Isabellelorelai's Weblog

Imaginaţi-vă o curte mică între blocuri, îngrădită cu gard făcut din plasă de sârmă şi o poartă improvizată din câteva ţevi sudate.

În curtea asta se găsesc: o canapea veche, o masă înaltă de tablă, un leagăn suficient de mare să încapă în el trei copii sau o mămică şi un copil, o motocicletă şi o cuşcă pentru căţeii comunitari.

Curtea asta e paradisul copiilor din blocurile din jur. Reperul, insula fantastică, rondul în jurul căruia se dau ture cu rolele şi cu bicicleta, sub privirile atente ale mamelor gata să sară să-şi smulgă copiii din faţa maşinilor.

În curte se joacă vreo patru fetiţe, cinci metri mai încolo bat mingea câţiva băieţi mai mărişori, în spatele curţii joacă table doi pensionari.

Aici se joacă în fiecare după-amiază Bianca.

Are opt ani şi un frate mai mic.

Părinţii ei au crescut cu cheia de gât şi ea nu face excepţie.

Când vine de la şcoală, îşi vede de jucăriile ei până se întoarce mama de la serviciu.

Este un copil obişnuit la prima vedere.

Slăbuţă, blondă, cu o privire deschisă şi un zâmbet adevărat, deloc inhibată, foarte sigură pe ceea ce spune.

Nu foarte grăbită atunci când vorbeşte.

Ceea ce o face specială este faptul că dincolo de şcoală, joaca din faţa blocului şi jucăriile ei, Bianca e atentă şi la ce se întâmplă în lumea mai mare decât ea: “Tata lucra la Habitat for Humanity, este o organizaţie la care strângea bani pentru a face case pentru oamenii care nu aveau. Mi-a povestit ce face acolo şi de la doi ani am strâns bani. Prima mea donaţie a fost la trei ani. Eu aveam deja ce-mi trebuia şi alţi copii nu aveau. Trebuiau şi ei să aibă. Strângeam câte un an şi anul următor donam. Mai sorcoveam, mai spuneam poezii, am fost la colindat şi pe urmă am primit bani pentru note.”

Tatăl Biancăi, Mario Demezzo, este acum directorul executiv al Fundaţiei Pricipesa Margareta a României, o organizaţie non guvernamentală recunoscută pentru acţiunile sale de caritate. El spune că într-un fel sau altul, fiecare adult îşi ia serviciul acasă…

“Strângerea de fonduri era şi este în continuare o meserie foarte grea, acum şi din cauza contextului economic, dar, acum şase ani, când am început eu să fac această meserie, era în special din cauza lipsei de educaţie a companiilor, a oamenilor în general. M-am gândit că este responsabilitatea mea să încep cu copilul meu. Povesteam cu soţia mea, de faţă cu copiii, ce fac, cum strâng bani, despre dificultăţile pe care le aveam în strângerea de fonduri şi aşa mai departe Este o idee din punctul meu de vedere greşită în mintea celor care cred că sunt copii şi nu înţeleg ceea ce vorbesc adulţii. Ăsta este un fel în care eu am reuşit să îi educ pe Bianca şi pe Luca, vorbind cu ei ca şi cu doi oameni mari. Bianca înţelegea ce spun şi mi-a pus întrebări. I-am răspuns ca unui adult, şi am îndemnat-o, i-am zis “nu ai vrea să strângi şi tu bani şi să încercăm să ajutăm împreună alţi copii?” Jucării a donat dinainte de trei ani de zile: când ea nu împlinise încă trei ani am dus primii saci cu jucării la orfelinatul din Slatina şi apoi la cel din Beiuş.”

Gestul Biancăi – de a-şi dona toate economiile strânse pe parcursul unui an întreg unei cauze despre care a auzit de la tatăl ei nu a rămas nerăsplătit.

În faţa a peste 250 de oameni (percepuţi de fetiţă ca fiind câteva mii), Bianca a fost onorată, decernându-i-se premiul pentru Donatorul Anului la ediţia din 2010 a Galei Oameni pentru Oameni. Cu ce gânduri s-a dus Bianca la Gală?

“M-am dus cu gândul că sunt şanse foarte mici să câştig acest premiu şi că s-ar putea să câştige domnul Dinu Patriciu. Am avut foarte mari emoţii când am urcat pe scenă. Colegilor le-am povestit dar nu au înţeles, nu ştiu de ce, au spus că nu înţeleg şi că nu ştiu despre ce este vorba.”

Juriul Galei Oameni pentru Oameni a ales să premieze acest gest tocmai pentru a da un semnal: fiecare dintre noi putem să educăm noua generaţie de cetăţeni activi ai României.

Aşa cum spune şi Mario Demezzo, colegii Biancăi nu au înţeles ce înseamnă titlul de “Donatorul Anului” pentru că, probabil, părinţii lor nu înţeleg. Unde o vede pe Bianca peste 15-20 de ani?

“Sper că Bianca peste cincisprezece ani să fie un manager într-o companie, care să decidă încotro se duc banii. Ea va putea înţelege mult mai bine ce înseamnă un ONG, va putea înţelege actul de donaţie, responsabilitatea care vine din actul de donaţie. Nu m-ar deranja absolut deloc să fie “fundraiser”, aş avea să-i dau câteva indicii şi sfaturi despre această meserie, care să o ajute destul de bine în viaţă. Gluma mea cu prietenii apropiaţi asta era: le-am zis: dacă la opt ani l-a bătut pe Dinu Patriciu, la 25 poate să-l bată pe Bill Gates. Îmi doresc ca Bianca să fie în poziţia donatorului şi peste 25 de ani şi să continue lucrurile pe care le-a învăţat acum, pe care le face şi cu care creşte.”

Ultima campanie către care au mers economiile Biancăi a fost cea intitulată „Inima Copiilor” o mişcare al cărei scop este să doteze un spital de copii din Bucureşti cu aparatura necesară efectuării unor intervenţii chirurgicale asupra bebeluşilor născuţi cu malformaţii.

Am întrebat-o pe Bianca de ce a ales această campanie şi mi-a spus: “pentru că ştiu că bebeluşii aceia nu au fost în siguranţă în burtica mamei lor şi aş vrea să fie în siguranţă.”

Anul acesta, nu doar Bianca strânge bani pentru donaţii, ci şi Luca, fratele ei în vârstă de cinci ani. Astfel, se dublează şansele ca un membru al familiei Demezzo să îi poată sufla premiul pentru Donatorul Anului lui Bill Gates, peste 25 de ani…

Bianca Maria Demezzo, portretul donatorului în tinereţe. RRI – România la ea acasa – Andreea Demirgian. Foto Bianca Maria Demezzo: Agerpres.

Foto: Renée C. Byer, Premiul Pulitzer 2007

Dare de seamă despre îngeri. Horia Turcanu

Casa Îngerilor. Asa se numeste cu adevarat. Este un apartament la parterul unui bloc, pe care Stefania l-a cumparat in apropierea Spitalului de copii Sfanta Maria.

Este un loc in care vin peste zi copiii bolnavi de cancer.

Doar cei care pot. Cei care nu sunt intr-o cura de chimioterapie, cei care pot merge, cei care pot manca.

Ei sunt adevaratii ingeri.

In sapte luni de zile, au trecut pe-aici cam doua sute de copii.

Urmele lor sunt pe pereti, desene, colaje, picturi. Unii nu se vor mai intoarce niciodata.

Intru cu inima indoita.

Copiii stau in jurul unei mese mari si lipesc niste figurine din hartie. Altii coloreaza.

Unii sunt mici, poate ca au 6-7 ani, altii sunt mai marisori, 12-13 ani. Niste fete frumoase, niste domnisoare… Madalina, Iulia, Nicoleta. Ionut…

Cancer.

Sunt tacuti. Atunci cand vorbesc cu ei, parca se trezesc dintr-un vis, zambesc, vorbesc.

Dupa o clipa, privirile lor se pierd, se aburesc, ca si cum ar vedea ceva ce noi nu vedem.

Mai ales Ionut. Cred ca are vreo 8 ani. Fata si corpul lui sunt umflate de la cortizon.

Cu cateva luni in urma era un copil perfect normal. Acum pare obez si privirile lui sunt fixate undeva, in spatele meu. E absent.

- Ce e cu Ionut?

- Vino! – imi spune Stefania.

Mergem in alta camera. Nu putem vorbi de fata cu ei. Acolo se afla Daniela, psihologul. Plange. Tocmai a aflat ca una dintre fetite, Iulia, va pleca acasa. Nu mai e nimic de facut pentru ea, in spital.

- Si Ionut?

- Se desprinde, se duce, pleaca incetul cu incetul. E de luni de zile in spital. Cu o luna in urma, in octombrie, Ionut a fost martorul mortii celui mai bun prieten al sau, Vladut, care avea 12 ani. A stat acolo, pe patul spitalului o noapte intreaga, iar Vladut urla de durere, in agonie. Nu a spus nimic, doar a privit forfoteala doctorilor neputinciosi, a asistentelor, fara sa scoata un cuvant, fara sa planga, fara sa fuga, pana dimineata, cand prietenul sau a murit. De atunci vorbeste putin. Rezultatele analizelor sale s-au prabusit. A cazut intr-o depresie. Ionut pleaca.

Daniela plange.

Stefania doar priveste.

Este o scena care s-a repetat de atatea ori.

Intr-o zi copilul este aici, se joaca, deseneaza, mananca, iar a doua zi, afli ca s-a dus. Raman doar desenele lor pe pereti si cateva fotografii.

Stefania:

- A fost aici un baietel, Iliuta. Avea leucemie. In timp ce el era diagnosticat cu leucemie in spital, mama lui murea acasa, de cancer. In ziua inmormantarii mamei sale, taica-sau a trecut pe la spital si nu a avut curajul sa-i spuna. Cand s-a intors acasa, fara nici un cuvant, a inteles. Nu l-a intrebat pe taica-sau ce s-a intamplat. Stia. A mai trait un an si jumatate, dar boala i-a afectat vederea. Era orb. Taica-sau era un om bun, dar nu stia sa-si arate afectiunea. Noi mergeam la taica-sau si-i spuneam: „Iliuta te iubeste”, apoi mergeam la Iliuta si-i spuneam: „Tati te iubeste”. Am intins punti. Intr-o zi, taica-sau a venit si, pentru prima oara, l-a luat in brate cu mainile lui de taran care sapa la cartofi. Fara nici un cuvant, doar l-a luat in brate. A doua zi, cu morfina, Iliuta a inceput sa se desprinda. Imbratisarea aceea l-a eliberat. Inainte de a se desprinde definitiv, a vorbit. O vedea pe mama lui si pe inca cineva, Ovidiu”. „De unde stii ca e mama ta?”, l-am intrebat. A zis doar atat: „Stiu”. Pe urma am aflat ca Ovidiu fusese un alt copil care murise cu el in salon, cat statuse in spital.

Nimeni nu stie care sunt cauzele pentru care un copil face cancer.

Cand este vorba despre copii, toate teoriile se prabusesc.

La Casa Ingerilor am aflat, insa, ca majoritatea acestor copii trecusera prin traume emotionale grave.

De cele mai multe ori este vorba de abandon, despre o pierdere, despre o spaima.

Stefanut avea 15 ani. A plecat intr-o excursie cu scoala si, cand s-a intors, mama sa era ingropata deja. In iunie nu avea nimic. In iulie, s-a dus. Fulgerator. A plecat suparat pe el insusi, pe taica-sau, pe Dumnezeu, pe toata lumea.

Si ceilalti, care n-au plecat inca, cei care stau in camera de dincolo si deseneaza, majoritatea au trecut prin ceva grav. Parintii lor au murit sau au plecat in Italia sau in Grecia sau…

Ne intoarcem printre copii. Atat de cuminti, atat de recunoscatori ca sunt aici, atat de frumosi.

Nu inteleg urzeala subtila a destinului, nu inteleg de ce trebuie sa fie asa, cum e posibil sa fie asa si sa nu putem face nimic?

In noaptea aceea, inainte de a merge la hotelul meu, am trecut impreuna cu Stefania, cu Daniela, cu Carmen – mamele ingerilor – pe la spitalul de copii.

Cand am intrat pe holuri, copiii pe care-i vazusem in „Casa Ingerilor” si care intre timp se intorsesera in spital, au venit imprejurul nostru.

Acolo, ei nu mai erau ingeri, erau doar niste mici pacienti rataciti pe culoarele suferintei: Madalina, Iulia, Nicoleta, Ionut, Costel.

Horia Turcanu este reporter. Credea că va deveni poet. Zice că cel mai important lucru despre care poţi scrie sau povesti sunt oamenii. Mai zice că ştie că lumea nu poate fi schimbată prin forţă, ci prin emoţie. Din interior.

Şi-a petrecut trei zile în spaţiile durerii omeneşti transformate în bucurie. S-a dus acolo să întâlnească un om care alina durerea şi aducea fericirea: Stefania.

Stefania De Cesare. Este italianca, din Napoli, si in urma cu 15 ani a fondat o asociatie (Il Chicco) care preia copii cu dizabilitati din orfelinate si le ofera, pur si simplu, o casa si o familie. De cand a venit la Barnova, langa Iasi, vorbeste romaneste mai mult cu accent moldovenesc decat italian.Voluntar in spitalele de copii bolnavi de cancer din Italia, apoi in Africa, in cele din urma, in 1991, Stefania De Cesare a ajuns pentru prima data in Romania. Un drum al ingerilor care i-au aratat incotro sa se indrepte. Intr-o buna zi, a ajuns undeva pe langa Iasi, la Popesti, intr-o sectie a spitalului „Sfanta Maria” pentru copii cu probleme psihice, orfani abandonati de catre parinti de pe cand erau bebelusi, trecuti prin toate chinurile lumii si internati intr-un fel de lagar, amenajat intr-un castel ce apartinuse candva familiei Sturdza. P.S. Rostul acestei relatari despre Ingeri nu este unul mercantil. Dar daca ceva inlauntrul vostru va indeamna sa luati legatura cu ei, iata numarul de telefon al Asociatiei Il Chicco: 0232/29.51.74, si e-mail: ilchicco@yahoo.it. Sunt multe feluri in care puteti face ceva pentru un copil, dar inca si mai multe feluri in care El poate face ceva pentru dvs. – Horia Turcanu. Dare de seamă despre îngeri – Formula AS – aici textul în totalitate.

Foto: Renée C. Byer

Renée C. Byer – fotograf la Sacramento Bee. A luat Premiul Pulitzer în 2007 pentru „A Mother’s Journey”, o serie de 20 de fotografii care ilustrează povestea unei mame care îşi îngrijea copilul bolnav de cancer în ultimul stadiu – Derek – 10 ani pe atunci.

Cele 20 de fotografii (dacă mai aveţi curaj):

http://www.sacbee.com/static/newsroom/swf/april07/mother

http://www.pulitzer.org/works/2007-Feature-Photography

Mihai Andrei – Andu, cel pe jumătate japonez – a cărui poveste o ştiţi – a împlinit 8 ani pe 27 februarie 2010. Datorită oamenilor buni a reuşit să strângă o mare parte din bani – 11.000 de euro – şi a plecat în Turcia, în ianuarie 2010, unde a început tratamentul radio-chimioterapeutic la Clinica Acibadem, pentru a trata tumora cerebrală cauzată de Boala Recklinghausen.

Andu a făcut toate investigaţiile medicale, apoi prima parte a tratamentului, care a decurs foarte bine. A plătit 7.000 de euro pentru 6 săptămâni de tratament.

A venit acasă şi a făcut un tratament suplimentar la IOB – după o schemă întocmită de medicii turci.

Andu mai are nevoie de 3.000 de euro, pentru o nouă serie de tratament de 6 săptămâni (4.000 euro îi are) şi încă 3.000 de euro pentru investigaţiile la încheierea tratamentului din Turcia.

După care Andu va urma un tratament la IOB, timp de un an.

Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:

Raiffeisen Bank – Sucursala Bucureşti – Rahova Sud

RON: RO 81 RZBR 0000 0600 1194 7395

EURO: RO 97 RZBR 0000 0600 1194 7398

Cod SWIFT: RZBRROBU

Titular: Anghel Livia-Simona

Telefon: 0763 680 205

E-mail: samyoha2003@yahoo.com

Blogul lui Andu: http://sospentruandrei.wordpress.com

.

Steluţele de mare

.

Scrisesem despre el în octombrie 2008. Un copil de 5 ani se întreba: „La ce bun să stau atâta prin spitale?”. Copilul era bolnav de doi ani şi jumătate şi se săturase. Şi de boală, şi de spital, şi de drumuri. Avea nevoie de mulţi bani pentru transplant. O lună mai târziu am intrat pentru prima dată în viaţa mea într-o secţie de oncopediatrie. L-am văzut. Nu l-am recunoscut. Agita un clopoţel, îi chema pe copii la masă. Îl „ştiam” de undeva dar nu ştiam de unde. Eu îi spun Ferike. Ovidiu îi spune Francisc.

S-a născut pe 26 august 2003, iar pe 14 iunie 2006 a fost diagnosticat cu Leucemie Acută Limfoblastică cu celule B. A început tratamentul chimio şi 8 luni nu a mai ajuns acasă. În 2007 a intrat în remisiune şi totul a fost bine, până în vara lui 2008, când a făcut recădere. S-a ales şi cu strabism. Din nou în spital. Din nou chimioterapie, radioterapie. A ajuns cu greu la transplant, în 2009. Nu i-au găsit donator, i-au făcut autotransplant.

Ovidiu îl iubeşte foarte mult. „Scrisesem despre el. E un copil greu de neiubit. Spuneam ca boala a dat de bucluc cu micul butoias plin de energie. Acum este putin altfel. Era atat de slab de Craciun. Buzele ii erau arse. Se misca greu. Mama ofta si se gandea de ce ii tot ureaza lumea Craciun Fericit. A trecut timp bun ca Francisc sa se puna el iar pe jucat rolul lui Sherlok Holmes. A vorbit cu mine. Probabil datorita faptului ca l-am prins cu o noua masinuta de la mos pe care nu prea avea habar cum s-o monteze. Era bucuros ca e alaturi de el un alt baiat care stie cum stau chestiile astea. A fost in Ungaria recent. A facut autotransplant. Nu gasise nici un donator si mama obosise dupa un an de dormit aproape zi de zi prin spital. La cateva zile dupa operatie a facut recadere. Mamei nu-i vine sa creada. Mi-a ramas doar pe inima trupul lui uscat acum, mama lui doborata. Au nevoie de ajutor” – Ovidiu.

Ferike Szocs – Francisc – este din nou la tratament, la Fundeni. Are nevoie de medicamente, care nu se găsesc la noi. Are nevoie de ajutor ca să lupte în continuare.

Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:

BCR – Sucursala Baraolt

RON: RO 04 RNCB 0125 0534 9229 0003

USD: RO 74 RNCB 0125 0534 9229 0004

EURO: RO 47 RNCB 0125 0534 9229 0005

HUF: RO 20 RNCB 0125 0534 9229 0006

Cod SWIFT: RNCBROBU

Titular: Szocs Ferenc

Adresa: str. Libertăţii, nr.2/A, Baraolt, jud. Covasna

Contact: 0726 746 508

Domiciliu: Băţanii Mari, judeţul Covasna

.

Steluţele de mare

.

Pe Mathias Andrei îl ştiţi – problema lui este lipsa unei mânuţe. Aşa s-a născut, fără palma stângă – din cauza unei malformaţii congenitale. El a înţeles că se mai întâmplă şi necazuri din astea pe lume şi a zis, zâmbind, că el este „Mână Mică”. Mathias a împlinit 4 ani pe 18 martie 2010.

Mathias Andrei trebuie operat, dar nu are cum să ajungă nici măcar până la spital – situaţia a devenit „puţin” mai complicată: Mathias nu are mânuţă, nu are bani şi, mai nou, nu mai are nici tată. Pentru că l-a părăsit.

Nu doar pe el. Şi pe Miruna. Iar înainte de asta s-a născut şi Patrick. Miruna are 7 ani şi jumătate, iar Patrick are 8 luni. Tatăl lor i-a părăsit imediat după naşterea lui Patrick. Raluca îi creşte acum singură, pe toţi trei. Are un venit de 950 RON.

Mathias Andrei a mers câteva zile la grădiniţă. Copiii, prea mici, nu au înţeles de ce el nu are o mânuţă şi nu au vrut să se joace cu el. Mathias nu a mai vrut la grădiniţă. Nici la joacă nu prea iese. Sunt doar câţiva copii care „îl înţeleg” şi doar cu ei se joacă. Lui Mathias îi trebuie o mânuţă, ca să nu mai fie diferit de ceilalţi copii. Pentru asta trebuie să facă operaţii.

Şi ca să poată face operaţiile, Mathias Andrei trebuie să ajungă, din Bacău, unde locuieşte – la spitalul „M.S. Curie” Bucureşti, unde va fi operat de prof. dr. Gheorghe Burnei.

Prima intervenţie constă în alungirea antebraţului stâng, care este cu 1,5 cm mai scurt decât cel drept. După câteva luni urmează reconstrucţia podului palmei (degetele nu pot fi reconstruite). Apoi Marhias va avea nevoie de o proteză mioelectrică, care costă 25.000 euro (CAS acoperă doar 10% din preţ). În total, Mathias are nevoie de cca 30.000 de euro, din care a reuşit să strângă 2.000 RON şi 70 de euro.

Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:

Banca Raiffeisen Bank – Filiala Bacău

RON: RO 27 RZBR 0000 0600 1099 3305

EURO: RO 48 RZBR 0000 0600 1099 3315

Cod SWIFT: RZBRROBU

Titular: Raluca Teodoru

Telefon: 0747 487 395

E-mail: raluca_miruna_teodoru@yahoo.com

.

Steluţele de mare

.

„Ce se întamplă atunci când naşterea unui copil mult-aşteptat nu aduce fericire? Şi ce se întâmplă atunci când dupa doi băieţi absolut sănătoşi se naşte o fetiţă cu multiple malformaţii?”

Julia Blaga este fetiţa. S-a născut pe 18 august 2008. A petrecut primele 6 săptămâni de viaţă la spitalul Grigore Alexandrescu din Bucureşti, pentru că s-a născut cu multiple malformaţii: polidactilie cu sindactilie – un număr prea mare de degete la ambele mâini; agenezie anală – dar s-a dovedit a fi mai mult decât atât, adica fistulă şi cloacă; lipsa unui rinichi; palatoschizis – adică palat despicat (gură de lup în limbaj popular). Sindrom plurimalformativ.

„Nici una din aceste malformaţii nu a fost vizibilă, deşi s-au făcut nenumarate investigaţii în timpul sarcinii, şi au fost implicaţi mai mulţi medici braşoveni şi bucureşteni. Din păcate, după primul sentiment de furie asupra medicilor ecografişti, am realizat că de fapt screeningul şi imagistica medicală se afla totuşi la început de drum cu toată aparatura mai mult sau mai puţin performantă. Investigatiţle de la Bucureşti şi Braşov căutau semnele unei boli genetice, deoarece s-a considerat că hepatita cronică sau chiar şi acută, dobândita în sarcină, nu poate fi răspunzătoare pentru un număr atât de mare de malformaţii. Deci a rămas varianta unei boli genetice sau a unei alte necunoscute încă. Drept urmare, noi părinţii, am făcut un test genetic în februarie 2009 care nu a evidenţiat nicio anomalie cromosomială. Pe foile de externare din spital apare sindromul mult temut: Short Ribs-Polydactily”.

Julia a făcut două stopuri respiratorii a doua zi după naştere, a fost intubată şi ventilată artificial, apoi a fost operată – colostomie – şi „inchisă” rapid pentru că starea ei nu permitea investigaţii suplimentare. Această operaţie a fost una de urgenţă pentru a-i asigura tranzit intestinal, urmând ca operaţia de refacere a aparatului uro-genito-anal să se facă în momentul în care are minim 4 luni si 5 kg si este suficient de „sănătoasă”. Apoi a urmat o şedere la terapie intensivă de o săptămână, în care nu putea fi vizitată decât 10 minute pe zi şi numai de către mamă. A urmat transferul la secţia de pediatrie pentru refacere. În acest timp s-a insistat ca ea ar trebui să mănânce din biberon. Problema a fost că în urma acestui fapt a făcut pneumonie de aspiraţie şi din cauza unei deglutiţii nedezvoltate normal, astfel încât laptele a ajuns la plămâni până în momentul în care a făcut stop respirator, convulsii etc. A urmat o altă săptămână la terapie intensivă, intubare, ventilare şi emoţii pentru că atunci a fost un moment de răscruce în care nu mai existau speranţe de revenire. Dar Dumnezeu atunci a intervenit miraculos şi a scos-o de acolo ajungând din nou pe secţia de pediatrie, urmată de o externare la puţin timp după. Revenirea la Braşov a fost minunată, însă Julia a rezistat din păcate doar două săptămâni acasă pentru ca a fost nevoie de o nouă  internare, de data asta la Spitalul de Pediatrie din Braşov, cu pneumonie şi insuficienţă respiratorie.

În iunie 2009, Julia a început anevoisul drum al operaţiei complexe gură-mâini-anus – la spitalul Kinderkrankenhaus în Köln – Germania, care a costat peste 45.000 de euro. Părinţii au reuşit să strângă o parte din bani de la colegi, rude şi prieteni. Spitalizarea Juliei s-a prelungit mult mai mult decât era estimat, din cauza complicaţiilor – de la o lună la patru, apoi la şapte. În plus, Julia trebuie să meargă periodic la spitalul din Germania, pentru control şi tratament.

Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:

Raiffeisen Bank

RON: RO 10 RZBR 0000 0600 1159 7533

EURO: RO 48 RZBR 0000 0600 1134 7171

Titular: Antonia Blaga

CNP: 2700409080022

Braşov, str. Vlad Ţepeş nr. 12, judeţul Braşov

Antonia Diana şi Alexandru Claudiu Blaga

Telefon: 0268 478 078; 0729 002 355

E-mail: antonia.blaga@gmail.com ; a_blaga@yahoo.com

Site-ul Juliei:

http://www.juliablaga.com

Un cont PayPal şi un Contract de sponsorizare:

http://www.juliablaga.com/baby.html

.

Steluţele de mare

.

Radu nu a împlinit 5 luni. S-a născut pe 16 noiembrie 2009 şi de atunci casa lui este spitalul. Este unic, dar într-un fel pe care nu şi-l doreşte nimeni: Radu „are ceva” ce doar 50 de oameni din întreaga lume au avut în ultimii 120 de ani.

Radu s-a născut – după o sarcină despre care medicii au spuns că nu există probleme – cu o tumoră situată la nivel cranio-maxilo-facial – Gliom nazal. Tumora se prelungeşte şi în cavitatea bucală şi nu îi dă voie să respire şi să înghită. Nici măcar să plângă. Timp de două săptămâni de la naştere, Radu a respirat cu ajutorul aparatelor. Apoi i s-a făcut o traheostomă. Radu nu poate înghiţi nici măcar saliva. Este hrănit printr-o sondă nazogastrică.

Tumora „lui Radu” este benignă dar… Creşte în acelaşi timp cu el. Se dezvoltă dinspre cerul gurii spre ochiul drept şi creier. Şi trebuie operată, cât mai repede.

De aproape 5 luni, casa lui Radu este secţia de terapie intensivă a spitalului „M.S. Curie”. Medicii români au spus că nu îl pot opera. Dar au trimis documente medicale mai multor medici din străinătate. Au aflat că în SUA un copil a fost operat cu succes. Răspunsul a fost şocant. Operaţia costa o jumătate de milion de dolari. Iar din Belgia li s-a răspuns că se poate, pentru 50.000 de euro. Apoi medicii belgieni au renunţat.

Au scris şi părinţii. În Elveţia, Germania, Franţa, Austria. Au primit şi răspunsuri: fiind o operaţie complicată, medicii din cele patru ţări vor să vadă copilul şi să facă propriile investigaţii medicale. Dar că Radu nu poate călători peste tot.

Radu a primit o programare la spitalul din Lintz, pe 26 aprilie 2010.

Se aşteaptă un răspuns şi de la clinica din Zurich – unde cu o lună în urmă un copil cu acelaşi diagnostic a fost operat cu succes.

Spitalizarea şi tratamentul pentru micşorarea tumorii şi intervenţia chirurgicală costă 100.000 de euro, din care Radu a strâns puţin peste 30.000 de euro. Părinţii au făcut împrumuturi la bănci, dar banii tot nu le ajung. Radu are nevoie de bani şi pentru transport, cu un avion medicalizat.

Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:

BRD – Agenţia Romancierilor

RON: RO 39 BRDE 410 SV 5774 8954 100

EURO: RO 20 BRDE 410 SV 6944 1714 100

Cod SWIFT: BRDEROBU

Titular: Popescu Laura Adriana

Contact: 0754 036 198; 0761 690 869

Părinţii lui Radu, Laura Adriana Popescu şi Valentin Bragadireanu, au încercat să deschidă linii de teledon sau sms, dar au fost refuzaţi.

Documentele medicale pe blogul lui Radu:

http://radubragadireanu.blogspot.com

.

Steluţele de mare

.