Isabellelorelai’s Weblog

.

Dacă aveţi cărţi care nu vă mai trebuiesc, nu le aruncaţi.

Daţi-le copiilor orfani, vă rog.

Aici:

http://www.cartipentruorfani.ro

Contact:

http://www.cartipentruorfani.ro/scrie_ne.html

.

1. Ce aş face dacă aş avea 22 de ani şi coloana vertebrală frântă în 5 locuri, din cauza unui tratament prescris greşit de un medic? Ce aş face dacă aş avea o fiică care în loc să meargă la facultate ar sta într-un scaun cu rotile?

Adelina are acum 22 de ani şi suferă cumplit. Oasele ei sunt fragile ca nişte paie. De ce?

Nu, nu s-a născut bolnavă.

A fost un copil cât se poate de normal. Făcea sport. Înot, atletism. Mergea cu bicicleta cu mare plăcere. Până la 16 ani, când a început coşmarul. Din 2002 se tot chinuie.

Nu se simţea prea bine şi a mers la medic. Din spitalele din Timiş şi apoi Lugoj a ajuns la Spitalul Colentina din Bucureşti.

Medicul a pus diagnosticul (lupus eritematos sistemic) şi i-a prescris tratamentul: Medrol şi Ciclofosfamidă.

Toate bune. Doar că medicul nu a ţinut cont de cele 45 de kg pe care le avea Adelina atunci când i-a prescris dozele, mult prea puternice. Şi nici nu a informat familia despre reacţiile adverse: medicamentele „mănâncă” calciul din oase.

Urmarea: după 3 luni Adelina nu se mai putea mişca, avea ameţeli, faţa i s-a umflat…

Ce a spus medicul? Că e normal. Şi temporar.

Atât de normal încât Adelina s-a ales, la 17 ani, cu osteoporoză cortizonică severă şi 3 fracturi la coloana vertebrală.

Acum Adelina stă într-un corset strâmt care o ajută ca oasele să nu i se mai macine. Are 5 fracturi la coloana vertebrală… Viaţa o priveşte dintr-un scaun cu rotile. Adelina vrea să se vindece. Vrea o viaţă normală. Vrea să meargă la şcoală.

Şi imploră ajutor: „Ajutaţi-mă, vă implor, ca visul meu să devină realitate. Este nedrept că trebuie să sufăr atât de mult din cauza unor greşeli medicale…”.

Tînăra are nevoie de 30.000 de euro pentru a fi operată la coloană la o clinică din Viena, care o aşteaptă oricînd, numai să poată vira suma de bani în cont.

Cei care vor să o ajute pe Adelina să ajungă la operaţia din Austria:

BRD - sucursala Lugoj

Cont EURO: RO 72 BRDE 360 SV 59226503600

Cont LEI: RO 80 BRDE 360 SV 66440233600

Titular: Felicia Avramescu (mama Adelinei)

Pentru autenticitate - AICI: Pagina de Suflete. Jurnalul Naţional. Ionela Gavriliu: Cea mai frumoasă zi: „Visez să merg din nou la şcoală, visez să am şi eu o viaţă normală, ca toate fetele de vârsta mea”.

Şi la Andreea Sminchy - AICI, care a descoperit-o pe Adelina într-un spital.

E musai să menţionez că Andreea Sminchy este jurnalist şi are dosarele medicale ale tuturor celor aflaţi în suferinţă. – Termeni şi condiţii – AICI.

*

2. Ce aş face dacă aş avea 36 de ani şi aş sta, de 15 ani, într-un scaun cu rotile, din cauza anesteziilor? Ce aş face dacă după 15 ani de chin s-ar ivi soarele şi pe strada mea? O operaţie în China?

Ceea ce trebuia să fie o simplă operaţie de deplasare de şold şi rotulă s-a dovedit a fi un coşmar pentru Georgeta. Avea 21 de ani.

Visele ei s-au năruit pe 11 octombrie 1993 la Spitalul CFR 2 din Capitală. Doctorii i-au făcut o anestezie în coloană, dar aceasta nu a avut nici un efect. Au făcut-o pe a doua. La scurt timp i-a scăzut tensiunea la 4 şi a încetat să mai mişte şi să respire.

Medicii au readus-o la viaţă şi au continuat operaţia. După cinci ore, Georgeta ajungea la reanimare, cu complicaţii post-operatorii, pe care medicii nu i le-au adus la cunoştinţă. Întreg piciorul ei drept era negru ca tăciunele, fapt pentru care i s-a recomandat un tratament cu medicamente din străinătate. Nu s-a schimbat nimic.

Georgeta trăieşte în chin şi sărăcie de 15 ani. Trăieşte cu speranţa că va putea merge.

Iar speranţa a sosit:

„IN DATA DE 6 IUNIE AM PRIMIT UN EMAIL DIN CHINA IN CARE MI SE COMUNICA CA SINT ACCEPTATA SI PROGRAMATA PE 9 FEBRUARIE 2009.

VA ROG DIN TOT SUFLETUL  SI VA IMPLOR CU LACRIMI IN OCHI SA MA AJUTATI SA MA RIDIC DIN ACEST SCAUN CU ROTILE.

VOI SINTETI SPERANTA MEA. NU RAMINETI NEPASATORI .

NUMAI INTERVENTIA  ESTE 30.000 DE EURO.

ASA SA VA AJUTE BUNUL DUMNEZEU”

Puteţi citi anunţul pe blogul Georgetei – AICI.

.

.

Cont: BRD Agentia Floreasca

RO 07 BRDE 445 SV 854 298 544 50 – RON

RO 43 BRDE 445 SV 099 67 984 450 – EURO

RO 38 BRDE 445 SV 139 159  844 50 – USD

Titular: CONSTANTIN GEORGETA

Pentru autenticitate: interviurile cu Georgeta la Radio Lynx – AICI şi în Click – AICI.

*

Rezultat sondaj de opinie personală:

1. i-aş lua pe domnii doctori de gâlci;

2. i-aş da în gât pe domnii doctori prin tot UE şi aş cere despăgubiri;

3. aş implora ajutor.

… Dar cum din fericire nu am păţit aşa ceva şi nici nu sunt nevoită să îndur toate astea - şi cum sigur nimeni nu face nimic drept în ţara asta - nu îmi rămâne decât să spun cui vrea să audă şi să ajute, cât de puţin. Şi să trec pe la bancă. Pentru că 10 RON lângă 10 RON fac minuni. Şi pentru că oamenii buni pot repara ce au stricat oamenii răi.

*

Magdalena a scris în Petiţia iniţiată de Tiberiu Lovin - Împotriva spitalelor horror din România

http://www.petitieonline.ro/petitie/semnaturi/impotriva_spitalelor_horror_din_romania-p50900040.html

Magdalena: Pe 22 iulie se implinesc cinci luni de la decesul sotului meu. Nu implinise inca 47 de ani. In urma unei caderi si loviri la ceafa s-a facut o radiografie care s-a citit corect dupa 2  1/2 saptamani de medicii valceni, dar prea tarziu pentru el (fractura cervicala). In Bucuresti timp de doua zile cat a mai trait nu s-a facut nimic cu toate ca pregatisem si spaga de 1500 ron, care dupa consultarea altor pacienti se dadea dupa operatie. La colegiul medicilor inca nu au sosit toate actele de la spitale, acte care trebuiau sa fie facute inca de la decesul lui. Se cauta motive: vina este a mortului - care nu a murit din cauza faptului ca avea gatul rupt. Sistemul sanitar este facut praf la noi in tara si pute. Doctorii se acopera unul pe altul in loc sa-si recunoasca greselile datorate incompetentei si indiferentei lor. Vor ca in presa sa li se arate doar realizarile bune, nu si esecurile. Ei vor respect, dar pe noi cine ne respecta? Ce este oare de facut? Care este principalul vinovat?

http://www.petitieonline.ro/petitie/semnaturi/impotriva_spitalelor_horror_din_romania-p50900040-pg3.html

.

Până acum, când îl iubesc, am fost calmă şi liniştită ca o fântână fără valuri.

Acum, că îl iubesc, îmi clocoteşte sângele.

Nicio galaxie din univers nu îi poate despărţi. Pentru că se iubesc.

Corina mi-a amintit:

The José Carreras International Leukemia Foundation:
.

JOSÉ CARRERAS INTERNATIONAL LEUKEMIA FOUNDATION
E-mail: fundacio@fcarreras.es

URL: http://www.fcarreras.es

.
FRIENDS OF THE JOSÉ CARRERAS INTERNATIONAL LEUKEMIA FOUNDATION
E-mail: friendsjc@carrerasfoundation.org

URL: http://www.carrerasfoundation.org

.
DEUTSCHE JOSÉ CARRERAS LEUKÄMIE STIFTUNG, e. V.
E-mail: info@carreras-stiftung.de

URL: http://www.carreras-stiftung.de

.

.

Josep Carreras şi Placido Domingo.

O poveste minunată -  la Corina

.

Elisa a spus: în sfârşit am primit şi eu o leapşă…

Tema Elisei: Ce fac alţi oameni iar eu nu fac? Adică de ce anume nu sunt eu dependentă…

Păi nu „am scormonit profund” până acum. Aşa de suprafaţă: ce ştiu sigur-sigur despre mine este că sunt enervant de independentă. Nu îmi place să depind de cineva sau ceva nici să mă omori. Revenind la „oile lepşei” Elisei, cred că nu sunt dependentă de multe şi mărunte. Nu sunt dependentă de telefon, de haine, de pantofi, modă, genţi, farduri, maşini, bani, bijuterii, reviste, mâncare, băutură, tv, net, mess, blog. Şi… etc. Mai precis toate astea mă interesează doar în măsura în care există pentru stricta necesitate: telefonul ca să sun dacă e urgent; hainele ca să nu umblu în „fundul gol” pe stradă; încălţările ca să nu merg desculţă; geanta ca să nu umblu cu mărunţişurile în batistă; banii ca să am cu ce să plătesc una-alta; mâncare cât să nu mor de foame; apă cât să nu mor de sete; nişte zdrăngănele acolo cât de cât ca să mă dau şi eu mare pe la petreceri… La naiba! Cred că sunt bărbat! Mă îmbrac şi încalţ doar cu ce îmi place, comode să fie, mă doare drept în cot ce se poartă sau nu. Moda mă lasă de-a dreptul indiferentă. Nu sunt dependentă de cumpărături, ba chiar îmi displace. Nu îmi place să colind magazinele. Nu sunt dependentă “d’ale gurii”. Ba chiar îmi displace profund să stau mult timp la masă. Iar de băut nu beau decât cafea, suc şi apă. Nu îmi place să stau în restaurante. Nu îmi place să stau în trafic - mai bine merg pe jos. Hai că nu sunt bărbat! Nu sunt dependentă de net. Dacă este net bine, dacă nu, nu. Blogul meu este neştiut. Din 4 martie 2008 - dată la care am primit cadou blog-ul - şi până în 18 iulie 2008, nimeni din familia mea sau prieteni, colegi, foşti colegi sau apropiaţi nu au ştiut că am blog. Acum o săptămână am spus unui prieten, dar nu i-am spus cum se numeşte. Vineri i-am spus fiului meu, dar nu i-am spus cum se numeşte. Deci tot neştiut rămâne Cred că cea mai tare chestie despre mine ar fi că pot trăi bine merçi fără să mănânc vreo patru zile. Ba nu, cea mai tare este asta: nu îmi place să vorbesc. Pot să tac şi o săptămână. Şi gata. Deci da: sunt ciudată, neînţeleasă, nesuferită, groaznică, enervantă etc. Eu reprezint întruchiparea răului pe pământ Sunt unicat

Mai bine cânt.

Vă place cum cântă Declan? Are doar 16 ani

Aici era mai mic.

.

UPDATE: Jamilla îşi ia rămas bun de la noi. Jam, mai bine îţi iei o leapşă. Sau chiar două. Bagă!     

.

„Ce fac alţi oameni iar eu nu fac? - Nu sunt dependent (ă) de…” merge la: Andreea Sminchy, Mary Grey şi Gabi (pisoi ).

.

Şi Gabi, mămica lui Bodo – leapşa

.

.

Şi o leapşă pentru Elisa, special :

1. Ziua cea mai frumoasă?. 2. Lucrul cel mai uşor?. 3. Cel mai mare obstacol?. 4. Cea mai mare greşeală?. 5. Cauza răutăţilor?. 6. Cea mai mare înfrângere?. 7. Prima necesitate?. 8. Eroare?. 9. Cel mai mare defect?. 10. Persoana cea mai periculoasă?. 11. Cel mai urât sentiment?. 12. Cel mai frumos cadou?. 13. Cel mai bun remediu?. 14. Protecţia efectivă?. 15. Cele mai necesare persoane?. 16. Sentimentul cel mai frumos?

Elisa: modelul este AICI

.

.

Trenuri somnoroase pleacă întrebând

Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,

Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port

Spre mirajul galben din aeroport.

.
Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,

Toţi privesc la mine ca la terorişti.

Unde-aş pune pasul liber şi corect,

Fără îndoială, aş părea suspect.

.
Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,

Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.

Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,

Pe aeroporturi parcă aş da foc.

.
Încordarea-n lume a crescut cumplit,

Eu mă simt suspectul care a iubit,

Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,

Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

.
Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,

Ştergători de lacrimi am la ochelari,

Cum în lumea asta totul e cum nu-i,

Mă transform în altul fără voia lui.

.
Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,

Nu mai sunt patetic şi sentimental,

Fug râzând din gară la aeroport,

Un pistol cu apă într-o mână port.

.
Pun pistolu-n ceafă la aviator,

Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,

Ruta dumitale este ruta mea,

Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

.
Vreau după acestea pe acest pământ

Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,

Acum observ cât e de greu,

Să vă arăt că eu sunt eu.

.

Adrian Păunescu

LA MULŢI ANI

POETULUI ADRIAN PĂUNESCU

.

Sfântul Prooroc Ilie – biciuitorul făţărniciei

.

Aripi româneşti

.

Ilie Năstase

.

LA MULŢI ANI!

„Ţi-a murit ăla-n burtă, dragă. Ce nu înţelegi? Du-te dracu’ repede să ţi-l scoată, ca nu cumva să-l pierzi pe stradă”

Medicul către o pacientă de 30 de ani, însărcinată

„Da’ ce ai matale, mamaie? Mişcă-te mai repede şi nu mai fă figuri… Ce ai de vrei să te pensionezi? Nu poţi să dai cu sapa sau ce?”

Medicul către pacientă de 46 de ani (contabilă), cu accident cerebral - paralizie.

„Hai, urcă, fă, p…., pe masă”

Medicul către pacientă

„Nu s-a prins. Mai încearcă… şi pune-l pe bărbat să mănânce mai multă ţelină”

Medicul către pacientă

- Amănunte în articolul semnat de Tiberiu Lovin. România Liberă, Înjurătura lui Hipocrate, 10 iulie 2008 - AICI

„Uite aşa: îţi crăp capul”

Medicul către un copil de 16 ani

- Amănunte în articolul semnat de Ionuţ Constantin. Cancan, 5 iunie 2008 - AICI

„Ori mori, ori rămâi legumă”

Medicul către pacient. 55 de ani, tumoră.

- Amănunte la Dan Sântimbreanu, 15 iulie 2008 - AICI

„Nu colaborează, doamnă, nu putem să-i facem radiografii pentru că nu colaborează…”

Medicul către mine.

Mama era în comă. Cum să „colaboreze”?

.

Laura: un prieten de-al meu a murit cu zile in spitalul Matei Bals, la 30 de ani, de o banala pneumonie, puteti sa credeti oameni buni? A stat internat 3 saptamani si murit fara diagnostic, abia la autopsie au descoperit ca avea bronhopneumonie, si vorba aia suntem in anul 2008! Iar Dr.prof. Cercel si-a pus parafa pe dosarul lui, ca sa nu se revolte familia si sa-i dea in judecata. Pe acest tanar il chema Liviu, iar cu banii de nunta i-am facut inmormantarea, din cauza incompetentei doctorilor din Romania si a spitalelor.

Carmen: chiar stiu pe pielea mea ce inseamna sa fii internat in spital si sa stai la mana medicilor, asistentelor, infirmierelor, sa foloseasca branula neadecvata venelor tale, sa nu aiba sonda adecvat organismului tau, sa nu aiba pat liber cand tu ai nevoie sa te internezi, sa dai spaga ca sa te opereze mai repede ca sa nu mai suferi, etc. Este cazul sa facem fiecare tot ceea ce trebuie facut pt. semenii nostri, ajutorul pe care toti il asteptam mereu; traim intr-o comunitate civilizata sau nu?

Roxana: saptamana trecuta am fost cu mama in Spitalul Militar, cu trimitere de la medicul de familie pt chirurgie maxilo-faciala. A fost consultata de medicul Adrian Nistor (sef de sectie), care a trimis-o la la ORL, spunand ca el nu e foarte sigur de ce are. Am fost cu ea si la ORL, medic care a spus ca nu are nimic care sa tina de ORL si sa ne intoarcem la Adrain Nistor. Zis si facut… Ne-am intors si dr. Adrian Nistor a spus ca nu stie ce are si a diagnosticat-o exact cu ce a spus ORL-istul ca NU are. In concluzie, am fost degeaba. Mama, oricum se trata si singura cu antibiotice si nu era nevoie sa pierdem o zi intreaga in spital ca sa-i dea acelasi tratament pe care si-l administra si singura, iar mama nu e medic. Niste incompetenti si niste indolenti… Dumnezeu sa ne apare de medici de genul asta, ca murim cu zile. Sper ca aceata semnatura sa schimbe ceva!

Ioana: este crunt tot ce se intampla in spitale; incepand cu femeia de servici, care se apuca de maturat si spalat pe jos la ora 5 dimineata, care tipa la copil ca s-a dat jos din pat ca inca nu s-a uscat spoiala de pe jos (ca face mizerie), dar nu vede gandacul zdrobit de geamul usii de la intrare (100% adevarat), asta sarind peste faptul ca un parinte daca isi interneaza copilul la spital, trebuie sa doarma pe un scaunel daca are de gand sa ramana acolo peste noapte; ce sa mai vorbesc de femeile care urmeaza sa nasca, dupa ce ca nu le e usoara situatia mai trebuie sa suporte si umilinta (asta in cazul in care nu au scapat doar ignorate) din partea pesronalului spitalicesc. Rusine sa le fie…

Viorica: din pacate, de-a lungul pregatirii profesionale medicili nu sunt instruiti cum sa se adreseze bolnavilor si/sau familiei. Cei mai multi medici devin foarte comunicatvi dupa ce, de cel mai multe ori “se targuiesc” asupra pretului interventiei fie ca este vorba de investigatie sau operatie chirurgicala. Dupa primirea plicului devin foarte amabili si atenti cu pacientii. Medicina romaneasca nu are nevoie de “comercianti”, are nevoie de medici cu un comportament decent si moral. Unde sunt marii profesorii de alta data - adevarate exmple de conduita morala si profesionala.

Mirela: socrul meu a murit anul acesta in Spitalul Fundeni, la o saptamana dupa operatie, dupa ce doctorul ne asigurase ca totul este bine. In reanimare fiind, unde este interzisa prezenta oricarui membru al familiei, ca, cica, este asigurata ingrijirea de personalul lor, s-a intins sa-si ia singur plosca de la picioarele patului, ca n-o puteau pune mai aproape de bolnav! Ceva in interior s-a produs, pentru ca dupa aceea pe drene a inceput sa iasa materie fecala… Pe foaia de deces, aceea care se lasa la primarie ca sa-ti elibereye certificatul de deces, era scris, printre altele, PERITONITA. N-am facut atunci plangere, caci ar fi trebuit sa-l mai lasam acolo, pentru autopsie, inca cateva zile. Nu merita sa zaca in intuneric, fara lumanare, si sa fie tratat ca un obiect. Dar am blestemat, sa ma ierte Dumnezeu ca eram in Postul Pastelui: L-am rugat sa dea acelor nesimtite de asistenete si infirmiere care s-au facut ca nu-l aud cand a cerut o plosca, tot aceeasi suferinta si umilinta cu cea pe care el a suferit-o el. Un amanunt, pe care a apucat sa ni-l mai spuna: tot pe el l-au certat…ca de ce n-a facut pe el, in loc sa strige… fara comentarii!!!

Aureliana : Am nascut in spitalul Municipal cu asistentele, doctorul Badiu nu s-a chinuit sa vina. Nu pot sa descriu cum am fost tratata si mai ales cum copilul meu era sa se nasca mort din cauza travaliului prelungit si neasistat. Voi depune marturie in orice proces care va fi intentat acestui spital

Iulia : un om apropiat mie a fost tratat timp de 2 luni la spitalul judetean pitesti pentru o alta boala decit cea existenta. In ultim stadiu fiind a fost trimis la bucuresti la spitalul militar, unde a murit in operatie. nu as vrea ca o asemenea experienta sa se repete pentru nimeni..

Raluca : tatal meu a suferit un atac vascular ischemic acum doua luni, in 23 ianuarie. a stat doua zile la clinica de neurologie din oradea (cica pe teraie intensiva), unde a intrat in stop cardio-respirator.culmea situatiei a fost ca sefa de sectie a dat telefon la smurd sa vina sa il salveze!!!cand mama mea a intrebat-o ce s-a intamplat cu tata, “d-na” doctor i-a spus: “Nu am nimic sa va spun!” noroc cu personalul smurd-ului care l-a resuscitat! de atunci a intrat in coma profunda. tatal meu contribuia lunar cu aprox 3-4 milioane de lei vechi la sanatate, dar se pare ca a fost insufucient pt ca eu si mama am cumparat tot ce tine de ingiena, precum si medicamentele cele mai scumpe din tratatment (farmacia sptitalului nu avea) si evident cotizatia zilnica la asistenta, infirmiera SI brancardier (plus “cadourile” pt medic). cu toata spaga, intr-o zi am gasit un mort pus pe o targa mobila LIPITA de patul tatalui meu (ca vorba aceea, si el e ca si mort!); in multe zile nu reuseam sa penetrez imensa bariera de prostie a personalului si sa ii fac sa inteleaga cat de importanta este igiena bolnavului sau - si mai grav - alimentatia. pana acum credeam ca sectia de ATI este cea mai teribila, dar nu…the show MUST go on! de vreo sapt, medicul tatalui meu ne spune ca tata evolueaza bine (”se pare ca e o minune - inexplicabila stiintific si peste competenta sa”) si ca trebuie mutat. eu si mama ne-am activat sistemul de pile si relatii si am reusit ieri sa il ducem cu ambulanta (si aia pe pile) la Spitalul Militar, pe sectia de neurologie. Acolo, atat medicul care trebuia sa se ocupe de el, cat si seful de sectie ne-au cantat la unison ca este peste competenta lor si nu prea au ce face. Ieri a fost plasat intr-un salon cu vreo 20 de pers (cu probleme de psihiatrie), cu totii muuult mai sanatosi decat tata care are pareza pe partea stanga si practic nu mai are masa musculara, un salon care nu avea infirmiera (adica exista una, care aducea de mancare si care se uita cu mila la mine si la mama cand il schimbam pe tata de pijamale si scutec si ne chinuiam sa il alimentam cu lingurita). azi dimineata a fost mutat pe ati (din nou!!!) in cadrul aceluiasi spital, unde a fost lasat nespalat, nemancat, fara a i se schimba pansamentul la escare si fara pansament nou la gat (unde anterior a suferit o traheostomie) pana am venit noi.bineteles ca am facut scandal, dar am “suparat” asistenta care ne-a “parat’ la medic (aka “pila noastra” ) care ne-a spus ca daca nu ne cerem scuze de la asistenta il externeaza (tata fiind inca in stare de coma gradul 1!)Nu mai avem putere nici macar sa plangem…si vorba aia…SI MAINE e o zi, nu?

Elena : Spitalele din romania ma inspaimanta! mori cu zile acolo din cauza ca nu ai bani sa dai medicilor sau asistentelor sau nu ai bani sa iti cumperi propriile medicamente! eu am patit-o pe pielea mea! eram proaspat operata si aveam convulsii si nu se uitau la mine ca nu le-am dat bani.mi_au zis ca de ce nu am adus de acasa tratament? ce nu au ce sa imi faca! e ingrozitor! te lasa sa mori cu zile! trebuie sa ne unim si sa luam masuri! altfel nu se mai poate continua!

Doina : Spitalele, in general, arata ca “dupa razboi”, poate chiar mai rau. Nu cred ca o sa fim vreodata la alt nivel in privinta asta, poate doar spitalele si clinicile particulare sa fie mai curate si dotate cu medicamentele necesare si aparatura moderna. Totusi, incerci sa treci si peste asta daca ai parte de ingrijiri de calitate si de doctori buni, priceputi, calmi, “sufletisti”, carora “sa le pese”, care sa depuna toate eforturile pentru ca tie sa-ti fie bine, sa te recuperezi si sa te insanatosesti cat mai repede. .Daca insa nimeresti la unii pentru care nu conteaza nimic decat “banul”, atunci situatia este si mai grava, cumulandu-se atat conditiile precare, cat si tratamentul degradant si umilitor la care esti supus. La Revolutie, aveam impresia ca toate se vor schimba in bine, nu o sa mai existe conditionari de tipul “spagilor”. Mare naivitate din partea mea! Acest lucru nu cred ca se va schimba vreodata la noi in tara. Sper totusi sa ma insel si de aceea semnez si aceasta petitie.Eu nu sunt doctor si nu primesc “in plus” nimic de la nimeni, incerc sa ma descurc cu salariul destul de mic pe care-l am, de la o luna la alta. De ce altii asteapta de la tine bani pentru a-si face meseria? Sunt si doctori pe care nu-i intereseaza soarta pacientilor. Mama a fost internata de urgenta la Spitalul de diabet. Se simtea rau si dadusem de acasa telefon, am vorbit cu medicul de garda de acolo care mi-a zis: “nu avem paturi, dar sa vedem, poate facem ceva”, sa o ducem acolo. Cand am ajuns acolo, mamei i s-a facut rau. La camera de garda am asteptat pana sa coboare doctorul, desi a fost anuntat (dar probabil dormea pe sectie) ~ 45 minute. Intre timp mamei ii era si mai rau, dar a trebuit sa stam pana sa-i faca fisa tot acolo, la camera de garda. Abia apoi a urcat-o pe sectie si in loc sa o duca la reanimare, avand in vedere ce complicatii are si starea in care se prezenta (noi aducand de acasa toate iesirile anterioare din spital si diagnosticele) , a dus-o pe sectie. Noroc ca nu am plecat acasa si am stat toata noaptea pe hol. I-au dat in acea noapte furosemid, 1 sau 2, fara sa tina cont de antecedentele medicale ale mamei. Iar a doua zi iar 3 tablete furosemid / zi. Mama era vizibil foarte slabita, glicemia mai proasta decat la internare si decat acasa. Ii era mai rau decat cand venise. Atunci sora mea a insistat sa ne-o dea pe mama acasa, daca nu se ocupa de dansa. Abia atunci au mutat-o la reanimare si au inceput sa se mai ocupe de dansa, dupa insistentele noastre. Apoi dl profesor insista sa o mutam la cardiologie, ca dansii au adus-o pe linia de plutire cu glicemia si este problema de cardiologie. De parca noi aveam spital personal si comandam “sa se elibereze un pat pentru doamna” si “gata”. Se elibera patul. Norocul nostru a fost cu dna dr care o trateaza cu inima pe mama si la care am apelat si care, pana la urma, ne-a ajutat sa o transferam la sectia de cardiologie la alt spital, unde pana la urma si-a revenit. La iesirea (transferul) de la Spitalul de diabet pe fisa de iesire erau niste mari “gogomanii”. Spuneau altceva decat fusese la internare, alte valori ale glicemiei, avea trecuta o greutate care ar fi umplut de invidie si un fotomodel, desi scria alaturi ca este obeza. Multe date care se bateau “cap in cap”. Am observat ca in acest spital de diabet de la Piata Gemeni se mai doarme in garzi, spre deosebire de Spitalul de urgenta Floreasca, in care am cea mai mare incredere si unde, cand sunt de garda nu i-am vazut niciodata dormind si coborand peste 30 - 45 de minute sa vada cine mai este pe la internari, decat daca sunt in operatie.

Aşa au scris oamenii în Petiţia iniţiată de Tiberiu Lovin, Împotriva spitalelor horror din România – AICI.

Numai în România.

.

“Odata admis printre membrii profesiunii de medic: Ma angajez solemn sa-mi consacru viata in slujba umanitatii; Voi pastra profesorilor mei respectul si recunostinta care le sunt datorate; Voi exercita profesiunea cu constiinta si demnitate; Sanatatea pacientilor va fi pentru mine obligatie sacra; Voi pastra secretele incredintate de pacienti chiar si dupa decesul acestora; Voi mentine prin toate mijloacele onoarea si nobila traditie a profesiunii de medic; Colegii mei vor fi fratii mei; Nu voi ingadui sa se interpuna intre datoria mea si pacient consideratii de nationalitate, rasa, religie, partid sau stare sociala; Voi pastra respectul deplin pentru viata umana de la inceputurile sale chiar sub amenintare si nu voi utiliza cunostintele mele medicale contrar legilor umanitatii. Fac acest juramant in mod solemn, liber, pe onoare!”

Formularea moderna a juramantului lui Hipocrat, adoptat de Asociatia Medicala Mondiala in cadrul Declaratiei de la Geneva din anul 1975. – De la Dan - AICI

.

Dan Sântimbreanu la INI Hanovra. După operaţie.

*

P.S.

Noutăţi despre Daria

Mama Dariei:

17.07.2008. În acest moment nu-mi mai găsesc cuvintele pentru a-mi putea exprima sentimentele. Nu ştiu cum să mulţumim mai bine tuturor celor care sunt alături de noi. Simţim ca nu suntem singuri. Puterea rugăciunilor este imensă. Vă iubim pe toţi. Suntem ferm convinşi că partea financiară a problemei noastre, cu ajutorul dumneavoastră, se va rezolva curând. Până în prezent, prin bunăvoinţa dumneavoastră, s-au strâns în jur de 67.000 EURO

Cu Dumnezeu înainte, alături de dumneavoastră, Daria va reuşi să se facă bine! Vă mulţumim din tot sufletul!

18.07.2008. Pe scurt: am adunat pana acum 75.900 EURO. Revenim cu noutati mai pe seara.

*

Şi despre Silviu:

Bebe Silviu este la clinica din Germania

Starea lui este critică. Urmează să fie operat. Pe datorie… Banii au ajuns doar pentru transport. Un credit făcut de părinţi şi câţiva bănuţi din donaţii.

Spuneţi, vă rugăm, o rugăciune şi pentru Silviu!

De la Andreea - AICI

*

UPDATE

Silviu a fost operat cu bine la clinica din Germania. Aşa spune Gabi – AICI. Doamne ajută!

Şi mătuşa lui Silviu – AICI.

“Stimata Doamna Serban,
Operatia a decurs fara nici o complicatie, nepotelul dumneavoastra este acum in reanimare, stabil, la 4 ore de la incheierea operatiei sunt multumit de starea lui. O singura necunoscuta ramane deocamdata, starea neurologica, dat fiind faptul ca practic de doua saptamani se afla intubat sub anestezie, cu valori reduse ale saturatiei arteriale in oxigen. Vom reduce treptat sedarea astfel incat sa-i dam posibilitatea sa se trezeasca. Pentru doamna Neagu este rezervat deja locul de cazare, am sa comunic la adminstratie ca va ajunge duminica.Sa ma contacteze imediat ce ajunge in Bad Oeynhausen sau in Dortmund. Va doresc noapte buna, cred ca acum puteti in sfarsit sa aveti un somn linistit.Amanunte legate de operatie vi le voi da la telefon.
Cu cele mai bune urari, Dr.med.Eugen Sandica”
.

Acasă TV a făcut şi un filmuleţ despre Silviu – AICI

.

Violenţele, situaţiile negative, dificultăţile întîlnite pe dru­murile vieţii noastre par să lase în spiritul nostru, în memo­ria, în corpul nostru sau în trecutul nostru mai multe urme decît evenimentele fericite pe care le-am trăit. Ele se depun în goluri, ca nişte falii, deschid insuficienţe sau dau la iveală lipsuri. Se înscriu ca răni, ca pagini şifonate sau rupte din povestea vieţii noastre pe care ne grăbim să le întoarcem, să le punem deoparte, să le uităm. E ca şi cum planul nostru de conştiinţă ar fi înfundat într-o percepţie ruptă şi fundamental dualistă a realităţii: pe de o parte, tot ce este bun, tot ce ţine de registrul plăcerii, al mul­ţumirii, al liniştii (toate mesajele de această natură sînt culti­vate, păstrate, căutate sau chiar sanctificate într-o ideologie pozitivistă), şi de cealaltă parte, tot ceea ce produce neplăce­re, ne confruntă cu inacceptabilul, cu incertitudinea, şi care va fi negat, alungat, eliminat, dar va rămîne totuşi atît de pre­zent prin urmele profunde pe care le lasă în noi.

E ca şi cum nu am fi învăţat să decodăm mesajele de via­ţă conţinute în fiecare eveniment, dincolo de conotaţiile lui imediate de suferinţă, obstacol sau dificultate; ca şi cum nu am şti să percepem şi cu atît mai puţin să primim cum trebuie dovezile de recunoştinţă, faptele pozitive, cadourile vieţii, as­cunse, dar prezente… în tot ce ni se întîmplă.

Indienii din Vestul Canadei pretind că „orice eveniment, orice întîlnire ascunde un cadou”, cu condiţia să acceptăm să-l descoperim ca atare.

O asemenea disponibilitate de a primi, o asemenea dispo­ziţie presupune că putem intra într-o formă de înţelegere spe­cială, într-o armonie în sensul vibrator al termenului, între ceea ce ni se întîmplă în viaţă si felul în care vom percepe, vom primi, vom integra şi vom asimila aceste evenimente. De fapt, totul se petrece la nivelul unei alchimii misterioa­se şi subtile în care interiorul şi exteriorul, realitatea şi realul se vor amesteca şi vor lăsa sensul profund al unui act sau al unei situaţii singulare să iasă la suprafaţă. „Realul” devine astfel transformarea proprie şi personală pentru fiecare dintre noi a unei părţi a realităţii.

O tînără cîştigase două locuri gratuite la un concert de jazz oferite de un mare cotidian elveţian. Fusese primită în salonul vedetelor, i se oferiseră mai multe cadouri: o geantă, un disc, un stilou… în pauză, cînd s-a dus să-şi ia o răcoritoa­re, şi-a lăsat portmoneul la piciorul scaunului, alături de pa­harul gol, pentru a mînca un baton de ciocolată, iar apoi, în graba momentului, şi-a uitat portmoneul şi geanta. Cînd a ajuns acasă, a descoperit mărimea pierderii: bani, acte, cărţi de credit. S-a agitat, şi-a imaginat ce era mai rău şi a început să se chinuie cu reproşuri. Apoi s-a gîndit mai bine, şi-a as­cultat trăirea şi a înţeles că poate cineva a găsit portmoneul ei, şi mai ales actele, şi si-a petrecut restul dimineţii într-o stare pozitivă. Mai tîrziu a declarat: „eu, care tocmai pierdusem ceva, mă simţeam în dispoziţia de a dărui”. Spre prînz a su­nat telefonul şi cineva a anunţat-o că totul a fost găsit intact: portmoneul, actele, cărţile de credit şi banii lichizi. Era vorba despre un cuplu tînăr care fusese la acelaşi concert şi care văzuse portmoneul si geanta uitate sub scaun. A mai adăugat: „După aceea am devenit prieteni, am simţit un val de afini­tăţi faţă de bărbatul şi femeia din acel cuplu şi astfel în viaţa mea au intrat noi prieteni”.

Cînd ne confruntăm cu necazuri, tracasări sau obstacole, cînd ni se întîmplă un accident, cînd ne îmbolnăvim, cînd o fiinţă iubită ne părăseşte, la început ne este greu să înţelegem în ce constă partea pozitivă a acestor evenimente şi cum ne pot ele aduce un dar. Faptele în sine, violenţa pe care ne-o aduc ne revoltă, ne înşală sau ne dezechilibrează. Ne provoacă atitudini reactive sau defensive. Uneori chiar ne rănesc, ne mîhnesc, ne pot atinge în zonele sensibile, pot distruge o par­te esenţială din noi înşine. Va fi nevoie de o revenire, de un efort de interiorizare şi de conştientizare pentru a descoperi scînteia de viaţă care arde, posibilitatea unei deschideri şi a unei schimbări după perioada de dezechilibru pe care o tra­versăm, înainte de a descoperi partea de miracol pe care o conţinea ceea ce se oferise numai privirii noastre, minunea de dincolo de aparenţele de violenţă, de haos, de nedreptate sau de confuzie inacceptabile.

„Cînd m-a părăsit prietenul meu, am crezut că viaţa mea s-a terminat. M-am perceput ca şi cum nu mai aveam nici o valoare, nici un rost pe lume, nu mai vedeam nici un motiv ca să trăiesc. Şi cînd o prietenă mi-a propus să o vizitez în străinătate, am făcut-o pentru ea, sau cel puţin aşa credeam. Şase luni mai tîrziu o făceam pentru mine, începînd o forma­re. Sînt convinsă că nu aş fi femeia care sînt azi dacă nu as fi auzit semnalele care mă chemau dincolo de mine… dincolo de graniţele ţării mele”.

„Această boală a fost o adevărată revelaţie. Mi-am schim­bat modul de viaţă, modul de a mă îmbrăca, distracţiile au devenit adevărate sărbători. Bineînţeles, am pierdut o parte dintre prieteni, dar am întîlnit alţii noi”.

Un eveniment traumatizant poate fi declanşatorul unor revelaţii despre posibilităţi neexplorate, despre aspecte necu­noscute din noi înşine. O criză, un conflict acut pot fi un catalizator care să reu­nească energii risipite pentru a mobiliza bogăţii necunoscute, pentru a deştepta potenţialuri neaşteptate.

Viaţa are multe daruri.

Se pare că mecanismul funcţionea­ză după cum urmează. Semnalele pozitive, cînd sînt recunoscute ca atare şi sînt cultivate, ne dau energie, iar această ener­gie se transformă oarecum într-o strălucire de bunăstare, în iubire, în sens invers, semnalele negative pot fi percepute ca violenţe care redeschid răni, care secretă la rîndul lor suferin­ţă. Suferinţa, resetimentul devitalizează, consumă energia. Astfel, ne putem imagina o ucenicie în relaţiile interumane care să ne permită să primim cu recunoştinţă viaţa care există în orice eveniment, în orice întîlnire, în orice schimb. Pentru că tocmai despre aceasta este vorba. Nu primim viaţă doar în momentul conceperii noastre sau al naşterii, ca un capital definitiv pe care va trebui să-l gestionăm de-a lun­gul întregii existenţe terestre. Cred că putem primi si dinami­za viaţa care vine în întîmpinarea noastră sub toate formele, aşa cum ni se prezintă ea în viaţa de zi cu zi. In orice întîlnire, prin stimulii care ne vin în acelaşi timp de la natură, de la fiinţe, de la evenimente şi de la situaţii care interacţionează cu noi, viaţa este prezentă peste tot. Sîntem într-o oarecare măsură relee, transportori de viaţă. Sensul trecerii noastre pe Pămînt poate fi tocmai acela de a primi viaţa, de a-i da valoare, de a o amplifica şi de a o transmite mai departe la rîndul nostru. Astfel putem renunţa la multe iluzii, la multe mitologii despre iubire, învăţînd să ne iubim, ne putem extinde relaţiile în sensul „ecologiei rela­ţionale”.

Primim daruri de la viaţă, dacă ştim să le acceptăm, dar putem să le si oferim, să le răspîndim, să le creăm.

Fiecare dintre noi ar putea să se întrebe seara înainte de culcare: Ce dar de viaţă am oferit astăzi? Ce cuvînt, ce privire, ce surîs, ce gest, ce acceptare, ce confirmare am oferit, am primit sau am dezvăluit?

Cine poate oferi în fiecare zi celui pe care-l întîlneşte sen­timentul că-şi sporeşte viaţa, că-şi înseninează privirea, că re­uşeşte să se exprime, că se simte mai amabil, mai viu?

Cine îşi poate propune să accepte mai bine, să îndrăzneas­că să se iubească şi să iubească pe de-a întregul?

Şi să devină astfel un semănător de Viaţă.

JACQUES SALOME. Curajul de a fi tu însuti. Arta de a comunica conştient

Fată verde cu părul pădure

Simţi cum privirea lor vrea să te fure

Noaptea-n ei ţese ie

Zburătorii ca să vie

Noaptea-n ei ţese ie

Nimeni urma să le-o ştie

Fată verde ei te sărută

Cu privirea lor cea mută

Ochii negrii, ochi de ţigani

Noaptea-n ei ţese ie

Zburătorii ca să vie

Noaptea-n ei ţese ie

Nimeni urma să le-o ştie

Umezi sunt de dor

Şi-al lor vis plin de zbor

Noapte-n ei se scaldă

În sclipiri ca de salbă…

În sclipiri de salbă…

Fată verde cu părul pădure

Fată verde cu părul pădure

Simţi cum privirea lor vrea să te fure…

Noaptea-n ei ţese ie

Zburătorii ca să vie

Noaptea-n ei ţese ie

Nimeni urma să le-o ştie

.

ELISA,

LA MULŢI ANI!

.

.