Isabellelorelai's Weblog

Despre adevărurile simple. Horatiu Malaele isi petrece peste 15 ore saptamanal pe terenul de tenis, in Herastrau.

R: Exista vreo regula in tenis pe care o aplicati si in viata? Horatiu Malaele: Da, sigur. Fair-playul. Tenisul este un sport nobil si moral, care te invata sa fii corect. Sportul asta ma mentine atent, treaz, intr-o forma buna.

R: Ati avut vreun competitor redutabil? Horatiu Malaele: Eu sunt un amator, un autodidact cu talent, ca sa zic asa. Am jucat cu Ilie Nastase, marele Ilie Nastase, adica a jucat un dibaci cu un dibaci de geniu.

R: Sunteti un tip incomod? Horatiu Malaele: Poate pentru oamenii incomozi! Ma consider o persoana extraordinar de toleranta. Depinde si de cum receptionezi mesajul transmis de interlocutor. De curand, am fost oprit pe strada de un domn care mi-a spus: “Domnule Malaele, va iubesc, va ador! Dumneavoastra nu ma stiti, ca nu aveti cum sa-i cunoasteti pe toti tampitii… Numai noi va cunoastem pe dumneavoastra!”

R: Sotia dumneavoastra este economist, director financiar la o firma internationala. Cum se impaca firea de artist cu rigoarea cifrelor? Horatiu Malaele: Foarte bine. Sotia organizeaza toate treburile in casa, pentru ca eu nu ma pricep la nimic.

R: Aveti doi baieti. Se indreapta spre lumea artistica? Horatiu Malaele: Da. Bogdan este student la regie de film in anul IV si Cristian in anul I.

R: Daca ar fi sa le dati un singur sfat, care ar fi acela? Horatiu Malaele: Sa faca cu placere ceea ce fac. Sa paseasca in acelasi ritm cu oamenii din jurul lor, dar sa nu le lipseasca fantezia. A fi retro, conservator poate parea depasit, in timp ce, daca esti extravagant, futurist, poti sa fii neacceptat. Trebuie sa-si urmareasca vocatia.

R: Chiar daca asta nu le va aduce bani? Horatiu Malaele: Poti sa traiesti linistit si fara multi bani. Daca faci cu placere ceea ce faci, nu mai conteaza banii.

R: Pe site-ul dumneavoastra ( www.horatiumalaele.ro ) ati scris un decalog. Urmati cele zece porunci? Horatiu Malaele: Da, sigur. Cred in ele.

R: Spuneti la numarul 3: “Ramai modest. Dar fa in asa fel incat lucrul asta sa se stie”. Horatiu Malaele: Da, e un sfat bun, nu?! Mi-amintesc de cineva care spunea: “Stai linistit, nu esti atat de mare ca sa-ti permiti sa fii modest”.

R: Sunteti perceput ca un om de succes. Ati avut vreodata un esec major? Horatiu Malaele: Nu, suna prea radical cuvantul asta, “esec”. Sa-i zicem “un regret”. Da, sigur, am regretat ca nu stiu sa cant la un instrument, dar si afonia mea are partea ei distractiva.

R: De ce ati ales actoria? Cum v-ati hotarat? Horatiu Malaele: M-am “izbit” de Teatrul Bulandra, unde am vazut cateva piese regizate de Lucian Pintilie si Liviu Ciulei. Era iarna, in anii 1970, venisem din Targu Jiu la Bucuresti sa ma pregatesc pentru Arte Plastice si m-am razgandit dupa ce am vazut cateva piese de teatru. Am avut increderea ca as putea face aceasta meserie.

R: Parintii v-au incurajat? Vorbiti-ne despre ei. Horatiu Malaele: Enorm. Mama m-a sprijinit de la primul gand pe care l-am avut spre actorie. “Vrei sa faci actorie? Fa actorie!”, mi-a zis. Este cea mai frumoasa mama de pe lume. In urma cu doi ani, l-am pierdut pe tata, care era un om minunat. Tin minte cum l-am luat pe tata la un eveniment unde am fost premiat si i-au dat lacrimile de bucurie, dar si de emotie ca a putut vedea atat de multi oameni talentati, actori celebri, la un loc.

R: Aveau parintii dumneavoastra vreo legatura cu lumea artelor? Horatiu Malaele: Nu, niciuna. Tata era revizor contabil si mama… era prin zona!

R: Ce model ati avut ca actor? Horatiu Malaele: Toma Caragiu, cu care am fost prieten, Virgil Ogasanu, dar ii iubesc si pe Marin Moraru, Gheorghe Dinica si Victor Rebengiuc.

R: Sunteti renumit si pentru desenele si caricaturile dvs. Cum v-ati descoperit aceasta chemare? Horatiu Malaele: Culmea este ca in primii ani de scoala, in Targu Jiu, am fost foarte slab la desen. Am avut insa norocul ca in clasa a V-a sa ne vina un profesor foarte bun de desen caruia ii placea ceea ce faceam. Atat mi-a trebuit: un cuvant de incurajare si apoi nu m-am mai oprit.

R: Stiu ca jucati spectacole la cerere. Este un nou trend in lumea actorilor?
Horatiu Malaele: Am spectacole itinerante, microrecitaluri, la invitatia unor persoane particulare care inchiriaza sali de cultura sau o locatie atipica pentru diferite evenimente. Nu stiu daca este un nou trend, dar sa nu uitati ca salariile actorilor sunt mizerabile.

R: Ce lucru ati vrea sa schimbati in propria viata? Horatiu Malaele: Singurul care poate schimba ceva este Dumnezeu.

Interviu din Reader’s Digest Romania – Georgiana Capuerde.

HORAŢIU despre MĂLĂELE:

Decalog

1. Nu îţi crea o imagine falsă.

Este incomodă, greu de întreţinut şi uşor de depistat.

2…

Restul pe: http://www.horatiumalaele.ro

Lumea se urâţeşte pe zi ce trece, aşa îmi pare că se întâmplă. Poate că iarna e de vină, nu ştiu. Sau poate că oamenii urâţesc lumea în lipsă de altceva mai bun de făcut. Ceva urâţeşte, ceva banalizează, cava strică. Alergătura zilnică, micile sau marile ambiţii, nepăsarea, egoismul, grija fiecărei zile de a avea ceva în farfurie, sărbătorile stupide – care nu ne aparţin, dar pentru care se găsesc bani, timp şi energie – risipite toate într-un mod pe care îl găsesc la fel de stupid. Nu mai trăim clipa, trăim ziua. Florile le vedem doar când trebuie să le oferim, pentru că ştim sigur că există. Nu mai acordăm atenţie oamenilor, parcă sunt toţi la fel. La soare ne gândim doar când nu se arată, stelele nu mai contează, iar luna… Luna există doar când trebuie oferită, în felii, de adolescentul aflat la prima iubire. Felii de lună – cuvintele sunt ale lui Ovidiu, le-a scris când a descoperit minunile. Mie mi s-au părut cele mai frumoase cuvinte citite în ultimele două luni: „Unii cred că ni se întâmplă să trecem zilnic pe lângă minuni, dar suntem prea ocupaţi cu alte nimicuri să le mai putem observa. Alţii vorbesc despre deficienţe ale memoriei când vine vorba de miracole. Să zicem că Dumnezeu ar despărţi luna în felii ca să poţi face tu un cadou drăguţ cuiva. Să zicem că a făcut-o în faţa ta. Tu şi El. Într-un an sunt şanse mari să fii un ateu convins. O să sciu acum rapid despre nişte minuni recente, să îngreunez puţin procesul ăsta de uitare…”. Cred că aş vrea o felie de lună dar îmi dau seama că e prea târziu pentru asta. Am pierdut momentul, ca să zic aşa. Aşa cum am pierdut, trei ani la rând, ghioceii. Trei ani de alergătură, ani buni sau poate nu, asta nu îmi aduc aminte prea bine. Dar faptul că trei ani la rând nu am văzut ghioceii, florile mele preferate, asta mă macină. Dacă dispăreau de pe faţa pământului? Când vorbea despre minuni, Ovidiu se referea la copii. Nişte copii gladiatori, de care puţini oameni ştiu. Minuni. Minunile sunt cam peste tot doar că ai nevoie de curaj ca să le descoperi. Ai nevoie de curaj ca să-ţi înfrângi teama de a afla, de a trăi împreună gânduri şi vise cu oameni care pot dispărea într-o secundă şi, de care, nu-i aşa, mai bine să nu afli… Ce să spui? Ce să le spui?… Câţi oameni realizează că un gând al unei fiinţe umane a cărei viaţă se află pe muchie de cuţit poate să te determine să bagi de seamă la fiecare secundă a propriei vieţi? Secunde banale care pentru noi nu mai contează, care se duc pur şi simplu amestecate de-a valma în banalitatea cotidiană… Am să vă povestesc secundele Andradei. Nu ştiu dacă ceea ce s-a întâmplat a fost o minune, dar Andrada s-a hotărât să lupte. Poate că Andrada a început să creadă în oameni. Poate că 5 mailuri de la oameni simpli, sau Simona, sau Olga, Andreea şi Sorin, sau Cezar şi mama lui, sau Ovidiu şi prietenii lui, sau doamna din Canada, domnul Nicu şi studenţii din Sighet, sau doamna Lucreţia, domnul Istvan şi doamna Camelia – au convins-o pe Andrada să creadă în şansa ei. Şansa de a lupta pentru viaţa ei. Andrada mi-a trimis o mulţime de fotografii, nu se mai teme să o vedem bolnavă. Acum aşteaptă, într-un spital din Timişoara, două lucruri: operaţia de autotransplant şi fotografia ei pe blogul meu. Andrada a învăţat că viaţa ei poate fi o lecţie din care noi, ceilalţi, să învăţăm să trăim, din nou, clipa. Andrada nu a crezut nicio clipă că nişte oameni simpli o vor ajuta. Chiar mai mult decât a avut nevoie.

Gândurile Andradei

Contează enorm de mult pentru mine să văd că mai există persoane cu suflet. Asta îmi dă putere să lupt. Dacă voi primi ajutor şi mă voi face bine, sper la rândul meu să pot ajuta. Astăzi mă simt un pic mai rău, nu am făcut de mult tratamentul şi mă tem că boala a evoluat. Umflăturile mă dor, dar le dau cu nişte cremă, iau un algocalmin şi merg mai departe, este doar o perioadă trecătoare şi o iau ca atare. Dacă toată lumea s-ar văita sau s-ar autocompătimi cred că atunci toţi oamenii ar sta bolnavi în pat. Cred că sunt zile când şi pe dumneavoastră vă dor toate de atâta muncă sau aveţi mici probleme… Toată lumea are… Vă invidiez că faceţi curat în casă şi puteţi munci. Pentru mine este o mare pedeapsă să stau aşa, locului, fără ocupaţie. Aş vrea şi eu să pot face curăţenie prin casă. Astăzi mă simt ca o furnică în această mare de probleme. Am senzaţia că urmează să fiu strivită de vreun uriaş care trece grăbit şi nu se uită pe unde merge. M-au programat la Timişoara, la autotransplant. Cred că îmi este frică. Noroc că acum nu mai sunt singură. Să îmi iertaţi gândurile negre. Nu am pe nimeni în Timişoara. În schimb am emoţii. Urmează analizele, unele sunt foarte dureroase, puncţia este foarte dureroasă. Oare Cezar ce mai face? Astăzi parcă toată ziua am fost urmărită de o fantomă. Ştiu că pare stupid, dar m-am gândit tare mult la o prietenă din spital cu care am făcut radioterapie. Avea un băieţel de 8 ani. A murit acum, de curând. Avea limfom, ca şi mine. În vară au făcut multe persoane raze. Eu sunt singura care trăieşte… Oare de ce este atât de cruntă boala asta şi loveşte unde doare mai tare? Este cumplit pentru acei copii care rămân orfani, pentru tinerii căsătoriţi care rămân fără pereche, pentru mamele care trebuie să îşi vadă copiii cum se sting şi nu pot face nimic. Duminică plec spre Timişoara. Mi-e frică dar nu spun nimic, nu plâng. Nu vreau să o supăr pe mama. Noroc cu Dumnezeu. Mă rog la El şi sper. Aţi văzut ce rău mi s-a umflat faţa? De la tratament. Pe aici nimeni nu ştie că sunt bolnavă, toţi cunoscuţii cred că m-am îngrăşat şi zic că arăt bine. Mi-a venit o idee. Cât am să stau în spital am să scriu o poveste pentru copii. Apoi vă trimit povestea să o citiţi copiilor bolnavi de la Fundeni. Credeţi că vor? Oare le plac poveştile? Poate că reuşesc să le înseninez viaţa un pic. Am atâtea lucruri de împărtăşit, sper să încurajez la luptă şi pe alţii, să le dau putere să meargă înainte. Mai am 2 ore şi plec spre Timişoara. Încerc să mă bucur de timpul rămas. Am atâtea întrebări… Oare voi reuşi să trec peste tratament? Oare voi putea face autotransplantul? Oare mă voi descurca cu banii? Oare va reuşi operaţia? Îmi vine să plâng… Boala asta mi-a schimbat complet modul de a gândi. Am devenit mai matură, mai responsabilă şi mai atentă la cei din jur. Mi-am dat seama că viaţa nu ţine doar de partea financiară (care este necesară, adevărat) dar este ceva superficial. Dacă nu te ocupi de suflet, atunci chiar poţi deveni o persoană bolnavă. Mă simt atât de norocoasă că am cunoscut atâtea persoane minunate, cu suflet bun. 1 martie 2009: Este tare greu în spital, însă acum timpul trece mai uşor, mi-au rămas nişte bani de la dumneavoastră şi mi-am cumpărat un calculator, am dat avans. Vroiam să mulţumesc din nou tuturor şi să le spun că am tot ce îmi trebuie. Am şi acum bani, am pentru spital şi medicamente şi vă rog să ajutaţi alţi copiii de acum încolo. Vă rog să nu îmi mai trimită nimeni pentru că va trebui să o rog pe mama să îi trimită înapoi.

Andrada la 18 ani.

Andrada la 20 de ani, când nu ştia că se va îmbolnăvi de cancer.

Andrada la 22 de ani, pe 23 februarie 2009, aşteptând o şansă.

Luana are 5 anişori. Când mămica ei a aflat că va avea o fetiţă s-a bucurat şi şi-a spus: fetiţa mea va fi balerină. Din păcate visul a rămas vis.

Luana are paralizie cereblală, forma tetrapareză spastică.

Luana nu a aflat încă, la cei 5 ani, cum este să te bucuri de năzdrăvăniile copilăriei.

Luana trebuie să înveţe mai întâi să meargă. Fără ajutor însă, simplul fapt de a face un pas, ca orice copil sănătos, nu are cum să se întâmple.

Luana a fost programată pe 25 martie 2009, pentru tratament, la clinica din Ucraina, „International Clinic Rehabilitation”. Are nevoie de 2.500 de euro (tratamentul este 1.986 euro pentru 2 săptămâni, restul sunt necesari pentru transport şi cazare). Luana are nevoie de cel puţin 10 cure de tratament la clinica din Ucraina, timp de doi ani.

Orice sumă, oricât de mică, înseamnă un pas pentru Luana.

Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:

Raiffeisen Bank – Agenţia Colentina, Şos. Colentina nr. 24, sector 2, Bucureşti

RON: RO 48 RZBR 0000 0600 1121 0013

EURO: RO 37 RZBR 0000 0600 1149 6264

Cod SWIFT: RZBR ROBU

Titular: Voicu Oana (mămica Luanei)

Domiciliu: Bucureşti, str. Invalid Suliga Ion nr. 37, sector 2. Telefon: 021. 241 57 50; 0729 007 155. E-mail: oanavoicu90@yahoo.com

Blogul Luanei, pe care puteţi găsi toate documentele medicale:

http://luanavoicu.wordpress.com

UPDATE 7 martie 2009: Luana are Teledon la Romtelecom:

Teledon la Romtelecom – valabil doar până pe 6 iunie 2009

0900 900 083 – pentru 3 euro/apel.

Luana a strâns 1.427 RON. Cu 12 lei putem să o ajutăm să ajungă pe 25 martie 2009 la clinica din Ucraina, pentru tratament. UPDATE 8 martie 2009: Luana are în cont 3.317 RON. Luana are 4 apeluri la Teledon. UPDATE 10 martie 2009: Luana are în cont 3.688 RON. Luana are 32 apeluri la Teledon. UPDATE 13 martie 2009: Luana în Jurnalul Naţional. Articol semnat de Andreea Sminchise. Luana are în cont 3.738 RON. Luana are 34 apeluri la Teledon. UPDATE 14 martie 2009: Luana are în cont 3.748 RON. Luana are 58 apeluri la Teledon. UPDATE 16 martie 2009: Luana are în cont 3.838 RON. Luana are 68 apeluri la Teledon. Luana are o promisiune de sponsorizare în valoare de 3.000 RON. UPDATE 20 martie 2009: Luana a strâns primii 2.500 de euro. Pe 23 martie 2009 va pleca la tratament. Luana şi mămica ei, Oana, vă mulţumesc tuturor. Un pas. Primul pas.

UPDATE 5 iunie 2009. Luana are o nouă programare pentru perioada 1 – 13 iulie 2009, pentru care are nevoie de alţi 2.500 de euro (tratamentul este 1.986 euro pentru 2 săptămâni, restul sunt necesari pentru transport şi cazare) din care a reuşit să strângă 2.500 RON. Orice sumă, oricât de mică, înseamnă încă un pas pentru Luana. Mai multe aici (inclusiv programarea).

.

Steluţele de mare

.

Problema mea este că m-am îmbolnăvit de cancer…

Banii sau viata. Zici ca doar in filme se poate intampla, dar iata ca mi se intampla mie acum. A inceput acum un an, cu dureri in piept. “Sigur nu e cancer” au spus doctorii si cu o simpla operatie de extirpare a tumorii gasite langa inima avea sa se rezolve totul. Pe masa de operatie, la biopsie, s-a descoperit insa ca este cancer. In cateva luni a recidivat boala si sunt in aceeasi situatie, in plus am ramas si cu cateva coaste taiate si o plasa pusa in loc. Alternativa mortii mele (uite ce am ajuns sa spun!) este operatie in Viena unde, pe langa analize complete, extirparea completa a tumorii si tratament, se va proceda la reconstructia cutiei toracice.

Laurenţiu Constantin Moise are 37 de ani, o soţie drăgută, doi copii superbi, Patricia Gabriela, de 4 ani şi David Virgil, de 1 an şi 7 luni.

Şi mai are ceva, ce nu şi-a dorit. Ceva ce nici noi nu ne dorim: cancer. În 2008, Laurenţiu a fost diagnosticat cu tumoră malignă-condrosarcom dediferenţiat, situată pe coaste şi osul stern. A fost operat în mai, 2008. După 8 luni de la operaţie a apărut altă tumoră, localizată în dreptul inimii. A fost acceptat pentru o a doua operaţie la o clinică din Viena. Pentru care are nevoie de 40.000 de euro, din care a strâns aproape jumătate. Mai are la dispoziţie 34 de zile ca să strângă 21.180 de euro. Laurenţiu este din Bucureşti. Din cauza bolii nu mai poate lucra, iar soţia este în concediu de creştere a copilului. Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:

BANCPOST – Sucursala Coşbuc

RON: RO 03 BPOS 81006924715 RON 01

EURO: RO 35 BPOS 81006924715 EUR 01

Cod SWIFT: BPOSROBU

Titular: Moise Laurenţiu Constantin

Telefon: 0724 658 486

Pe site-ul lui Laurenţiu puteţi vedea fotografii cu el şi familia lui, documente medicale şi de identitate. Are un cont PayPal şi date de contact, precum şi lista donatorilor şi suma strânsă, la zi. http://www.laurentiu-moise.ro

(Am primit cazul de la Asociaţia PAVEL, împreună cu toate documentele medicale).

UPDATE 26.02.2009: Laurenţiu Moise la Observator Antena 1: Banii nu sunt pentru toţi. „Am doi copii, vreau să trăiesc pentru ei, vreau să muncesc”. UPDATE 27.02.2009: Laurenţiu Moise la Acasă TV Poveştiri adevărate: a făcut polo 9 ani; cancerul a apărut în urma unei lovituri; trăiesc 3 familii (10 persoane) într-un apartament. Laurenţiu mai are la dispoziţie 32 de zile ca să strângă 18.970 de euro. P.S. Mulţumesc: Oana Niculescu-Mizil pentru înţelegere şi ajutor. UPDATE 01.03.2009: Mulţumesc din nou, Oana Niculescu-Mizil. Laurenţiu mai are la dispoziţie 31 de zile ca să strângă 18.874 de euro. UPDATE 08.03.2009: Laurenţiu în QMagazine: Tati, nu muri! Laurenţiu mai are la dispoziţie 23 de zile ca să strângă 14.564 de euro.

UPDATE 12.03.2009. Laurenţiu Moise moare în direct. Pe site-ul lui i se numără zilele. Astăzi, 12 martie 2009, Laurenţiu mai are la dispoziţie 20 de zile ca să strângă 14.564 de euro. UPDATE 17.03.2009: In acest moment Laurentiu este la spitalul din Viena. A fost acceptat cu aproape 25.000 euro din cei 40.000 estimati, pentru ca medicii de acolo stiu ce inseamna cancerul. Si stiu ca nu asteapta. Dupa primele analize s-a conturat realitatea mai crunta decat ne asteptam: operatia consta in extirparea plamanului stang, a tuturor coastelor de pe partea stanga si inclusiv a sanului stang; de asemenea, se va lua muschi din abdomen pentru a reconstrui sanul si se va face si reconstructia toracelui. Operatia se va face de urgenta pe 17 martie, fiindca altfel in cateva zile se risca amputarea mainii stangii. Cam asa de repede se extinde. Dupa operatie va incepe chimioterapia. Ar fi trebuit inceputa de acum un an, dupa prima operatie, insa medicii din Romania au considerat-o inutila si au recomandat raze. Adica exact ce au contraindicat medicii din Viena . Ce ar mai fi de spus aici ??? Multumesc celor care au fost, IAR, alaturi de noi si au actionat fie cu bani, fie cu rugaciuni, fie cu informatii sau cu ce au putut. Uite ca am reusit ceea ce ne-am propus si operatia va avea loc. Restul cred ca depinde de organismul lui. Laurentiu va avea insa nevoie de ajutor financiar in continuare, intrucat tratamentul este de durata si vor fi necesare vizita semestriale la spitalul din Viena. Sper sa continuam sa dam cate ceva din ceea ce avem sau putem fiecare. Si mai am increderea ca fiecare a invatat sa aprecieze mai cu atentie ceea ce are, sa se bucure de cei apropiati si sa reconsidere, daca e cazul, ceea ce este important in viata. – Ana Vecerdea. UPDATE 18.03.2009: Dupa o operatie de 12 ore, Laurentiu este la terapie intensiva. Doctorii au spus ca a decurs bine. Din fericire au reusit sa pastraze plamanul stang, fiind doar curatat in zonele afectate. Este insa afectat si plamanul drept, urmand ca peste 3 saptamani sa fie iar deschis. Azi i-au scos tuburile din plamani si respira singur. A vorbit doar cateva secunde cu Lili, sotia lui, si dupa voce parea sa se simta bine. Este necesara o luna de spitalizare; 2 saptamani au fost deja platite, adica 11.300 euro. In aceasta dimineata (19 martie) la ora 4, sotia lui Laurentiu, Liliana, va merge la OTV, in direct. Ana Vecerdea, 18.03.2009. UPDATE 20.03.2009: Omul care luptă pe bune. Laurenţiu Moise - aici. Laurenţiu a fost operat pe 17 martie 2009, la clinica din Viena. De urgenţă. Medicii l-au acceptat doar cu o parte din bani. Cancerul se „răsfira” prin plămâni şi trebuia oprit. 12 ore a durat operaţia. Prima. I-a fost salvat plămânul drept. Urmează a doua operaţie, peste 3 săptămâni, la stângul. Laurenţiu mai are nevoie de bani. Din cei 40.000 de euro a strâns 25.000, a plătit spitalizarea. Pe Laurenţiu Moise l-a mai văzut cineva: Jurnalul Naţional – 20 martie 2009, articol semnat de Carmen Preotesoiu: „Medicii români nu-i mai dădeau nici o şansă. Numărătoarea inversă spre reuşită”. Articolulul integral – aici. UPDATE 20.03.2009 – Liliana Moise: “Sunt sotia lui Laurentiu Moise si vreau sa va spun ca este inca la terapie intesiva. Dupa cum stiti peste 3 saptamani mai trebuie facuta inca o operatie la plamanul drept si orice banut ne este de ajutor. Apoi, peste 3 luni, apoi la 6 luni si la 1 an trebuie sa se duca in Austria pentru analize. Aceste analize ne costa cate 1750 de euro. Va multumesc din suflet”. UPDATE 14 aprilie 2009 – Ana Vecerdea, 14.04.2009: „Acum Laur a revenit acasă, după două operaţii. Este greu, durerile sunt foarte mari, dar va trece şi asta. Nu am insistat să vorbesc foarte mult cu el, fiindcă îmi închipui că este nevoie de puţin timp să îşi revină. Mi-a spus: „sunt bine!” şi îmi este de ajuns. Deşi urmează chimioterapia. Peste 3 luni, apoi la 6 luni şi la 1 an trebuie să se ducă în Austria pentru analize. Aceste analize costă câte 1.750 de euro.

UPDATE 9 iunie 2009. Indiferenţă, malpraxis şi încălcarea drepturilor. Toate doar pentru Laurenţiu Moise. La pachet. Laurenţiu are nevoie de ajutor în continuare – mai multe aici.

UPDATE 7 iulie 2009. Laurenţiu are nevoie de 5.000 de euro până la sfârşitul lunii iulie, pentru a putea merge la control la clinica din Viena.

UPDATE 8 iulie 2009. Laurenţiu după operaţie – la Poveştiri Adevărate – Acasă TV.

http://www.acasatv.ro/emisiuni/un-fost-sportiv-de-performanta-lupta-pentru-viata-sa.html

Ştiu că uneori lupta cu societatea este îngrozitoare, dar merită. Am fost şi în alte ţări, acolo eşti tratat cu respect şi ai şi condiţii, dar sincer, nu m-aş muta de aici, m-am obişnuit să lupt, îmi place. Ca viitor psiholog şi persoană cu handicap fizic grav vă spun că acest pas TREBUIE făcut pentru ca acel om să aibă o VIAŢĂ. Aşa că dacă eşti, sunteţi sau aveţi pe cineva într-o asemenea situaţie, faceţi tot posibilul să îl introduceţi printre oameni sănătoşi, în societate, în şcoală normală nu specială, la un serviciu, oriunde, numai să nu se izoleze.

ANDREEA MUŞATESCU (Deea)

Avem CONCERT pentru Deea!

După Bogdan Negroiu (El Negro), trupa Rain District a decis să lupte pentru Deea. S-a alăturat şi Roua. Deci:

Duminică, 1 martie 2009, la ora 20.30, în Club B52: „Pentru Deea”

Concert Rain District. În deschidere Roua.

Conform Radio Lynx, posibil să li se alăture El Negro si L’Orchestre de Roche.

Preţul biletului: 15 lei RON (puteţi dărui şi mai mult, banii vor fi donaţi Andreei).

Vă aşteptăm şi vă mulţumim!

Club B52

Strada Popa Tatu 4, Bucuresti

Andreea mai are nevoie de 2.290 USD din cei 5.000 necesari achiziţionării unui fotoliu rulant (special adaptat pentru spatele ei) care trebuie comandat şi adus din SUA.

Dacă nu puteţi merge la concert dar vreţi să ajutaţi:

BCR Bucureşti

RON: RO 29 RNCB 0762 1075 7254 0001

USD: RO 72 RNCB 0763 1075 7254 0003

EURO: RO 02 RNCB 0763 1075 7254 0002

Cod SWIFT: RNCBROBU

Titular Muşatescu Andreea Dora

Telefon: 0722 548 200

E-mail: andewootz@yahoo.com

Sau puteţi cumpăra ceva drăguţ de aici:

http://andreeadora.wordpress.com

Despre Andreea v-am povestit – aici. Steluţele de mare. Andreea Muşatescu: bordurile şi scările sunt inamicii mei cei mai mari.

Prieteni noi: Itsy-Kumm Forum, Itsy-Urma Forum, Sandrina, Gabi, Radio Lynx, Alexandra Varlam, Gabi, Matei Vlăduţescu, Dorin, Roua, Oitzarisme, Alex.

Mulţumesc mult: Gardianul (cu o mică rectificare: acesta nu este blogul Andreei, este blogul unui om simplu care încearcă să ajute şi care, se pare, a reuşit să convingă). Au preluat şi Bucureşti Time 4 News, Kappa ro, Ziare.ro. MULŢUMESC!

Pe 26 februarie m-a sunat Dorin. M-a întrebat cum să facă să doneze ceva pentru Andreea. Poate că pentru cei care nu cunosc povestea lui Dorin, adolescentul de 18 ani care a „locuit” pe stradă în ianuarie 2009, fiind evacuat dintr-o casă retrocedată, acest gest nu are nicio semnificaţie. Dorin a fost ajutat şi încearcă să ajute la rândul său, cât de puţin. Pentru că vieţile oamenilor se împletesc într-un mod ciudat, de neînţeles de multe ori.

UPDATE 02.03.2009. Veşti de la Roua. Redau:

„Am reuşit: aseară la Club B52, Roua a debutat în faţa unui public mai numeros decât ne-am fi aşteptat. Asta ne bucură mult, dar mai mult faptul că, astfel, s-au putut strânge peste 3.200 lei, bani ce vor merge la Deea şi care sperăm să-i fie de ajutor. Mulţumim tuturor!”

Mai multe:

http://rouamusic.blogspot.com

“Eu sunt un om fericit. Pentru că, într-o societate care nu a fost şi nu este încă pregătită să mă accepte ca OM, din pricina fotoliului rulant cu care mă deplasez, mi-am împlinit visele, mi-am păstrat demnitatea, îmi ajut semenii”.

MIHAELA MIHĂESCU: “Eu sunt un om şi atât”.

Mihaela – Michi – este un OM cu o putere mult mai mare de înţelegere a oamenilor. Da, nu se poate deplasa pe picioarele ei. Ei şi? Are în plus multă minte. Şi un suflet cât roata carului. Şi credinţă în Dumnezeu.

Dacă nu ai picioare îţi pui proteze. Dacă picioarele nu te ascultă foloseşti scaunul cu rotile. Dar dacă nu ai minte ce te faci?

Ce ne facem noi, societatea, cu cei care judecă cu picioarele? Şi ce facem cu oamenii care sunt de folos societăţii? Îi ţinem ascunşi în case? Pentru simplul motiv că nu se pot deplasa pe picioarele proprii? Sau pentru că nu are cine să împingă fotoliul rulant? Noi de ce nu avem fotolii rulante electrice, ca în lumea civilizată? De unde să scoată aceşti oameni 5.000 USD pentru un fotoliu rulant electric?

Nu credeţi că a sosit timpul să discutăm serios despre adevărata egalitate de şanse?

Mihaela Mihăescu este o persoană cu dizabilităţi fizice care încearcă să facă ceva pentru semeni. A primit o moştenire de la bunici, o bucată de pământ la Dumeni, comuna George Enescu din judeţul Botoşani, pe care vrea să construiască un Centru de Viaţă Independentă. Primul Centru de Viaţă Independentă din România, pentru persoanele cu dizabilităţi fizice. A înfiinţat Asociaţia IHTIS prin care se străduieşte să strângă 350.000 de euro pentru a construi casa.

Dacă dăruim fiecare câte 1 euro înseamnă că dăruim o şansă la normalitate.

Intraţi pe site-ul IHTIS să vedeţi despre ce este vorba:

http://asociatia-ihtis.ro

Nu vă fie teamă, corespondaţi cu Michi, veţi vedea că este un OM cât se poate de normal. Poate aveţi şi alte idei de a ajuta.

Veniţi la concertul „Suflet lângă suflet prin cântec”, vineri, 27 februarie 2009, la ora 18.00, la Palatul Naţional al Copiilor, Sala mică – INTRAREA ESTE LIBERĂ:

Cumpăraţi un mărţişor.

Participaţi la licitaţia de carte, şi în luna martie – aici.

UPDATE 23.03.2009: Mihaela participă la concursul “Colecţionarul de zâmbete“.

E-psiho a iniţiat un concurs cu premii – primul concurs de fapte bune din România. Mihaela a trimis deja povestea. Dacă îi daţi o notă bună şi scrieţi un comentariu (până pe 24 aprilie 2009) aici:

http://www.e-psiho.ro/articole_concurs.php?id=59

Mihaela şi Asociaţia IHTIS pot câştiga premiul cel mare. Ar fi încă un pas pentru proiectul curajos pe care l-a demarat Mihaela. 1000 de euro, 1000 de paşi (vorba vine, paşi). Mihaela şi membrii IHTIS sunt oameni cu dizabilităţi fizice, oameni în fotolii rulante.

UPDATE 27.03.2009: Campanie de promovare IHTIS.

Poveste despre destinul unui Om

Casa familiei Mihăescu, deşi modestă, este foarte primitoare. Mama Mihaelei, o doamnă pe al cărui chip nu se citesc cei 65 de ani împliniţi, se scuză: „Să nu vă supăraţi, la noi este mai aşa… mai simplu“. În sufragerie, Mihaela aşteaptă emoţionată, cu mâinile strânse pe roţile scaunului rulant. Nu este singură. Prietena ei, Irina, şi mama acesteia îi stau aproape. Cunoscându-le mai bine, am descoperit că simplitatea de care vorbea mama Mihaelei, doamna Eugenia, nu îşi găseşte vreo motivaţie. Casa celor două femei, mamă şi fiică, este ca un „incubator“ spiritual pentru toţi cei care vor să le vadă, să le înţeleagă, fie ei oameni cu deficienţe sau oameni sănătoşi. Vin şi pleacă; casa e întotdeauna deschisă oricui. Prietenii îi spun Michi, chiar dacă este un om matur, la 41 de ani. „Se scrie cum se aude, adică Michi, simplu, nu cu «k», că sunt româncă“, atenţionează discret femeia. „Pentru că este o fire comunicativă şi blândă, Michi are foarte mulţi prieteni. Pe aceştia ea îi consideră copiii ei, chiar dacă sunt oameni în toată firea“, spune mama. Floricica este unul dintre cei mai dragi copii de-ai lui Michi. „Este şoferul meu. Mă duce oriunde vreau. La început, Flori mă băga cu căruciorul în toate gropile. Acum, după trei ani de când ne cunoaştem, Floricica mea este as în ale şofatului. Trece cu precizie printre maşini şi la milimetru pe lângă obstacolele întâlnite. E nemaipomenită“, zâmbeşte Mihaela, cea cu mulţi prieteni devotaţi.

Asociaţia IHTIS sau locul în care „nu pot“ nu există. În urmă cu patru ani, Michi a pus bazele Asociaţiei ortodoxe IHTIS (Iisus Hristos Mântuitorul – în ebraica veche), împreună cu un grup de tineri cu dizabilităţi fizice. Asociaţia funcţionează şi astăzi şi îşi are sediul în casa unei bunici răposate din comuna George Enescu din judeţul Botoşani. De altfel, bunica Mihaelei este primul om care a avut ideea înfiinţării asociaţiei. Ceea ce a determinat-o pe nepoata acesteia să transforme o simplă idee într-un fapt concret au fost propriile experienţe prin spitale, sanatorii, şcoli speciale, locuri în care, spune ea, „poate fizic eram ajutaţi, dar sufletele noastre… De aceea am făcut această asociaţie. Eu încerc să le demonstrez că fizic nu contează câte neputinţe ai, dacă sufleteşte eşti puternic, eşti înţelegător şi conştient că toate acestea vin de la Dumnezeu“. La început, au fost 21 de membri, după care s-au mai adăugat alţi 30. Pe cei mai mulţi prieteni de la asociaţie Michi i-a cunoscut în copilărie, în sanatorii şi spitale, „o parte dintre membrii IHTIS sunt tovarăşii mei din copilărie, din toate zonele ţării. Alţii au venit la IHTIS pe parcurs, atraşi de optimismul meu, de felul în care ştiu a-i asculta şi încuraja. Faţă în faţă, deocamdată, ne întâlnim mai rar – ei nu pot ieşi din casă din pricina deficienţelor fizice, iar eu sunt mereu în criză de timp. Dar ne întâlnim online, ori de câte ori avem un of de împărtăşit.“ După patru ani de activitate la asociaţie, Mihaela este mulţumită. „Zi de zi învăţăm să ne descurcăm singuri. Acesta este scopul nostru. Încercăm să punem oamenii cu dizabilităţi în legătură unul cu celălalt. În cazul în care unul a reuşit să le depăşească, deci are o anumită experienţă, şi să meargă mai departe, îl aducem în mijlocul nostru pentru a-i învăţa şi încuraja şi pe ceilalţi, care se văd neputincioşi. Astfel am învăţat să devenim o familie pentru care «nu pot» nu există“. Spre deosebire de celelate asociaţii din ţară, în care tinerii cu dizabilităţi sunt reprezentaţi de persoane valide, IHTIS se autoreprezintă. Însă comunicarea cu o parte dintre cei din jur este dificilă, date fiind prejudecăţile cu privire la persoanele imobilizate. „Întâmpinăm tot mai multe bariere. La telefon, spre exemplu, cei cu care vorbesc sunt reticenţi. Mulţi cred că sunt un copil sau nu îmi acordă o prea mare atenţie, nici nu înţeleg ce spun, din cauza problemelor de vorbire pe care le am. Pe internet mă descurc mai uşor. Oamenii nu mă pot vedea şi atunci nu mă judecă. Iar dacă o fac, o fac pe drept, după felul în care mă exprim“, mai spune Mihaela.

Centru de Viaţă Independentă, în grădina bunicii. Visul cel mare al Mihaelei este construirea primului Centru de Viaţă Independentă din România. „350.000 euro # Solidaritatea a 350.000 oameni!“ este numele campaniei de strângere de fonduri pentru acest vis îndrăzneţ, demarată în urmă cu două luni. Răspunsurile invitaţiei la solidaritate nu au întârziat să apară, dovadă sunt iniţiativele de promovare a acţiunii. Suma strânsă, în jur de o sută de milioane (lei vechi), aflată în conturile asociaţiei, dă speranţe membrilor şi celor care le sunt aproape. Dar este prea puţin. Motivaţia (formulată pe blogul Mihaelei) pentru care se doreşte construirea acestui prim Centru de Viaţă Independentă pentru persoanele cu dizabilităţi din ţară este grăitoare: „Aşa cum fiecare om îşi clădeşte propria lui casă, unde să se simtă bine, aşa ne dorim şi noi să avem un loc unde toate visele noastre să prindă viaţa. Acest proiect nu mai are mult până când va prinde contur, dar avem nevoie de fonduri, de sprijin şi încredere.“ Mai exact, acest Centru va fi un complex de 12 garsoniere, „aşa încât fiecare beneficiar să aibă propria locuinţă. Vor sta temporar. O săptămână, o lună, timp în care vor fi învăţaţi ceea ce mulţi dintre ei nu ştiu: să se îmbrace, să mănânce, să se descurce singuri în casă. Va fi un impuls, îşi vor da seama că pot, atâta timp cât îl va vedea pe cel de lângă el că poate. Sunt multe persoane cu dizabilităţi care se simt neputincioase, fără nici un ajutor, căzute în deznădejde. Este greu pentru un om care nu iese din casă, nu are calculator, nu relaţionează. El nici măcar nu-şi poate da seama de ce este în stare. Proiectul centrului nostru este unic“, este de părere preşedintele IHTIS. Centrul mult visat va fi construit în curtea casei bunicii din Botoşani, acolo unde Mihaela şi mama ei îşi petrec cea mai mare parte a timpului. „La Bucureşti vin o dată la două sau trei săptămâni în cursul anului, unde stau mai mult în perioada de iarnă“, şi unde trebuie să se întoarcă negreşit pentru că „aici mă spovedesc. Chiar dacă aş pleca în Honolulu, tot m-aş întoarce la părintele meu. Puţini preoţi mă consideră un om sănătos şi caută să fie mai blânzi cu mine, dar eu nu vreau să fiu privilegiată. Vreau să fiu pedepsită ca oricare om şi să mi se dea canonul pe care îl merit“, mărturiseşte Mihaela.

„Eu sunt un om şi atât“. Cât timp Mihaela vorbeşte, Irina, prietena ei şi membru de bază în asociaţie, o ascultă cu mare atenţie. Vorbeşte frumos despre Michi: „Este prietena mea pentru că mă învaţă să trăiesc mai bine şi mai frumos, îmi dă din tăria ei şi mă întăreşte şi pe mine. Este exemplul meu viu în viaţă şi îmi dă putere“. Aprecierile la adresa Mihaelei nu se reduc doar la complimentele prietenilor, ci şi la cele lansate de oameni care nu o cunosc personal, dar care au rămas impresionaţi de puterea ei de a face lucruri, pe care nici cei mai sănătoşi oameni nu au curajul să le facă. Mărturie stau în acest sens mesajele postate pe pagina personală de internet: „Felicitări pentru puterea de mobilizare, pentru generozitatea faţă de cei ce sunt în situaţii similare, pentru determinarea de a face ceea ce, în mod normal, instituţiile abilitate ale statului ar fi fost normal să facă. Succes! Sigur vei reuşi împreună cu prietenii tăi, iar bucuria reuşitei va fi pe măsura gestului tău, al vostru“. (Ela, 16 decembrie 2008). Despre Michi doamna Eugenia vorbeşte cu drag: „Întotdeauna mi-am dorit să am trei copii. Dumnezeu mi-a dat unul cât o sută. Michi e cât o sută de copii la un loc: blândă, deşteaptă, cuminte, gospodină, dreaptă, smerită. Întotdeauna Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul pe care mi l-a dat şi mă rog să o ţină sănătoasă“. Ca răspuns, Mihaela spune de fiecare dată: „Eu sunt un om şi atât“.

„Atunci când toţi îmi spuneau «nu se poate», eu mă rugam“. „Puterea o iei de la Dumnezeu. Eu de mică L-am simţit. De atunci mi-am dat seama că oamenii nu mă pot ajuta, nu credeau că eu voi putea face ceva în viaţă, mă considerau un om neputincios. Orice solicitare din partea mea era tratată cu dispreţ, cu neîncredere, dar în interiorul meu totul era în regulă. Eu m-am simţit de mică un om normal. Am înţeles că, dincolo de incapacitatea fizică, pot face o mulţime de lucruri, exact ca oricare om. Nu m-am dat bătută. Însă ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost legătura mea cu Dumnezeu. Atunci când toţi îmi spuneau «nu se poate», eu mă rugam“, se destăinuie femeia. Biserica este sufletul ei. Iar o biserică, la modul fizic, ale cărei clopote să-i bată sub fereastră, a fost visul ei dintotdeauna. „Şi Dumnezeu a făcut să fie“, încuviinţează fericită Mihaela. Despre Mihaela Mihăescu ar mai fi multe de spus. Însă nu vorbele i-ar aduce bucuria, cât mai ales faptele celor din jur, care o pot ajuta să construiască împreună centrul mult dorit. Mihaela este exemplul viu că „a putea“ nu este imposibil, dacă există şi un „a vrea“ lângă. Mihaela este, pentru cei care o cunosc, un om aparent fragil, însă mai puternic decât mulţi, care poate demola cu succes prejudecăţile celor din jur. Aşa cum o spune şi ea: „Cine mă vede mă caină pe mine, dar nu-şi dau seama că ei sunt de căinat!“. Mama adaugă: „V-am spus că Michi a mea e cât o sută de copii…“ „din ăia răi“, conchide cu umor Mihaela. Cei care vor să o ajute pe Mihaela şi prietenii ei pot dona o sumă cât de mică în contul Asociaţiei IHTIS Banca: BCR – Agenţia Dorohoi, în LEI: RO14 RNCB 0044 0028 6561 0001; EURO: RO84 RNCB 0044 0028 6561 0002; dolari SUA: RO57 RNCB 0044 0028 6561 0003BCR – sucursala Dorohoi: RO14RNCB0044002865610001. Articol din Ziarul Lumina. Oamenii care nu spun niciodată „nu pot”.

- Numele meu este Bob şi sunt leneş.

- Salut, Bob!

- Bine ai venit, Bob!

- Am venit să vă împărtăşesc o mare bucurie. N-am mai lenevit de doi ani, trei luni, patru săptămîni şi două zile.

- Bravo, Bob! Suntem mîndri de tine.

Aplauze pentru Bob.

- Numele meu este Jackie. Sunt leneşă. Am reuşit să mă abţin două luni, dar aseară, în loc să mă duc să fac jogging, am stat acasă şi am zăcut pe canapea.

- Huo, Jackie! Ruşine!

Huiduieli pentru Jackie.

- Numele meu este…

Dacă vreţi să aflaţi, citiţi cartea. Proză scurtă. Fără canguri. De Lucia Verona.

Bloggerii şi cititorii de bloguri cîştigători care nu şi-au ridicat premiile pot afla – de aici – că există o problemă.

Bloggerii şi cititorii cîştigători dar şi necîştigători, prezenţi la eveniment, au povestit: M, C, AN, L, O, BF.

Eu mi-am ales:

Preferată: Caracatiţa. Pentru că m-a păcălit. Mă aşteptam la alt final.

O, daaa: Trash story. Pentru că în fiecare dintre „unii” zace un preşedinte. Măcar de bloc. Prin alte părţi se numeşte administrator. La noi se numeşte preşedinte şi este visul oricărui mic dictator ratat. Care ajunge la gunoi, într-un final.

De acord: Pe sfoară. Da, soluţia este minunată pentru zborurile lungi, în special spre New York. Cu Alitalia. Pline cu italieni, cum altfel. Care vorbesc înfiorător de mult şi tare. După 12 ore cu ăştia în avion…

Şi, desigur: Despre lene. Din motive lesne de înţeles nu mai spun de ce.

Ce cred: Supravieţuitorul – merită o carte doar a lui.

P.S. În cinstea scriitoarei am scris cu î din i, nu din a. Că se apropie 4 martie.