Isabellelorelai's Weblog

Imaginaţi-vă o curte mică între blocuri, îngrădită cu gard făcut din plasă de sârmă şi o poartă improvizată din câteva ţevi sudate.

În curtea asta se găsesc: o canapea veche, o masă înaltă de tablă, un leagăn suficient de mare să încapă în el trei copii sau o mămică şi un copil, o motocicletă şi o cuşcă pentru căţeii comunitari.

Curtea asta e paradisul copiilor din blocurile din jur. Reperul, insula fantastică, rondul în jurul căruia se dau ture cu rolele şi cu bicicleta, sub privirile atente ale mamelor gata să sară să-şi smulgă copiii din faţa maşinilor.

În curte se joacă vreo patru fetiţe, cinci metri mai încolo bat mingea câţiva băieţi mai mărişori, în spatele curţii joacă table doi pensionari.

Aici se joacă în fiecare după-amiază Bianca.

Are opt ani şi un frate mai mic.

Părinţii ei au crescut cu cheia de gât şi ea nu face excepţie.

Când vine de la şcoală, îşi vede de jucăriile ei până se întoarce mama de la serviciu.

Este un copil obişnuit la prima vedere.

Slăbuţă, blondă, cu o privire deschisă şi un zâmbet adevărat, deloc inhibată, foarte sigură pe ceea ce spune.

Nu foarte grăbită atunci când vorbeşte.

Ceea ce o face specială este faptul că dincolo de şcoală, joaca din faţa blocului şi jucăriile ei, Bianca e atentă şi la ce se întâmplă în lumea mai mare decât ea: “Tata lucra la Habitat for Humanity, este o organizaţie la care strângea bani pentru a face case pentru oamenii care nu aveau. Mi-a povestit ce face acolo şi de la doi ani am strâns bani. Prima mea donaţie a fost la trei ani. Eu aveam deja ce-mi trebuia şi alţi copii nu aveau. Trebuiau şi ei să aibă. Strângeam câte un an şi anul următor donam. Mai sorcoveam, mai spuneam poezii, am fost la colindat şi pe urmă am primit bani pentru note.”

Tatăl Biancăi, Mario Demezzo, este acum directorul executiv al Fundaţiei Pricipesa Margareta a României, o organizaţie non guvernamentală recunoscută pentru acţiunile sale de caritate. El spune că într-un fel sau altul, fiecare adult îşi ia serviciul acasă…

“Strângerea de fonduri era şi este în continuare o meserie foarte grea, acum şi din cauza contextului economic, dar, acum şase ani, când am început eu să fac această meserie, era în special din cauza lipsei de educaţie a companiilor, a oamenilor în general. M-am gândit că este responsabilitatea mea să încep cu copilul meu. Povesteam cu soţia mea, de faţă cu copiii, ce fac, cum strâng bani, despre dificultăţile pe care le aveam în strângerea de fonduri şi aşa mai departe Este o idee din punctul meu de vedere greşită în mintea celor care cred că sunt copii şi nu înţeleg ceea ce vorbesc adulţii. Ăsta este un fel în care eu am reuşit să îi educ pe Bianca şi pe Luca, vorbind cu ei ca şi cu doi oameni mari. Bianca înţelegea ce spun şi mi-a pus întrebări. I-am răspuns ca unui adult, şi am îndemnat-o, i-am zis “nu ai vrea să strângi şi tu bani şi să încercăm să ajutăm împreună alţi copii?” Jucării a donat dinainte de trei ani de zile: când ea nu împlinise încă trei ani am dus primii saci cu jucării la orfelinatul din Slatina şi apoi la cel din Beiuş.”

Gestul Biancăi – de a-şi dona toate economiile strânse pe parcursul unui an întreg unei cauze despre care a auzit de la tatăl ei nu a rămas nerăsplătit.

În faţa a peste 250 de oameni (percepuţi de fetiţă ca fiind câteva mii), Bianca a fost onorată, decernându-i-se premiul pentru Donatorul Anului la ediţia din 2010 a Galei Oameni pentru Oameni. Cu ce gânduri s-a dus Bianca la Gală?

“M-am dus cu gândul că sunt şanse foarte mici să câştig acest premiu şi că s-ar putea să câştige domnul Dinu Patriciu. Am avut foarte mari emoţii când am urcat pe scenă. Colegilor le-am povestit dar nu au înţeles, nu ştiu de ce, au spus că nu înţeleg şi că nu ştiu despre ce este vorba.”

Juriul Galei Oameni pentru Oameni a ales să premieze acest gest tocmai pentru a da un semnal: fiecare dintre noi putem să educăm noua generaţie de cetăţeni activi ai României.

Aşa cum spune şi Mario Demezzo, colegii Biancăi nu au înţeles ce înseamnă titlul de “Donatorul Anului” pentru că, probabil, părinţii lor nu înţeleg. Unde o vede pe Bianca peste 15-20 de ani?

“Sper că Bianca peste cincisprezece ani să fie un manager într-o companie, care să decidă încotro se duc banii. Ea va putea înţelege mult mai bine ce înseamnă un ONG, va putea înţelege actul de donaţie, responsabilitatea care vine din actul de donaţie. Nu m-ar deranja absolut deloc să fie “fundraiser”, aş avea să-i dau câteva indicii şi sfaturi despre această meserie, care să o ajute destul de bine în viaţă. Gluma mea cu prietenii apropiaţi asta era: le-am zis: dacă la opt ani l-a bătut pe Dinu Patriciu, la 25 poate să-l bată pe Bill Gates. Îmi doresc ca Bianca să fie în poziţia donatorului şi peste 25 de ani şi să continue lucrurile pe care le-a învăţat acum, pe care le face şi cu care creşte.”

Ultima campanie către care au mers economiile Biancăi a fost cea intitulată „Inima Copiilor” o mişcare al cărei scop este să doteze un spital de copii din Bucureşti cu aparatura necesară efectuării unor intervenţii chirurgicale asupra bebeluşilor născuţi cu malformaţii.

Am întrebat-o pe Bianca de ce a ales această campanie şi mi-a spus: “pentru că ştiu că bebeluşii aceia nu au fost în siguranţă în burtica mamei lor şi aş vrea să fie în siguranţă.”

Anul acesta, nu doar Bianca strânge bani pentru donaţii, ci şi Luca, fratele ei în vârstă de cinci ani. Astfel, se dublează şansele ca un membru al familiei Demezzo să îi poată sufla premiul pentru Donatorul Anului lui Bill Gates, peste 25 de ani…

Bianca Maria Demezzo, portretul donatorului în tinereţe. RRI – România la ea acasa – Andreea Demirgian. Foto Bianca Maria Demezzo: Agerpres.