Archive for martie 2010
Blanche
Mereu albă, ca un bulgăraş de zăpadă. Isteţ şi curajos copil. Nimic nu poţi să îi ascunzi. Nici de viaţă, nici de moarte. Despre tratamentul ei şi al celorlalţi copii ştie tot, e aproape „doctor docent în citostatice”. Boala nu a lăsat-o să înceapă clasa I. A vrut. Nu s-a putut. Poate anul ăsta. Are toate şansele. A terminat chimioterapia în spital. Urmează o lună de radioterapie. E musai să facă iradierile SNC, pentru a preveni anumite complicaţii cerebrale. În toamnă a apărut una – o pareză virală, care avea semnele unui atac cerebral. Are leucemie acută limfoblastică cu celule T. După care urmează un an de tratament de întreţinere. Deşi ne-am străduit să strângem 12.000 de euro pentru tratament în străinătate, nu am reuşit decât un sfert – a primit banii de la cineva care a văzut-o în campania din ziar. Mai mult nu s-a putut. Dar şi aşa e bine, super bine. Medicul curant a reuşit să o programeze la tratament la un alt spital din Bucureşti. O lună va sta cu tatăl ei la casa asociaţiei. Va străbate oraşul cu taxiul, zi de zi, dus-întors. Apoi urmează drumuri la Bucureşti, lună de lună, la control. Bine că sunt bani (vorba maică-sii – „mare noroc am avut cu doamna care ni i-a trimis”). Complicaţii să nu apară. Cu Andreea şi Ioana am pus mână de la mână să îi cumpărăm medicamentele pentru cura de întreţinere – cadoul nostru pentru un copil curajos. Le-am comandat în străinătate, că pe la noi „nu cresc”. Bine ar fi ca anul ăsta să îşi facă ziua acasă, nu la spital. Narcisa.
16 aprilie 2010. Narcisa a terminat şi radioterapia, acum urmează tratamentul de întreţinere, timp de 1 an. Astăzi îi trimit pachet cu medicamentele necesare pentru 1 an, 800 de pastile de Metotrexat, cumpărate din „fondul de rezistenţă”, de la Andrea, Ioana şi de la mine.
.
Steluţele de mare
.
Ciel
Ochii lui miraţi, mari şi senini, ca două ceruri paralele. Le-am prins privirea de câteva ori. Mereu nedumerită – ca şi a mea (mă întrebam ce caută el acolo, ce caută toţi puii de om acolo, de ce sunt atât de mulţi, de ce trebuie să pătimească…). Afară era cald, cerul era calm, uneori aerul fierbea dar nu conta, era afară. Era vară. Alţi copii erau la mare, la munte, la bunici. Ei închişi în vitrine, legaţi cu zilele de paturi prin fire fine cu substanţe greţoase. Legaţi de paturi de privirile atente ale mamelor disperate. Ea, mama lui, tăcută. Până şi ochii îi tăceau. Ce să spună… Câteodată erau tulburi. Ce să le spui? Mai prin toamnă ochii ei s-au limpezit. Observ că ea clipeşte într-un fel ciudat. Are ochi mari şi frumoşi. Când clipeşte unul rămâne deschis. Mă gândesc că ea a avut un şoc. Şi îndrăznesc să o întreb. Copilul nu a fost bolnav niciodată. Într-o seară a picat ca secerat. Era mai, anul trecut. Nu mai respira. I-au ţinut lumânarea. Apă, oţet, ce au ştiut. I-au dat palme până l-au făcut să respire din nou. După aia o săptămână a avut obrajii înroşiţi. La spital s-a văzut tumora. Era de şase luni acolo, în plămâni. Era grav. Limfom Malign Non Hodgkin toracal, stadiul IV cu metastaze. Au cumpărat citostatice din străinătate, o avere. Vreo trei mii de euro. Au vândut vitele şi păsările din curte, s-au împrumutat, i-au ajutat rudele, prietenii, consătenii. A fost foarte greu. L-a văzut cineva în campania din ziar şi i-a trimis bani. Să aibă de medicamente şi de drum. Acum e bine. Din când în când el mai răceşte. Raluca şi Cristina i-au trimis Immunocal, să nu se mai întâmple. Mai face febră. Uneori respiră mai greu iar maică-sa se sperie de moarte. Copil, ce să-i faci. Mai are 2 cure şi termină. Radiografia i-a ieşit perfect, nici urmă de tumoră. Ochii lui, seninul din cancer. Ovidiu.
.
Steluţele de mare
.
Fildeş
Alb. Alb-gălbui. Cu ochii încercănaţi. Slab-slab. Atât de slab. Mâinile şi picioarele ca nişte rămurele, pline de vânătăi şi „găurele”. E ca o scândurică în care s-au bătut prea multe cuie, copilul ăsta. Da, m-am speriat când l-am văzut la el acasă – la spital îl văzusem doar o dată în trei luni. El venea doar pentru o zi sau două, la transfuzii şi nu prea l-am prins. Iar atunci când l-am văzut era după tratament şi arăta binişor. Maică-sa era cu el, dar în braţe avea un copil mic şi am crezut că mogâldeaţa e bolnavă. Ea m-a întrebat dacă pot să o ajut în legătură cu ceva, o problemă cu copilul. I-am zis că pot să încerc dar că nu promit nimic. Mi-a lăsat un bileţel la o altă mămică. Copilul avea indicaţie de transplant. Avea un dosar depus la autorităţi, dar nicio veste. Apoi l-am văzut între transfuzii. Ajunsese să facă în fiecare săptămână, altfel nu se putea ţine pe picioare. Trăia cu sângele altora de la 8 luni. Desferalul îl făcea de la 2 ani. Şi urma să împlinească 12 ani. Aşa a ajuns plin de „găurele”. Nu mânca. Doar în ziua cu transfuzia avea un pic de poftă de mâncare. Mă gândeam la ce s-ar întâmpla cu el dacă nu ar mai fi sânge. Era octombrie. Le-am rugat pe Oana şi Carmen să lupte şi pentru dosarul lui. În noiembrie a intrat în campania din ziar. În decembrie i s-a aprobat dosarul. Copiii de la şcoală i-au făcut cadou primele bilete de avion, de Crăciun. Au strâns 500 de euro şi le-au cumpărat. În ianuarie a primit şi banii de la ziar, 2.000 de euro donaţi de cineva pentru el. Pe 12 ianuarie 2010 a împlinit 12 ani iar pe 18 a plecat la spitalul din Italia, pentru analize şi căutarea donatorului neînrudit. O săptămână mai târziu s-a întors acasă, să aştepte. Îşi aşteaptă salvatorul. Dacă nu îl uită norocul, în trei-patru luni de acum încolo se găseşte şi donatorul şi pleacă la transplant. Doctorii i-au zis că va sta un an în Italia. Cum vor rezista acolo, nu ştiu. Poate ceva de muncă pentru taică-său. Poate. Grea şi urâtă şi talasemia asta. Între timp trăieşte cu sângele altora. De câte ori în văd, îl întreb: ai mâncat ceva? Zâmbeşte timid şi răspunde: nu prea… Cred că s-a săturat să îl tot întreb, dar nu se supără. E tare cuminte… Robi.
.
Steluţele de mare
.
Departe
Plângea într-un fel anume. Nu ştii ce să spui în astfel de momente. E greu şi să scrii. Secretul înţelegerii e acolo, în spital. Să le vezi şi să le asculţi mai mult timp. Să le ştii poveştile, temerile, gândurile – când negre, când de speranţă. Să le vezi cum îşi frământă mâinile. Să le vezi suferinţa atunci când puiul alteia nu a mai putut lupta. Plângea într-un fel anume, cu disperare. Mă uitam cum faţa ei blândă devenea din ce în ce mai roşie, un roşu care se întindea pe gât. Nefiresc de roşu. Încerca să vorbească şi nu avea aer. Era un plâns amar amestecat cu vorbe dureroase, şiroaie de lacrimi şi neputinţă. Nimic nu mergea. Boală ciudată. Vroia să îşi ia copilul şi să plece departe. Departe. Unde să te duci? Unde să fugi? Nu tu bani, nu tu ajutor. Promisiuni. Nimic concret. S-ar putea face ceva acolo. Ai o sută de mii de euro să te tratezi la Paris? De unde? Abia sunt bani de tren, să ajungă de la ţară în Bucureşti. De doi ani făcea drumuri, nu de ieri. Băiatul e mărişor, are nevoie de multe. E greu să te „cârpeşti”. Mai tai de la mâncare, dar cât să tai… Greu. Copilul nu mai vroia la spital, se săturase. Am tot stat şi ne-am gândit. O rază de speranţă în Germania. Tăică-său şi-a găsit un loc de muncă acolo, ca să le fie mai uşor. În decembrie a venit şi el la spital, a stat cu copilul. L-a văzut cineva în campania din ziar şi i-a trimis bani, să aibă de drum şi de analize în străinătate. În ianuarie a plecat la Berlin, la control. Toate bune şi frumoase, cu accept de internare şi de tratament, medic de familie şi tot ce trebuie. Doar că asigurarea medicală intra în vigoare abia în luna mai 2010. Iar tratamentul costa 70.000 de euro – fără asigurare. S-au întors acasă, să aştepte luna mai. În februarie a început să se umfle iar piciorul. Au apărut şi nişte ganglioni, ce să mai… Le-am rugat pe Carmen şi Oana să întrebe la Timişoara. Răspunsul a fost da, se poate, îl primim. O mulţime de investigaţii medicale, aparatură performantă, medici cu răbdare îngerească. Dacă totul merge bine e posibil şi un autotransplant. Măcar s-au mai liniştit un pic, după scintigrafie. Cancerul nu a ajuns la os şi asta este foarte bine, tare îi era frică Anei-Maria să nu rămână Andrei fără picior. Mai departe… mai vedem.
.
Steluţele de mare
.
Rădăcina
Era decembrie. Parcă Dumnezeu v-a scos în cale spune ea, cu ochii înroşiţi de plâns. A simţit nevoia să fie îmbrăţişată şi ne-am îmbrăţişat acolo, în mijlocul drumului. Simţeam cum îi dă sufletul în clocot de nefericire. M-am uitat speriată la ea. Ce s-a întâmplat? Recidivă. Hai, nu dispera, există soluţii. Am primit trei răspunsuri bune la trei întrebări rele. S-a mai liniştit un pic. Eu m-am dus la copii să le duc ce mă rugaseră, ea s-a dus la un magazin să ia ceva de mâncare. Când s-a întors i-am arătat mailurile primite. Trei răspunsuri, toate bune. Doar banii lipseau. M-a intrigat ce i s-a întâmplat lui. De când a început să îi fie rău – avea doi ani pe atunci – a tot fost plimbat prin spitale. Au crezut că are apendicită şi el avea cancer. Cu greu i-au găsit un diagnostic. Operaţii, cinci. Chimioterapie, din belşug. Ani? Doar patru. În ziua aia disperată de decembrie se împlineau doi ani de când ajunsese la Bucureşti. În ziua aia disperată de decembrie, după aproape 3 luni de chimioterapie – un protocol experimental – rezultatul era recidivă. Îmi făcusem un plan de bătaie cu o lună înainte. Începusem să sap la rădăcină. La rădăcina norocului lui. Nu mă intrigau doar boala şi chinul lui. Ci şi neşansa. La el nu trăgeau banii. Pe el parcă nu îl vedea nimeni… A fost un moment în care m-am gândit că mama lui păţeşte ca şi mine. Ea i-a ajutat pe mulţi. Cu un ban, cu un sfat. Când a venit rândul ei… În fine, nu mai contează. Am scris unui medic din Italia. Ideea era simplă: dacă se putea trata boala lui trăgea o fugă, făcea la analize şi se întorcea cu o recomandare pentru a putea obţine banii de la stat. Răspunsul a venit. Da, se poate trata la clinica din Italia. Doar că pentru a ajunge acolo trebuiau bani, vreo 2.000 de euro. Ori ăştia nu erau. Aveau un dosar de ajutor social depus de un an şi ceva la oficialii din judeţ. Doar promisiuni… Un prietem m-a ajutat şi a scris în Turcia. Se putea şi acolo. Dar tratamentul era 15.000 de euro. Apoi mi-am adus aminte că la sfârşit de noiembrie cineva a adus la Bucureşti un aparat. Doar 1.500 de euro trebuiau pentru tratament. Am scris. Mi s-a răspuns imediat. Da, se poate. Au apărut şi primii bani, o altă licărire de noroc: un domn a scris la ziar spunând că vrea să ajute un copil din campanie dar că vrea să fie îndrumat. A dat Dumnezeu ca în sfârşit şi el să primească nişte bani. S-a dus omul la spital şi i-a pus mamei în mână 1.500 de dolari. Parcă altfel defilăm acum. Şi am început cu începutul. Ce era mai aproape şi mai ieftin. Înainte de Crăciun, cu taică-său, ne-am dus să căutăm locul cu aparatul. Nu ajungeau banii dar ne-am zis că facem împrumut la bancă, fiecare cât poate. Am depus dosarul şi s-a făcut programarea. I-am zis că dacă nu se poate aici să plece în Italia la consult apoi ne zbatem pentru formular. Pe 19 ianuarie, anul ăsta, a fost copilul la control la Bunul Doctor cu aparatul (doctorul e bun şi blând ca pâinea caldă) care l-a consultat cu răbdare. S-a jucat cu el. Părinţilor le-a spus să aibă puţină răbdare, că există şi alte soluţii. Şi dacă nu s-o putea mai simplu, îl bagă la aparat. Nu le-a luat niciun ban. I-a rugat să mai facă nişte investigaţii. CT, ecograf, chestii d’astea. A mai trecut o lună. Recidiva – trei noduli în spatele ficatului – a fost „fată bună” şi a rămas pe loc. În sensul în care nodulii nu au crescut. Apoi a făcut Bunul Doctor ce a făcut şi copilul a ajuns la o altă soluţie. Un transplant de ficat la Fundeni. Toată luna februarie au mers pe la spitale, au făcut analize, compatibilitatea. Tatăl copilului este perfect compatibil, 100% adică. Noroc. Plus de asta este sănătos tun. A trecut pe regim şi pregătire, ca să îi dea copilului un strop din sănătatea lui. De la rădăcină. Uite de asta vă iubesc eu pe voi, Nicoleta şi Dan, pentru că aţi luptat pentru viaţa copilului vostru. Bunului Doctor îi doresc multă sănătate şi sper din tot sufletul să salveze şi alţi copii. Ăstuia mic, Bogdan, îi doresc baftă la transplant. Se simte bine, e mai liniştit, râde, se joacă, aşteaptă. Raluca şi Cristina i-au trimis Immunocal, îl ia cu compot fără probleme. Pe 25 martie 2010, Bogdan împlineşte 5 ani.
.
Steluţele de mare
.
Fântâna
Abia aşteaptă primăvara. Să vină un pic de vreme bună. Să se dezgheţe pământul, să se lase săpat. A fost (şi încă este) iarnă grea acolo, cu zăpada cât casa. Cu munţi de zăpadă şi dealuri de gheaţă în loc de drumuri – ar fi fost ca în poveşti dacă în gând nu ar fi stăruit veşnica întrebare: cum ajung la spital dacă îi va fi rău copilului? Noroc că lui, copilului, nu i-a fost rău. Ba din contră. A fost şi este bine, slavă Domnului. Trece timpul. Măsurat în lupte mici. Lupta cu zăpada, să răzbească până la drumul principal pentru un bidon cu apă sau o butelie. Lupta cu „stăpânii”, să răzbească pentru drepturile copilului, că vroiau să îl lase fără certificat de handicap de gradul I, care automat îl privau de alocaţia legală iar pe mama lui fără drept de însoţitor (fixasem deja patru audienţe la autorităţi – se rezolva, dar consumam inutil timp şi nervi). Lupta cu banii, că din salariul de însoţitor a primit doar jumătate, de 4 luni încoace. Lupta cu apa. Asta e cea mai grea. Până prin decembrie a luat apă de la un vecin. Apoi nu s-a mai putut. Să vină primăvara, i-am spus. Apoi ne apucăm de fântână. Vedem noi cum facem. Până atunci mergi la magazin şi cumpără apă plată pentru copii, să nu ne trezim cu vreun necaz. Lapte, cereale, pampers, vitamine, medicamente etc i-am trimis – Andreea, Ioana, eu. Nici Lia nu l-a uitat, de Crăciun s-a gândit şi la el. Şi continuăm să avem grijă de el. A mai primit lapte de la o doamnă care l-a văzut în ziar. De la campania din ziar a primit 570 de lei în februarie – dar ăştia sunt banii copilului, pentru mâncare. Şi de cumpărat apă, că rinichii lui sunt tăiaţi. Nu l-au uitat nici prietenii mai vechi sau mai noi – Silvia, Cristina, Marga – au completat cu lapte sau cu un bănuţ. Pe 3 martie o maşină opreşte în poartă. Sunteţi X, mama lui Y? Da, răspunde speriată. Uite, pentru copil: un cuptor cu microunde, prăjitor de pâine, aspirator. Din partea doamnei C. din C., care l-a văzut în ziar. O zi întreagă s-a învârtit pe lângă cutii. Parcă i-a fost teamă să le desfacă. Ea, mama, se temea să se bucure, el, tatăl, se închina. Lui nici acum nu îi vine să creadă că nişte oameni pe care nu îi cunoaşte îi ajută copilul. El se închină. Dă din cap a uimire. Probabil că mulţumeşte în gând. El s-a întors acasă în miezul iernii. Nu a mai plecat departe. Acum ia parte la luptă. Şi-a găsit de lucru, e dulgher – începe munca luna viitoare – o să facă naveta între judeţe, nu are încotro. Repară ce e de reparat, are grijă de copii. Au vândut vaca cu viţel în burtă şi porcul. Pentru fântână. Au vrut să cumpere tuburile alea din beton dar erau prea scumpe, aşa că va cumpăra materiale şi le va face el, cu banii de la vacă şi porc. Acum rămâne să mai strângă vreo douăzeci de milioane, ca să tocmească maşina care scoate pământul. Acum ei aşteaptă primăvara. Şi să se dezgheţe pământul. Pentru fântână. Pentru apă de băut. Fântână şi apă de băut pentru Ştefănel.
.
Steluţele de mare
.
Alb
-ro_blue.png)
