Isabellelorelai's Weblog

Avusesem la dispoziţie trei zile pentru a-mi lămuri îndoielile – dacă să mă duc acolo sau nu. Am hotărât în final că da, ar fi bine să merg. Totul a decurs relativ bine până în ziua stabilită, când m-am urcat în maşină. După câteva minute stomacul a urcat în gât şi a început să se rupă în figuri. O stare de greaţă pe care nu o mai simţisem în viaţa mea. Nasol. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple. La asta nu mă gândisem. Am vrut să cobor de vreo două ori şi să o rup la sănătoasa.

La naiba, eu nu am avut niciodată probleme de genul ăsta. Sute de ore de zbor cu avioane de tot felul din care două cu bube cât p’aci să fac buf prin Indonezia şi Italia; elicoptere; şalupe, vapoare şi alte ambarcaţiuni din care una se mişca ameţitor pe o mare îngrozitor de agitată pentru că tocmai începuse un taifunel pe la Hong Kong; mii de ore de mers cu maşina în condiţii care mai de care; sute de testări psihologice; sute de ore de antrenamente prin poligoane; sute de întâlniri cu sute de oameni din toate colţurile lumii. Şi multe altele, lucruri prea complicate (despre care este mult de povestit dar nu o fac pentru că îmi este lene). Nimic din toate astea nu mi-au dat starea de rău din ziua aia. Nicio întâmplare nu m-a emoţionat atât de tare încât timp de două ore să am o singură grijă: să nu vomit în maşina omului. Nimic din toate astea nu m-au făcut să pun vreodată întrebarea „de ce?”

De ce? Întrebarea asta nu mi-a dat pace din 30 noiembrie până pe 6 decembrie 2009. Apoi a venit răspunsul. Explicaţia era simplă. Eram printre mesagerii care trebuiau să transmită ceva. Un ceva care să schimbe o stare de fapt.

Întrebarea asta, cu „de ce-ul” nu era pentru întâmplare. Pentru că întâmplările sunt întâmplări şi am văzut prea multe ca să mă mai întreb de ce apar în momente şi moduri care mai de care mai inexplicabile. Întrebarea era referitoare la mine ca persoană: de ce eu? De ce trebuia să mă duc eu? De ce am acceptat?

Propunerea a venit într-o dimineaţă. Am ezitat. Ce să caut eu acolo, ce să spun în plus? Tot ce era de spus era spus deja. Am ajutat nişte oameni. Ei şi? Toată lumea o face. Singurul lucru în plus, faţă de alţii, era că am arătat viaţa unor copii şi părinţi direct de la faţa locului, dintr-un spital. Că prea mulţi o duc greu şi că au nevoie de cât de puţin ca să facă faţă bolii. Că cei care o duc mai bine din punct de vedere material sunt totuşi fericiţi dacă le duci o jucărioară sau le zâmbeşti frumos. Am început cu un copil. S-au alăturat câţiva oameni. Care au recunoscut că nu ştiau că există acei copii în suferinţă – cum sunt Bogdan şi Alexandra Dincă – şi care ulterior s-au decis să îi ajute mai mult, plăcându-le povestea mea cu Copiii Steluţe de Mare. Unii au spus că nici nu ştiau unde este spitalul. Alţii au spus că deşi ştiau unde este spitalul, nu îi trecuseră niciodată poarta – cum ar fi Adriana de la Dar din dar – şi care ulterior s-a hotârât să ajute mai mult.

Cu o zi înainte de a primi telefon mi-am adus aminte că mi-a fost ruşine mult timp să spun apropiaţilor că am blog. Nici fiu-meu nu a ştiut, un an de zile. I-am spus în momentul în care am avut nevoie de ajutor (strângeam 2% pentru Asociaţia PAVEL şi am vrut să îi dea pe ai lui, din salariu – el a strâns de la toţi colegii lui de serviciu – sunt foarte mândră de asta şi îi mulţumesc). Ştiu doar că mi-a fost ruşine infinită, îmi era groază la gândul că fiu-meu o să creadă că am luat-o razna cu internetul. Un an de zile am susţinut activitatea altora, ascunzând că am participat la ea. Am ascuns că strângeam hăinuţe (am arătat doar jucăriile), am ascuns că am donat bani, am ascuns că am ajutat cu sfaturi. Am ascuns, după principiul „nu e frumos să spui că ai ajutat”. Am greşit. Prentru că oamenii care îmi citeau blogul nu ştiau ce se poate face. Nu spusesem decât în particular – pe mail sau la telefon. Ştiau doar câţiva – Simona Olaru, Angela, Nini Florescu, Dan Sântimbreanu – oameni care au ajutat şi ei la rândul lor. Apoi a urmat fiu-meu, care a început să strângă de la prieteni şi colegi jucării, apoi hăinuţe. Când mi-am dat seama că am greşit? Atunci când am vorbit despre acel copil bolnav, părăsit de tată, căruia îi dusesem câţiva pamperşi şi o linguriţă de lapte, copilul pe care îl „dădusem” în grija Zincăi în februarie 2009, la cererea ei – şi care timp de 6 luni a avut grijă de el. Când am scris despre el au sărit şi alţi oameni ca să îl ajute. Apoi au urmat alţi copii. El a deschis o uşă şi o fereastră, el i-a tras, practic, pe toţi ceilalţi după el.

Am acceptat. Era simplu, trebuia doar să vorbesc despre nişte copii. Am rezolvat rapid cerinţele care ţineau de „bucătăria” internă. Apoi a venit ziua. Tot drumul am stat cu starea aia nasoală de vomă în gât, ăsta este adevărul – mă gândeam cu groază că o să vărs acolo şi se duce totul de râpă. Şi cu întrebarea aia, tâmpită, în cap: de ce? Ce mai era de rezolvat?

De ce? Ce mai era de rezolvat? De ce trebuia să fiu eu acolo? Ce trebuia să spun ca să se schimbe ceva?

Am ajuns. Echipa e mişto. Mihaela e super de treabă. Brusc îmi trece starea de vomă. Începe. Alta acum: mă umflă plânsul. Mihaela zice „hai că ne punem amândouă pe plâns şi gata, o rezolvăm”. Mihaela întreabă. Eu răspund. A repetat de câteva ori întrebarea: „de ce faci asta?” I-am răspuns senin: nu ştiu. Cred că le-am părut tâmpă tuturor dar chiar nu ştiu de ce fac asta. Este acel inexplicabil şi atât. În fine. Doru Stănculescu este invitat să cânte. Eu îmi pironesc privirea pe idolul adolescenţei. Urmează pauza. Producătoarea executivă, cu ochii înroşiţi de plâns, ne întreabă: „Aţi văzut ce am făcut? Am luat fotografii cu copiii bolnavi de pe blog şi i-am pus pe ecran. Au curs mesajele…” Eu zic că nu, că mă uitam la idol. Mihaela zice că da. Şi avea lacrimi în ochi. Printre fotografii, cea a copilului de început. Bun, deci nu e ruşine să plângi în public, că şi ele plâng. M-am liniştit de tot. Emisiunea continuă. Mihaela mă întreabă dacă oamenii ajută şi ce fel de oameni. I-am spus că da, ajută toţi. Unii vor să spună, alţii nu, e alegerea lor. Dar că există o condiţie: ca oamenii să ajute, trebuie să ştie. Şi ca să ştie, cineva trebuie să le spună. Că aceşti copii au şansa să se vindece dacă au ce le trebuie, că dacă după vindecare nu au hrană, căldură, bani pentru medicamente şi drumuri la spital – apar complicaţiile şi mor nu din cauza bolii, ci din cauza lipsurilor, care le complică boala. Apoi l-am dat de exemplu pe el, pe ăla micu’. Am spus că a învins cancerul dar că situaţia lui materială era îngrozitor de grea. Am zis mai multe chestii – nu prea mai ştiu ce, dar nici că mai contează.

De ce. De ce?

Mihaela – Mihaela Tatu: se pare că există o explicaţie. Cred că noi, oamenii, putem fi mesagerii a ceva bun. Cred că suntem ca nişte recipiente în care se strâng informaţii, pe care dacă suntem capabili să le comunicăm cum trebuie, putem rezolva situaţii ce păreau închise.

Mihaela: în urma emisiunii tale, tatăl lui Ştefănel s-a întors acasă.

Era în Italia. A văzut emisiunea din Italia. De la emisiunea ta a aflat că Ştefănel trăieşte. A plecat de acasă acum juma’ de an pentru că nu a putut suporta gândul că îi moare copilul. Şi-a schimbat numărul de telefon ca să nu primească vestea cea rea: că i-a murit copilul. Apoi vede o emisiune la televizor şi află că este taman invers. Mişto, nu? Mie mi-a plăcut. Mesageria şi-a făcut datoria.

Totul este o sumă de întâmplări. Emisiunea a fost de Sfântul Andrei, pe 30 noiembrie. Nu ştiu când s-a pus pe drum tatăl lui Ştefănel, ştiu că a ajuns în noaptea de Moş Nicolae, undeva pe la miezul nopţii de 5 spre 6 decembrie. Era cât p’aci să nu îi găsească acasă. Şi asta este o poveste ciudată. Ştefănel făcuse o năzbâtie cu două săptămâni înainte şi a stat internat şase zile la Grigore Alexandrescu. Apoi a fost transferat la Budimex pentru analizele de evaluare (care au ieşit perfecte, că tot veni vorba). A fost ţinut mai multe zile în spital decât ar fi trebuit pentru că era posibil să aibă o infecţie urinară. Când a fost externat, pe 4 decembrie, nu a venit salvarea de la Călăraşi. Alexandra nu mi-a spus pe 4 decembrie că ar fi trebuit să ajungă la serbarea lui Adi. Mi-a spus, tristă, abia pe 5 decembrie dimineaţa că nu are cum să ajungă acasă, că nu are cu ce. Venea Moş Nicolae şi Adi era singur acasă… Avea doar 4 ani. Alexandra avea daruri pentru el în sacoşă dar nu avea cum să i le dea. Am trimis-o pe Alexandra în faţa spitalului unde ştiam că sunt taxiuri, să întrebe dacă vrea vreun şofer să îi ducă acasă, în judeţul Călăraşi. S-a găsit cineva care să facă asta. Au trecut pe la mine, i-am dat banii ceruţi de şofer – din cei strânşi din vânzarea cămăşilor de la doamna Ligia. A ajuns pe 5 decembrie, pe la ora 17.00, iar la miezul nopţii a sosit şi tatăl copiilor.

Asta e. Despre Ştefănel ştiţi, am scris aici povestea lui. Emisiunea nu o puteţi vedea pe net, pentru că nu merge.

Să lămuresc puţin şi problema cu ziarul. Am „resimţit” pe blog şi mail răceala celor care nu le-a convenit treaba asta. Lângă mine au rămas puţini – dar prieteni adevăraţi – cei care au înţeles din prima că mă înham la treaba asta (o colaborare de patru luni – mai precis un contract de cesiune exclusivă de drepturi de autor – deci doar scriu, nu am treabă cu fundaţia sau altceva) pentru binele copiilor. Că sunt copii care au nevoie de mult mai mult decât le putem oferi noi, din puţinul nostru. Că una este să îi duci unui copil bolnav o jucărie rămasă de la copilul nostru sau o hăinuţă, un măr sau o banană, alta este să îl ajuţi cu sute şi mii de lei pentru drum sau lemne de foc, pentru medicamente sau analize scumpe, aşa cum se poate face cu ziarul. Şi că pot face şi una şi alta. Şi exact asta am făcut. Şi una, şi alta.

Nimeni, niciodată, nu va putea lua sau nega ajutorul pe care împreună l-am dat celor care ni l-au cerut. Vreau să ştiţi că toate pachetele pe care mi le-aţi trimis au ajuns acolo unde trebuie. Mia, hăinuţele de la tine au sosit la fix pentru Alexandra, mama lui Ştefănel, când era în spital fără nimic. Cerica, primele hăinuţe de la tine au ajuns la Ştefănel, sosit în grabă la spitalul Grigore Alexandrescu, fără niciun bagaj. Oana, cadourile tale din Germania au ajuns toate la copii (ştii deja – îl mai am pe cel pentru Ştefania – recunosc că s-a amestecat printre alte zeci de pachete şi am uitat de el) iar hăinuţele au ajuns la sutele de copii de la Fundeni. Simona, Oana şi Carmen: copiii de la Fundeni se joacă seara la Play Station (sau cum îi zice), hăinuţe sunt la copii şi la părinţi, jucăriile la copii. De Moş Nicolae, aproape toţi băieţeii din spital au primit cămăşuţe drăguţe de la doamna Ligia (şi nu doar ei). Mai am de dat săptămâna asta hăinuţele de la Laura şi al doilea pachet de la Cerica. Cu cei 150 RON de la Alina din Belgia am cumpărat jucării pentru 9 copii. Din banii de la Lena, 415 RON, de 200 am cumpărat jucării pe încă 11 copii şi le-am dus copiilor împreună cu Alina, care a venit din concediu din Belgia. Le-am dus în săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, pentru că înainte de Moş Crăciun au primit foarte multe daruri, iar după nu prea s-a mai dus lumea. Mai am bani – 300 RON de la Laura de la Timişoara şi încă 215 RON de la Lena, bani puşi cu permisiunea lor la „Fondul de urgenţă”. Din banii de la Lena mai am de cumpărat câteva jucării pentru copiii care nu au fost de sărbători în spital şi urmează să sosească la tratament – sau le iau altceva, la cererea lor. Din banii strânşi din vânzarea cămăşilor de la doamna Ligia am dat 250 RON lui Ştefănel pentru taxi, 250 RON Denisei, fetiţa cu transplant şi 200 RON lui Andrei Niţă care a avut ceva necazuri de sărbători. Mai am o rezervă, dar şi cămăşi de vândut. Mai sunt nişte jucării şi hăinuţe care aşteaptă în maşina de spălat. Dacă vor trece „proba” vor ajunge la copii.

Să lămuresc cu ziarul. Când am acceptat propunerea Simonei Ionescu, pe 24 octombrie 2009, să intru în echipa de la Click pentru o perioadă de patru luni într-o  campanie nou-nouţă a fost simplu de acceptat. Argumentul ei a fost forte: „aşa îi poţi ajuta mult mai mult pe copii”. Cristi Stancu mi-a spus că vrea să extindă la nivelul unui ziar ceea ce am reuşit de una singură, cu un blog. Convingător şi argumentul ăsta. Şi flatant, de ce să nu recunosc. Campania a început pe 12 noiembrie 2009 şi merge binişor. Pentru cei care m-au cunoscut începând din august, şi care cred că m-am dus la ziar pentru binele meu, ca să mă fac mare sculă de jurnalistă, doresc să le spun că se înşeală. Nu, nu sunt şi nici nu mă cred jurnalistă, sunt doar un om care exprimă ceva, cerând ajutor la „scară mai largă” pentru oameni care nu aveau cum să o facă. Am un contract pe o perioadă scurtă, care poate fi reînoit sau nu. Depinde de rezultate. Dacă nu voi fi capabilă să exprim la ziar ceea ce trebuie iar copiii nu vor fi ajutaţi, e clar că nu sunt bună de nimic şi atunci nu mai am ce căuta acolo. Sau poate invers – nu voi fi eu mulţumită şi renunţ. La mine lucrurile sunt simple şi corecte.

Eu nu îndemn, nu cer. Nu dau lecţii nimănui. Eu doar spun. Cine vrea să ajute ajută, cine nu, nu. Fac parte dintr-o mesagerie specială, atâta tot. Dar am învăţat un lucru: să spun că ajut. Nu cu ce, nu cu cât. Un singur lucru este clar în toată treaba asta: depinde cum spui. Să ai grijă să nu jigneşti, să nu îi faci pe cei ajutaţi să se simtă prost, să poţi exprima exact durerea lor. Ei, aici este mai greu… Spun ce au făcut ceilalţi pentru că sunt obligată moral, pentru că au avut încredere şi au trimis copiilor ceva prin mine.

Şi el tot un mesager e. Ştefănel. Fotografia care a apărut în emisiunea „Celebri sau nu la Mihaela Tatu” este făcută de Bogdan Dincă pe 26 august 2009:

P.S. Cineva a pus pe un forum două linkuri (postările mele cu adăposturile pentru oamenii străzii). A scris acolo că sunt „o neadaptată”. Măi să fie…