cont in care sa doneze si le inchideau imediat telefonul.

Presupunand ca furtul celor doua pachete s-ar fi intamplat, ar fi fost foarte urat. Insa nu stiu cum poate dovedi directorul spitalului ca Anca Craciun a facut acest lucru, atat timp cat ea era plecata in concediu iar pachetele erau la posta-vama.

Ce nu inteleg eu este cum de directorul spitalului nu a reclamat la politie atata timp si ca are copii in spital fara CNP, fara certificate de nastere, un copil adoptabil legal – pe care nu i-a inscris in sistemul social, ca sa le fie cautati parintii sau sa fie dati in plasament in adoptie, cand legea intrase in vigoare din aprilie 2012. Cand Anca Craciun a descoperit copiii, chiar si de 2 ani, nu aveau ce sa manance si traiau in conditii ingrozitoare in spitalul condus de directorul reclamant – iar unul chiar a murit in noiembrie 2012, nefiind operat la timp. Ce a facut directorul spitalului pentru copilul bolnav?

Domnului director al spitalului din Iasi nu pot decat sa ii spun: razbunarea este arma prostului. Anca Craciun a facut ca o tara intreaga sa afle despre ce se intampla in spital, sub managementul defectuos al unui director nepasator, care se pare ca a pierdut multi bani de la stat prin plecarea copiilor in plasament: 30 lei pe zi pentru fiecare copil abandonat. Desi copiii abandonati aduceau spitalului zeci de mii de euro lunar, erau tot nehraniti si fara scutece. Iar directorul spitalului s-a gandit ca nu ar strica sa o reclame la politie pe Anca Craciun pentru o presupusa fapta, ca razbunare. Presa a fost plina de articole cu reclamatia directorului de spital la adresa Ancai Craciun. Articole din 10 si 13 august 2013, mai interesante sunt comentariile – aici si aici.

In ianuarie 2013, Anca Craciun, Adrian Stanescu, Cristina Coroama si Catalina Rusu au comunicat tuturor celor interesati sa ajute copiii din spitalul Iasi ca le-a fost interzis accesul in spital si ca si-au interupt colaborarea cu “Ador Copiii” si spitalul. In februarie 2013, ei au infiintat Asociatia “Speranta pentru Ingerasi” si au depus o cerere la spital pentru admiterea ca voluntari. Cererea le-a fost respinsa de director, cu motivarea “sunt prea multi voluntari”. In iulie 2013, ei au depus o noua cerere de voluntariat in spital, la care nu au primit niciun raspuns – in schimb au aparut articolele denigratoare la adresa lor in presa si plangerea la politie pentru 2 pachete din Dubai, despre care Anca Craciun a mentionat: “Doamna din Dubai este un donator la prima donatie, nu repetate cum apare in articole. Pentru ca i-am expus doamnei clar si sincer problema, dansa a dorit sa mearga direct la Spitalul Sf. Maria cu o parte din donatii. Cealalta parte mi-a fost trimisa prin curierat, la rugamintea dansei de a o ajuta cu acest serviciu, dansa neputand sa le transporte personal. Urma sa ridic din vama si sa duc bunurile la spital, insa am fost plecata in concediu iar dansa a ajuns cu o zi mai devreme decat mine. Am discutat telefonic si mi-a spus ca NU a facut nici un fel de acuze, din contra, mi-a multumit ca m-am dus la vama, am ridicat coletele, le-am transportat, le-am predat. Adevarul crud si dureros este ca in calitatea mea de voluntar al Spitalului Sf. Maria am scos la lumina conditiile atroce in care traiau copiii din Sectia de Recuperare Pediatrica si care aveau nevoie de ajutor. Alta explicatie pentru articolul defaimator nu exista”.

Ca urmare, pe 21 august 2013, Anca Craciun si Adrian Stanescu au sustinut o conferinta de presa in care au povestit ce si cum s-a intamplat. Ruptura definitiva intre voluntari si Asociatia “Ador Copiii” Timisoara a intervenit in decembrie 2012 – ianuarie 2013, moment in care voluntarii Anca Craciun, Adrian Stanescu, Cristina Coroama si Catalina Rusu au cerut transparenta totala asupra fondurilor – 50.000 de Euro, stranse in conturile Asociatiei Ador Copiii deschise la ING Timisoara. Conferinta de presa pe youtube aici, aici si aici.

Asociatia “Ador Copiii” Timisoara a facut public un document, la 31 ianuarie 2013, in care preciza cum au folosit fondurile in perioada 1 octombrie – 31 decembrie 2012, in cadrul proiectului “Reseteaza Sistemul – o familie pentru fiecare copil abandonat”, pentru care a luat si un premiu la gala din iunie 2013. Ciudat este ca acest proiect a inceput fix in momentul in care Anca Craciun apela la asociatie pentru gestionarea fondurilor si ajutoarelor pentru copiii de la spitalul din Iasi si se termina cand Anca a fost data afara (cu multumiri). Deci: Venituri totale: 231.049,04 RON – Sponsorizări persoane juridice 141.231,66 Ron; Contribuții persoane fizice 89.793,96 Ron.

1.Spitalul Iasi. S-a facut: imbunătăţirea condiţiilor de spitalizare a copiilor din secţia de recuperare a Spitalului Clinic de Urgenta pentru copii Sf. Maria din Iaşi: amenajarea unei săli de joacă pentru copii cu jucării stimulative, schimbarea paturilor, a lenjeriei şi a saltelelor învechite şi dotarea cu dulapuri de depozitare, montarea a patru aparate de aer condiţionat în saloanele copiilor şi jaluzele care să-i protejeze de soare. Material 54 lenjerii de patut, 27 perne, 27 pernute, 27 patuturi, 27 saltele, 27 plapumioare, 2 lenjerii pentru paturile mamelor – 17.912,00 Ron.

Necesar: De asemenea, proiectul presupune achiziţionarea a 2 posturi de baie în valoare de 1800 Euro/buc, cântare necesare pentru copii şi a unui pulsiometru neonatal în valoare de 800 Euro. Toate articolele sunt selectate în funcţie de caracteristicile tehnicomedicale necesare şi de raportul calitate-preţ și vor însuma o valoare contractuală cca 15.000 euro.

2. Spitalul Constanta – 0. Nu au acceptat colaborarea.

3. Spitalul Timişoara, săptămânal, prin contract de sponsorizare, necesarul de cca. 15.000 buc. pampers în total, creme, şerveţele umede, tetine, biberoane, jucării – 2.212,09 Ron o parte achizitionate de noi, cele mai multe donate de persoane fizice.

4. Cazul lui Alexandru – reflux-esofagian, pe parcursul urmatorului an asociația va sprijini cu lapte praf special în valoare de 4.500 Ron și cu altele nevoi imediate.

5. Centrul de plasament Delfinul Constanţa. Beneficiari 67 de copii instituţionalizaţi care primesc încalţăminte nouă37 de perechi de incaltaminte 3.989,00 Ron

6. Mos Craciun la Centrul de plasament Bucium – Iasi. Benenficiari 33 de copiii cu dizablitati // 7. Mos Nicolae la Centrul de plasament pentru copii cu dizabilităţi Sf. Andrei din Iasi. Benenficiari 32 de copiii cu diablitati – Sf. Andrei si Bucium – 1.135,26 Ron

8. Mos Nicolae la Centrul de plasament Giurgiu. Beneficiari copiii din Centrul de plasament

9. Fii Moş Craciun pentru un copil fără familie – Bucureşti, sector 3. Beneficiari 245 de copii institutionalizaţi – 34.330,27 Ron

10. Vine Mos Nicolae – Timişoara. Beneficiari 400 de copii – 700,00 Ron

11. Asistenta pentru 4 situatii sociale – 5.718,90 Ron: Caz Ionela – s-au primit in cont 800 Ron din care de 488,90 Ron s-au achizitionat alimente care au fost date familiei in luna decembrie. Caz Florentina – s-au donat in contul asociatiei 630 Ron din care s-a achizitionat imbracaminte și donație numerar. Caz Alina – s-au primit de la persane fizice 444 Ron si s-au cheltuit 3.100 Ron, ajutor de inmormantare. Caz Glodeanu – s-au primit in contul asociatiei 1.300 Ron si s-a incheiat contract de sponsorizare cu Parohia Glodeanu in valoare de 1.500 Ron.

Cheltuieli totale: 70.844,69 RON, inclusiv tranzactii bancare: Dobanzi 23.42 Ron; Comisioane (bancare) 250.17 Ron si cheltuieli organizatorice: Curierat 437.00 Ron; Birotică, combustibil, transport 4,597.00 Ron. S-au mai primit ajutoare material, în principal consumabile pentru copii mici si hăinuțe, care se află depozitate în spații sigure și sunt predate beneficiarilor prin contracte de sponsorizare.

Suma disponibila la 31 decembrie 2012: 160.204,35 RON

Aceste date le-am gasit aici si aici.

O parte din crudul adevar din ceea ce s-a intamplat in spitalul din Iasi se afla in reportajul “Infernul copiilor uitati”, difuzat in decembrie 2012. Copiii din spitalele din Constanta si Iasi – exact acei copii din Iasi. Interviu cu familia care a semnat pentru adoptia unui copil ramas in spitalul din Iasi un an si jumatate, interviuri cu asistenti maternali, situatie similara la Timisoara, cum a murit Alexandru Gabriel s.a.:

Pe lumea asta exista un sistem, ca un echilibru, care functioneaza perfect daca legile sunt bune si oamenii sunt profesionisti. Daca legile ar fi fost bune, iar oamenii pusi sa gestioneze astfel de situatii extraordinar sensibile ar fi fost de meserie sau interesati cu adevarat, multe orori din Romania ar fi putut fi evitate. Sunt foarte multi oameni care nu pot avea copii si doresc sa adopte. Dar nu pot fi adoptati copii din spital. Doar din centrele de plasament.

In 2010, au fost abandonati in spitale peste 1.300 copii. In 2011, erau parasiti in spitale peste 1.400 copii. In 2012 si mai multi, 1.500 copii se aflau abandonati in spitale. In 2013, doar in primele 3 luni ale anului, erau parasiti in spitale 387 de copii. Din acestia, erau abandonati la nastere 250, alti 137 erau “uitati” in sectiile de pediatrie si in alte sectii ale spitalelor pentru copii. Au fost externati 348, insa doar 140 s-au intors in familiile naturale, ceilalti au ajuns la asistenti maternali. Foarte putini, 26, au ajuns la cate o familie sau la o persoana. Au intrat si in centrele de plasament, 14 copii.

Oameni de peste tot din lume abandoneaza copii. A venit timpul sa nu ne mai miram ca se abandoneaza copii in Romania – ci sa ne intrebam de ce se abandoneaza atat de mult si de ce sunt ucisi copii in Romania. De ce este atata saracie in Romania? De ce nu este educatie in Romania? De ce legile sunt proaste in Romania? De ce se minte, de ce se fura, de ce se ascunde adevarul in Romania? Daca legile ar fi fost bune, iar copiii puteau fi adoptati imediat, copiii nu ar fi suferit iar noi habar nu am fi avut de atatia copii abandonati. Raul ar putea fi schimbat in bine oricand.

Prea ocupat cu prostii, statul nu are cativa lei nici macar pentru copiii extraordinar de talentati ai Romaniei

leave a comment »

PianoMusic

In aprilie 2013, un copil de doar 11 ani din Romania, premiat la multe concursuri internationale, unul dintre cei mai talentati copii pianisti din tara, Calin Corneliu Calfa, nu avea bani sa onoreze invitatia de a concerta in august 2013 pe scena Filarmonicii din Viena, alaturi de Orchestra Filarmonicii din Baden, si nici sa participle la un concurs international de pian din Franta.

Calin, care reusise de cand avea doar 9 ani sa castige aprecierea profesorului de pian de la Graz si Tokyo, Chung Lee, avea “vina” de a fi un copil din Romania, fiu al unei profesoare de limba germana si al unui violinist al Filarmonicii Iasi, familie pentru care suma necesara transportului si cazarii in cele doua tari devenise mult peste posibilitati.

Pana in toamna anului 2012, cand a ramas fara fonduri, statul roman ii acorda lui Calin o bursa de merit de 28 de lei pe luna.

In 2012, profesorul croat Dalibor Cikojevic il numea pe Calin “un mic Einstein al muzicii, in sensul preciziei, perfectiunii si al inteligentei de care da dovada in stapanirea sunetului – la el totul este clar, canta cu atata lejeritate de parca muzica ar curge prin tot interiorul sau”.

In 2013, presa locala il prezenta pe Calin, elevul din clasa a V-a de la Colegiul National de Arte “Octav Bancila” din Iasi: “nu multi pianisti, mai ales la o varsta atat de frageda, se pot lauda cu onoarea de a canta pe scena pe care mari muzicieni ai tuturor timpurilor au cucerit inimile melomanilor”. Calin este indrumat de Prof. dr. Roxana Ota.

CalinCalfa

Calin a inceput sa cante la pian acasa, cand avea 5 ani, luand apoi lectii cu un profesor; la 6 ani era admis cu nota 10 la colegiul de arta; la 7 ani castiga premii la concursurile nationale; la 8 ani castiga primul sau premiu I la un concurs international la Nisa; la 9 ani participa la un masterclass sub indrumarea artistei Imola Fonyad Joo si castiga un concurs de pian la Viena; la 10 ani, era singurul reprezentant al Romaniei la un concurs din Zagreb la care castiga locul I si inca un premiu special al juriului pentru interpretarea unui clasic vienez; la 11 ani obtinea locul I la olimpiada zonala de pian; la 12 ani, in august 2013, Calin a obtinut locul I la concursul international “Rosario Marciano” de la Viena, la care a reusit sa ajunga, ca si la concertul de la filarmonica, ca bursier al Fundatiei Dan Voiculescu.

Stefan Moeller, presedinte al Academiei “Viena International Pianist”, a transmis familiei lui Calin: “Va iubim, intorceti-va la Viena!

Calin la 9 ani:

Născut în România. Nobil si Mare Român, George Enescu

cu 3 comentarii

AteneulRoman1Orga

Orga Ateneului Roman – foto popular interesting Frans Sellie

In 1914, George Enescu depunea primii bani, 30.000 de lei, pentru a se cumpara o orga Ateneului, dupa care lansa un apel public in ziarele “Epoca” si “L’Independence Roumanie”, rugand oamenii sa doneze bani pentru orga ce urma sa fie realizata si instalata la Ateneul Roman din Bucuresti abia in 1939. In aprilie 2013 s-au implinit 74 de ani de cand, in Sala mare a Ateneului Roman, a fost inaugurata “Orga lui Enescu”. Din mai 2013, au trecut deja 58 de ani de cand George Enescu nu mai este fizic pe pamant.

Pe 19 august 2013 se implinesc 132 de ani de la nasterea unui om senzational, un Nobil si Mare Român, George Enescu.

4GeorgeEnescu6Dirijorul1

Prin august 2006, marele muzician roman George Enescu se afla intre primii 30 din topul celor mai nominalizati romani, prezentat de televiziunea romana ca “reformator al compozitiei clasice in Romania”. M-am intrebat de ce era asa in spate, pentru ca mereu ne plangem ca nu ne sunt recunoscuti in lume muzicienii, pictorii, scriitorii, oamenii de stiinta, medicii, inventatorii. Dar George Enescu era cunoscut. Enescu insemna pentru muzica romaneasca ce inseamna Eminescu pentru poezia romaneasca. Mai mult, cu un an inainte, UNESCO declarase anul 2005 – “Anul Enescu”. George Enescu chiar a pus Romania pe harta culturala a Europei si a lumii. Muzica lui este cunoscuta in mai toate universitatile de muzica, pana in China si mai departe.

In lista cronologica a descoperiilor si inventiilor de pe Pamant, gasim primele doua cele mai vechi descoperiri/inventii ale omului, din paleoliticul inferior-epoca nedeterminata: muzica si limbajul. Dupa care au aparut culesul, vanatoarea si pescuitul. Apoi desenul, bataliile, filosofia, banii, politica, razboaiele, comunismul, fotbalul etc. In final, George Enescu nu s-a regasit intre primii 10 din topul Mari Romani. A ajuns abia pe locul 19, intrecut de Nicolae Ceausescu si Gigi Becali, urmat de Gregorian Bivolaru si Mirel Radoi. Am vazut clasamentul complet de 100 si nu mi-am mai pus nicio intrebare, mereu este loc de mai rau – noroc ca au fost doar 363.846 de voturi valide.

Si totusi, de ce niciun muzician nu facea parte din top 10? De ce Enescu nu putea sta impreuna cu Eminescu, Eliade si Brancusi? Raspunsul era simplu: George Enescu nu era cunoscut si ca om, ci doar ca muzician. Muzicologi, critici si muzeologi vorbeau despre opera lasata de Enescu in termeni pretentiosi, sobri, tehnici – lucruri care nu sunt intelese de toti romanii, ca nu toti ne pricepem la muzica. Foarte putini romani stiau ca Enescu a fost un om bun, credincios, modest, un om care a facut multe pentru Romania. Marea majoritate a romanilor traiau cu impresia unui mare violonist si compozitor, de unii chiar neinteles, care s-a remarcat si a trait prin strainatate, „apreciat” de comunism si atat. Romanii chiar nu stiau cat de mult si-a iubit Enescu tara si cat de multe a facut pentru Romania si pentru noi.

Asa ca nu despre muzicianul George Enescu in Europa si in lume am sa scriu in continuare, ci despre George Enescu omul din si in Romania. Enescu este mai cunoscut si mai apreciat in lume decat acasa. Poate ca si din cauza minciunilor si cosmeticalelor din anii comunismului, cand renumele sau a fost folosit fara jena. Ca sa il cunosti cu adevarat pe romanul si omul Enescu trebuie sa dai deoparte orice consideratii politice si nationalismul extrem, care nu au ce cauta in arta. Insa este foarte greu sa amintesti cate ceva doar despre calitatile lui George Enescu, ca om si bun roman, fara sa nu te atingi si de latura sa de geniu in muzica. Enescu nu poate fi despartit total de muzica lui. A avut dreptate cand a spus ca „Muzica apare in cele mai indepartate amintiri ale mele. Pentru simplul motiv ca in mine nu a existat niciodata vreo frontiera intre viata si arta mea. A trai, a respira, a gandi – am sentimentul sau iluzia ca pe toate acestea le-am facut prin muzica. Muzica este singura mea scuza de a incurca lumea”.

4GeorgeEnescuPianist1930

Este greu, dar nu imposibil. Un fel de “Behind closed doors” sau “You know my name. Not my story” se poate face despre George Enescu. Din gandurile sale, parerile, interviurile si cartile de peste tot din lume, senzationale, cu si despre George Enescu – franturi de viata din “Amintirile” lui George Enescu (“Les souvenirs de Georges Enesco”, cartea muzicologului si criticului muzical francez Bernard Gavoty) – la fel, din cartile muzicologului Viorel Cosma – devenit expert prin cele 14 volume scrise despre viata si opera lui Enescu – dar care ne inlesneste mai bine drumul catre Omul Enescu. O lectura fantastica de vacanta, din care am putut reda un portret al omului Enescu, care merita sa intre cu dragoste si respect in inima noastra, a romanilor. George Enescu poate deveni românul nostru preferat. Enescu poate atrage ca un magnet. Oricat de mult l-am citit, tot nu este suficient. George Enescu este un “personaj” complex, simbioza dintre omul – om adevarat cu credinta in Dumnezeu si creatia sa, cu muzica ca traire, nu doar ca arta. Il vad pe Enescu ca pe un “amestec perfect” de noblete in muzica, geniu in creatie, interpretare si predare – cu noblete sufleteasca: caldura, prietenie, altruism, credinta in Dumnezeu, dragoste pentru tara si pentru oamenii ei, pentru pamantul romanesc din care s-a nascut si pentru maretia naturii din Romania. George Enescu a avut o viata ca un film – a trait cele doua razboaie mondiale, unirea Basarabiei cu Romania, cutremurul din 40, bombardamentele din 44, a cunoscut o multime de personalitati ale lumii, a iubit, a avut idile, a fost fericit, a fost trist, a calatorit, a glumit, a suferit, a fost urmarit de securitate, a fost chinuit de comunisti, a compus, a cantat… Si cu toate astea, ne-a ramas noua, romanilor, fidel.

4GeorgeEnescu5Compozitor

George Enescu este, se stie, copilul nostru minune, al Romaniei. Un geniu in muzica, atat in compozitie, de la 5 ani, cat si in interpretare (poliinstrumentist): vioara, de la 4 ani; pian, de la 5 ani si, incepand din anii de scoala: orga, viola, violoncel, flaut, corn, clarinet. George Enescu a fost comparat de exegetii muzicali, de-a lungul timpului cu Mozart, Mendelssohn Bartholdy, Liszt, Albeniz, Saint-Saens, Prokofiev.

2GeorgeEnescu8ani

La Viena, la debutul sau ca violinist in 1889, cand avea doar 8 ani, presa l-a numit “Un Mozart Român” si i s-a prezis un viitor stralucit. Enescu era pe atunci “student” doar de un an la Conservatorul din Viena. De fapt era un mic elev de 7 ani primit cu un fel de dispensa, pentru ca acolo studiau copii mult mai mari. Enescu: „In ciuda varstei fragede, am fost admis, in mod excepţional, la clasele preparatoare pentru vioara. La noua ani, trecusem la clasele superioare”. Si la Conservatorul din Paris a fost la fel, Enescu avea 13 ani, ceilalti 17, 18 sau 20, 22 de ani. Laudele la adresa sa, in calitate de muzician s-au multiplicat in timp. “Neues Wiener Journal”, ianuarie 1894: “George Enescu chiar este un copil minune” – la primul concert individual, sala Bosendorfer din Viena, cand George Enescu avea 12 ani si jumatate, dupa terminarea studiilor la Conservatorul din Viena. “Le Figaro, 1900”: “Tanarul compozitor e remarcabil si exceptional dotat. A interpretat Concertul de Beethoven ca un mare artist, cu o noblete de stil, o autoritate, o maiestrie, o simplitate in atitudine, o puritate sonora si o profunzime a sentimentelor admirabile. Obiceiul cere doar aplauze obisnuite, oricat de buna ar fi fost interpretarea, insa Enesco este aclamat in picioare” – la Paris, cand George Enescu avea 19 ani, in cadrul “Concertelor Colonne”, cand a interpretat Concertul pentru vioara de Beethoven. Mai multe despre Enescu copilul minune am scris aici.

George Enescu a fost numit “Printul Viorii”. Nu stiu daca a aflat asta, dar sigur i-ar fi displacut. Enescu: „Cum poti sa te indragostesti de o simpla vioara cand iubesti muzica in intregime? Or, eu iubesc muzica, imensa muzica. Adica sunt un om cu idei foarte inguste?

4GeorgeEnescu3Violonist

Cea mai mare dorinta a lui a fost sa fie considerat compozitor: “Atunci cand primesc o scrisoare adresata Domnului George Enescu, violonist, imi piere dorinta de a o deschide”. “Singura mea consolare este masa de lucru: nu este ea oare ratiunea mea de a trai? Concertele sunt foarte frumoase, dar nici nu le-as remarca absenta”. Insa tot el recunostea ca banii necesari traiului veneau cel mai mult din concertele de vioara.

George Enescu, compozitor, interpret, dirijor si profesor; descoperitor, indrumator si sustinator al copiilor si tinerilor talentati, indiferent ca erau romani, bucovineni, francezi, belgieni, evrei, polonezi, englezi, tigani, maghiari sau italieni. Prieten cu muzicieni ai lumii, indiferent ca erau unguri, francezi, americani, evrei sau germani.

In lumea muzicii, eu sunt cinci intr-unul: compozitor, dirijor, pianist, violonist si profesor”.

4GeorgeEnescu1918

George Enescu este geniul nostru, al Romaniei, de o noblete sufleteasca fara de margini si de o modestie extraordinara, un copil roman nascut la 19 august 1881, intr-un sat din Romania care nici nu era trecut pe harta, Liveni (tinutul Dorohoi, judetul Botosani). George Enescu: “Nicaieri natura nu este ca in tara mea. Intr-o parte, muntii imensi, abisuri, roci vulcanice, lantul muntilor Carpati. De cealalta, vai, cat vezi cu ochii, ravene si campia pe care e greu sa o descrii celui ce n-a vazut-o niciodata, campia Moldovei. Aceasta este cu adevarat tara mea, iar imaginea ei am dus-o cu mine”.

Este posibil ca data exacta a nasterii sa fie 17 august si inregistrarea pe 19, asa cum spune Viorel Cosma: certificatul de nastere era datat 9 august 1881 si scria “nascut alaltaieri”, adica pe 7 august (pe stil vechi). Iar numele copilului era Enescu Gheorghe.

Ma trag din parinti romani si m-am nascut in Liveni, in tinutul Dorohoi, in inima Moldovei. Liveni, un sat intre multe altele, unde desimea salciilor si a mestecenilor alterna cu lanurile de orz si porumb. Satul are si o biserica frumoasa ale carei icoane de aur par ca prind viata in fumul de tamaie. Locuiam intr-o casa mica cu pridvor de lemn vopsit, unde se uscau funiile de ceapa la soare. Si acum mai vad taranii, in camasi albe, cu ilice albastre, cum cantau la asfintit”. Liveni, la 1881:

1Liveni1

Tatal sau, Costache Enescu, fiul preotului Gheorghe Enescu, se tragea din familia lui Enea Galin si era invatator – abandonase studiile la seminarul teologic. Mama sa, Maria Enescu, fiica preotului Ion Cosmovici si a Zenoviei (fosta Vogoride), era tot invatatoare si extraordinar de credincioasa. Strabunicul lui George Enescu din partea mamei, Costache Cosmovici, fusese episcop de Radauti (Costache Nestor Cosma) dar si compozitor de muzica bisericeasca. Un unchi al Mariei Enescu, Gheorghe C. Cosmovici, cu studii muzicale la Dresda, a compus muzica pentru operele “Fantana Blanduziei” si “Marioara”. Strabunicul lui George Enescu din partea tatalui, Enea Galin, era originar din Siminicea si venise la Zvorstea, la Biserica Adormirea Maicii Domnului, sa fie protopsalt. Conform modei timpului, si-a transformat (românizat) numele Enea in Enescu. Fiul sau si bunicul lui George Enescu, preotul Gheorghe Enescu din Zvoristea, a invatat psaltichia la Manastirea Vorona si a slujit la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Zvoristea 15 ani ca diacon si 37 de ani ca preot:

1ZvoristeaBiseriva

Copilul George Enescu venea des la Zvoristea si participa la slujbele religioase savarsite de bunicul sau. “Cand aveam 12 ani, am luat parte la o slujba savarsita de bunicul si am ramas extaziat de frumusetea serviciului… Eram atat de transportat, incat ma inchipuiam sa vad daca intr-adevar sunt langa altar… O asa slujba bisericeasca n-am mai pomenit si o voi tine minte toata viata”. Chiar cred ca l-a influentat atat de tare aceasta slujba ortodoxa, incat a inclus special corul barbatesc in “Poema Romana”, schitata inca de la 13 ani. Chiar pare un cor de preoti, cantand in biserica, ca un ison.

De la familie, George Enescu a mostenit si o voce foarte frumoasa, care a fost “descoperita” de romani abia in 1937. Repetand cu Orchestra Radio la actul III din Sigfried de Wagner si lipsind un bas-bariton, George Enescu a cantat, de la pupitrul dirijoral, rolul lui Wotan, cu o voce plina, expresiva si exacta. Audienta, surprinsa, a izbucnit in ovatii.

George Enescu a fost al optulea copil al familiei Costache si Maria Enescu (nascut viu, au mai fost 3, nascuti morti, 11 in total) si singurul supravietuitor: “Am fost al optulea copil si totusi singurul, sapte frati si surori s-au nascut inaintea mea. Doi au murit de mici. O angina difterica, in 1878, i-a rapus pe ceilalti cinci. Parintii mei au trait trei ani intr-o mare neliniste, caci nadajduiau ca un nou nascut sa stearga nu amintirea, ci lipsa celorlalti. Ei se rugau cu ardoare si plecau deseori la manastiri pentru a-I cere Domnului sa le trimita copilul mult dorit. In 1881 am venit pe lume…”.

1FamiliaGeorgeEnescu

Parintii au observat ca la doar 3 ani era foarte istet si ca vor avea nevoie de multi bani ca sa il tina in scoli. Tatal renunta la catedra de invatator in 1884 si se apuca de cultivarea pamantului (avea 87 de hectare de pamant la Liveni) si administrarea de mosii. S-au mutat la Cracalia, inchiriand o casa mai mare (conac), tatal sau gasind mai mult de munca in acel sat – fiind mai mult pamant de administrat. De aceea George Enescu spunea ca este fiu de agricultor. Si parintii sai au fost oameni buni si generosi – la rascoala, singurul conac care nu a fost ars a fost al familiei Enescu. In schimb i-au dat foc comunistii, care au arat locul, dupa – “nu era voie” sa se afle ca marele compozitor George Enescu se tragea dintr-o familie “avuta”. Din acelasi motiv “s-a evaporat” toata mosia, cu pamant cu tot.

Copilul

Lae Chioru’: “Copilul asta este prea destept, mi-a furat tot mestesugul in cateva luni” – 1885, cand Enescu avea 4 ani. Tiganul Nicolae Chiorul era lautarul satului si a fost chemat de parinti sa locuiasca in conacul de la Cracalia, pentru a-l invata tainele viorii.

Eduard Caudella: “Acest Wunderkind trebuie dus la Viena, trebuie cultivate darurile sale rare” – 1887, cand Enescu avea 6 ani – Compozitorul Eduard Caudella (tot un copil minune al muzicii romanesti), profesor la Conservatorul din Iasi.

Jules Massenet: “Fiul dumneavoastra este o fiinta exceptionala. Are o muzicalitate inegalabila.” – scrisoare de la profesorul Massenet, Conservatorul din Paris, catre Costache Enescu.

3Regina1Enescu17ani

Elisabeta de Wied, Regina Romaniei: “Copilul meu sufletesc, George Enescu”. L-a mai alintat si “Sfinxul”, apoi “Pinx”. Cand ii scria, Regina semna “a doua ta mama”. Se spune ca Regina i-ar fi acordat bursa prin care Enescu si-a facut studiile la Conservatorul din Paris, incepute cand avea 13 ani. Regina Elisabeta a Romaniei – sau Elisabeta, Regina Romaniei – cunoscuta ca scriitoare cu pseudonimul Carmen Sylva (cantecul padurii), patroana a artelor si fondatoare a unor societati caritabile – oamenii din popor o numeau Mama Ranitilor – a fost protector si prieten statornic al micului muzician George Enescu. Regina l-a invitat la curte incepand cu 1898, dupa concertul cu Poema Romana de la Ateneu, din 5 martie 1898. Regina i-a daruit, la implinirea a 17 ani, in august 1898, o copie completa a operelor lui J.S. Bach. George Enescu o amuza pe Regina, imitand tot felul de vietuitoare la vioara. De cand era mic copil si primise vioara, Enescu imita perfect broaste sau pasari prin simplul joc al corzilor. Castelul Peles din Sinaia si Palatul Regal din Bucuesti ii erau deschise permanent muzicianului, avand rezervat un apartament cand venea la Bucuresti. George Enescu a compus lieduri si o cantata pe versuri de Carmen Sylva. George Enescu a intemeiat un cvartet cu numele Reginei – in public a interpretat cu acest cvartet la retragerea de pe scena a artistei Aristizza Romanescu, la Teatrul National din Bucuresti, in 1903.

La randul sau, George Enescu scria: “Regina m-a adoptat sufleteste, cand s-a inapoiat din Germania, in 1898, dupa o indelungata absenta”.

3Regina2Enescu1898

Artistii sunt Apostolii pacii

1916, Tudor Arghezi: “Dupa ce-l parasisera, rand pe rand, organele care fac viata – daca nu placuta, cel putin suportabila… L-am gasit intr-o dimineata zguduit, dar insufletit si cu ochii lui frumosi aprinsi. Luchian plangea… Plangea de o emotie fericita… Mi-a povestit ca venise noaptea o umbra cu o pelerina, strecurata in odaia lui. Muta, umbra a scos din pelerina o vioara si a cantat. I-a cantat doua ore intregi, parca o muzica din alta lume. Apoi umbra si-a luat vioara si pelerina, s-a apropiat de patul rastignitului si i-a spus: Iarta-ma, te rog, sunt George Enescu. Mainile nu si le-au putut strange, pentru ca bratele pictorului nu se mai puteau misca de un an”.

In ultimele luni de viata, cand pictorul era la pat, paralizat si abia mai putea sa vorbeasca, Arghezi i-a facut o vizita lui Luchian si l-a gasit plangand. A aflat ca in noaptea precedenta George Enescu venise la el in camera, isi scosese vioara si fara sa spuna un cuvant, sau sa aprinda lampa, i-a cantat doua ore fara intrerupere. Stefan Luchian a fost bolnav de scleroza multipla. O perioada din viata sa a cantat la flaut in orchestra Teatrului National din Bucuresti, pentru a-si castiga existenta. Si Luchian si Enescu s-au nascut in sate din Botosani, ambii inzestrati cu mare talent in muzica si pictura. Unul si-a ales ca imensa pasiune pictura, altul muzica. In vara lui 1909, an in care Enescu venea la Tescani, Luchian era internat la sanatoriul din Moinesti, deja era tintuit in fotoliu. Asa cum natura din Tescani l-a inspirat pe Enescu in muzica, asa si Moinestii l-au inspirat pe Luchian in pictura (“Dupa ploaie la Moinesti”, “Peisaj de la Moinesti”, “Targul Moinesti”). Pictorul florilor cu pensula legata de degetele paralizate, Stefan Luchian, s-a stins in iunie 1916.

GeorgeEnescuStefanLuchianImagine din Muzeul George Enescu Dorohoi

Enescu: „Imi placea pictura, anumite raporturi intre culori imi starneau o adevarata voluptate. Eram atins de „cromism”. Cititul ma pasiona si el, din carti imi hraneam foamea de vis si nostalgie. Totusi, nimic pe lume nu ma atragea asa de mult ca muzica, experientele pe care le faceam in diferite domenii hraneau si amplificau pasiunea mea pentru universul sunetelor. Muzica este adevarul meu. M-am inselat, fara indoiala, de multe ori in viata, dar nu atunci cand, cu umilinta, din toate puterile mele si in fiecare zi mai mult, am urmat drumul trasat de tatal meu”.

Elena Bulai: „George Enescu, un om de o mare bogatie si consistenta interioara, de o minunata modestie si simplitate, cumintenie si devotament fata de muzica, un om care ne uimeste prin lipsa celei mai mici urme din vanitatea, trufia, egolatria atat de frecvente la marii artisti. O persoana de o discretie totala, desavarsita. Batranii care l-au cunoscut la Tescani, dl. Milom, fiul ultimului administrator al mosiei si o bucatareasa mi-au povestit ca Maestrul era un confesor cand venea aici. Toti i se jeluiau, isi spuneau pasurile. Si niciodata nu a savarsit vreo indiscretie, dimpotriva, incerca sa-i impace, sa indrepte lucrurile. Tot asa gandeste si despre confrati, atunci cand Enescu spune: „Artistii sunt apostoli ai pacii, intre care nu trebuie sa domneasca decat intelegerea si colaborarea”. Nu doar o spunea, o si facea, cantand compozitiile colegilor sai in concerte organizate la Paris si in Statele Unite. Acesta era George Enescu. Acesta era George Enescu si in cartea sa de amintiri” – „Amintirile lui George Enescu” notate de Bernard Gavoty, Editura Curtea Veche, 2005, traducere Elena Bulai. Editie de Elena Bulai si Doina Jela.

Sir Yehudi Menuhin: “Enescu era intotdeauna inspirat si a luat mereu apararea muzicienilor si a celui slab, a luat apararea celor care aveau nevoie de ajutorul sau. O fiinta nobila, nobila… Era un om minunat, minunat. Ii datorez foarte mult, enorm de mult”.

Enescu: „Muzica este adevarul meu. Muzica este o limba a omeniei si fraternitatii, nu o stare, ci o actiune”.

Bedros Horasangian: „O frumoasa poveste, putin cunoscuta despre un concert al lui Enescu, marturisita de regretatul dirijor Sergiu Comissiona si confirmata de la New York, relatata in revista „ADAM” de la Londra a lui Miron Grindea: George Enescu urma sa dea un recital de vioara la Sala Dalles, acompaniat la pian de  Alfred Alessandrescu. Concertul a avut loc in perioada in care legionarii erau la putere in Romania. In program erau piese de Brahms si Beethoven, Sonata a III-a a lui Enescu (in caracter popular romanesc) si o sonata compusa de Ernest Bloch, compozitor si dirijor elvetian – evreu emigrat in America, prieten cu Enescu. Totul a decurs normal pana cand a venit randul interpretarii sonatei lui Bloch. Atuncii tinerii exaltati din sala i-au strigat Maestrului Enescu sa nu cante piesa evreului Bloch, sa renunte la lucrarea „jidanului”. Atmosfera devenise tensionata, cu urlete si tipete. George Enescu si-a pastrat calmul, i-a lasat sa zbiere si cand s-au potolit, Enescu a anuntat cu calm ca nu va mai canta piesa lui Bloch – au urmat aplauze furtunoase si entuziasm: „bravo, Jos jidanii! Traiasca Maestrul Enescu”. Enescu i-a lasat sa termine si a anuntat calm: „Voi canta Kaddish de Ravel”. Iar sala a incremenit, au amutit cu totii. George Enescu a cantat ce a crezut el ca trebuie sa cante. Nimeni nu a mai strigat nimic. S-a aplaudat normal, fara isterii. Totul a trecut ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Personalitatea marelui muzician Enescu coplesise patimile tineretului nationalit exaltat”. – Mai mult aici.

Modestia si memoria

George Enescu a fost numit si “Printul Modestiei”. Enescu a fost renumit pentru simplitatea si modestia comportamentului sau. De la muzicologul Viorel Cosma am aflat ca George Enescu a avut in copilarie o profesoara din Franta, Lydie Cedre. Un ultim sfat pe care aceasta i l-a dat copilului George Enescu, prin scrisoarea din 25 octombrie 1891. Lydie Cedre: “Sa fii foarte modest si sa stii ca talentul nu trebuie sa te faca vanitos, caci vanitatea este un defect foarte mare”.

Acelasi sfat l-a primit de Regina Elisabeta a Romaniei (Carmen Sylva), intr-una dintre scrisori, in 1910:

3Regina3Enescu910

George Enescu si-a insusit sfatul de le domnisoara Lydie, desi avea doar 10 ani, apoi si pe cel al “mamei de suflet”, Regina Elisabeta a Romaniei. Desi era un geniu, Enescu nu facea caz de asta. Bunul simt si educatia primau. Desi avea o memorie senzationala, care il ajuta sa interpreteze sau sa dirijeze fara partitura, George Enescu punea intotdeauna una pe pian sau pupitru, chiar daca nu era nevoie sa intoarca vreo fila.

1900: “In folosul scolarilor saraci, tanarul dar deja marele artist George Enescu a dat un mare concert la inaugurarea noului si admirabilului Palat Administrativ al Dorohoiului, a treia zi de Pasti, dupa amiaza. Cu ochii ficsati mai mult in sus, caci tanarul artist George Enescu nu canta nimic pe note, ci cu totul pe de rost” – Ziarul “Curierul Roman”, 18 aprilie 1900

M.S. Regele Mihai I: “In anii 1940, in vizita la Castelul Peles, George Enescu m-a intrebat: Care este compozitia simfonica favorita a Majestatii Voastre? Am raspuns: Simfonia a V-a de Beethoven. La care, George Enescu s-a asezat la pian si a cantat, fara partitura, intreaga simfonie beethoveniana, murmurand din buze pe intreg parcursul interpretarii, de parca ar fi vrut sa suplineasca, in gand, restul instrumentelor din orchestra”.

Dr. Josef Willer: “Bela Bartok s-a intalnit cu George Enescu in tren, la frontiera. Bartok a observat cum Enescu a memorat vizual, in trenul spre Bucuresti, lucrarea “Ket kep” (doua tablouri) pe care a doua zi a dirijat-o pe de rost”.

Viorel Cosma: “Avea o memorie de magnetofon, gratie careia, la maturitate, putea dirija toata opera lui Wagner din memorie si putea canta, pe dinafara, 52 de volume de Bach. Era suficient sa auda o singura data un cantec si il retinea. Mostenise un auz absolut. Asta e un dar din nastere, nu se poate castiga in timp. Memoria sonora era ajutata si de o memorie vizuala fabuloasa. Daca vedea o data o partitura o si inregistra vizual. Canta din gura, canta la fluier, pian, vioara, violoncel, flaut, corn, orga, era un poliinstrumentist”.

Alexandru Dinicu, nepotul lui Grigoras Dinicu: “George Enescu si Dimitrie Dinicu (unchiul lui Grigoras Dinicu) se plimbau pe la un targ de mosi. Printre alte distractii, exista si un panou in fata caruia aparea cineva care mima cantatul la vioara iar in spatele panoului se ascundea cineva care canta cu adevarat. La un moment dat, George Enescu, care avea o ureche muzicala extraordinara, se opreste si ii spune lui Dimitrie Dinicu: “Maestre, asta de canta parca ar fi nepotul dumitale, Grigoras, dupa stil”. Dimitrie Dinicu ii spune lui George Enescu: “Nu, nu se poate, Grigoras e la studii”. Dar era chiar Grigoras Dinicu, care mai scotea si el un ban, ca era tanar. Unchiul sau s-a suparat ca era sa il dea afara din orchestra”.

Sanda Bobescu, pianista: „Cand eram aproape adolescenta, la unul din recitalurile Maestrului Enescu de pian, trebuia sa ma ocup de partitura. Imi aduc aminte ca m-am asezat langa dansul, ca sa dau paginile – si ca a inceput interpretarea, care m-a vrajit. Apoi am auzit aplauzele, ca prin vis. Recitalul se terminase iar partitura lucrarii extraordinar de grele ramasese neatinsa. Maestrul Enescu stia lucrarea pe dinafara”.

Sir Yehudi Menuhin: „Trebuie sa povestesc despre fenomenala memorie a lui Enescu, pentru ca nu a avut egal. Intamplarea a avut loc la dansul acasa, in 1927. Abia incepusem lectia cand a venit Maurice Ravel, fostul lui coleg de studii, pentru a-l ruga sa cante impreuna o sonata a sa pentru vioara, pe care o prezenta unui editor. Enescu ne-a cerut scuze, tatei si mie, si au inceput sa cante. Ravel s-a asezat la pian iar Enescu si-a luat vioara si a inceput sa urmareasca partitura. Cand au terminat de cantat, Ravel i-a multumit si a vrut sa plece. Enescu l-a rugat sa o mai cante o data. Enescu a pus partitura de-o parte si a cantat sonata perfect pe dinafara. Eu si tatal meu eram uluiti. Dar tot asa era si Maurice Ravel…

Dr. Josef Willer: la Lugoj (in Banatul austro-ungar) – “In 1912, a venit de la Paris, George Enescu, care a prezentat publicului lugojan un program cu adevarat ales. Inainte insa de a termina programul ne-a cucerit prin atitudinea sa de o fermecatoare modestie – si totusi atat de plina de caldura. Nici nu poate fi imaginat ceva mai nepretentios, mai modest – decat Enescu pe podium. Frac uzat, ghete, camasa simpla. Dar cand, cu ochii inchisi si cu simplitate nemaiauzita, lasandu-se purtat pe aripi de extaz a cantat “Chaconna” de Bach, ne-a vrajit pe toti cu magia viorii sale”.

Sir Yehudi Menuhin: “Daca cititorul ar putea sa-si inchipuie mintea enciclopedica, ingemanata cu inima cea mai generoasa si mai lipsita de egoism din cate pot exista intr-un om cu o infatisare nobila si frumoasa, cu un chip romantic insufletit mereu de un geniu creator, fie ca vorbea, preda, dirija, canta la vioara ori la pian si mai cu seama atunci cand compunea, imaginea tot n-ar fi completa. Enescu ramane pentru mine cea mai extraordinara fiinta omeneasca, cel mai mare muzician si cea mai puternica influenta exercitata vreodata asupra mea”.

Vincent d’Indy: „Daca lucrarile lui Beethoven ar fi distruse nu ar fi nicio problema. Vor fi reconstituite din memorie de Enescu”.

Enescu: „Cat am mai fost de comentat pentru memoria mea! intr-o zi, cineva, caruia i-am uitat numele (ceea ce dovedeste ca am mai putina memorie decat mi se atribuie) a scris ca, daca m-as afla singur pe o insula pustie, cu un toc, cerneala si hartie cu portativ, as fi in stare sa-mi amintesc si sa rescriu o buna parte din muzica clasica si romantica. Doamne, nu spun ca nu, dar adaug ca nu-i nimic de mirare in asta. Cand iubesc ceva, mi se graveaza in inima pentru tot restul vietii”.

2Casa3LiveniCasaMemorialaGE

Tara

De la 7 ani, de cand a plecat prima data la Viena, George Enescu venea acasa in fiecare vara. Isi impartea vacanta intre Cracalia, in casa parinteasca si Mihaileni, casa bunicilor materni. Asa ca locurile natale i-au ramas toata viata in memorie. “Pentru el, Liveni, Cracalia si Mihaileni insemnau o lume magica, care il smulgea din banalitate” – Viorel Cosma

Romania? Daca o iubesc? Bineinteles ca o iubesc, pentru ca nu am optat niciodata pentru nationalitatea franceza, desi Franta s-a purtat frumos cu mine si sunt ca si copilul ei”.

1901: La 20 de ani, George Enescu revenea in Romania ca un artist gata format – interpret si compozitor matur. Munca, sensibilitatea, emotivitatea si modestia lui intreceau limitele obisnuite. Nu parea sa fie omul vremurilor sale. Acum prefera singuratatea. Mai mult decat realitatea prefera iluziile se se refugia in mestesugul artei”. – Prof. Dorina Tereza Gorgan.

Tony Aubin: „De la patria sa, Romania, Enescu a preluat acel amestec subtil de nostalgie, de melancolie, de dragoste – ardoarea exprimata in cuvantul dor” – presedintele Societatii Prietenilor lui Enesco, Paris

La maturitate, cineva l-a intrebat cand si-a parasite tara: “Nu, n-am parasit-o. N-am parasit dealurile, vaile si padurile Moldovei, nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul pasarilor. Le-am luat cu mine si le aud cantand in mintea mea”.

PrimulRazboiMondialMoldova

Razboaiele

In timpul Primului Razboi Mondial, Mihail Jora era grav ranit intr-un spital si a fost vizitat de George Enescu. Au vorbit, apoi Enescu i-a cantat la vioara. Mihail Jora: “El, Enescu, mi-a redat in clipele acelea dorinta si vointa de a trai, pe care le pierdusem. El mi-a dat puterea de a lupta impotriva raului si m-a inviat din morti”.

Enescu, mare patriot a ramas in tara in timpul razboaielor”. Enescu a fost un mare patriot, dar nu razboaiele l-au definit astfel, ci o multitudine de actiuni. Trebuie mentionat ca asa era legea: pe timp de razboi, barbatii erau obligati sa se intoarca in tara. De exemplu, Constitutia din 1866: “Tot Romanul face parte sau din armata regulata, sau din militia, sau din garda cetateneasca, conform legilor speciale”. Dar sunt si cativa care au tinut sa “precizeze” ca Enescu a fost scutit de armata. Dar asta nu l-a impiedicat pe Enescu sa participe. “George Enescu cutreiera spitale sau frontul pe timpul razboiului, cantandu-le ranitilor la vioara”. Si nu doar in calitate de violonist sau organizator de concerte, strangand bani pentru oropsiti a participat Enescu la razboi, ci si in cea de infiermier. George Enescu a fost infiermier la Crucea Rosie.

1916: George Enescu si-a oferit serviciile Crucii Rosii Romane dupa batalia de la Turtucaia, din septembrie 1916. La cateva zile dupa dezastrul de la Turtucaia, in spitalul militar amenajat in localul “Scoalei Centrale de Fete” din Strada Icoanei, Bucuresti, inrolat ca infirmier era George Enescu. Acolo l-a intalnit Ioan Rusu Sireanu, fost director al ziarului “Tribuna” din Arad. Acesta si-a notat cateva amintiri despre diferite personalitati aflate in situatii inedite, iar fiul sau Vintila Rusu Sireanu le-a transcris si publicat intr-un mic volum “Vinurile lor…”, in 1968. Ioan Rusu Sireanu a stat cate opt zile pe langa fiecare personalitate: “Aflandu-l pe Enescu in spitalul de raniti, eram socat. Pentru ca aici veneau ambulante, camioane, automobile si chiar carute, care umpleau de dimineata pana seara strada, aducand trupuri mutilate, trupuri zdobite si totul era acoperit de gamete si vaiete si plans disperat… In aceasta atmosfera de mari suferinte, a fost adus un tanar vanjos cu cangrena gazoasa pe care colonelul chirurg trebuia sa-l opereze imediat, ceea ce insemna amputarea piciorului. L-a pus pe scandurile pe care improvizase masa de operatie si, vazandu-l pe Enescu inalt si voinic, circuland cu galeata cu fese printre raniti, apreciindu-i statura si robustetea l-a chemat sa ajute. Enescu a venit imediat si a facut ce i-a spus medicul. Dar nu a rezistat cand a inceput operatia extreme de dura, cu fierastraul”. Lui Enescu i s-a facut rau. Mai tarziu, Ioan Rusu Sireanu a plecat spre casa cu Enescu, foarte trist ca “s-a dovedit atat de slab”. Enescu l-a invitat pe Sireanu in casa, unde, dupa ce i-a mai trecut supararea, i-a cantat Bach. Mai mult aici.

Soldatii romani erau tarani. Oameni de-ai locului, visatori si mandri. Cand va spun buna ziua, parca v-ar privi de sus. Soldatii romani au dat dovada de un eroism extraordinar. Iar in spitale, cereau scuze infiermierelor pentru deranj chiar si atunci cand erau pe patul de moarte”.

4GeorgeEnescuin1916RazboiCruceaRosie

Ion Manolescu: “George Enescu a batut drumurile Moldovei, cantand pentru raniti. Dintre toate glorioasele turnee ale marelui nostru muzician, de-a lungul si de-a latul lumii, turneul lui fara afise, fara sali de concert, fara bilete de intrare, prin Moldova anilor 1917 – 1918, cred ca va ramane cea mai impresionanta pagina din viata sa. Modest ca totdeauna, singur, cu vioara sub brat, intr-un automobil militar hodorogit sau adeseori abia gasindu-si locul intr-un tren supraaglomerat, George Enescu trecea neobservat si necunoscut de cei din jur. Era “unul dintre cei multi” si, desigur, asa voia sa fie. Cand ajungea in orasul pe care si-l alesese, intreba unde e spitalul. Se infatisa cu acel aer usor stanjenit, care nu l-a parasit niciodata, isi spunea numele si adauga ca „as voi sa cant ceva pentru raniti”. N-am avut prilejul niciodata sa-l aud in acesti doi ani. Dar foarte multi camarazi de oaste mi-au vorbit cu lacrimi in ochi de aceste concerte. George Enescu trecea dintr-o sala in alta, ranitii ii cereau sa mai “zica” ceva si el le implinea dorinta, fericit ca poate sa le dea acest ajutor sufletesc. Canta mai ales fragmente din „Rapsodia Romana” si bietii soldati plangeau, gandindu-se probabil la satul, casa si familia lor. Mi s-a istorisit o scena zguduitoare. Nu-mi amintesc in ce spital, dupa ce cantase in toate salile, o sora de ocrotire i-a spus ca intr-o rezerva se afla un ofiter care il roaga sa-i mai cante si lui ceva. Cu vioara in mana, Enescu a pornit in urma surorii care-i transmisese aceasta rugaminte. In rezerva in care abia incapeau un pat si o masuta, zacea un ofiter tanar, mare mutilat de razboi – un pachet de vata si tifon – din care numai ochii mai aveau ceva viu in ei. Enescu a inceput sa cante. In usa acelei odaite de spital si pe culoar s-au adunat toti ranitii care puteau umbla, toate surorile, tot personalul spitalului si ascultau vrajiti. Inauntru plangea ofiterul mutilat, plangea Enescu, plangea si sora care-l condusese, iar arcusul marelui nostru maestru scotea sunete pe care poate nu le mai scosese niciodata”. “Amintiri”, 1962

Mi-a fost dat, nu o data, sa observ cata inseninare inflorea pe obrajii suferinzilor dupa primele note. Aceasta transformare in suflet e suprema ratiune de a fi a muzicii. Daca n-ar exista minunatul ei ecou pacificator, purificator, muzica ar fi o absurda insiruire de sunete”.

Ioan Negulescu (viitorul regizor Jean Negulesco), elev de 16 ani, cercetas voluntar la „Crucea Rosie Romana”: „Asistam la un concert al lui George Enescu, dat in beneficiul combatantilor, refugiatilor, orfanilor si vaduvelor de razboi. Sunetele viorii lui rascoleau sufletele. In timp ce il ascultam, i-am schitat silueta pe o foaie de hartie. Desenul meu incadrat intr-o simpla rama neagra avea sa aiba onoarea de a fi expus in vitrina unei librarii. Ceasuri in sir am patrulat in fata ei, ca sa pot trage cu urechea la comentariile magulitoare ale trecatorilor. Intr-o buna zi, desenul a disparut din vitrina. Il cumparase insusi maestrul. Erau primii mei 50 de lei. Destinul mi-a fost pecetluit pe loc, atunci si acolo: aveam sa fiu pictor. Un pictor celebru!” – „Drum printre stele”, cartea de memorii a regizorului roman celebru in SUA, Jean Negulesco, cu o stea pe „Hollywood Walk of Fame”.

1918: la Iasi. Constantin Bobescu: “Legea pe atunci ii obliga pe toti barbatii sa se intoarca in tara in vreme de razboi. La Iasi, pentru a-i scoate din atmosfera apasatoare pe locuitorii orasului, Enescu a alcatuit o orchestra simfonica cu ieseni si muzicieni refugiati. M-a luat si pe mine la vioara a II-a. Asa am cunoscut marea si adevarata muzica. In 1918, Enescu mi-a propus sa fiu solistul Concertului in Mi Major de Bach. Ce infrigurare m-a cuprins. Pe vremea aceea, un solist nu era asa de “dordolat” (rasfatat) ca acum – era un instrumentist in orchestra si cand ii venea randul piesei la care era solist se ridica din orchestra si venea la rampa. Desi emotiile au fost coplesitoare, am avut succes”.

1918, 27 martie, la Chisinau: Constantin Bobescu: “A sosit si marele eveniment: Alipirea Basarabiei in Romania. George Enescu a fost invitat la Chisinau, impreuna cu orchestra. Salile, unde s-a cantat, au fost, seara de seara, arhipline de oameni cu lacrimi in ochi. La sfarsit, George Enescu ne-a lasat pe cativa: Socrate Barozzi, fratele Jenica (Jean Bobescu), Fior Breviman si pe mine pentru a infiinta cateva institutii muzicale de orientare cultural romaneasca: Opera, formatii camerale etc”.

Si pentru ca tot ni-l reamintim pe George Enescu, cel care a fost martor, prin muzica sa, al unirii Basarabiei cu Regatul Romaniei, poate este bine sa ne reamintim ca pe 27 martie 2013 s-au implinit 95 de ani de la votul istoric al Sfatului Tarii de la Chisinau.

1918ActulUnirii

Mai multe aici.

Mihai Cimpoi, Republica Moldova: „A doua zi dupa unirea Basarabiei cu Romania, George Enescu a sustinut un concert si la Balti, pe 28 martie 1918. Tot atunci s-a infiintat si Societatea Muzicala „George Enescu” de la Balti. Dupa concert, Enescu a declarat pentru ziarul Romania Noua din Chisinau: Asa de mult am indragit acest loc, incat o sa revin curand iarasi pentru a da concerte la Balti, la Soroca si oriunde m-ar chema cineva. As fi fericit daca as putea ajuta din venitul concertelor orice fel de opera nationala sau de binefacere”.

Crucea Rosie Romana: “Numerosi oameni de cultura romani s-au alaturat efortului Crucii Rosii Romane de a sprijini populatia. George Enescu, Grigoras Dinicu, Cella Delavrancea sunt doar cateva personalitati care in timpul celor doua razboaie mondiale au dat concerte in beneficiul Crucii Rosii, au cantat in spitale, la capataiul ranitilor, pentru a le aduce un strop de mangaiere”.

1938: “George Enescu a venit ieri la mine si mi-a adus 100.000 de lei pentru Apararea Nationala. Un gest frumos” – 1938, 8 noiembrie. Constantin Argetoianu, “Insemnari zilnice” (Argetoianu remarca atunci si problemele la coloana ale Maestrului).

In al Doilea Razboi Mondial, George Enescu a organizat saptamanal concerte, iar din banii stransi (se “rupeau” bilete) ajuta ranitii, orfanii si vaduvele de razboi. George Enescu a dirijat cate un concert in fiecare saptamana, luna de luna, fara nicio pauza. In aceasta perioada, Enescu a facut cunoscuta si creatia tinerilor muzicieni romani Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Teodor Rogalski, Sabin Dragoi.

1942, Constantin Bobescu: Cea mai pretioasa perioada cand am lucrat impreuna cu Enescu a fost cea din 1942 – 1944, cand am facut parte din cvartetul sau (“Cvartetul George Enescu”), alaturi de Alexandru Radulescu si Theodor Lupu. Repetitiile le faceam la el acasa (intr-un apartament pe strada de langa Biserica Alba, pentru ca nu sedeau in casa din spatele Palatului Cantacuzino, zestrea sotiei sale Maruca, pe care o inchiria). Repetitiile generale aveau loc la Conservator, in fata studentilor si profesorilor, iar concertele la Ateneu” – din amintirile muzicianului Constantin Bobescu (violonist, dirijor si compozitor roman) din cartea “O viata…un destin” – semnata Florica Gheorghescu, pe baza insemnarilor muzicianului, puse la dispozitie de fiicele sale, Rodica si Sanda Bobescu.

Viorel Cosma: “Datorita lui Enescu am avut, dupa cel de-al doilea razboi mondial, un manunchi de muzicieni adevarati, care au fost recunoscuti peste hotare si care i-au dus lui Enescu faima mai departe. Despre acesti muzicieni s-a vorbit ca despre “Scoala lui George Enescu”: Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Dumitru Capoianu, Miriam Marbe”. 

Premiile Enescu

Multe dintre concertele date de George Enescu la Sinaia si Bucuresti sustineau cauze caritabile nationale sau locale. In calitate de director onorific al Asociatiei Muzicale Romane, George Enescu facea donatii substantiale pentru a plati bursele acordate tinerilor muzicieni romani.

Intrand in contact cu viata, am simtit ca unii au prea mult si altii n-au destul. Incerc de atunci sa restabilesc echilibrul dupa puterile mele”.

Noel Malcolm: “Este important de mentionat ca George Enescu a fost mereu alaturi de tara sa, de viata muzicala romaneasca, pe care a incurajat-o si a sustinut-o moral si material in mod exemplar”- in cartea “George Enescu. Viata si muzica”, 2011 (in UK a aparut in 1990).

Viorel Cosma: “Enescu era un punct de reper pentru intreaga generatie interbelica. A ridicat nu doar nivelul epocii respective, ci si pe al celei care a urmat. Enescu a reusit sa coaguleze in jurul sau personalitatile de varf ale epocii. El este cel care, prin muzica, a sincronizat cultura romana cu cea occidentala”.

1912: “George Enescu a sustinut un turneu in Romania, cantand in mai toate orasele, strangand peste 1.000 de lire sterline (o suma imensa la aceea data) pentru a infiinta si acorda un premiu de compozitie. In 1912, Enescu a instituit Premiul National de Compozitie “George Enescu” iar in 1913 a avut loc prima editie a Concursului National de Compozitie “George Enescu” (ceea ce astazi este Festivalul International George Enescu). Acest premiu, decernat din venituri proprii si constand in sume generoase, a fost singura rasplata materiala si singura distinctie pentru tinerii creatori din Romania in perioada 1912 – 1946”. Premiul de Compozitie oferea castigatorilor sansa de a se specializa la Paris, Viena sau in alte orase cu traditie muzicala, oferea tinerilor compozitori premiati sansa de a-si auzi interpretate in concerte lucrarile premiate. Premiul de Compozitie (I, II, III si mentiuni) era decernat anual, in urma analizarii partiturilor de catre un juriu prezidat de George Enescu, care ulterior, dirija compozitiile castigatoare. Enescu a acordat burse pana la plecarea sa din tara, in 1946. De exemplu, pe Theodor Lupu l-a ajutat sa-si continue pregatirea muzicala la Petesburg, intre 1916 – 1918, dupa care a facut perfectionarea la Paris (devenind in 1924 profesor de violoncel la Conservatorul din Cernauti). Despre alti cativa tineri artisti sprijiniti de Enescu am scris deja aici.

Viorel Cosma: “Enescu avea tot timpul ce povesti, era glumet, spontan, facea catrene, poezii, cuplete. Desena, facea caricaturi. George Enescu lua trenul la clasa a II-a si pleca in turnee in cele mai mici orase de provincie ale tarii. Nu lua bilet la vagonul de dormit, se culca intins pe scaune, asa cum era imbracat. Colegii il rugau pe seful de vagon sa nu mai bage pe nimeni in compartiment fiindca „Maistrul doarmi un pic ca ari conciert la Botsieni”. Din orasel in orasel, pana se strangeau 20 – 25. Sa nu creada cineva ca nu avea maniere; stia sa fie elegant cand se cerea. Insa, cand mergea prin tara, printre oamenii mai putin bogati, se purta asa cum era el, nepretentios si de o mare modestie. A avut extraordinara dorinta de a ridica nivelul culturii romanilor, in special prin muzica. Le canta oamenilor concerte de vioara de Bach. Cineva i-a spus ca oamenii de conditie modesta nu pricep muzica profunda si ca se osteneste degeaba. Enescu i-a raspuns: „Posibil, dar nu-i nimic. Cine nu-l pricepe pe Bach sa-l ia ca medicament”.

Doru Murgu: “Concertele lui Enescu din Banat, din 1912 si 1914, erau terminate mai toate cu purtari pe brate a Maestrului, ori lista de onoruri preconizate de oras – toate menite sa il cinsteasca pe cel mai mare muzician al pamantului romanesc”.

„Era in martie 1913, cand insusi George Enescu a dirijat Poema Romana la Craiova”. Mirela Marinescu, Craiova

1913, Constantin Bobescu: “Trebuie sa vorbesc despre relatia mea cu George Enescu. Prima data l-am inalnit in 1913 la Craiova (Enescu avea 32 de ani, iar Bobescu 14). Venise pentru un recital si cum este firesc a vizitat si Conservatorul “Cornetti”, clasa de vioara – profesor fratele Jenica (Jean Bobescu), al carui elev eram. Toti elevii i-au cantat, asa ca si eu. Am interpretat un Preludiu de Bach. La sfarsit m-a intrebat daca stiu un andante. Am cantat “Traumerei” de Schumann. Enescu, care era langa pian, s-a asezat usor pe scaun si a inceput sa ma acompanieze. Apoi am petrecut toata ziua alaturi de el, ascultandu-l cum repeta piesele din programul pe care il prezenta in seara respectiva. Atunci am auzit uluitoarea cadenta din “Trilul diavolului” de Tartini. Sunetele viorii sale te purtau in lumea impalpabila a visurilor”.

Gabriel Sarkanyi: „De ani de zile, din timpul inaintea inceperii razboiului, de cand ne-au vizitat cei mai mari artisti, n-am mai ascultat un astfel de violonist ca George Enescu, care, ieri seara, in sala mare a Cazinoului Militar, a adus pe ascultatorii sai, prin arta sa deosebita, pana la extaz… Enescu a fost aici sarbatorit din nou si a fost dus de tineri ci chiar varstnici pe umerii lor, in urale puternice, pana la Grand Hotel. In cel de al doilea concert de azi o sa se repete acest triumf in fata unui si mai numeros public. (…) Concertele Enescu au fost unice, placerea artistica de neuitat”. 1921, Timisoara

Nadejdea” ziar romanesc din Timisoara, 1921: „Ii multumim lui Enescu ca a venit la noi si il rugam sa mai indrepte cat mai adeseori pasii sai spre Banatul romanesc”.

In 1921, George Enescu sustinea, pe 2 mai, un concert la Dorohoi, in folosul Teatrului “Unirea”.

Dr. Serban Milcoveanu: „Imi amintesc cum a fost in 1923, cand George Enescu a venit la Slatina. Elevii de clasele a VII-a si a VIII-a de liceu, mai mari decat noi, dupa concert l-au luat pe Enescu pe brate si l-au dus pe strazi, asa, in aer…

Constantin Bobescu: “M-am revazut cu George Enescu in 1928, la Brasov, cand eu eram directorul “Astra”. Atunci mi-a dat o superba dedicatie pe care o pastrez”.  “Cat am stat la Paris pentru studii am avut cinstea de a canta cu George Enescu. Philippe Gaubert, flautist si dirijor de opera, a realizat premiera mondiala a operei “Oedip” de George Enescu in 1936, la Paris”.

Sir Yehudi Menuhin: „Enescu a exercitat in viata mea o inraurire capitala si nu sunt singurul in acest caz. Colindati lumea, intrebati pe muzicienii care l-au cunoscut, care au cantat cu el. Veti afla exact aceeasi reactie. Enescu a fost influenta determinanta in cazul nostru, si nu numai din punct de vedere muzical”.

Orga Ateneului Roman

1914: “George Enescu depune 30.000 de lei pentru orga Ateneului Roman, dupa care lanseaza un apel public in ziarele “Epoca” si “L’Independence Roumanie” pentru orga ce urma sa fie instalata la Ateneu”. Orga Ateneului Roman, din primii bani donati de Enescu in 1914 si stransi tot la initiativa sa, a fost montata abia in 1939. Orga a fost construita de Oscar Walcker din Ludwigsburg. A fost inaugurata pe 22 aprilie 1939 de catre Dr. Franz Schutz, directorul Conservatorului din Viena, care a intertpretat lucrari de J.S. Bach si G.F. Haendel.

In 1914, George Enescu doneaza primii bani, 30.000 de lei, si lanseaza anuntul in ziare. In perioada 1915 – 1916, George Enescu a dat o serie de concerte pentru a strange banii. In 1915, Enescu a dat 14 concerte in Craiova, Caracal, Turnu Severin, Bacau, Botosani, Iasi, Pitesti, Slatina, Constanta, Ploiesti si Galati, si inca 16 concerte in Targu Jiu, Craiova, Targoviste, Turnu Magurele, Ploiesti, Ramnicu Sarat, Ramnicu Valcea, Braila, Galati, Focsani, Tecuci, Bacau si Iasi. In 1916 au urmat 8 concerte in Focsani, Slatina, Campulung, Husi, Iasi, Bacau, Constanta si Bazargic. Seria de concerte de acest fel au fost intrerupte de izbucnirea razboiului. Au urmat concertele de caritate pentru Crucea Rosie Romana si periplul prin spitale, Enescu cantandu-le soldatilor raniti. In aprilie 1939, Enescu era in turneu in America si nu a putut participa la inaugurare, insa in toamna anului 1939 a sustinut patru recitaluri de sonate in Sala Mare, cu orga, a Ateneului Roman. – Dr. Franz Metz, 2005. Orga Ateneului Roman a fost restaurata complet in 2007, de stranepotul constructorului, Gerhard Walcker-Meyer, de la firma “Walcker” si a costat 500.000 de euro.

AteneulRoman2OrgaR

Filarmonica din Iasi

Dupa o tentativa din 1868, nereusita, in 1918 este fondata la Iasi Societatea Filarmonica “George Enescu”.

19171918: George Enescu a stat la Iasi aproape doi ani, timp in care a condus repetitiile orchestrei din Iasi.

1917, Alexandru Garabet: “George Enescu, fie-i memoria pentru totdeauna sa ramana vesnica, a stat un an si jumatate la Iasi. A avut grija de toti, nu ne-a lasat pe nici unul neindrumat. Lucra pedagogic si totdeauna dadea indrumari extraordinare” – Interviu din 1974 cu Alexandru Garabet, primul concert-maestru al Filarmonicii “Moldova” Iasi, acordat profesorului Mihail Cozmei, muzicolog:

1942: Filarmonica de Stat “Moldova” din Iasi, institutie cu activitate artistica permanenta, a avut concertul inaugural la 9 octombrie 1942, sub bagheta lui George Enescu.

Radu Constantinescu: “In toamna anului 1942 am intrat dara in prima stagiune oficiala a Filarmonicii Moldova, dand in total 40 de concerte in stagiunea 1942 – 1943, primul concert fiind dirijat de Maestrul George Enescu, care in acest scop a venit si a stat la Iasi o saptamana intreaga spre a pregati bunele inceputuri ale orchestrei” – relatarea din 15 martie 1945 a fondatorului si primului director al Filarmonicii “Moldova” Iasi, Radu Constantinescu. “Rapsodia Romana nr. 2 a fost una dintre lucrarile dirijate de insusi George Enescu, in concertul de inaugurare a Filrmonice “Moldova”, programat vineri, 9 octombrie 1942, in sala Teatrului National din Iasi”.

4GeorgeEnescuFilarmonicaIasi1916

FilarmonicaMoldovaIasi

George Enescu, 1943: “La Iasi am avut acum, de curand, marea placere sa asist la Simfonica din Moldova care a cantat Eroica de Beethoven in mod demn. Alcatuirile simfonice pe care le vad ca prind puteri imi fac o deosebita placere. Ar fi de dorit ca in fiecare oras cu buna stare sa se injghebe o orchestra simfonica” – interviu pentru “Dacia”, Timisoara, 3 aprilie 1943

Dragostea

Eu, cand iubesc ceva, se graveaza aici… pentru totdeauna. Vreau sa spun pentru toata viata, aici… In inima”.

George Enescu a iubit foarte mult o femeie. A fost, cum s-ar spune “barbatul unei singure femei” (idealul, desigur) – desi sentimentele nu prea au fost reciproce. A avut, totusi, si alte idile si aventuri. George Enescu a fost un barbat frumos, foarte elegant in tinerete, inalt (1,80) dar si cu o personalitate aparte, manierat.

4GeorgeEnescu1la17ani

A fost iubit si admirat de femei si in Romania si in Franta. Printre artistele de cinema din Franta ale vremii tineretii lui, Enescu facea parte din „topul” celor mai atragatori barbati. Cand aparea in public, capta atentia si interesul tuturor. Si prin prezenta, dar si pentru ca mereu spunea lucruri interesante, glumea, radea. Se purta firesc si degajat si putea discuta cu orcine, in orice domeniu, cu mare lejeritate. Enescu se simtea bine in preajma sau in compania femeilor. Ii placeau femeile si a avut aventurile lui. In copilarie, pe la 13 ani, s-a indragostit de Eva Rolland. A urmat perioada in care multe tinere fete doreau „sa ia lectii de muzica cu tanarul, talentatul si frumosul Enescu”. La 17 ani, Enescu dadea lectii de vioara si pian la Bucuresti si la Paris. Una dintre eleve a fost Ninette (Elena Duca, fiica Olgai Brailoiu, doamna de onoare a Reginei Elisabeta). Cei doi au ramas prieteni toata viata. Scriitoarea Maria Dolores Cosoiu a dorit sa divorteze pentru a se casatori cu Enescu.

Pentru mine a iubi este grav si, mai ales, este definitiv. Stiu din experienta ca cel mai bun, singurul mijloc de a cunoaste pe cineva, este sa-l iubesti”.

Femeia pe care George Enescu a iubit-o insa toata viata a fost Maruca (Maria Rosetti Tescanu – prin casatorie printesa Cantacuzino), doamna de companie favorita a Reginei Elisabeta a Romaniei. S-a indragostit de ea cand nu implinise inca 17 ani, iar Maruca avea aproape 20 si era casatorita deja de un an. George Enescu era in saloanele Hotelului Continental din Bucuresti, unde avea loc receptia oferita in onoarea sa de catre ministrul Spiru Haret, dupa prima auditie in tara a “Poemei Romane”, in prezenta familiei regale, la Ateneul Roman, in 1 martie 1898 – Enescu avea 16 ani si sapte luni. Maruca era deja casatorita cu printul Mihail Cantacuzino. Enescu a fost prezentat Marucai, iar ea l-a felicitat, spunandu-i “copil drag”, moment in care tanarul Enescu s-a gandit ca era o dragoste imposibila. Pana in noaptea de anul nou 1906 – 1907, cand Maruca s-a indragostit de el. Din 1907 pana in 1935 s-au intamplat tot felul de lucruri intime in viata lor, separate sau impreuna, care nu ma privesc – se gasesc multe scrise despre idila, intoarsa pe toate partile. Insa. Cand Maruca avea aproape 57 de ani, s-a automutilat din dragoste pentru alt barbat – si-a turnat acid pe fata sau si-a dat foc, nu conteaza. George Enescu a aflat ce s-a intamplat cand era la Paris. A venit la Bucuresti, a dus-o la spitale si sanatorii, in Bucuresti si la Viena, a ingrijit-o pana cand a pus-o pe picioare, timp de 2 ani; si-a inchiriat un apartament pe Calea Victoriei pentru a fi aproape de ea. Maruca a ramas cu o grimasa permanenta de la incident, fapt pentru care in public purta un voal negru pe fata. George Enescu s-a casatorit religios cu Maruca (printesa Maria Rosetti Tescanu – Cantacuzino) in 1937, in apartamentul Marucai de pe Stirbei Voda, cand el avea 56 de ani iar ea mergea spre 59. Chiar si dupa casatoria legala, Maruca continua sa se prezinte printesa Cantacuzino, nu doamna Enescu.

4GeorgeEnescu2la20ani

Cutremurul si bombardamentul

Maruca Cantacuzino-Enescu: „10 noiembrie 1940. In apartamentul nostru de la etajul V al unui imobil nou in care locuiam temporar, zidurile se balansau precum cabina unei nave in timp de furtuna. O zguduitura puternica ne-a trezit intre orele 3 si 4 dimineata, aruncandu-ne din pat si proiectandu-ne la picioarele lui. Parchetul se dizloca sub noi. Pretudindeni, casele din jurul nostru se prabuseau, ingropand locuitorii sub ele. La Sinaia, vila „Luminis” nu avea nicio fisura, in timp ce in vecinatate toate casele suferisera mari stricaciuni, fiind jeliti mai multi morti. Sinaia fusese totusi mai putin incercata decat Bucurestiul si alte orase de provincie”.

Maruca Cantacuzino-Enescu: „4 aprilie 1944. Ferestrele camerei in care George Enescu compunea faimosul Cvartet in mi bemol major se sparg si tasnesc in mii de cioburi. Usile se smulg din balamale. Pe cerul limpede al primaverii, rostogoliri, salve de artilerie, explozii, „nou seism” provocat de data aceasta de nebunia ucigasa a oamenilor. Casele din jurul nostru se zguduie si apoi se prabusesc peste oameni. Oamenii alergau pe strazi stragand „Rusii!”. Nepotica mea de 4 ani, demna fiica de pilot, spune „Nu, sunt americanii!” – copilul le recunoscuse avioanele. Primul bombardament american a dat nastere la veritabile scene de apocalips la care George Enescu si eu insami asistam de sus, de pe terasa noastra. La 50 de metri de noi, oamenii ardeau pe acoperisurile pe care se refugiasera cand Hotelul Splendid a luat foc. Automobile in flacari, cu soferi morti la volan, pasageri calcinati pe fundul caroseriei, trecatori fugind rataciti, dezorientati. Ritmul exploziilor se accelera cu fiecare minut, zguduind temeliile casei pe care ne hotarasem sa nu o parasim”. Maria Cantacuzino-Enescu, iulie 1953, Fontainebleau, „Amintirile unei printese”. 

fundatia-carol-4-04-44-biblioteca-centrala-universitara

Cutremurul din 10.11.1940 a avut 7,4 grade pe Richter. Faza critica a durat 3 minute, la 3,39 minute noaptea. In Bucuresti au fost inregistrati 300 de morti, majoritatea de la blocul Carlton de 12 etaje din Bd. Bratianu. Dupa prabusire, blocul a luat foc. In Bucuresti, s-au prabusit aproape toate plafoanele salilor de spectacole. S-a prabusit turla Bisericii din Str. Berthelot. Calea Victoriei era blocata de ziduri prabusite. Molozul de la cladirea Uniunii Camerelor de Comert din Str. Sarindar bloca trecerea. Au fost distruse Ambasada Americana, Hotelul Postei, cladirea Ministerului Agriculturii, cladirea Marelui Stat Major de la intrarea in Cismigiu.

Bombardarea Bucurestiului in 1944 a fost unul dintre cele mai tragice evenimente, soldat cu moartea a peste 5.000 de bucuresteni de-a lungul a 17 bombardamente, din 4.04.1944 pana la 7.05.1944. Primul a fost in plina zi, pe 4 aprilie 1944, cu 200 de bombardiere, care au transformat in cateva minute Bucurestiul in ruina. Mii de morti si sute de case distruse. Bilantul celor 17 bombardamente aeriene: au fost ucisi 5.524 de locuitori; au fost raniti 3.373 de locuitori; au ramas fara adapost (sinistrati) 47.974 de locuitori; au fost distruse total 3.456 de case de locuit; au fost distruse partial 3.473 de case de locuit; au fost avariate 401 case de locuit; au luat foc 2.305 de cladiri. Americanii si englezii me-au atacat cu 3.640 de avioane de bombardament, 1.830 de avioane de vanatoare pe timp de zi. Noi ne-am aparat cu 601 avioane de vanatoare romanesti si 709 avioane de vanatoare germane.

AteneulDupaBombardamente1944

Daca iubiti Ateneul, aici gasiti istoria lui in imagini.

Mai multe fotografii si date interesante despre dezastre aici si aici.

Boala si suferinta

Mi s-a intamplat azi. Dadeam o lectie. Am simtit ceva in bratul stang. Am fugit si m-am intins pe pat. Si iata, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atat mai bine, voi spune mai putine prostii” – bilet scris pentru prietenul sau Marcel Mihalovici, chiar in ziua de 14 iulie 1954. Acesta a fost momentul cel mai grav. Insa in decembrie 1936 George Enescu suferise un atac de cord in timpul unui concert la Oradea, cand deja suferea de spondiloza spinala anchilozanta. De altfel, George Enescu suferea de o boala de inima inca de la 18 ani. In 1938 problemele la coloana vertebrala erau vizibile. Pana in 1946, la plecarea din tara, spondiloza il chinuia groaznic si ii deforma corpul, cand mergea pe strada se sprijinea de prieteni. In 1950, in timpul unui concert la Londra, a facut primul accident cerebral vascular, cazand de pe podium. A fost adus la Paris cu avionul, de catre Sir Yehudi Menuhin, care l-a internat in spitale si sanatorii pana cand si-a revenit, cat de cat. Pe 14 iulie 1954 face din nou un accident cerebral vascular, in urma caruia ramane paralizat pe o parte a corpului. A trebuit sa mentionez acest aspect neplacut al vietii sale pentru ca un absolvent de stiinte politice, care se recomanda profesor, l-a acuzat public pe Enescu ca s-a dat cu comunistii, ca noroc cu Maruca care i-a “interzis” sa se intoarca in Romania, ca nu lua parte activ la viata diasporei din Franta, ca nu ajuta diaspora prin manifestatii sau mai stiu eu ce semnaturi sau mitinguri – exact ce ii trebuia lui Enescu sa moara mai repede. Poate ca politologul ar trebui sa se documenteze mai bine. In primul rand despre felul de a fi al lui Enescu, apoi despre ce inseamna atacul de cord si accidentul vascular cerebral, daca se poate sa citeasca cu atentie documentele CNSAS – si dupa aia sa arunce, daca ar mai fi posibil, cu noroi intr-un om care face onoare Romaniei.

5GeorgeEnescuCompozitorParis1953

George Enescu a declarat, marcat de dorul de tara, ca el era, de fapt, un mare singuratic. Mai ales cand se retragea sa lucreze, ore in sir, ca “zidit intr-o tacere interioara”, iar pe scena se simtea “nemiscat si zidit in singuratate”. A fost intrebat in iarna anului 1931, intr-un interviu sustinut in limba germana la Timisoara, despre situatia dificila in care s-a aflat in perioadele in care a concertat in Banat. Enescu a raspuns: “In perioada de dupa primul razboi de-abia anul trecut am fost intaia oara la Budapesta. Te-as ruga sa evitam orice problema nationala, ea nu este demna de noi, e o chestiune urata, care ii priveste pe politicieni”. Lui Enescu nu i-a placut nimic din ce tinea de politica. La urma urmei, nu poti sa ceri chiar totul de la un om.

Exilul

Plecarea (fuga) lui George Enescu din 1946 a fost foarte bine pusa la punct, timp de un an, si tinuta in mare secret – intr-un fel, cred ca Enescu a reusit sa pacaleasca vigilenta regimului. Sir Yehudi Menuhin le-a facilitat intrarea in SUA, facand rost de documente, inclusiv de vize – si organizand un turneu de concerte, Maruca a vandut cateva mobile si obiecte de pret din casa pentru a face rost de bani, iar Enescu a organizat un concert in URSS, pe care l-a efectuat inaintea de fuga in America. Enescu si Maruca au plecat spre SUA pe 10 septembrie 1946, cu vaporul de la Constanta – toata lumea crezand ca pleaca sa sustina un concert mai intai in Franta. In drum spre portul Constanta, pe 10 septembrie 1946, Maestrul a fost insotit de avocatul Romeo Draghici, care a observat ca Enescu era foarte abatut. Maestrul Enescu i-a spus ca este suparat ca ii fusese confiscat tot, ajungand la batranete in saracie: “Cred ca nu ma mai intorc. Ce stii mata, coane Romica, cata suferinta e in mine. Dar voi munci. Voi munci pana in ultima clipa a vietii. Dar totusi voi muri in nevoie… Nu vreau sa primesc vreodata nici un ban, daca nu va fi produsul muncii mele”. Enescu a primit azil politic in America, cu ajutorul lui Yehudi Menuhin. Cand a ajuns in New York, George Enescu a fost intampinat de Parintele Vasile Hategan care slujea la Parohia “Sfantul Dumitru” din 1941. Maestrul Enescu avea 65 de ani, varsta la care ar fi trebuit sa se odihneasca pe pamantul sau, pe care si-l cumparase din munca cinstita, si traiasca din roadele sale. Insa pamantul fusese confiscat, iar Enescu, marcat profund, era nevoit sa munceasca prin straini. Atunci i-a spus Parintelui Hateganu: “Parinte, imi este foarte greu. Am ajuns la mila oricui, plin de datorii. Sunt cersetor in lume”. La New York, George Enescu a muncit, dand lectii de interpretare (Master class) la faimoasa scoala “Mannes Music School” si si-a onorat contractele. Dar nu s-a putut acomoda si dupa trei luni a plecat in Franta. Ajuns la Paris, George Enescu a continuat sa munceasca: a dat concerte, a sustinut colocvii si conferinte, a dat lectii de interpretare. A trait in Franta, dar nu si-a luat niciodata si cetatenia franceza. Statul francez l-a onorat cu premii importante. Dupa 1949, starea de sanatate s-a agravat si a trebuit sa renunte la a da concerte. La Paris a locuit din 1946 pana in 1954, mai mult singur, in micul sau apartament proprietate din Rue de Clichy, nr. 26-28, in care erau doar doua camere mici si o baie, nu exista bucatarie – baia era folosita si pe post de bucatarie. In 1954 nu mai avea puterea de a intretine financiar apartamentul. Atat de mult a suferit Maestrul Enescu din pricina acestei situatii incat le spunea prietenilor: “Viata mea a fost o catastrofa…” 

5GeorgeEnescu7Profesor1947

La insistenta prietenilor s-a mutat in hotelul “Atala” de 4 stele din Paris, intr-un apartament pus la dispozitie gratuit de directorul hotelului (tot un roman, Adamache), inconjurat de prietenii sai muzicieni, cu ingrijire permanenta – dar nu a sotiei. In hotel a trait aproape un an, trist si grav bolnav, pe jumatate paralizat, vegheat in permanenta de o infirmiera / asistenta sociala. Prietenul si avocatul sau, Romeo Draghici, i-a trimis din tara cei 74.000 de lei depusi la CEC, sub forma de drepturi de autor. Ultimele zile de viata i-au fost vegheate si de Regina Elisabeta a Belgiei, care a venit special de la Bruxelles in mai 1955. George Enescu a fost spovedit si impartasit de un Preot ortodox de la Biserica romaneasca din Paris. George Enescu a avut auzul si memoria muzicala perfecte pana in ultimul moment al vietii. In seara de 3 mai 1955, a fost vizitat de violonistul Serge Blanc, care, in soapta, a intrebat, din camera alaturata, daca Maestrul mai este lucid “Est-ce qu’il est encore lucide?” A primit raspunsul chiar de la Enescu, printr-un calambur: “Luci… de Lammermour” (opera lui Donizetti). Dupa cateva ore a murit. George Enescu s-a stins in noaptea de 3 spre 4 mai 1955, fara lumanare.

Se spune ca doar infiermiera era de fata. Sotia sa, Maruca, care nu a dorit sa locuiasca cu Enescu la hotel, asa cum nu a vrut sa locuiasca nici la castelul lui Chateaubriand, “La Valee-aux-Loups”, nu i-a fost alaturi in ultimul moment. Catelusul Mutzerli sigur era cu el. Nu l-a parasit pana in ultima secunda.

6GeorgeEnescuSiMutzerli1955

Pe 7 mai 1955, Maestrul George Enescu a fost dus la Biserica romaneasca din Paris unde i-a fost savarsita slujba religioasa ortodoxa, dupa care a fost ingropat in cimitirul istoric “Pere Lachaise” din Paris.

Povestea aceasta a mea incepe acolo, pe plaiurile Moldovei si se ispraveste aici, in inima Parisului, Pentru a merge din satul in care m-am nascut spre marele oras, unde-mi sfarsesc zilele, am strabatut o cale anevoioasa. A fost lung, desigur, acest drum. Cat de scurt mi s-a parut…

Sir Yehudi Menuhin, la un an de la moartea maestrului, la comemorare, spunea: “Nu, nu este adevarat ca a fost uitat si din cauza asta a murit in saracie. Nu s-a putut face mai mult pentru ca George Enescu era de o demnitate extraordinara. El si-a avut socotelile sale cu Dumnezeu si nu cu oamenii”.

Sir Yehudi Menuhun a incercat sa ii infiinteze lui George Enescu o pensie viagera din momentul in care nu mai putea tine lectii, dar Enescu a refuzat-o. Un prieten chiar a remarcat ca George Enescu nu ceruse niciodata nimic in perioada aceea – cu o singura exceptie: “o lingura de dulceata”. In 1953, vazand ca Maestrul se simte din ce in ce mai rau, Marcel Mihalovici si Yehudi Menuhin au planuit sa il instaleze in Casa (castelul) “La Vallee-aux-Loups Chateaubriand”, cheltuielile fiind asigurate de Menuhin, chiar au instalat un pian acolo. Dar George Enescu i-a refuzat delicat, si pentru ca Maruca nu vroia sa il insoteasca. Apoi a urmat atacul cerebral grav din iulie 1954. L-au convins sa se mute la hotelul de 4 stele, intr-un apartament, unde erau mai multe avantaje, inclusiv servirea meselor si o infiermiera – Maruca nu gatea si nici nu il ingrijea, sustinand ca nu se pricepe. Asa a acceptat Enescu sa se mute la un hotel proaspat renovat, adus la categoria de 4 stele si luat in proprietate de trei romani. Directorul hotelului i-a pus la dispozitie gratuit apartamentul 40 de la etajul 4, cu vedere la strada, inclusiv personal auxiliar (curatenie, ingrijire, servirea mesei). Fara ca maestrul sa afle, directorul hotelului platea consultatiile medicului cardiolog. O infiermiera / asistenta sociala, se pare ca tot romanca, se ocupa de cele necesare, platita, tot fara stirea maestrului, de Regina Elisabeta a Belgiei (Regele Albert al Belgiei, sotul sau, facea parte din familia Regelui Carol I). Marcel Mihalovici si Yehudi Menuhin i-au adus un pian cu coada, la care toti cei care il vizitau cantau. Foarte apropiat prieten si colaborator al maestrului a fost si muzicianul roman George Boskoff, din Iasi (profesor de pian la conservatorul din Bucuresti 1904-1907).

Pamantul si credinta

Prof.univ.dr. Vasile Vasile: „Pentru Enescu, religia nu era doar o zona a teoreticului ci un mod de a trai si de a crea, de a asocia iubirea cu generozitatea si de a realiza mult dorita triada Adevar – Bine – Frumos”.

Sir Yehudi Menuhin: „Enescu a fost o mare personalitate, o fiinta minunata, o persoana de o mare bunatate, devotat si loial, tandru. Era tipul unui cavaler medieval, o persoana de o calitate extraordinara. Un mare om, de onoare, extraordinar patriot, care si-a iubit poporul, si-a iubit tara, a iubit muzica populara”.

George Enescu a lasat un testament in 1945, in care si-a exprimat clar si ferm dorinta de a fi inmormantat crestineste, adaugand cu creionul pe spatele plicului sigilat, lasat avocatului si prietenului sau Romeo Draghici: “Doresc ca inmormantarea mea sa fie cat mai simpla. In schimb, sa se dea cat mai multe pomeni si daruri, George Enescu, 14 iulie 1945”.

Desi a fost nevoit sa paraseasca Romania in 1946, dupa instaurarea comunismului, George Enescu nu a renuntat niciodata la cetatenia romana si intotdeauna se recomanda ca fiind de nationalitate romana, fiu de agricultor. Unii spun ca a plecat din Romania (s-a autoexilat) din cauza originii burgheze a Marucai, de frica sa nu i se intample ei ceva, dar se uita sa se mentioneze ca noua putere de la Bucuresti l-a lasat pe George Enescu fara nimic inca din 1945, ca l-a tratat ca pe “mare mosier” si i-a confiscat tot pamantul, si pe cel cumparat de el, si pe cel mostenire de la strabuni. Enescu a declarat public ca acest lucru l-a suparat. In plus, se stia foarte bine si nu ii era iertata apropierea lui George Enescu de familia regala. Practic, nu avea nicio sansa. Sir Yehudi Menuhin: “Enescu a fost un mare patriot si era devotat familiei regale. Desigur, ei l-au si ajutat. In apartamentul de la Paris tinea un mare si frumos portret al Reginei Maria. Si in vila sa “Luminis” din Sinaia, am intalnit-o pe Regina”. La vila de langa Paris, la Bellevue, avea un tablou cu Regina Elisabeta a Romaniei, daruit chiar de ea, cu dedicatie. Nu s-a mai intors niciodata acasa, fapt pentru care Enescu a suferit ingrozitor. Nici nu este de mirare ca a facut din nou atac cerebral. George Enescu s-a comportat ca orice bun roman, ca omul cu dragoste de tara care era, insa, ca fiecare om, a avut si el o limita a suportabilitatii. La Paris era mereu cuprins de tristete si cadea, ore intregi, intr-o nostalgie bolnavicioasa. Daca ii cititi memoriile, ii ascultati interviurile, veti vedea si il veti auzi pe Enescu repetand obsesiv cuvintele: pamant, pamant romanesc, tara, tara romaneasca, romani, religie, credinta, Dumnezeu, intoarcere pe pamant romanesc cu ajutorul lui Dumnezeu. Prima sa mica lucrare de la 5 ani, inspirata din muzica lautarilor din Cracalia se numea “Pamant Romanesc, opera pentru pian si vioara de George Enescu, compozitor roman, in varsta de cinci ani”. “Mica bucatica bisericeasca” a compus-o cand avea 8 ani. Este cunoscuta ca “Piesa religioasa in Sol major pentru pian”. Enescu considera la batranete ca aceasta lucrare din copilarie a fost elementul sau de legatura cu divinitatea. George Enescu: “O luna de zile pe an trebuie sa vin sa calc pe pamantul tarii mele”; “Singura valoare sigura este pamantul”; “Pamantul si religia au fost divinitatile copilariei mele. Le-am ramas credincios, transferandu-le in muzica”. George Enescu era un om credincios, a crescut in familie cu credinta, el s-a nascut din credinta. Cand ii iei unui om ce ii este mai sfant, pamantul romanesc de sub picioare si ii negi credinta in Dumnezeu, mostenita de la strabunii sai preoti ortodocsi si de la parintii care se rugau pe la manastirile din Moldova sa aiba si ei parte de un copil – cele doua valori supreme care l-au ghidat in arta, la ce sa te astepti? Comunistii nu doar ca il negau pe Dumnezeu, il si interziceau cui mai indraznea sa creada. George Enescu: “Cum cred in muzica pe care am iubit-o, atat cred si in Dumnezeu, care m-a creat. Dupa umila mea parere, trebuie sa fii un adevarat naiv, ca sa declari serios ca Dumnezeu nu exista. Insusi faptul ca e invizibil ne face sa-L adoram”.

Aici venea George Enescu sa se inchine si in aceasta biserica romaneasca i-a fost savarsita slujba de inmormantare in 1955:

5Paris1BisericaRomaneasca

Catedrala Mitropolitana din Paris – Biserica Romana “Sfintii Arhangheli Mihail, Gavriil si Rafail” din Paris – cunoscuta si ca “Biserica exilului” – este proprietate romaneasca. A fost si este acasa, un fel de pamant romanesc pentru romanii care se simteau si se simt departe de tara lor. Inainte de a fi biserica ortodoxa, a servit drept capela studentilor de la Colegiul “Jean de (Dormans) Beauvais” si dateaza din 1380. Capela a avut acelasi architect, Raymond du Temple – cel al palatului Louvre si al catedralei Notre-Dame. In 1882, pe 25 noiembrie, capela a fost cumparata de Regele Romaniei Carol I, urmand sa devina Biserica romaneasca de azi. A costat 300.000 de franci, o suma colosala in epoca. Din 1883 pana in 1891 a fost reamenajata, sub indrumarea preotului Ioan Severin. A fost tarnosita in 1892 de catre Episcopul Ionochentie Ploiesteanu. Biserica romana este situata in Cartierul Latin, str. Jean de Beauvais la nr. 9. Au participat la slujbe si si-au adus aportul, in masura posibilitatilor fiecaruia, George Enescu, Constantin Brancusi (in strana mare, imparateasca, canta “tarcovnicul” Brancusi), Mircea Eliade (si membru al Consiliului parohial) cu sotia sa Cristinel, Elvira Popescu, Razvan Noica (fiul lui Constantin Noica), Eugen Ionescu, sotia sa si fiica Marie-France, Emil Cioran, Henri Coanda, Nicu Steinhardt, Vintila Horia, Marta Bibescu. In biserica s-au savarsit slujbele de inmormantare pentru George Enescu; Constantin Brancusi; Henri Coanda; Mircea Eliade (a cerut sa ii fie adus aici trupul neinsufletit din SUA); Elvira Popescu, in prezenta Presedintelui Giscard d’Estaing; Eugen Ionescu in 1994, in prezenta Regelui Mihai I. Razvan Noica, viitorul ieromonah Rafail Noica, descoperea Ortodoxia la aceasta biserica. Printul Constantin Moruzi s-a casatorit in aceasta biserica. Ca preot slujea si Constantin Virgil Gheorghiu, preot ortodox roman, fiu si nepot de preoti ortodocsi, poet, jurnalist, corespondent de razboi in 1941 (“Ard malurile Nistrului”, 1942), atasat de presa la Legatia Romaniei de la Zagreb, romancier (“Ora 25”, 1949 – ecranizat in 1961 la Hollywood).

5Paris2IcoanaSfințilorArhangheli

Ca pot comunica cu bunul Dumnezeu, cu muzica mea, ma bucura, pentru ca eu sunt un om profund religios, cred. Sunt un simplu si umil credincios, dar dintre cei mai ferventi, toate le fac cu credinta si iubire pentru El”.

George Enescu si Biserica romaneasca ortodoxa din America

Prima biserica romaneasca din SUA a fost fondata in 1904, in Cleveland, Ohio – “St. Mary’s Orthodox Church”. In 1931, George Enescu si-a dat acordul pentru ca “Reuniunea de cantari”/”Societatea de Melodii” – corul bisericii ortodoxe romane din Cleveland, fondat de Preotul Ioan Truta pe 2 noiembrie 1928, sa ii poarte numele, respectiv “Corul George Enescu”. Maestrul Enescu l-a cunoscut pe Parintele Vasile Hategan (care in perioada 1941 – 1955 a slujit la Parohia “Sfantul Dumitru din New York) in 1933, cand isi facea studiile la Bucuresti. Parintele Hategan, devenit preot confesor al Maestrului Enescu de cate ori ajungea in America, era nascut in America in 1915, din parinti romani emigranti originari din Sebes, stabiliti in Ohio, la Youngstown (Ioan si Rafila Hategan). Parintele Hategan si-a facut studiile medii in SUA apoi a plecat in Romania, in 1933, facand studii la Sibiu – liceul “Gheorghe Lazar” si Institutul Teologic “Andrei Saguna”. Si-a dat doctoratul la Facultatea de Teologie din Bucuresti si in parallel a urmat si cursuri de Literatura si Filosofie. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a plecat in Anglia, studiind la SouthWestUniversity – Exeter si la CambridgeUniversity. S-a intors in SUA, studiind in continuare la universitatile Youngstown, Colombia si Case Western. A fost hirotonit preot in 1941. Mai multe despre Parintele Hategan aici si aici. Despre “Corul George Enescu” din SUA aici.

Marea dorinta a lui Enescu era ca in Romania sa se schimbe ceva si sa se intoarca acasa. “Dorinta mea cea mai statornica este de a ma intoarce-n tara si sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa vie si ziua aceasta pe care o doresc si o astept”.

In 1951, autoritatile comuniste l-au invitat sa revina in Romania, cu propunerea de a patrona “Saptamana Muzicii Romanesti”. George Enescu a spus ca se intoarce cu bucurie, dar roaga ca filosoful Dimitrie Gusti, fost ministru al culturii in 1932 si presedinte al Academiei Romane pana in 1946, unul dintre fondatorii Muzeului Satului din Bucuresti in 1936, precum si filosoful Constantin Radulescu-Motru, fost director al Teatrului National Bucuresti in 1918, presedinte al Academiei Romane pana in 1941, sa fie reprimiti in Academia Romana. Rugamintea insa nu a avut roade.

George Enescu era membru al Academiei Romane, din 1933, fiind primul om de muzica din Romania primit in Academia Romana. George Enescu catre membrii Academiei, in 1933: „Muzica, revarsandu-se-n adancimile sufletului, patrunde misterioasa cele mai tacute taine ale simtirii. Astazi, pentru intaia data, Academia Romana, acest sanctuar al cuvantului, isi deschide portile spre a primi muzica sub cupola sa. Este o zi de dulce bucurie, cand in templul cugetarii si-al intelepciunii, solemn paseste Euterpe, muza mandra si binefacatoare”. Gheorghe Titeica catre George Enescu, in 1933: „Dumneata esti o pilda de urmat si o dovada ca un mare artist poate fi, in acelasi timp, si un mare caracter. Dumneata esti in strainatate un stralucit reprezentant al neamului romanesc, iar actiunea dumitale de misionar pentru cunoasterea si intelegerea tarii este sigura si durabila”.

Politica nu are ce cauta in cultura

Tot ce s-a spus, scris, evocat in Romania despre George Enescu, din 1946 pana in 1989, a fost in mare parte contrafacut si “ales” cu grija, pentru ca exilul lui George Enescu a fost una dintre cele mai mari palme date autoritatilor comuniste. Fuga lui Enescu din tara a fost pata de pe obrazul autoritatilor comuniste si a fost considerat un subiect tabu, despre care nu trebuia sa se discute prea mult. Pentru ca Enescu era un mare nume in lume, comunistii incercau din rasputeri ca toata lumea sa creada ce Enescu era adept al noii politici si puteri instalate in Romania.

Petru Romosan: “Exista un document exceptional, o scrisoare din 1949, in care marele muzician Enescu isi exprima clar pozitia fata de noul regim comunist de la Bucuresti si abdicarea Regelui. Scrisoarea era adresata ca raspuns, compozitorului si pianistului Mihail Andricu, trimisa de George Enescu din New York, la 25 ianuarie 1949, la 3 ani dupa plecarea sa din Romania”. George Enescu: “Este nedrept sa fie date afara din Academia Romana valori nationale, mai ales in domeniul stiintific, artistic si intelectual, sub pretext ca au alte opinii politice. Politica n-are ce cauta in sferele inalte ale culturii, care trebuie sa fie sfanta, ceva de care nu trebuie sa te atingi (…) Eu nu am nimic de-a face cu o Academie politica. Am acceptat totul, cu conditia sa fie de ordin exclusiv artistic, si strig in gura mare ca nu inteleg sa fiu amestecat in nimic din ceea ce e de ordin politic. Nu exista cale de mijloc. Vreau sa vad pana unde merge respectul neconditionat pentru munca pur si simplu. Eu sunt un muncitor si atat”.

Scrisoarea-de-independenta-fata-de-regimul-comunist-a-lui-George-Enescu-Compania-Ziaristi-Online

Mai multe (si scrisoarea in franceza) pe Ziaristi Online – aici.

Cand Enescu s-a referit la “Am acceptat totul, cu conditia sa fie de ordin exclusiv artistic” se referea si la aducerea in tara in 1946 a lui Yehudi Menuhin. In filmuletul care urmeaza, Lordul Menuhin chiar ne atentioneaza asupra faptului ca regimul comunist s-a folosit de renumele lui Enescu, mai alesc dupa ce a murit. Lord Menuhin: “Enescu a fost impotriva regimului communist”. Filmul se numeste Enescu in inima mea si este un documentar exceptional, in 3 parti, realizat de Florica Gheorghescu si TVR. In partea I prezentata mai jos (7 minute), Enescu in my heart – interviul (tradus in romana) cu Sir Yehudi Menuhin este realizat in Duminica Floriilor 1993, la resedinta Lordului Menuhin din Chaster Square 65, Londra. Sunt prezentate imagini senzationale cu Enescu in 1942, 1945 si 1946; George Enescu cantand “Doina”, la Paris, in 1951 (doar vocea si pianul) si o scurta imagine:

Mai multe despre filmul documentar Enescu in inima mea si de unde il puteti cumpara puteti citi aici.

George Enescu la Dorohoi. Sau cum sa pici nevinovat in troaca politicii.

Pe 9 noiembrie 1931, Victor Dimitriu, presedintele Primariei din Dorohoi si administratia locala hotarau “in semn de adanca pretuire, in unanimitate, prin aclamatiuni si aplauze” sa proclame pe George Enescu “Cetatean de Onoare al comunei urbane Dorohoi” si in acelasi timp “ordona inscrierea sa in listele de alegatori ai comunei Dorohoi, in semn al celei mai inalte admiratiuni si ca supreme si totusi modest omagiu ce-I putem aduce”. Din acest act rezulta ca George Enescu nu avea resedinta oficiala in Dorohoi si nu avea dreptul de a alege sau de a fi ales in acest oras, pana in 1931. De aici pana la propunerea si alegerea lui George Enescu ca reprezentant al Dorohoiului in Adunarea Deputatilor nu a mai fost decat un pas.

Comunistii s-au folosit de reputatia Maestrului Enescu in Dorohoi si de respectul pe care locuitorii Dorohoiului i-l purtau si asa l-au propus pe liste. In lipsa. Locuitorii Dorohoiului stiau foarte bine ca George Enescu nu facea parte din niciun partid, ei l-au ales pentru ca il iubeau. George Enescu era plecat in SUA in noiembrie 1946, cand au avut loc alegerile. La 1 decembrie cand a fost ales, Enescu era tot in SUA. La sfarsitul lui decembrie 1946 Enescu se stabilea definitiv la Paris, ori comunistii l-au lasat pe Enescu ca reprezentant al judetului Dorohoi in Adunarea Deputatilor pana in 24 decembrie 1948, desi el era in exil la Paris. George Enescu era doar un nume pe o lista, nu un participant la viata politica, nu un adept. Un nume important al Romaniei, de care comunistii s-au folosit pentru “a dovedi intregii lumi marele atasament al marilor personalitati romanesti fata de noua oranduire”.

Alte informatii despre Enescu in Dorohoi in cartea “George Enescu – Meleagurile natale si ale copilariei”, 2009, Ionel Bejenaru – aici.

Petre Constantinescu-Iasi, devenit ministrul informatiilor in 1946, l-a pus pe liste pe George Enescu. In Marturii – Procesul Comunismului, apare capitolul “1-18 noiembrie 1946. BPD, Campania electorala, faza finala. Pe 13 noiembrie 1946, Scanteia publica, cu fotografii, numele si date despre 15 candidati ai BPD. Separat, C. Chirita si Alex. Balaci prezinta “4 fruntasi ai culturii romanesti”, candidati ai BPD: Sadoveanu la Bucuresti, Enescu la Dorohoi, G. Calinescu la Botosani si Gala Galaction la Valcea”. Mai multe aici.

Securitatea

Din volumul “George Enescu, un exil supravegheat”, aparut in 2011 sub sigla Editurii Casa Radio, al muzicianului Ladislau Csendes, fost presedinte CNSAS, conferentiar la Universitatea de Muzica din Bucuresti, aflam ca Enescu era dorit in Romania doar pentru ridicarea in slavi a comunismului si ca Enescu a avut dosar de urmarire la securitate, fiind gasite 50 de documente in acest sens. Volumul este insotit de un CD cu lucrari compuse de George Enescu in exil, precum Poemul simfonic Vox Maris, Uvertura de concert op. 32 in caracter popular romanesc, Simfonia de camera op. 33 si Cvartetul nr. 2, op. 22. Din pacate, volumul nu cuprinde toate datele importante din documentele securitatii comuniste, care sa il disculpe pe Enescu.

Ladislau Csendes: “Si daca ne imaginam un Enescu apreciat de autoritatile comuniste, pentru valoarea lui de simbol cultural, pentru calitatea lui extraordina de muzician, atunci ne inselam. In arhivele CNSAS s-au descoperit peste 50 de documente – dosare, scrisori, acte, informari – care ne arata ca Enescu nu era apreciat decat pentru faptul ca o eventuala reintoarcere a lui in Romania ar fi ridicat prestigiul regimului comunist de la Bucuresti. Si sa nu credeti ca nu i-au promis, cum se spune in popor “marea cu sarea” pentru a reveni: de la recunoastere, la venituri si o eventuala recuperare a unei parti din averea care ii fusese confiscate in Romania”.

In timpul in care Petru Groza il invita obsesiv pe George Enescu sa se intoarca in Romania pentru a sustine concerte, promitandu-i cele amintite, nu doar in 1951 ci si in 1952, adolescenta de 16 ani, eleva Maria Ioana (Oana) Cantacuzino, fiica aviatorului Bazu Cantacuzino, nepoata Marucai Cantacuzino-Enescu si nepoata prin alianta a lui George Enescu, legatara sa testamentara pentru drepturile de autor, cunoscuta astazi cu pseudonimul literar Oana Orlea, era inchisa in inchisorile comuniste din 1952, pentru 4 ani, din care a “executat” 2 ani, la Vacaresti, Jilava, Targsor, Mislea, Malmaison si lagarul de munca din Pipera. George Enescu i-a transmis lui Petru Groza ca nu poate veni in Romania daca nu o elibereaza pe Oana, lucru care nu s-a intamplat. Din momentul in care, in 1953, George Enescu devenea foarte bolnav, aproape paralizat, pierzandu-si astfel capacitatea de munca si forta artistica, nu a mai reprezentat “importanta majora” pentru regimul comunist, considerand ca venirea in Romania a lui Enescu in aceasta stare nu mai avea impactul scontat si asa l-au lasat in pace.

Ladislau Csendes: “Imaginati-va un Enescu prins intr-o astfel de situatie, in plus cu o sotie care nu se putea obisnui sa traiasca in saracie. Cu toate acestea, Enescu era preocupat de muzica. O persoana cu coloana vertebrala, asa cum putini cred ca mai reusesc sa fie astazi”.

Dupa care au lansat zvonul ca Enescu a trait si a murit in mizerie la Paris, lucru total fals. A fost sarac, a fost nevoit sa vanda vila din Bellevue de langa Paris (probabil si apartamentul), dar nu a murit in mizerie. Un alt document descoperit la CNSAS arata aspectele legate de faptul ca diaspora romana din Paris nu era in relatii prea bune cu Enescu, pe motiv ca era “posesor” al unui pasaport oficial pe care scria “RPR”. Fals: pasaportul lui Enescu era cel vechi, cu stema regala, acelasi pe care l-a folosit si in momentul turneului din URSS si in SUA si intrarea in Franta – Yehudi Menuhin ii obtinuse lui Enescu viza si azilul politic in SUA, in mare secret, intre 1945 – 1946. Diaspora ii mai reprosa lui Enescu ca nu se implicase “pe fata” (public) in activitatile impotriva regimului de la Bucuresti – dar cred ca am lamurit aspectul: George Enescu era un om bolnav, singuratic prin firea sa, un om preocupat toata viata lui doar de muzica, nu il interesa nimic ce tinea de politica. Din pacate, documentele mai arata ca mai toate persoanele din anturajul lui Enescu de la Paris, cu exceptia Marucai, fusesera momite de securitate sa dea informatii (fara angajament) sau, si mai rau, erau chiar informatori ai securitatii. Iar altele ii stateau in preajma pentru a obtine anumite profituri, de ordin muzical. Aceste persoane au lansat zvonuri false despre George Enescu si pasaport etc. Un motiv in plus de inteles pentru singuratatea lui Enescu, nu mai stia in cine poate avea incredere. Si diaspora (exilatii) din Paris erau dezbinata, unii erau pro partidul comunist din Franta, altii, cei mai multi, erau impotriva comunismului. Pana si biserica romaneasca din Paris a cunoscut aceasta dezbinare.

Dovezi

Exista documente, care au fost facute public de CNSAS in 2011 la Londra, de catre Ioana Voicu Arnautoiu, despre urmarirea lui Enescu la Paris de catre securitate, prin trei agenti: Lucia, Bediteanu si Ionescu, care ii raportau direct lui Alexandru Draghici la Bucuresti. Sunt documente care atesta ca agentul de securitate Bediteanu i-a falsificat semnatura lui Enescu. Sunt marturii ca securitatea a aflat imediat de decesul lui Enescu si ca a vrut sa ii aduca trupul neinsufletit in tara, ca “bun national, apartinand Romaniei”.

Urmarirea lui Enescu la Paris de catre securitate este confirmata si de Europa Libera prin arhiva sa, in “Dosarul George Enescu” de dupa moartea sa, din 1955 pana in 1956, care clarifica si problema pasaportului lui Enescu, pe care nu scria “RPR” ci era unul pe care era stema regala a Romaniei, la care Enescu nu a vrut sa renunte. I-a fost retras fortat de catre Legatia de la Paris, in 1949. Europa Libera confirma prezenta lui Bediteanu si a Luciei pe langa Maestrul Enescu. Din dosar fac parte rapoarte intocmite pe baza informatiilor “tanarului student Chiriac” care vorbea despre o alta faza a luptei dintre diaspora de la Paris si PCR-ul din Romania pentru memoria lui George Enescu: PCR sustinea ca Enescu era unul de-al Romaniei comuniste, exilatii sustineau ca Enescu a fost un anti-comunist convins. In arhivele securitatii se gaseste si dovada luptei autoritatilor comuniste, atat din Romania cat si din Franta, de a-l aduce pe Enescu, viu sau mort, inapoi in Romania.

Comunistii au lansat ideea ca Enescu era pro-comunist pentru ca a pastrat pasaportul “democratiei populare” – “RPR” pana in momentul mortii, iar diaspora din Paris a “muscat” minciuna. Adevarul, conform Europa Libera, este urmatorul: in 1949, Legatia comunista de la Paris i-a retras lui George Enescu vechiul pasaport, cel cu stema regala si i-a spus ca ii elibereaza altul, unul nou, cel popular/comunist. Enescu l-a REFUZAT pe cel comunist, astfel pierzand dreptul de a putea calatori peste hotare, oriunde. Practic, din 1949, Enescu nu mai putea calatori, asa ca i-a cerut unuia dintre cei mai apropiati prieteni, o femeie, “Domnisoarei Lucia Manescu” – care a stat langa Enescu pana si-a dat sfarsitul (era agenta de securitate comunista, sau nu?) – sa-i obtina documente de calatorie franceze, “titre de voyage”. Dra. Lucia Manescu a declarat reporterului Europa Libera ca “George Enescu a primit documentul de calatorie francez de la Prefectura de Politie din Paris, pe care l-a pastrat pana la moarte”. Deci George Enescu avea un document de calatorie francez.

Unul dintre agentii romani de securitate comunista, “detasati” pe langa Enescu pentru a-l convinge sa se intoarca in Romania a fost Corneliu Bediteanu. Acesta a ajutat si la incercarea, nereusita, de a repatria cu forta trupul neinsufletit al lui George Enescu, de la Paris la Bucuresti. Corneliu Bediteanu a fost expulzat din Franta pe 5 mai 1955 (lucra in cadrul serviciului de securitate externa), dupa tentativa de rapire, imediat dupa deces, a trupului compozitorului din Hotelul Atala in noaptea de 4 mai 1955. Si cine putea sa il anunte pe Bediteanu imediat dupa deces, daca nu chiar Lucia Manescu? Sau un alt agent aflat in preajma sau in personalul hotelului, probabil acel “Ionescu” pe care nu il mai regasim in niciun document. Insa despre Lucia se spune ca a stat langa Maestrul Enescu pana cand a murit, iar numele ei este mentionat in arhivele securitatii. Bediteanu se plangea ulterior, fiind la Berna, ca a fost expulzat din Franta din cauza prostiei celor de la Legatia Romaniei la Paris: “Ei m-au bagat la apa prin prostia lor; ei trebuiau sa ceara Ministerului de Interne o dezlegare ca sa ma duc la ei de cateva ori, ca reprezentant pentru interesele Maestrului, si astfel francezii nu ar fi avut nimic de obiectat”. La Bucuresti, comunistii ii “infierau” de zor pe cei care “l-au amarat pe Enescu pana in ultimele clipe, strainii haini si clica de fugari”. Adica pe cei care l-au ajutat pe George Enescu, prietenii sai cei mai buni, precum Yehudi Menuhin, care a facut tot ce i-a stat in putinta pentru George Enescu. “Infierati cu manie proletara” mai erau muzicologul Antoine Golea, elevul lui Enescu si Bernard Gavoty, prietenul Maestrului. In iunie 1956, acestia il elogiau pe George Enescu la “Ecole Normale de Musique” din Paris, la care au asezat un bust din bronz al compozitorului George Enescu – comandat si platit de ei, autor fiind sculptorul francez Jules Rey – la un an de la disparitie. Aici.

Cam ce se intampla in Romania in perioada in care George Enescu era la Paris si spera sa se intoarca in tara?

Nepotul sau, pictorul George Tomaziu, era arestat, in 1950. Fiul avocatului Gheorghe Tomaziu si al Lucretiei Enescu Tomaziu, verisoara primara cu Maestrul Enescu, George Tomaziu era arestat in martie 1950, acuzat de spionaj in favoarea britanicilor si condamnat pentru “crima de inalta tradare” la 15 ani de munca silnica, de catre Tribunalul Militar Bucuresti. George Tomaziu a transmis la Londra, dupa razboi, in timpul comunizarii fortate a Romaniei, informatii despre samavolniciile comise de fortele de ocupatie sovietice, precum deportarea sasilor si svabilor. In momentul arestarii i-a fost confiscata bogata corespondenta purtata cu George Enescu de-a lungul anilor. George Tomaziu a fost gratiat in 1963 si a fugit la Paris. Mai multe aici.

Comunistii desfintau ordinele calugaresti, spitalicesti si de invatamant in 1949. Nationalizau toate bunurile Congregatiei Saint Vincent de Paul, iar in 1952 il arestau pe Preotul Vladimir Ghika. Regele Mihai I se oferise sa ii dea o mana de ajutor pentru a pleca din tara, inca de la terminarea razboiului, insa a refuzat “Daca Dumnezeu ma vrea aici, aici raman”. Monseniorului Ghika i-a fost interzis de comunisti sa mai oficieze, insa a continuat si astfel arestat in 1952, pe 18 noiembrie, sub acuzatia de “inalta tradare”. A fost inchis la Uranus si snopit in bataie, trecut prin socuri electrice. Dupa process a fost inchis la Jilava si batut cumplit, murind pe 16 mai 1954.

In 1952, sotia compozitorului Mihail Jora, Lily (Elena Jora), era arestata si condamnata la 4 ani de inchisoare, cu “vina” de a fi fost sora lui Grigore Gafencu. Trebuie mentionat ca Mihail Jora era ruda (var primar) cu Maruca Cantacuzino-Enescu si se considera var si cu Enescu – pentru ca George Enescu a mai avut o incercare de a indupleca autoritatile comuniste, rugand ministerul de interne roman ca Elena Jora sa fie eliberata din inchisoare, in 1952. Tot fara succes. Vazand ce i s-a intamplat compozitorului Mihail Jora, considerat ca un mare muzician al Romaniei, al doilea dupa George Enescu, ma intreb ce puteau pati Enescu si Maruca, daca ar fi ramas in Romania. La 31 decembrie 1947, Mihail Jora depunea juramantul de loialitate al corpului profesoral al Conservatorului din Bucuresti fata de R.P. Romana si cerea sa se tina un moment de reculegere pentru abdicarea Regelui Mihai I din 30 decembrie 1947. Gest in urma caruia Jora a fost destituit din functie, devenind tinta atacurilor publice, prin intermediul presei: “Jora a tinut sa-si manifeste solidaritatea cu monarhia jefuitoare a Hohenzollernilor! Jora, fostul mosier deposedat de reforma agrara!

Prin Rezolutia in problemele muzicii din 10 februarie 1948 a CC al PC al URSS, se cerea a se face din creatia muzicala romaneasca unealta propagandei comuniste, iar Mihail Jora s-a opus. Mihail Jora nu a fost de accord in 1946 ca George Enescu sa fie destituit din functia de presedinte al Societatii Compozitorilor Romani, astfel Enescu ramanand in functie timp de 3 ani, pana in 1949, chiar daca plecase din tara in 1946. Mihail Jora s-a opus autoritatilor comuniste atunci cand se incerca marginalizarea unor compozitori romani, fiind considerati ca “dubiosi”: Constantin Silvestri, Theodor Rogalski, Theodor Grigoriu, Emil Montia, Martian Negru – iar pe altii sa ii dea afara din Societatea Compozitorilor Romania: Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Constantin Brailoiu, Ion Nonna Otescu – toti fiind compozitorii pe care George Enescu ii incurajase prin concursuri, burse si premii de specializare in strainatate. Mihail Jora a mai fost “vinovat” si pentru ca avea o origine “nesanatoasa”, ca descendent dintr-o veche familie de boieri moldoveni si casatorit cu Elena (Lily Gafencu – Jora), sora fostului ministru de externe din 1939, Grigore Gafencu, judecat ca tradator in 1947.

Astfel a intrat Mihail Jora “in atentia” sporita a securitatii si in 1950 se procopseste cu o frumusete de dosar informativ. In 1949, Mihail Jora este destituit din functiile de director si profesor al Conservatorului, exclus din Societatea Compozitorilor, iar in 1952 ii aresteaza si condamna sotia la patru ani de puscarie. In 1949 se desfinta vechea Societate a Compozitorilor si se infiinta noua Uniune a Compozitorilor, care ii excludea pe George Enescu, Mihail Jora, Dinu Lipatti, Constantin Brailoiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan, Tiberiu Brediceanu. Mihail Jora a reusit abia prin 1956 sa primeasca un post de profesor si apoi sa ajunga la Paris, la comemorarea lui George Enescu, fiind filat de securitate in continuare. Mai multe in articolul excelent “Mihail Jora sub lupa securitatii”, semnat Ioana Voicu Arnautoiu din Revista 22 – aici.

George Enescu a purtat corespondenta cu Mihail Jora pana in 1950, astfel stiind ce se intampla in tara. Si-a dat seama ca nu doar ca nu se schimbase nimic in bine in Romania, ci din contra, era si mai rau.

George Enescu a fost unul dintre initiatorii infiintari Societatii Compozitorilor Romani in 1920 si primul sau presedinte. Noua uniune, cea care s-a infiintat si l-a exclus pe Enescu in 1949, Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, si-a asezat sediul in Palatul Cantacuzino – Muzeul George Enescu.

Stramutarea

Victor Eskenasy, Europa Libera: “Pe 8 iulie 1955, corpul lui George Enescu a fost scos din cavoul provizoriu si depus intr-un cavou obtinut pe veci de la familia Branly” – conform unui raport transmis autoritatilor americane. “Acest transfer a fost efectuat in cel mai mare secret iar la deshumare nu au luat parte decat Preotul Virgil Parvanescu, dra. Lucia Manescu, dna. Bediteanu, un inspector de politie si un magistrat. Cavoul a fost complet inchis iar piatra cimentata. Locul a fost obtinut pe veci dar nu se stie daca el nu va fi deshumat daca doamna Enescu se hotaraste sa plece in Romania. Nicio inscriptie si nicio data nu indica ca acolo a fost inmormantat cel ce a fost George Enescu. Pe mormant se afla o cruce de flori albe si mauve, iar la capatai cateva muscate inflorite”. Reporterii Europa Libera au fost de mai multe ori la cimitirul istoric din Paris pentru a afla date care sa confirme cele de mai sus, insa administratia a mentionat ca are dispozitii precise de la Prefectura de Politie sa nu dea nici un fel de informatie cu privire la “George Enescu si transferarea sa”.

Este si asta o confirmare, oricum. Ce ciudat… Trebuie sa fi fost foarte mare secret totul, fara prezenta sotiei, Maruca, si a prietenilor adevarati ai lui Enescu, in schimb cu prezenta domnisoarei Lucia si a doamnei Bediteanu, sotia agentului comunist al legatiei comuniste de la Paris expulzat din Franta pe 5 mai 1955 pentru tentative de rapire, Corneliu Bediteanu. Preotul, parintele Virgil Parvanescu, din Radovan, Dolj, fusese ajutor de comandant legionar, condamnat la moarte in contumacie; ajutat de parintele Dumitru Balasa a reusit sa fuga din tara; a ajuns mai intai in Franta, apoi in SUA. In 1952 slujea ca preot la Biserica Romaneasca din Paris. Preotul Virgil Parvanescu fusese caterisit in Romania (adica pierduse dreptul de a invata, sfintii si pastorii, cea mai grea pedeapsa) in de doi dintre mitropolitii Olteniei. Se refugiase din tara, invocand motivatia: “dupa ocuparea ei de armata sovietica rusa”. A slujit la Paris vreo sase ani, pana cand a fost deportat de politia franceza cu sentinta judecatoreasca civila si bisericeasca” – probabil in 1958, cand a plecat in SUA. Ceva nu a fost in regula atunci, pentru ca si in sanul bisericii de la Paris au fost niste probleme, iar protagonist a fost si preotul Parvanescu: “In februarie 1952, se constituia un nou comitet de gestiune si instalarea noilor preoti Virgil Parvanescu si Radu Gratian. In timp ce primul a adus deservicii, al doilea a incercat restabilirea linistii”. Altii sunt de parere ca preotul Virgil Parvanescu fusese promovat de grupul lui Grigore Gafencu. Dar de ce a fost deportat chiar de catre autoritatile franceze?

Si totusi. Am incercat sa pun cateva informatii cap la cap despre “enigmaticul” Corneliu Bediteanu. Nu era enigmatic. Era doar de joasa speta, un informator si un tradator. Si nu fusese prieten al Maestrului Enescu, ci al familiei Cantacuzino.

In perioada 1940 – 1955, juristul Corneliu Bediteanu a fost secretarul particular al lui George Enescu, dar si bun prieten cu Dinu Lipatti. Juristul Corneliu Bediteanu, impreuna cu sotia, a plecat definitiv din Romania, cu vaporul Ardealul din Constanta, odata cu George Enescu si Maruca in 1946 – conform muzicologului Viorel Cosma, in Revista Muzica Nr.3 din 2010. Din corespondenta lui Dinu (Constantin) Lipatti cu familia Bediteanu este dezvaluita o prietenie mult mai adanca. Dinu Lipatti ii scrie lui Corneliu Bediteanu – uneori apare si Bedieteanu. Mai in gluma, mai in serios: “Caprarul Constantin” catre “Maiorul Bediteanu”. Aici.

In 1943, ii regasim numele mentionat in Monitorul Oficial al Regatului Romaniei Nr. 149 din 30 iunie 1943, Partea II, pag. 4488: Corneliu Bediteanu, Secretar. Adunarea actionarilor din 14 iunie 1943, Societatea anonoma romana pentru industria chimica Popesti-Leordeni-Ilfov Romochim. In consiliul societatii intrau Ion G. Cantacuzino si Karl Amlinger. Presedinte al CA era ales Ion G. Cantacuzino. Pentru conformitate semna secretarul Corneliu Bediteanu, vizat Camera de Comert, 25 iunie 1943, nr. 14.034. Aici.

In 1945, ii regasim numele mentionat in Monitorul Oficial al Regatului Romaniei Partea II, Nr. 096 din 26 aprilie 1945, pag. 2576: Convocarea A.R.P.A. (Asociatia Romana pentru Propaganda Aviatiei), cu sediul in Bucuresti, Calea Victoriei 68-69. Convocarea se facea in 26 aprilie 1945, pentru intrunirea din 20 mai 1945. La punctul 11: Alegerea a 3 noi cenzori, in locul domnilor Sever Tiganeseanu, Corneliu Bediteanu si Jean Ionescu, ale caror mandate expirau. Aici.

In 1952, numele Bediteanu apare in corespondenta cu tortionarul criminal Alexandru Draghici. In articolul “Istoria unor turnatorii” din 2008, Iulia Popovici reia dosarul de ancheta din 1950 – 1952 al elevei de 16 ani, Maria Ioana (Oana/Marioana/Oana Orlea) Cantacuzino, nepoata Marucai si nepoata prin alianta a lui George Enescu, care in 1952 era arestata si inchisa pentru 4 ani. Patratul rosu (Rombul rosu). Oana fusese turnata de colegul ei de scoala Cornel Todea. George Enescu il anuntase pe Petru Groza ca nu poate veni sa sustina concerte in Romania daca nu o elibereaza pe Oana. Se pare ca Alexandru Dragici a intrat pe fir si i-a conditionat Maestrului Enescu intoarcerea in tara pentru ca Oana sa fie eliberata. Nu s-a intamplat nici una, nici alta. Iar Iulia Popovici gaseste in acest dosar numele Bediteanu (Constantin in loc de Corneliu): “Pe de alta parte, in acelasi dosar am puti citi o scrisoare, adresata de un domn Constantin Bediteanu ministrului de interne Alexandru Draghici, caruia ii vorbeste cu “dumneata”, in care povesteste despre un pachet cu medicamente si “bunatati” trimise de Maruca pentru Draghici, unui oarecare Dionisie Ionescu si despre bunuri personale ale lui George Enescu, expediate in Romania pentru muzeul pe care dorea sa-l fondeze Ministrul Internelor”. Este posibil ca pachetul cu medicamente sa fi fost si pentru avocatul Romeo Draghici. Aici.

In 1955, regasim de doua ori numele Bediteanu in calitate de avocat la Paris al Marucai Cantacuzino-Enescu, intr-un articol din 2009 “Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei 141, obiectivul unor diversiuni politice ridicole”, din Revista Cultura, semnat Pavel Tugui (fost sef al Sectiei Stiinta si Cultura al CC al PMR 1955-1960). Articolul face referire la polemica din presa anului 2006, cu privire la Palatul Cantacuzino si actul de donatie al Marucai Cantacuzino-Enescu din 1967, autentificat in Elvetia. Nu intru in amanunte, redau doar un fragment care corespunde anului 1955: „Ministrul Culturii, dupa o consultare cu avocatul familiei Enescu, Romeo Draghici si alte persoane implicate, a trimis la Paris pe Mihai Alexandru (adjunct al ministrului culturii) care a adus de la Paris aprobarea scrisa a d-nei Maruca Cantacuzino-Enescu, autentificata la un notar din Paris de avocatul Bediteanu”. Acest lucru nu putea sa se intample in 1956 asa cum sustine Pavel Tugui, pentru ca Maruca a fugit in Elvetia in iunie 1955, cum veti vedea mai jos. Muzeul a fost infiintat ulterior, cu HCM 1075 din 1956 si director a fost numit Romeo Draghici, ca avocat reprezentant al Marucai in Romania. Aici.

In 1955, ii regasim numele printre cei trei agenti de securitate comunistiLucia, Bediteanu si Ionescu care ii raportau direct lui Alexandru Draghici la Bucuresti – in documentele CNSAS, care atestau si ca agentul de securitate Bediteanu i-a falsificat semnatura lui Enescu – prezentate la 27 iunie 2011, la Londra, de violonista Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu, ea insasi victima a comunismului, in conferinta “Enescu in exil. Curtat si urmarit de autoritatile comuniste”. Documentele si studiul au fost incluse in cartea sa “Muzicieni romani. Biografii ascunse in arhive”. Vol.1, Editura Ars Docenti. Aici.

In 1955 – 1956, ii regasim numele in articolele lui Victor Eskenasy din 2013, citand din documentele arhiva apartinand Radio Europa Libera care confirmau prezenta agentilor Bediteanu si Lucia pe langa Maestrul Enescu. Am pomenit si despre tentativa de rapire a trupului neinsufletit de catre Bediteanu. In continuare: “La 14 mai 1955 (la o saptamana de la inmormantare) reporterul Radio Europa Libera s-a intalnit cu Maruca in holul Hotelului Atala (…) El i-a spus ca Europa Libera ar vrea sa cumpere vioara Guarnerius si o parte din manuscrise (…) Maruca, putin jenata, a raspuns ca manuscrisele si vioara se afla la “loc sigur”, la niste prieteni. A evitat sa discute mai multe, motivand ca e prea lovita de moartea sotului (…) Corneliu Bediteanu, agentul comunist roman, fusese expulzat din Franta chiar din camera Maestrului din hotel Atala, pe 5 mai 1955, moment in care in camera intrase Regina Elisabeta a Belgiei si cand doua oficialitati de la Ministerul de Interne francez au venit sa-l scoata pe Bediteanu. Intr-un document (datat 27 mai 1955) se mentionau imprejurarile in care Corneliu Bediteanu, imediat dupa moartea Maestrului, incerca sa incarce, in doua valize, vioara Guarnerius si o serie intreaga de partituri si manuscrise din camera Maestrului din hotelul Atala in noaptea de 4 mai 1955 (…) La 12 iunie 1955, duminica, Maruca nu a luat parte la parastasul Maestrului organizat de Biserica romaneasca din Paris (de 40 de zile). Ea a declarat domnisoarei Lucia Manescu ca nu vrea sa mai intre in Biserica romanesca din Paris, deoarece acolo se face numai politica (…) La 14 iunie 1955, reporterii Europa Libera din Paris citau dintr-o nota pentru serviciile americane ca marti, 14 iunie 1955, la orele 17, Maruca insotita de doamna si domnul Corneliu Bediteanu au parasit Parisul cu destinatia Elvetia, unde s-au instalat in localitatea Rheinfelden, hotel Salinen Park (…) Intre timp Maruca a lichidat toate lucrurile ce le avea Maestrul la hotel precum si la locuinta din Rue Clichy 26-28. Nimeni nu a stiut de plecarea Marucai in Elvetia si toti banuiau o intoarcere a ei in Romania, impreuna cu ramasitele pamantesti ale Maestrului. Pe 8 iulie 1955, a avut loc acea ciudata reinhumare, considerate ca “strict secreta”, cand trupul lui George Enescu a fost scos din cavoul provizoriu si depus intr-un cavou obtinut pe veci de la familia Branly “iar la deshumare nu au luat parte decat Preotul Virgil Parvanescu, dra. Lucia Manescu, dna. Bediteanu, un inspector de politie si un magistrate”.

De la Pavel Tugui (fost sef al Sectiei Stiinta si Cultura al CC al PMR 1955-1960) aflam ca Enescu “ar fi acceptat desi nu facea politica” sa fie pus pe listele de deputati. Doar ca in perioada alegerilor (noiembrie 1946, “votati soarele”) Maestrul Enescu era in turneul din SUA, organizat cu un an inainte. Pe 10 septembrie 1946, Enescu pleca in SUA pentru un concert de 5 luni, adica pana in ianuarie 1947, nu avea cum sa fie in noiembrie 1946 in Romania. Presupunand ca este adevarat si a acceptat, atunci a fost doar o manevra, pentru ca ramanerea in America era aranjata inca din 1945. Insa George Enescu nu s-a putut adapta in America. Si-a onorat cantractul de concerte si lectii in 3 luni si in decembrie 1946 a plecat la Paris.

Victor Eskenasy: “Marturii de necolaborare gasim in cartea “George Enescu in spatiul artistic american” din 1994 a istoricului Dumitru Vitcu, din care aflam ca Maestrul George Enescu pleca in Statele Unite in 1946 pentru un turneu de concerte cu contract de 5 luni, in care erau programate mai multe concerte de caritate, in beneficiul copiilor infometati din Romania si a celor ajunsi in Palestina, dupa Holocaust”. Ca raspuns ca Enescu “ar fi colaborat cu rusii pentru ca facea parte dintr-o asocialie culturala, in calitate de muzician si ca a fost in URSS in 1945 pentru a da concerte”,

Petre Constantinescu-Iasi era cel care era ministrul propagandei in guvernul Petru Groza in 1945. A pus la dispozitia Maestrului George Enescu si insotitorilor sai un vagon din trenul spre Moscova. La plecare, i-a spus Maestrului Enescu ca imediat ce ajunge in URSS, “sa comunice Moscovei realizarile democratice ale noii oranduiri din Romania”. George Enescu l-a privit calm si i-a raspuns: “Eu merg la Moscova sa fac muzica”.

Dumitcu Vitcu demonstreaza ca George Enescu a refuzat ferm sa colaboreze cu sovieticii, inclusiv pentru celebrarea de catre Stalin a “pseudo republicii Birobidjan”, un ghetto organizat pentru evrei, cu relief si clima extrem de dure care duceau practic la exterminare (in prezent Regiunea Autonoma Evreiasca din Federatia Rusa, cu capitala la Birobidjan). In carte sunt prezentate articole din “New York Times”, “New York Herald Tribune”, “The Boston Herald”, Cleveland, Detroit etc. semnate de critici muzicali si muzicologi, referitoare la concertele Maestrului in America. Dumitru Vitcu a fost “Visiting Professor” in SUA timp de 2 ani si a cules materialele de la fata locului. New York Times, 1947, Olin Downes: “Publicul a avut prilejul sa il asculte si sa il vada pe acest muzician extraordinar, nu doar ca si violinist, ci si ca pianist. Domnul Enescu nu este doar un interpret cu autoritate si talent in manuirea instrumentelor, el este in chip fundamental compozitorul pentru care arta muzicala formeaza un tot indivizibil si nu numai un mestesug de o sarguincioasa specializare in unele aspecte”.

Mai multe aici, aici si aici.

2011Enescu-in-arhivele-Europei-Libere

Testamentul lasat la Tescani

Se pare ca Maestrul George Enescu anulase orice testament lasat in Romania, conform celor declarate in fata politiei franceze de catre Maruca Cantacuzino-Enescu, dupa moartea Maestrului Enescu. Ce s-a intamplat: Maruca il convinsese pe Maestrul Enescu sa isi schimbe orice testament lasat in tara, precum cel de la Tescani. A intocmit un nou document la Paris, un ultim testament, prin care Maruca era declarata legatara universala, anuland astfel orice alt act anterior. Maruca a aflat despre moartea Maestrului abia dimineata. In fapt, Maruca il parasise pe Enescu de mai mult timp, cu tot cu testament, locuind in Elvetia, la Vevey. Iar Maestrul Enescu ramasese in grija fostilor sai elevi: Yehudi Menuhin, Ida Haendel si Regina Elisabeta a Belgiei, ei fiind cei care angajau si platerau infiermierele pentru Maestru (nu cred ca mai este un secret de unde se stia ca Maruca se despartise de Enescu). Maruca a venit la Paris dupa moartea Maestrului si s-a dus direct la un notar, unde a legalizat noul testament, apoi s-a dus la hotel. Dupa toata tevatura facuta de Bediteanu la hotelul Atala, Regina Elisabeta a Belgiei a chemat politia. Apoi au aparut alti doi membri al Legatiei Romaniei de la Paris, care cereau cu insistenta trupul Maestrului Enescu “ca apartinand patrimoniului Romaniei, conform testamentului de la Tescani”. Intr-un tarziu a aparut si Maruca la hotel cu noul testament, care o indreptatea sa procedeze cum credea de cuvinta cu tot ceea ce tinea de Maestrul Enescu. Reprezentantii comunisti ai Legatiei Romaniei la Paris au ramas insa in preajma hotelului Atala, incercand sa gaseasca posibilitati de a rapi corpul Maestrului Enescu. Directorul roman al hotelului, cel care il ajutase pe Maestrul Enescu in cele mai grele momente, a fost cel care a cerut intariri politiei franceze, care au stat de paza pana cand a fost inmormantat.

Dupa cele intamplate in 1955, reprezentantii statului comunist au continuat sa incerce aducerea in tara a trupului lui George Enescu pana tarziu, in 1969. Dupa Revolutia din 1989 au urmat negocieri ale statului cu Maria Ioana Cantacuzino stabilita la Paris, in 1991, 1996 si 1997, pentru aducerea in tara a ramasitelor compozitorului George Enescu si ale lui Bazu Cantacuzino, fiul Marucai, care a reusit sa fuga in Franta in 1948, stabilindu-se in Spania, unde a si murit. Maria Ioana Cantacuzino, fiica lui Bazu Cantacuzino si nepoata prin alianta a lui George Enescu, a refuzat categoric. Au fost cereri si in prezent, din partea cetatenilor din Dorohoi, Tescani sau Botosani catre Parlament, pentru ca George Enescu sa fie repatriate si reingumat la Liveni, sau Dorohoi, sau Tescani, reamintind de testamentul Maestrului din iulie 1946.

Viata politica a trupurilor moarte

Ca noi, cei din 2013 – care nu am trait momentele dure ale bolsevizarii fortate a Romaniei – sa intelegem mai bine ce i s-a intamplat Maestrului George Enescu, atat in viata cat si la trecerea in nefiinta, am sa citez din cartea aparuta in 1999 la Columbia University Press New York “The Political Lives of Dead Bodies: Reburial and Post-socialist Change” a licentiatei in antropologie Katherine Verdery: “Activistul socialist de la Paris, Boris Souvarine, eseist si jurnalist, activist antisovietic si antistalinism, spunea inca de acum 95 de ani ca bolsevicii obsnuiesc sa utilizeze cadavrele in mai multe scopuri, iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci – urmasii au ajuns sa lupte pentru trupurile puterezite sau nu, de la Lenin la Imre Nahy, trecand prin destinul ciudat al lui Inochentie Micu Klein sau cel al lui George Enescu ori Eugen Ionescu. In Romania, au fost discutii pentru recuperarea celebrului autor de teatru Eugen Ionescu, a filosofului Mircea Eliade, a compozitorului George Enescu si a sculptorului Constantin Brancusi, identice cu cele din URSS care il considera pe Fiodor Saliapin “piesa de tezaur” – Saliapin a fost repatriat si reinhumat in URSS cu ajutorul rudelor, care au primit o suma mare de bani de la guvernul sovietic”. Katherine Verdery, licentiata in 1977 la Stanford University, profesor la universitatile americane John Hopkins, Michigan si City of New York, cunoscuta specialista in problemele Europei de Est, autoare printre altele si a “National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania”.

In ianuarie 2012, arheologul si istoricul Victor Eskenasy, ziarist si redactor la Radio Europa Libera din 1988, scria, cu referire la cartea lui Csendes aparuta in 2011, precum si asupra surselor folosite de acesta pe care le considera incomplete, ca George Enescu nu poate fi acuzat sub nicio forma de indiferenta fata de schimbarile politice din Romania si nici de colaborare cu regimul comunist. Portofoliul documentar referitor la George Enescu folosit in carte, care a fost predat de SIE catre CNSAS, cuprindea 50 de note, rapoarte de informator si scrisori interceptate – din perioada 27 octombrie 1946 – 9 august 1968. Insa dosarul romanesc era incomplet, lipsind 19 documente care fusesera retrase de SIE inaintea predarii catre CNSAS, conform opisului insotitor. In cartea lui Csendes apare o nota informativa din care aflam ca Maestrul Enescu s-ar fi aflat pe 27 octombrie 1946 la Legatia Romaniei de la Washington la invitatia lui Mihail Ralea, unde ar fi acceptat propunerea primita de la guvernul de la Bucuresti de a candida in alegerile parlamentare din noiembrie 1946, cu precizarea explicita a compozitorului “Ca omagiu pentru MS Regele Mihai I si in semn de dragoste pentru taranimea noastra / Pe lista deputatilor intelectuali din afara de orice partid / Insist asupra faptului ca nu fac politica si ca nu iau nici o obligatie pe terenul politic”. Legatia Romaniei de la Washington, prin Mihail Ralea, trimetea aceasta informare catre Petru Groza, primul ministru al guvernului comunist, lui Teohari Georgescu, ministrul de interne devenit creierul si bratul represiunii si lui Emil Bodnaras, dezortor din armata romana, devenit apoi principalul epurator al armatei. Comunistul Mihail Ralea fusese numit ministru plenipotentiar (ambasador) al Legatiei Romaniei in SUA pe 5 august 1946, de catre Petru Groza, la propunerea expresa si sustinerea ferventa a Anei Pauker, pe atunci ministru de externe. Mihail Ralea fost primit cu raceala la Washington de Presedintele Truman, stiind ca Ralea a fost unul dintre cei care a contribuit la instaurarea comunismului in Romania. In tara, Mihail Ralea era acuzat de catre intelectualii ca fusera inchisi din cauza sa. Insa George Enescu era pus pe o lista de partid, cu 4 intelectuali, in dreptul BPD (Blocul Partidelor Democrate). In acest timp aveau loc in Romania mitinguri electorale, de la care Enescu lipsea, fiind in SUA, iar la inceperea mandatului era in exil, la Paris. Ambasadele britanica si americana de la Bucuresti anuntau capitalele despre falsificarea alegerilor din Romania si despre teroarea asupra partidelor din opozitie. Pe 23 noiembrie 1946, Guvernul american, prin reprezentantul sau la Bucuresti, Burton Berry, considera rezultatele falsificate, atat prin procedura electorala, numararea voturilor si prin teroarea exercitata asupra alegatorilor si participantilor – spargeri de sedii, batai, crime, furtul si dublarea urnelor etc. Guvernul englez prin Foreign Office, considera rezultatul alegerilor din Romania complet fals. Acelasi Mihail Ralea – care transmitea nota in tara despre Enescu – ministrul plenipotentiar al Romaniei in SUA, respingea in ianuarie 1947 acuzatiile guvernului american, prezentand sefului departamentului de stat George Marshall ca alegerile din Romania s-au tinut conform spiritului si literei acordurilor de la Yalta si Moscova. Comunistul Mihail Ralea a fost ambasador in SUA pana in 26 septembrie 1949. Relatiile diplomatice ale Romaniei cu SUA s-a degradat treptat, in perioada 1947 – 1989, in timpul regimului comunist din Romania, declinul incepand imediat dupa alegerile falsificate din 1946, chiar daca SUA a acordat ajutor material Romaniei tot in 1946, pentru copiii distrusi de foamete. In aceste conditii, ce sansa avea George Enescu sa fie crezut ca NU a vrut sa candideze?  De unde era sa stie ce scrisese Ralea despre el, ca sa se poata apara? Ramane doar sa deducem logic ceea ce este de bun simt, ca Enescu a fost pus pe liste de comunisti pur si simplu. Si ce dovada mai buna este plecarea lui Enescu din SUA in Franta? In Franta, in 1951, a inceput “actiunea de neutralizare” a lui George Enescu, prin raspandirea de zvonuri false si fortarea sa se intoarca in tara. “Actiunea de neutalizare” era cuvantul folosit intr-un raport datat 5 decembrie 1952. Aceasta actiune a inceput in aprilie 1951 prin intermediul Ministerul de Externe al Romaniei – respectiv al Legatiei Romaniei la Paris, conform documentelor CNSAS. Insarcinatul cu afacei a.i. al Legatie Romaniei la Paris, Alexandru Lazeanu, raporta: “Am primit sarcina sa iau legatura cu George Enescu si sa caut sa il conving sa se inapoieze in tara”. Actiunea lui Lazeanu s-a soldat cu un mare esec, asa ca acesta a justitificat printr-un nou raport, in care “il infiera” pe Maestrul Enescu, prin calomnie: “Enescu nu se simte legat de patrie. A devenit – sau a fost de mai inainte un cosmopolit”. In urma esecului, atribuit Ministerului de Externe, a intervenit Ministerul Securitatii Statului, care propunea ca securitatea sa “preia fraiele” si sa instituie “noi masuri” pentru determinarea lui Enescu sa se intoarca in tara. Astfel a inceput in 1952 si continuat pana in 1955 – pana la moartea Maestrului George Enescu – nebunia presiunilor securitatii asupra sa, supervizate de Petru Groza, Emil Botnaras si noua ministresa a culturii, Constanta Craciun. Nebunia nu s-a sfarsit nici dupa 1955, a durat mult timp, pentru repatrierea trupului. La acel moment – 1952 – au fost racolati Corneliu Bediteanu si Romeo Draghici, care au cooperat din plin cu securitatea. Juristul Corneliu Bediteanu, secretar particular si sfatuitor al lui Enescu il trada, apoi ii falsifica semnatura Maestrului, ii ajuta pe cei de ambasada la incercarea de rapire a trupului neinsufletit, incerca sa fure manuscrisele, vioara si partiturile Maestrului chiar in noaptea mortii. Avocatul Romeo Draghici, administrator al bunurilor familiei Enescu in Romania, cel care ii saruta mainile lui Enescu stand in genunchi in fata sa la plecarea definitiva din Romania, l-a tradat pe Maestrul Enescu ca apoi, prin anii ’70, sa se transforme in “muzeograf”. Nu Maestrul George Enescu a colaborat cu Petru Groza, ci avocatii Romeo Draghici si Corneliu Bediteanu. Pavel Tugui il pomenea pe Romeo Draghici in articolul sau din 2009 ca “oaspete al sediului partidului comunist din str. Stefan Gheorghiu”. Mai mult, Romeo Draghici era cel care in 1953 il “convingea” pe Maestrul Enescu sa dea incuvintare ministerului culturii ca sa fie transformate toate casele in muzee, ajungand apoi director in 1956 al muzeului Enescu din Bucuresti, cu aprobarea Marucai – aici. “Agentura de influentare de la Paris, insarcinata cu convingerea de intoarcerea in tara a Maestrului George Enescu a fost compusa, conform raportului din iulie 1954, intocmit de generalul de securitate Vasile Valcu si aprobat de tortionarul Alexandru Draghici, din Corneliu Bediteanu, Lucia Shapira? (sau Manescu?), Ionescu si Margareta Cosaceanu-Lavrillier. In acelasi raport apare aprofundarea masurilor de influentare, de data asta de la Bucuresti, prin avocatul Romeo Draghici, dar si prin compozitorii Mihail Jora si Mihail Andricu, legaturile lui Enescu din tara”. Cea mai josnica actiune a securitatii comuniste a fost incercarea de a-i impiedica pe prietenii Maestrului Enescu, ca Yehudi Menuhin sau Regina Elisabeta a Belgiei, sa il ajute financiar, mergand pana la sabotarea acestor actiuni, asa cum reiese din dosarul de securitate. Este posibil ca numele talentatei sculptorite romance Margareta Cosaceanu-Lavrillier, sa fi fost tarat in tot acest viespar, precum si ale lui Jora si Andricu, si sa fi ramas doar la stadiul de intentie a securitatii. Margareta Cosaceanu, nascuta la Bucuresti in 1893, s-a stabilit la Paris in 1924, prin casatoria cu medalistul Andre Lavrillier, fost ofiter de aviatie francez pe frontul Romaniei in 1917, pe care l-a cunoscut in 1920, in timpul studiilor la Academia de arte Frumoase din Roma. Sculptorita romanca semna operele si ca Margarata Cossaceanu-Lavrillier; Margaretta Cossaceanu-Lavrillier; Margareta Lavrillier-Cosaceanu. Sora Margaretei, Zoe Cosaceanu-Mardarescu, era casatorita in Romania cu prof. univ. ing. Emil Mardarescu, nascut intr-o familie boiereasca (era nepotul generalului Gheorghe Mardarescu, fost ministru de razboi). Zoe studiase filologia, dar si pianul la Conservatorul din Bucuresti. Tatal lor apare in spatiul public cu numele de Petre Cosaceanu, inginer diplomat la Paris, dar si ca inginer diplomat Petre Constantinescu. Confuzia apare din faptul ca mama lor era nepoata savantului Gogu Constantinescu (ing. George Constantinescu, creatorul sonicitatii). Margareta Cosaceanu-Lavrillier era la fel de “bine vazuta” de comunisti si securitate ca si George Enescu: “artista fugita din tara, in relatii cu fosta protipendada si casa regala”. La Paris si-a continuat studiile si la atelierul lui Constantin Brancusi. Constantin Brancusi, nu foarte incantat sa aiba studenti la atelier, mai ales fete (3, Irina Codreanu, Milita Petrascu si Margareta Cosanceanu) le “botezase” cu nume de baieti, astfel Margareta ajunsese sa fie strigata “Mihalache”. Margareta Cosaceanu-Lavrillier era o mare admiratoare a creatiei lui Enescu, pe care l-a cunoscut inca din tinerete, iar printre operele sale se regasesc 6 portrete ale Maestrului Enescu.

Insa o intrebare se poate pune: cum de imediat dupa moartea lui George Enescu, la doar cateva ore dupa deces, in noaptea de 4 mai 1955, Margareta Cosaceanu-Lavrillier a realizat mulajul pentru mana (maini) si masca mortuara a marelui muzician roman. Cine a anuntat-o si cine a comandat aceste mulaje care acum se gasesc la Muzeul George Enescu, in conditiile in care in biografia sa apare ca dupa razboi (al doilea) traia foarte retrasa in atelier si nu tinea legatura aproape cu nimeni. “Dintre romanii exilati la Paris nu se intalneste decat cu Irina Codreanu si colectionarul Gheorghe Raut. Dar participa constant la concertele private ale Maestrului Enescu”. O alta intrebare se pune despre sosirea Margaretei Cosaceanu-Lavrillier la inceputul anilor 1960 la Bucuresti, pentru un concurs – “Monumentul Enescu”. Iar un bust al lui Enescu executat de Margareta Cosaceanu-Lavrillier a fost cumparat de avocatul Romeo Draghici pentru Muzeul George Enescu din Bucuresti, al carui director era din 1956 (si locatar al casei din spatele muzeului inca din 1946) prin imputernicirea data de Maruca, apoi prin actul de donatie din 1967, semnat “Maria George Enescu”, domiciliata in Elvetia, la Vevey (care murea un an mai tarziu, in 1968, la 90 de ani, in Elvetia, fiind inmormantata langa Maestrul Enescu, la Paris).

Exista o carte a Laviniei Betea, “Am facut Jilava in panfofi de vara”, un volum de convorbiri cu doamna Ioana Berindei. Este ingrozitor ce i s-a putut intampla doamnei Berindei, doar pentru ca tatal sau, istoricul in diplomatie Ioan Hudita, fusese lider taranist – arestat si inchis in 1947. Comunistii au inchis-o pe doamna Ioana Berindei in 1950 fara acuzatie si proces, cand era insarcinata (si mai avea un copil de doi ani, pe Mihnea). A nascut copilul (o fetita, Ruxandra) si l-a crescut 11 luni in inchisoare, langa celula cu bolnave de tuberculoza. A facut 8 luni la Jilava la politic, “preventiv”, apoi mutata la Vacaresti, ca sa nasca copilul, intr-un soi de spital amenajat in paraclisul bisericii, asistata de o detinuta de drept comun ca moasa si un militian “de politic”. Procesul doamnei a avut loc cand copilul avea deja 6 luni si erau in detentie la Mislea. Copilul a putut fi luat din inchisoare cand avea 11 luni. Doamna Berindei isi aminteste ca atunci cand a fost inchisa la Jilava a “iesit la raport” si a spus: “Domnule ofiter, eu sunt insarcinata si am picioarele goale. Ofiterul, Visinescu se numea acest persongiu, mi-a spus: Dar ce? Eu te-am imbortosat? M-a facut sa ma rusinez. Nici nu stiusem ca sunt insarcinata cand m-au arestat”. Comunistii i-au inchis si mama si i-au luat casa, lasandu-i sora pe drumuri, apoi toate rudele. Au fost inchisi si parintii lui Dan Berindei. Doamna Berindei a facut 3 ani de inchisoare si 2 ani de domniciu fortat fara nicio vina, timp in care a nascut un copil si a facut un icter. Este o marturie cutremuratoare, despre copilul care aproape ca murea de foame in puscarie, despre o intalnire cu mama domniei sale intre celule, despre cum nu gaseau nimic de lucru, despre plecarea lui Mihnea Berindei din tara, incercarile de racolare. O drama.

Mostenirea

La momentul mortii, Enescu nu mai avea nimic in Romania, din punct de vedere material. A donat, fortat, tot. Ce nu a donat, i-a confiscat statul. George Enescu a construit o vila la Sinaia si a cumparat pamant din banii din concerte, care a fost confiscat de stat in 1945, George Enescu fiind considerat “mare proprietar de mosii”. I-a fost sugerat sa doneze sau sa inchirieze casele parintesti si oricare alte proprietati.

1931: „Daca am un camin permanent? De fapt, n-am nici unul. Adevarat ca la Paris, pe rue Clichy 26, am un apartament. Am de asemenea o mosioara in Muntenia, o vila la Sinaia. La Bucuresti insa trag la hotel, cat mai aproape de gara, caci de fiecare data sunt silit sa plec in mare graba. Mai am in apropiere de Paris o modesta vila, a carei adresa n-o destainuiesc nimanui. Nici cei mai apropiati prieteni nu o cunosc. Acolo ma retrag de cate ori vreau sa raman singur. Acolo nimeni nu da peste mine, pot fi singur, cu desavarsire singur. Ma retrag in graba in ascunzatoarea mea din apropierea Parisului – nimeni si nimic nu ma poate retine, odata ce am nevoie de o scurta perioada de singuratate, cand am nevoie de aer, avand dreptul la aceasta izolare, pe care nimeni nu poate sa mi-o rapeasca” – interviu luat Maestrului Enescu, de catre Gardonyi Istavan, jurnalist la „Temesvari Hirlap” in 1931, la Timisoara

In 1931, George Enescu nu avea proprietati in Bucuresti, a locuit cu chirie la hotel – inchiria cu luna un apartament de trei camere, cu pian, la Hotel Bratu in Calea Grivitei. A inchiriat apoi un apartament in Bucuresti, pe Calea Victoriei, in 1935, pentru a fi aproape de Maruca cand era bolnava. In 1937 s-a mutat cu Maruca in apartamentul ei, la etajul 5 dintr-un bloc nou de pe Stirbei Voda, langa Biserica Alba, cand s-au casatorit (in prezent strada se numeste George Enescu). Ar fi trebuit sa locuiasca acolo pentru scurt timp, dar cutremurul din 1940 i-a gasit tot in acel apartament. Intalnirile lui Enescu cu membrii cvartetului sau aveau loc tot in acel apartament, asa cum povestea Constantin Bobescu in 1942: “Cea mai pretioasa perioada cand am lucrat impreuna cu Enescu a fost cea din 1942 – 1944, cand am facut parte din cvartetul sau. Repetitiile le faceam la el acasa, intr-un apartament pe strada de langa Biserica Alba, pentru ca nu sedeau in casa din spatele Palatului Cantacuzino, zestrea sotiei sale Maruca, pe care o inchiriau periodic”. A locuit in casa dependinta pentru servitori aflata in spatele Palatului Cantacuzino din Calea Victoriei, tot a Marucai, dar pentru scurte perioade, deoarece Maruca o inchiria periodic. In aceasta casa anexa a palatului i-a prins bombardamentul din 1944 – pentru un an intreg au locuit doar in perioada 1945 – 1946. Din banii proveniti din munca sa colosala, George Enescu mai mult a daruit. Pentru el a avut viorile, doua proprietati la Paris, ceva pamant in Muntenia si Vila din Sinaia, “Luminis” din cartierul Cumpatu din 1926, pe care nu a construit-o special pentru el, ci mai mult pentru Maruca – de dragostea careia nu prea a avut parte, din moment ce ea se intalnea cu noul iubit chiar in casa construita de Enescu. In schimb a avut parte de dragostea, pretuirea si profundul respect din partea prietenilor. Si inca ceva, ce nu i-a luat nimeni niciodata: loialitatea unui catel. Mai multor catei, de fapt – indiferent de rasa, locul sau perioada in care il avea, Enescu il numea, invariabil, “Mutzerli, Muzerli,  Mutzi”.

6GeorgeEnescuSiMutzerli1952

Poate ca singura si marea multumire a Maestrului George Enescu a fost aceea de a fi lasat romanilor compozitiile sale, sperand ca romanii sa se bucure de ele. Enescu a lasat aproape 170 de lucrari terminate: simfonii, suite simfonice, sonate pentru vioara, violoncel si pian, cvartete pentru coarde, lucrari de camera, cantate, melodii, o opera – si inca 23 de lucrari doar fragmente, pe care nu a mai apucat sa le termine (3 dintre ele finalizate de Pascal Bentoiu); sute de inregistrari de interpretare; sute de concerte in toata Romania si in lume. Ne-a lasat viorile, pianele, partiturile, muzeele, orga Ateneului, orchestre infiintate in tara, compozitori si interpreti de renume si o multitudine de fapte bune. Si Festivalul Enescu.

In 1913, George Enescu a organizat prima editie a Concursului de Compozitie “George Enescu”, in ideea de a ajuta tinerele talente sa se afirme. Premiile, instituite in 1912, erau suportate din banii maestrului. Au trecut 100 de ani de la primul concurs.

In 1958, concursul initiat si sustinut de Enescu, de compozitie, s-a transformat in unul de interpretare, cu acordare de burse – “Festivalul George Enescu”. Nu este vreo inventie a celor (a comunistilor) care sustineau ca l-au initiat in memoria sa. Practic, este o continuare a muncii lui George Enescu. A inceput in 1958 si a fost interupt la un moment dat din motive financiare (in 1986, cred) si reluat abia in 1991, din doi in doi ani. In septembrie 2013 are loc editia cu numarul XXI.

Viata fara munca nu are nici o ratiune. Eu ma odihnesc de munca prin munca”.

6GeorgeEnescuSiMutzerli1949

Casa parinteasca din Liveni.

A fost restaurata de la temelie, pe acelasi loc (fundatie), in anii 1958, dupa care a fost organizata “Casa Memoriala George Enescu Liveni”, incepand din 1970. George Enescu a refuzat sa vanda casa parinteasca si pamantul de la Liveni, chiar si dupa moartea parintilor (1909 mama, 1919 tatal). Inainte de a parasi definitiv Romania, penultima vizita a lui George Enescu a fost la Liveni, in 1946. A lasat bani pentru repararea acoperisului. In muzeu se gasesc obiecte personale, jucarii, carti de povesti si carti de colorat, primele sale creatii originale. Satul Liveni se numeste acum George Enescu – mai multe aici si aici.

2Casa1Liveni

Imagini Muzeu din Liveni:

Casa (conacul) de la Cracalia, asa cum arata in 1885, cand veneau lautarii si taranii in duminicile de vara la joc:

2Casa2Cracalia

Comunistii au dat foc conacului de la Cracalia si au arat locul, iar mosia “s-a evaporat”, cu pamant cu tot. Insa George Enescu a avut si un frate – Dumitru Bascu, frate vitreg. Dumitru s-a nascut in 1902, din relatia lui Costache Enescu cu o tanara poloneza, Maria Ferdinand-Suschi. George Enescu a tinut foarte mult la tanarul pictor Dumitru Bascu (Dimitrie Bâșcu, pictor, fratele lui George Enescu), au locuit impreuna la Paris, o perioada. Tatal sau, Costache Enescu, a fost ingrijit in permanenta (pana la moarte, in 1919) de o menajera, Domnica, si de fiica acesteia, Elena, nascuta in 1901 – nu ar fi exclus ca si Elena sa fi fost tot fiica lui Costache, desi toata lumea crede si sustine ca a fost fiica nelegitima a lui George Enescu, pentru ca ii trimetea bani. Daca ii trimitea bani nu inseamna ca avea o obigatie directa. De exemplu, George Enescu a platit si taxele scolare la liceu pentru Alexandrina Enescu, care era fiica varului sau de-al doilea, Constantin Enescu, decedat prematur, la doar 30 de aniAsa cum si Dimitrie Bascu Enescu, alintat Mitruta, a fost ajutat de George Enescu pentru definitivarea studiilor. Bascu venea de la stalcirea numelui mamei sale, Suschi. Dupa moartea lui Costache Enescu din 1919, George Enescu l-a transferat pe Mitruta de la scoala din Dorohoi la cea din Iasi. Mitruta a obtinut o bursa de studii de pictura in strainatate si Maestrul Enescu l-a luat cu el, la Paris. Atat copilul Dumitru cat si copilul Elena au fost considerati mereu membri ai familiei Enescu si au copilarit in casa lui Costache – posibil sa le fi dat pamant, ca mostenire. Cand Costache s-a imbolnavit si a cazut la pat, l-a dat pe Dumitru in grija unei familii de oameni cumsecade, pe care a platit-o pentru cresterea si educarea copilului, de unde George Enescu l-a luat in grija sa. Singura persoana care a spus ca Elena (alintata Didica, fiica Domnicai Ferbei, din Cracalia) ar fi copilul nelegitim al lui George Enescu a fost avocatul Gheorghe Tomaziu (sotul verisoarei Maestrului, Lucretia – parintii pictorului George Tomaziu), pentru simplul motiv ca Maestrul Enescu a ajutat fetita Didica, in special sa mearga la scoala, pana cand a plecat in 1946. Iar asta insemna “ca si-ar fi asumat raspunderea”. Pai atunci ce facem cu ceilalti zeci de copii si tineri ajutati de Maestrul Enescu, sustinem ca au fost toti copiii sai nelegitimi?

Casa tatalui din Dorohoi

Costache Enescu si-a cumparat casa in 1910 si a locuit in ea din 1916 pana la moarte, in 1919. George Enescu nu a vrut sa o vanda, asa cum a fost “sfatuit” de noua putere comunista. A inchiriat-o, insa tot nevoit. Pentru el a pastrat o camera, pentru ca venea in fiecare vara acasa: “O luna de zile pe an trebuie sa vin sa calc pe pamantul tarii mele”. Casa a devenit “Muzeul Memorial George Enescu – Dorohoi”, fiind inaugurat in 1957 si reorganizat in 2005. Aici se afla o colectie care include obiecte care au apartinut compozitorului: mobilier, pianul, mai multe viori, partituri, manuscrise, fotografii originale si fotocopii din anii copilariei la Liveni si Cracalia, scrisori originale, carti, picturi, bagheta de dirijor, ochelarii, un costum de concert, programe de concert etc. In cadrul muzeului functioneaza un salon muzical in care periodic au loc concerte sau recitaluri. Casa are 6 camere, a fost construita pe la 1881 si se afla pe Str. George Enescu – mai multe aici si aici. In 1946, dupa ce a vizitat casa parinteasca din Liveni si casa materna din Mihaileni, George Enescu s-a oprit la casa paterna din Dorohoi. Aici a sustinut si un concert, in 1945, in amfiteatrul neincapator al colegiului “Gr. Ghica”.

2Casa4Dorohoi

Imagini din Muzeul din Dorohoi:

Fotografii din cele 2 muzee, Liveni si Dorohoi – aici.

Casa familiei materne din Mihaileni

Maria Enescu s-a imbolnavit de cancer uterin in 1888, cand George Enescu incepea studiile la Viena. Pe atunci, cancerul era considerat contagios asa ca parintii lui George Enescu s-au despartit amiabil. Dupa operatia dintr-un spital din Viena, Maria Enescu s-a retras in casa parinteasca de la Mihaileni, unde a si murit, in 1909. Inainte de a parasi definitiv Romania, George Enescu a fost la Mihaileni, in 1946, la mormantul mamei sale. “De aici plec odihnit, din seva pamantului meu si numai asta imi da curaj sa ma pot dezlipi de tara pentru un timp mai lung”. Si din acest gand putem intelege ca Enescu spera sa se intoarca acasa. Casa parinteasca a mamei sale din Mihaileni se afla intr-o stare jalnica in 2012, intrata in posesia altei personae si transformata in depozit de cartofi, urmand a fi demolata – iar pamantul si intreaga avere erau “evaporate”.

2Casa5Mihaileni

Raluca Stirbat, pianista, presedinte al “International George Enescu Society in Vienna” facea un apel pe 13 ianuarie 2013 pentru salvarea casei. Se pare ca a reusit ceva, posibil ca de curand sa fi fost inclusa pe lista monumentelor. Mai multe aici.

Vila “Luminis” sau “Casa Memoriala George Enescu” din Sinaia, cartier Cumpatu

A fost donata fortat statului de George Enescu tot in 1946. In 1923 – 1926, cu bani din concerte, George Enescu si-a construit Vila Luminis. A fost proiectata de arhitectul Radu Dudescu. Actul de donatie semnat la Paris in decembrie 1946 cuprindea insa mentiunea “vila sa devina un asezamant cultural, conceput ca o casa de odihna si reculegere pentru artistii romani si straini”. In 1990 vila a fost restaurata de Ministerul Culturii. A fost deschisa publicului in 1995, cu prilejul Festivalului International George Enescu, dar si la cererea lui Yehudi Menuhin.

2Casa6VilaLuminisSinaia

Lucrurile care ma inconjoara, onorurile, elogiile, criticile…Toate astea nu ma ating mai mult decat un vis. Ma gandesc tot timpul la altceva. Vorbesc, aud vag frazele, fac gesturile pe care trebuie sa le fac, dar urmaresc doar gandul meu interior si merg pe drumul meu. Egoist. Cand compun totul imi e egal. Mai putin suferintele prietenilor mei”.

Zestrea si mostenirea Marucai.

Conacul din satul Tescani, judetul Bacau, a apartinut familiei Rosetti-Tescanu, mostenitoare fiind Maria Rosetti Tescanu – Maruca, printesa Cantacuzino, devenita Enescu. Casa a fost transformata in 1993 in “Centrul de Cultura Rosetti Tescanu – George Enescu”, in care se desfasoara anual festivalul de muzica clasica “Orfeul Moldav” cu Filarmonica “Mihail Jora” din Bacau. Casa din Tescani este cunoscuta ca locul in care George Enescu a definitivat opera “Oedip”. Prin actul de donatie facut de Maria Cantacuzino-Enescu in 1947, semnat la Paris, conacul boieresc al familiei a devenit asezamant cultural. In 1980 a fost inaugurata “Casa Memoriala Rosetti – Enescu” din incinta imobilului principal, devenita “Centrul de Cultura Tescani” in 1990. Din 2006, “Centrul de Cultura Rosetti Tescanu – George Enescu” este sectie a Muzeului National “George Enescu” din Bucuresti.

2Casa7Tescani

Dupa ce a vizitat casa parinteasca din Liveni, casa materna din Mihaileni si casa paterna din Dorohoi, George Enescu a ajuns la Tescani. Pe 14 iulie 1946, lasa un testament prin care isi exprima “Ultima dorinta – de a fi inmormantat la Tescani, alaturi de sotia sa”. Unii spun ca a lasat acest testament pentru a salva conacul. Eu cred ca nu degeaba era genial Enescu: fuga din tara era deja aranjata. Ce dovada mai buna de a insela vigilenta autoritatilor, decat lasarea unui astfel de testament?

De la Pavel Tugui (fost sef al Sectiei Stiinta si Cultura al CC al PMR 1955-1960) aflam ca mosia si conacul de la Tescani urma sa devina “asezamant inchinat unor talente creatoare” conform actului de donatie din 1947 (deci la un an de la plecare). Noua putere nu a avut bani pentru intretinerea mosiei nici 1954, nici in “cincinalul 1956-1960”. Au venit banii in cincinalul 1961-1965”, asa ca frumoasa mosie a fost Intreprindere Agricola SMT (statiunea masini tractoare) pana in 1962.

14GeorgeEnescuTestament

De la Tescani a plecat la Sinaia, in august 1946, petrecand vacanta la Vila “Luminis”. Iar pe 10 septembrie 1946 a plecat definitiv, din Constanta.

George Enescu venea in fiecare an la casele parintesti, in luna septembrie, pana in 1946, asa ca periplul sau de ramas bun nu a dat nimanui de banuit. An de an facea parastasele pentru parinti. Mai intai la Dorohoi, apoi la Mihaileni. Maestrul Enescu ramasese marcat de durea de a nu fi participat la inmormantarea parintilor sai. Mama sa a purtat pana in clipa mortii cadoul pe care il primise de la Maestrul Enescu: o bratara din cinci banuti de aur, cumparata de el din primii bani primiti dintr-un concert la Viena. Bustul Maestrului Enescu din fata casei de la Dorohoi a fost realizat de sculptorul Constantin Baraschi.

Palatul Cantacuzino, “Muzeul George Enescu” din Bucuresti si Casa Anexa din spatele palatului, “Casa Memoriala George Enescu”.

Palatul Cantacuzino, impreuna cu dependinta auxiliara (casa din spatele palatului, in care au locuit pentru putin timp Enescu si Maruca) si terenul au fost mostenite de Maruca (Maria Rosetti Tescanu) printesa Cantacuzino dupa moartea primului sot, printul Mihail Cantacuzino. Palatul Cantacuzino de pe calea Victoriei, cunoscut de bucuresteni “Casa cu Lei” sau “Palatul Nababul” a fost construit in 1901 de printul Gheorghe Grigore Cantacuzino si lasat mostenire fiului sau, printul Mihail Cantacuzino, in 1913. Dupa moartea lui Mihail Cantacuzino, in 1928, palatul ii revine sotiei, Maruca – viitoare sotie a lui George Enescu, in 1937. George Enescu si Maruca nu au locuit nicioadata in palat, ci arareori in casa din spate, anexa dependinta pentru servitori.

2Casa8Enescu

In Palatul Cantacuzino a functionat Presedintia Consiliului de Ministri din 1933 (Maruca il inchiriase). In 1947 palatul a fost confiscat si s-au instalat Academia Romana si Institutul de Studii Sovietice. Dupa moartea lui George Enescu in 1955, Maruca a facut un act de donatie prin care Palatul (confiscat de comunisti inca din 1947), casa dependinta si terenul reveneau statului roman cu conditia sa fie transformate intr-un complex muzeu dedicat compozitorului Enescu. Maruca a donat statului si lucrurile personale ale maestrului, inclusiv viorile, printre care vioaraStradivarius” cumparata de la Stuttgart, printr-o colecta a unui comitet organizat in urma concertului de la Bucuresti din 1898; tatal sau, Costache Enescu, a dat 10.000 de franci, iar din colecta s-au strans 9.000 de franci – precum si vioaraGuarnerius” 1736, cumparata de Maestru. La 19 iunie 1956, Palatul Cantacuzino a inceput sa functioneze ca “Muzeul George Enescu”. Dupa 1990 a devenit Muzeu National. Palatul Cantacuzino/Muzeul este superb, merita vizitat indiferent daca ne pasioneaza muzica sau nu – din 2007 a fost inclus in lista Patrimoniului European.

2PalatulCantacuzino

Lumea despre George Enescu / Georges Enesco / Georg Enesco

Regina Maria: „George Enescu e al lumii, ca totii marii artisti, si nu-l putem dori altfel, dar Romania si-l cere ca fiu al ei, ceea ce e dreptul si fala ei. Sunt mandra ca am fost aleasa sa aduc eu cea dintai inchinarea mea in aceasta zi, dar las altora mai priceputi sa vorbeasca despre Enescu artistul, compozitorul si virtuozul. Obolul meu e de altfel, as zice, mai umil si mai launtric: despre ceea ce a insemnat el in vietile noastre, pentru ca anevoie ma mai pot gandi la un timp cand sa nu fi cunoscut pe Enescu. Faima lui e a lumii, dar Enescu omul, fiinta pamanteasca, e a celor carora le-a fost drag si care i-au cunoscut viata si inima”.

Nicolae Iorga: „Enescu s-a ridicat dintre bunii moldoveni din partile de sus, pline de trecut si de poezie, un copil care a minunat si pe cei mai mari cunoscatori ai unei arte pe care o avea din instinct. Si din copil s-a facut tanarul, vesnicul tanar, nou ca in ziua dintai, cand a inviorat strunele vioarei cu atingerea sufletului. In sentimentele care merg catre dansul e insa si acela care se indreapta catre bunul fiu al patriei sale. Oriunde si oricand, la masa unde-si scrie compozitiile , oricare i-ar fi subiectul, la capataiul ranitilor in cruntul razboi sau in triumfalele lui calatorii in jurul lumii, fermecatorul tuturor oamenilor a ramas roman. Si cum faima ni-o intinde noua, noi avem datoria sa-i dam lui toata recunostinta noastra”.

In 1931, George Enescu a fost sarbatorit oficial in Romania la implinirea varstei de 50 de ani. Laudatio Reginei Maria, transmis de Radiodifuziune, precum si celelate cuvinte rostite de mari personalitati romane despre Enescu au fost prezentate in cartea „George Enescu” aparuta in 2009, scrisa de Prof.univ.dr. Grigore Constantinescu, muzicolog, membru fondator al Fundatiei „Remember Enescu”.

Grigore Constantinescu: „Privesc spre Enescu, printr-un exercitiu de admiratie fara sfarsit, spre acest tezaur in care locuieste sufletul muzical al romanilor. George Enescu, un meridian inconfundabil” – mai multe aici, un articol publicat de profesor in revista Festivalului Enescu.

Eugen Simion, Academia Romana, 2005: „George Enescu a fost discipolul armoniei, un spirit care nu a trecut prin crize genialoide, un creator care nu avea sentimentul ca ar fi unic pe lume. A fost un muzician care dorea sa impace lumea, nu sa o dezbine. Nu vroia sa domine lucrurile, nu le dispretuia, nu le refuza – dorea doar sa le cunoasca si sa se inteleaga cu ele. Disocierea dintre a cunoaste si a intelege face sa luam seama de modestia lui Enescu in termenii unei „cuminti” asumari a lumii in care si-a petrecut viata, in miraculosul spatiu al dainuirii. Pana si dezacordul cu lumea de dupa cel de al doilea razboi mondial este un acord cu vocatia, cu al sau crez de viata, cu arta pe care a slujit-o cu geniu si cu un devotament exemplar”.

Sir Yehudi Menuhin: “Enescu va ramane pentru mine Absolutul prin care eu judec pe altii”.

Pablo Casals: “Enescu a fost cel mai impresionant fenomen muzical de la Mozart incoace”.

Dr. Franz Metz: “Primele concerte le-a dat Enescu aici, in Banat, inca din timpul cand aceasta regiune apartinea Austro-Ungariei. Fara exceptie, ziarele germane si maghiare au scris numai la superlativ despre acest mare violonist roman. Pentru populatia romaneasca din Banat aceste concerte au insemnat foarte mult, in special cele din 1912 si 1914 de la Lugoj, dar si dupa Marea Unire, cand concertele lui Enescu au fost si mai spectacular primate (…) Putem afirma linistiti faptul ca dupa concertele sustinute de Franz Liszt, Johann Strauss sau Johannes Brahms in Banat, nici un alt muzician nu a castigat atata atentie si simpatie la publicul banatean decat marele George Enescu, artistul universal”. Concertele lui George Enescu sustinute in Banat: 1912, Lugoj; 1914, Lugoj; 1921, Timisoara; 1922, Lugoj, Timisoara, Arad; 1923, Timisoara; 1927, Arad, Slatina, Caransebes, Lugoj, Timisoara; 1929, Lugoj, Timisoara, Arad, Slatina; 1931, Oravita, Arad, Timisoara; 1936, Timisoara, Arad; 1937, Lugoj, Arad, Lugoj; 1938, Timisoara, Arad; 1942, Arad, Timisoara, Lugoj; 1943, Arad, Timisoara. Zeci de aprecieri la superlativ, din partea maghiarilor, germanilor si romanilor, la adresa maestrului George Enescu – o lucrare extraordinara scrisa de Dr. Franz Metz, Munchen, 2003  – aici.

Sir Yehudi Menuhin: “Enescu a fost cel care mi-a aprins imaginatia, deschizandu-mi o perspectiva in tumultul si maretia lui Bach”.

Celiny (Celine) Chailley-Richez, pianista franceza (1884-1973). Pentru ea, George Enescu era „The Master” – un alt exemplu de pretuire, devotiune si prietenie. A interpretat sub bagheta lui George Enescu, a cantat si inregistrat impreuna cu The Master. In casa ei a cantat si Lola Bobescu. Spre sfarsitul vietii, Celiny a donat Muzeului George Enescu din Bucuresti multe partituri cu adnotari ale lui George Enescu, fotografii etc. Despre prietenii lui George Enescu, Marcel si Celiny Chailley, puteti citi mai multe aici si aici.

Lory Wallfisch, 1981: „Societatea George Enescu a fost creata in SUA in anul in care s-au implinit 100 de ani de la nasterea marelui geniu al muzicii al Romaniei, George Enescu, violonist de exceptie, pianist, dirijor, compozitor si profesor, in acelasi timp si una dintre cele mai importante minti ale secolului XX. Societatea a fost infiintata cu scopul de a promova mostenirea sa, prin concerte, conferinte, simpozioane si festivaluri in SUA”. Celebra pianista de origine romana, presedinte al „The George Enescu Society of the United States”, a fost profesor emerit la Colegiul Smith din Northampton, Massachusetts. Mai multe aici.

Am remarcat dintr-un grafic al vietii mele, ca viata oricarui om este ca o coarda, care, impinsa, oscileaza si revine incet la pozitia simpla si dreapta, de unde a plecat. Eu revin de unde am luat-o: faptul ca cei care mi-au calauzit primii mei pasi, toti au disparut, ma intristeaza enorm. Insa nu ma instraineaza de locurile mele natale si sfinte”.

George Enescu

19 august 1881, Liveni, Romania – 4 mai 1955, Paris, Franta

7GeorgeEnescuGaraLondra1950

Constantin Bobescu: “Maestre George Enescu, fii binecuvantat acolo unde esti,

pentru ca nu vei fi uitat!”

7GeorgeEnescuMostenire

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 100 other followers

%d bloggers like this: