Isabellelorelai's Weblog

La marginea lăstarului, un pui de prepeliţă, cu aripa ruptă, stă zgribulit de frig. Se clatină într-o parte şi într-alta, şi pică mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune.

În trei paturi dintr-un spital, trei pui de om, cu aripile rupte, stau zgribuliţi de singurătate.

Se clatină într-o parte şi într-alta, atât pot ei să facă. Şi să zâmbească.

Sunt orfani. S-au născut bolnavi, sau Dumnezeu ştie… „Mamele” lor s-au lipsit de ei, habar nu am de ce motive.

Trei copii cu paralizie cereblală. Trei copii orfani.

Am înţeles că mereu sunt aduşi copii bolnavi din centrele de plasament la spital, la Budimex. La Pediatrie, etajul 5. Alaltăieri erau trei. Iulia, Florin şi Andrei. Nu ştiu câţi copii bolnavi sunt în total, în orfelinate. Aveau nişte perfuzii, nu ştiu cu ce. Curaţi, foarte curaţi. Albi, foarte albi. Nu mirosea a nimic, totul e ok.

Treci de oncologie, pe un coridor lung. Treci de o scară. Apoi sunt ei.

Într-un salon era Andrei.

Stătea în funduleţ la marginea pătuţului cu grilaj. Picioruşele erau ca nişte beţişoare şi erau aduse în faţă, ca la yoga – nici nu ştiu cum să explic. Îşi mişca mânuţele, i-am dat o jucărioară, a apucat-o, a zâmbit. Apoi a aruncat-o. Asistenta mi-a spus că nu ştia ce este aia jucărie. Mai mult de 5 ani nu i-am dat. Are 8 ani. Vasile Andrei, orfan cu nume. Urma ca joi (ieri) să plece din spital înapoi, la centrul de plasament. Şi să revină, când o trebui.

În alt salon erau Iulia şi Florin.

Iulia era întinsă pe spate şi părea că doarme, cu ochii larg deschişi. Picioruşele erau normale, dar nu şi le mişca. Mânuţele erau precum ale puiului. Cu degetuţele împreunate ca pentru rugăciune. Mai mult de 5 ani nu i-am dat. Are 7. Frunză Iulia, orfan cu nume. A mângâiat-o Maria şi a vorbit cu ea. Iulia a început să se mişte, să reacţioneze – nu dormea… A zâmbit. Iulia i-a zâmbit Mariei.

Florin dormea. Nu ne-am apropiat de el, să nu îl trezim. Picioruşele lui, ca două beţişoare, aveau aceeaşi poziţie – de yoga. Dumitru Florin, 4 ani. Orfan cu nume.

Asistenta de la pediatrie ne-a văzut când am venit la Ştefănel. Mai pe seară m-a chemat să îmi spună şi de ei – da, mai sunt şi asistente cărora le pasă. Deşi, sincer, nu ştiu cum mai fac faţă femeile astea atâtor nenorociri, zi de zi.

M-am dus, am văzut, le-am chemat şi pe Maria şi Iulia. Eu ştiu de copiii cu paralizie cerebrală, am mulţi pe blog, ştiu de la părinţii lor despre ce este vorba. Ele nu văzuseră niciodată.

Am întrebat ce le trebuie. Pampers nr. 4, nr. 5 şi nr. 6, şerveţele umede, şampon şi unguent Triderm. Au hăinuţe (adică nişte tricouri – cu asta erau „îmbrăcaţi” toţi trei, câte un tricou şi câte un pampers). De jucării nu au cunoştinţă. Nu ştiu ei ce sunt alea.

M-am dus la Alexandra (mama lui Ştefănel) şi i-am cerut împrumut un pachet de scutece. Avea un nr. 4 şi l-am dus pentru Florin.

Astăzi mă duc cu Iulia. Iulia duce pentru Iulia un pachet de pampers nr. 6 (aşa s-a nimerit, cu Iulia şi Iulia). A vrut Maria să îmi dea bani pentru un pachet de pampers nr. 6, dar Iulia a spus că îl cumpără ea. Nu ştia Iulia că va cumpăra pampers pentru Iulia. – lista e la mine. Eu le-am luat câte un unguent, şampon şi şerveţele umede – pentru Florin şi Iulia, pe Andrei nu îl mai găsesc acolo. Le duc astăzi.

Dacă simţiţi nevoia să faceţi o pomană şi nu aveţi cui, la etajul 5, la Pediatrie Budimex (M.S.Curie) găsiţi pui orfani de om cu aripi frânte.

Un pampers, 1 leu şi 30 de bani.

Astăzi cer numărul de telefon al doamnei asistente – în cazul în care veţi vrea să luaţi legătura cu cineva.

Frunză Iulia, 7 ani. Dumitru Florin, 4 ani. Vasile Andrei, 8 ani.

Pampers numerele 4, 5 şi 6. Şerveţele umede (din acelea pentru bebeluşi). Şampon pentru copii. Unguent Triderm. Poate ştiţi pe cineva la o companie farmaceutică, Tridermul ăsta este mic şi scump.

Nu am fotografii cu Iulia, Florin şi Andrei, dar pun o fotografie oarecare, a unui copil oarecare din lumea asta, născut cu paralizie cerebrală.

Cu ocazia asta, sper ca mult mai mulţi oameni să înţeleagă de ce părinţii care au copii bolnavi de tetrapareză spastică se străduiesc să îi ducă la recuperare, la clinica din Ucraina sau la cea de la Chişinău, în clinicile din Ungaria, Austria sau Germania.

Fără tratament, fără recuperare, ei ajung ca orfanii din spital.

Adică aşa:

P.S. Mi-am amintit că asistenta a tras sertarul noptierei de la patul Iuliei. În el era un sigur pampers (cam mic, numărul 5, Iulia are nevoie de 6), adus de Sister (Sister, adică măicuţa de la Sisters of Mercy, din Irlanda).

Imaginea pampersului singuratic din sertarul Iuliei m-a dărâmat. Singurătatea Iuliei, a mea, a ta, a tuturor.

Imaginea pampersului bălăngănind singuratic în sertarul Iulie mi-a adus aminte de singurătatea sertarului meu de spital, acum mulţi mulţi ani. Care a rămas gol o săptămână.

De două zile stau şi mă întreb ce mănâncă copiii ăstia. Cred că lapte, cu biberonul. Aşa cred.

Later edit.

Am fost cu Iulia la spital. Cei doi copii au acum ce le trebuie şi pentru săptămâna viitoare. Iulia mare a mai adus pentru Iulia mică şi tricou, maieuţ, chiloţei, cearşaf şi faţă de pernă. Pentru Andrei un ursuleţ, el ştie să se joace. Iulia mare a îmbrăcat-o pe Iulia mică cu tricoul. Dacă este foarte cald, sau copiii au temperatură, nu sunt ţinuţi îmbrăcaţi, transpiră prea tare şi asta le face rău.

Am vorbit cu doamna asistentă, mai pe larg şi în amănunt. Am numărul dânsei de telefon (i-am promis că nu o bat la cap, o sun doar în momentul în care mai avem ceva pentru ei – sau şi alţi oameni vor să ajute).

Doamna asistentă – Paula – a fost fericită-fericită că ne-am dus. Sincer, cred că nu se aştepta să ne mai întoarcem. Dacă îmi spunea cineva că un pachet de pamperşi, nişte şampon, nişte şerveţele umede şi două alifii pot face un cadru medical să răsufle uşurat şi să zâmbească, nu credeam.

Copiii cu paralizie cerebrală repartizaţi la Budimex sunt în număr de 4. Ei sunt aduşi – nu mereu în acelaşi timp – la tratament în spital pentru o săptămână sau două (cât timp este nevoie) apoi sunt duşi din nou la orfelinate (unul din sectorul 4, altul din 5 – în cazul de faţă). Sunt aduşi mai mereu, dar nu după un program anume. Mai precis sunt aduşi chiar şi dacă fac febră.

Iulia are o sondă naso-gastrică, pe acolo este hrănită. Nu poate mânca, nici măcar cu biberonul. Andrei poate mânca, însă este cam complicat. Poate mânca, supă pasată de exemplu, însă diluată şi eu nu prea ştiu cam cât şi cum.

Am cerut voie să fac o fotografie. Vrem să încercăm să ajutăm, cât putem, din buzunarul nostru, de oameni simpli şi fără vreun interes. Pentru că aşa este creştineşte. Iar dacă oamenii ştiu că este nevoie de ajutor o vor face. Am văzut cum au făcut cu Ştefănel. Important este să afle că cineva strigă după ajutor.

Iulia şi Iulia

Iulia şi Andrei

Andrei

Am trecut şi pe la Ştefănel, normal. Iulia a adus fructe. Mai multe.

Eu am primit cadou un şerveţel şi un zâmbet de la Ştefănel. A început să mă recunoască. Şi râde când mă vede. Făcea citostatice. Chiar şi aşa a râs. E ceva…