Isabellelorelai's Weblog

„Practic, în România s-a perimat ideea de cadru didactic… Trăim într-o junglă în care muşcăm din semeni pentru a ne croi drum spre viitor. Dărâmăm barierele moralităţii şi călcăm prietenia în picioare. Ne sfărâmăm mândria pe holuri şi înghiţim cuvinte grele pe care nu le merităm…” – Adina Cristea.

Un tânăr decide să devină medic. Are un ideal, visuri. Învăţă de-i vine acru în gură şi intră la medicină. Doar că i se întâmplă „chestii”. Dacă, să zicem, astea i se întâmplă studentului de la arte, hai treacă meargă, că are imaginaţia bogată şi trece mai uşor peste. Dar când se i întâmplă studentului la medicină e cam nasol. Pentru că el ajunge doctor şi tu te duci la el cu speranţe, să te facă bine de orice. Şi nu reuşeşte. Iat tu te întrebi: ce mama naibii a făcut ăsta în facultate?

Păi să vedem câteva gânduri. Adina Cristea povestea, pe 26 martie 2008:

Acum vreo 6 ani am decis sa fiu medic…Anii au trecut fulgerator si in pragul rezidentiatului, cred ca pot vorbi un pic despre cum se pun bazele acestei meserii solemne in tara noastra, adica, mai precis, cum e viata unui student la Facultatea de Medicina.

Am cunoscut din plin ce inseamna viata prin spitale. Am intalnit oameni adevarati care ne-au pus bazele gandirii medicale si ne-au invatat sa luam contact cu omul bolnav. Desi activitatea si-o desfasoara in saloane insalubre, neaerisite, murdare, desi pasii timizi pe podelele reci te fac sa gandesti ca pasesti cu multe zeci de ani in istorie si nicidecum intr-un centru de ingrijire din secolul XXI, desi dotarile lor tehnice sunt practic inexistente, acei oameni sunt niste profesionisti, iar cei ce-au ajuns sub ingrijirea lor si-au gasit alinarea.

De-atunci, din anul III de facultate, timpul a trecut mult prea repede si ne-am trezit pe ultima suta de metri a drumului spre juramantul lui Hipocrat.

Un drum amar, cu multe cruci de purtat.

Drum pe care unii asistenti din aceasta facultate n-au reusit sa cultive nimic. Unii probabil si-au luat titulatura asta doar pot bonusul salarial, caci datoria fata de studenti cu siguranta au uitat sa si-o indeplineasca.

Si ce e mai deprimant este ca acest sistem al “frecarii de menta” si “sprijinirii peretilor” in timpul stagiilor devine o regula general valabila.

Studentii bat zilnic drumurile pana la spitale doar pentru a-si semna obositi si plictisiti numele in condica de prezenta.

De multe ori, nu ni se arata nimic…nici macar un pic de bun-simt sau un minim de interes.

Nu impulsionezi un student trimitandu-l intr-un salon sa discute cu pacientii si cerandu-i sa nu “Stea pe hol si sa frece peretii”.

Si totusi, la examene pretentiile sunt nejustificat de mari, jignirile care ne sunt adresate ne fac sa ne fie rusine de facultatea si sistemul romanesc, si nicidecum de noi.

Studentul, atata timp cat si-a asumat riscul de-a sustine examenul de admitere, este dispus sa invete. Este tanar si are capacitatea de-a asimila si a expune mai departe, insa trebuie sa fie invatat cum. Caci singur nu poate. Nu pricep cum domnii/doamnele asistente universitare care ne ignora sau isi gasesc timp doar pentru lista de prezenta au uitat de vremurile cand erau ca noi.

Incredibil cum in Romania interesul pentru cei mai mici este inexistent din teama de-a nu pierde prestanta, bani, renume…

Cum sa refuzi sa inveti un copil doar din teama rusinoasa ca intr-o zi va ajunge mai bun ca tine?

Articolul întreg este aici – „Sprijinind pereţii”. Blog de sănătate.ro.

Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriză, nici o aproximaţie, nici un mister.

Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagină de literatură.

Lucrurile se desfăşoară imprevizibil, ezită între moţăială şi perplexitate, între precipitări palpitante şi lentori turceşti, între reguli aspre şi relativism balcanic.

Ai parte şi de duioşii materne (capeţi pastiluţe şi păpică, eşti invitat să ridici mînuţele şi să-ţi scoţi pijămăluţa), dar şi de bruftuluială pedagogică sau de plictisite răceli funcţionale.

E aventuros, e omeneşte, e „plin de viaţă“. Precaritatea stimulează imaginaţia.

Toţi, medici, infirmiere şi pacienţi, caută soluţii ingenioase pentru probleme care, în mod normal, se rezolvă rutinier.

Bunăvoinţa alternează cu exasperarea, organizarea lasă mereu spaţiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace.

E aventuros. E provocator. Nu te plictiseşti.

Adică e ca şi în afara zidurilor spitalului. Nu eşti în altă lume: eşti acasă! Şi fiecare se descurcă cum poate.

În ultima vreme, am avut parte şi de eficienţa apuseană şi de lirica proză autohtonă.

Am amintiri de neşters.

De pildă întîlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic.

Cercetarea cu pricina implica, după încheierea ei, mai multe ore de imobilitate.

În banalele spitale capitaliste, eşti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon şi eşti adus înapoi cu acelaşi pat.

La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Aşa că te duci pe jos şi te întorci pe o targă ambulantă.

Problema e că trebuie să ajungi de pe targă în pat fără să te mişti.

Problema e şi că targa nu încape în rezerva în care se află patul.

E momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi binevoitor, obligat să rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie să vă pun în pat“, mă anunţă, tehnic, amicul. „Şi cum facem?“, întreb eu, oarecum încurcat. „Vă iau în braţe!“ „Matale nu ştii ce spui!“ – zic, surîzînd zburdalnic. „Am peste o sută de kile!“ „Nu-i nimic, sînt obişnuit!“, răspunde bonom preopinentul, aducînd un candid omagiu bunăstării dîmboviţene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Pînă să fac o listă de argumente descurajante, omul se pune pe treabă.

Scoate dintr-o geantă un brîu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, pînă să perorez compătimitor, mă ia în braţe, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Mă pomenesc cu nasul în gîtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care se dilată, gata să pocnească, şi o parcelă de piele care se învineţeşte ameninţător.

Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sînt, cu siguranţă, apoplexia lui.

Am ajuns în pat cu o conştiinţă vinovată şi cu un durabil amor frăţesc pentru binefăcătorul meu.

Aşa ceva nu poţi trăi într-un „stabilament“ civilizat. Orice contact uman, orice emoţie, orice frison psihanalitic sînt excluse.

Şi, în vreme ce spitalul apusean e un loc fără memorie, spitalul nostru strămoşesc e o interminabilă sursă de amintiri, ca aceea pe care tocmai am povestit-o.

Apropo: există şcoli care să formeze brancardieri? Sau trebuie să umplem spitalele cu filozofi reciclaţi, capabili să ia în braţe, prin puterea gîndului, pacienţi de mare tonaj?

Dar asta e o problemă de reformă a învăţămîntului, pe care guvernul şi preşedinţia o vor tranşa ferm, dacă nu acum, măcar în mandatul următor.

Andrei PLEŞU – nici aşa, nici altminteri. DILEMA VECHE, Brancardierul român, 12 iulie 2009