Isabellelorelai's Weblog

Ochii lui miraţi, mari şi senini, ca două ceruri paralele. Le-am prins privirea de câteva ori. Mereu nedumerită – ca şi a mea (mă întrebam ce caută el acolo, ce caută toţi puii de om acolo, de ce sunt atât de mulţi, de ce trebuie să pătimească…). Afară era cald, cerul era calm, uneori aerul fierbea dar nu conta, era afară. Era vară. Alţi copii erau la mare, la munte, la bunici. Ei închişi în vitrine, legaţi cu zilele de paturi prin fire fine cu substanţe greţoase. Legaţi de paturi de privirile atente ale mamelor disperate. Ea, mama lui, tăcută. Până şi ochii îi tăceau. Ce să spună… Câteodată erau tulburi. Ce să le spui? Mai prin toamnă ochii ei s-au limpezit. Observ că ea clipeşte într-un fel ciudat. Are ochi mari şi frumoşi. Când clipeşte unul rămâne deschis. Mă gândesc că ea a avut un şoc. Şi îndrăznesc să o întreb. Copilul nu a fost bolnav niciodată. Într-o seară a picat ca secerat. Era mai, anul trecut. Nu mai respira. I-au ţinut lumânarea. Apă, oţet, ce au ştiut. I-au dat palme până l-au făcut să respire din nou. După aia o săptămână a avut obrajii înroşiţi. La spital s-a văzut tumora. Era de şase luni acolo, în plămâni. Era grav. Limfom Malign Non Hodgkin toracal, stadiul IV cu metastaze. Au cumpărat citostatice din străinătate, o avere. Vreo trei mii de euro. Au vândut vitele şi păsările din curte, s-au împrumutat, i-au ajutat rudele, prietenii, consătenii. A fost foarte greu. L-a văzut cineva în campania din ziar şi i-a trimis bani. Să aibă de medicamente şi de drum. Acum e bine. Din când în când el mai răceşte. Raluca şi Cristina i-au trimis Immunocal, să nu se mai întâmple. Mai face febră. Uneori respiră mai greu iar maică-sa se sperie de moarte. Copil, ce să-i faci. Mai are 2 cure şi termină. Radiografia i-a ieşit perfect, nici urmă de tumoră. Ochii lui, seninul din cancer. Ovidiu.

.

Steluţele de mare

.