Steluţele de mare. Cătălin Ioan, între totul şi nimic
Cătălin Ioan are 5 ani. Şi cancer. Ce mai are Cătălin? Doi părinţi care, în urmă cu 7 ani, au trăit ceva ce nimeni nu îşi doreşte. Să le moară un copil. Părinţii lui Cătălin au rezistat pentru că… nu aveau încotro. Mai aveau o fetiţă de iubit şi crescut, pe atunci în vârstă de 9 ani. Apoi s-a născut Cătălin, pe 10 iulie 2004.
Ileana şi Stan Păun povestesc: „Am avut o fetiţă, Laura Ştefania, care la vârsta de 6 ani a fost diagnosticată cu ganglioneuroblastom. La vremea aceea nu înţelegeam gravitatea acelei boli. Au urmat 10 intervenţii chirurgicale şi un an de tratament radio-chimioterapeutic la spitalul Fundeni. Din păcate, fetiţa noastră nu a rezistat acelei cumplite boli. De aceea încercăm să îl tratăm pe Cătălin în străinătate, să încercăm tot”.
Cătălin Ioan are, cum spuneam, 5 ani. Şi jumătate. În decembrie 2009 l-a durut rău capul şi părinţii l-au dus de urgenţă la Spitalul „Bagdasar Arseni”. A fost internat pe 18 decembrie. Examenul RMN a depistat o tumoră cerebeloasă. Tumora, una malignă a regiunii posterioare a encefalului – Meduloblastom – s-a manifestat „ca la carte”, cu hipertensiune intracraniană. Pe 21 decembrie, medicii au efectuat intervenţia chirurgicală pentru drenaj, iar pe 28 decembrie l-au operat. Rezultatul biopsiei a fost Meduloblastom gradul IV.
În ianuarie 2010, părinţii au început să caute clinici în străinătate, au scris la INI Hanovra şi la o clinică din Franţa, apoi unor medici din Italia. Pe 18 ianuarie 2010, medicii de la clinica de pediatrie oncologică din Roma au răspuns pozitiv. Îl primeau pe Cătălin. Au plecat de urgenţă la Roma pentru investigaţii şi tratament. Acolo au aflat şi suma estimată pentru spitalizare şi tratament. 50.000 de euro.
Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:
Raiffeisen Bank – Agenţia Progresul Bucureşti
RON: RO 59 RZBR 0000 0600 1225 6057
EURO: RO 43 RZBR 0000 0600 1225 6054
USD: RO 75 RZBR 0000 0600 1225 6060
Cod SWIFT: RZBRROBU
Titular: Păun Stan
Dacă depuneţi un bănuţ, rugămintea este să precizaţi că reprezintă „Donaţie”.
Contact:
Ileana Păun: 0766 497 391 (Ro) / 0039 0766 497 391 (Italia)
Stan Păun: 0766 740 776 (Ro) / 0039 0766 740 776 (Italia)
E-mail: paun_ileana73@yahoo.com; paun.ileana@gmail.com
Toate documentele medicale pe blogul lui Cătălin:
http://sperantaptcata.blogspot.com
.
Steluţele de mare
.
Din Steluţă în Steluţă… de mare. Raul
Raul s-a născut în mai 2009, din nefericire cu o malformaţie cardiacă gravă, Tetralogia Fallot.
Raul este prietenul „mai mic” al lui Rareş Cozma.
Mămica lui Rareş, Diana Cozma, a reuşit să îi facă lui Raul o programare pentru operaţie, la Dr. Eugen Săndică, la clinica din Germania.
Părinţii lui Raul au reuşit să obţină finanţarea operaţiei prin Formularul E 112.
Fiindcă pentru operaţia lui Rareş s-au strâns câţiva bănuţi în plus, Diana şi Adrian Cozma au cumpărat din ei biletele de avion pentru Raul şi părinţii săi.
Raul este programat la operaţie pe 15 februarie 2010. În Germania va trebui să stea 4 săptămâni – conform scrisorii primite de la domnul Dr. Săndică.
Raul mai are nevoie de câţiva bănuţi, pentru a putea face faţă cheltuielilor. Pentru el s-au strâns 250 de euro şi 2.000 RON.
Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:
BCR – Timisoara
RON: RO 17 RNCB 0715 1028 0531 0001
EURO: RO 87 RNCB 0715 1028 0531 0002
Cod SWIFT: RNCBROBU
Titular: Spinu Costache (tatăl lui Raul)
CNP: 1810905226741
Contact: Spinu Mihaela – 0763 154 889
Povestea lui Raul o găsiţi pe blogul lui Rareş: http://povestea-lui-rares.blogspot.com
P.S. Astăzi, 8 februarie 2010, Rareş pleacă şi el în Germania, la operaţie. Baftă piciule, îţi ţin pumnii!
.
Steluţele de mare
.
Alexandra Scott. Alex’s Lemonade Stand
Alexandra Scott – Alex – a fost. Avea 4 ani câns s-a îmbolnăvit. Cancer. În timpul în care făcea chimioterapie a avut o idee. Să vândă limonadă şi cu banii strânşi să îşi ajute doctorii. Alex a murit când avea 8 ani. Ce a rămas prin ea? Fundaţia „Alex’s Lemonade Stand” (ALSF) care a reuşit să strângă peste 30 de milioane de dolari.
În 2000, Alexandra era un „copil pacient” de 4 ani, bolnav de cancer. Dorinţa ei a fost să se organizeze un stand la care să fie vândută limonadă iar cu banii obţinuţi să îşi ajute medicii pentru a găsi un remediu de vindecare a tuturor copiilor bolnavi de cancer. Părinţii i-au îndeplinit dorinţa şi în iulie 2000 au organizat un astfel de stand pe peluza din faţa casei. Acţiunea a continuat timp de 4 ani, deşi Alex se simţea din ce în ce mai rău. Alex şi-a propus să strângă 1 milion de dolari. În 2004, întrebată de părinţi cum crede că se vor putea strânge atâţia bani, Alex a răspuns: „Se vor strânge, dacă oameni din toată ţara vor face standuri cu limonadă pentru acest scop”. Lucru care s-a şi întâmplat. Mii de voluntari, de toate vârstele, au făcut standuri cu vânzare de limonadă.
Alexandra a murit pe 1 august 2004. Prin ea trăieşte speranţa. Banii strânşi din ideea ei, peste 30 de milioane de dolari, au ajutat la finanţarea a peste 100 de proiecte de cercetare în domeniul cancerului la copil. A fost creat un program care ajută familiile care au copii bolnavi de cancer să poată ajunge la tratament.
Fundaţia îşi continua activitatea – continuă să strângă bani pentru cercetare, pentru găsirea de tratamente noi care să vindece copiii. În acelaşi timp aduce în faţa opiniei publice suferinţele copiilor bolnavi de cancer – conştientizarea. Prin activitatea ei, încurajează şi educă copiii sănătoşi, învâţându-i să participe la acţiuni caritabile.
„She is a hero because she thought of others before herself. Alex’s goal was to find a cure for people with cancer. Alexander Scott was four years old when she started her own lemonade stand. While she was too weak to fight it off, she was still strong inside. Alex raised thousands of dollers for cancer research” – Carly S. Sycamore Jr. High – My Hero.com.
Alex Gordon. Foto: Royals.mlblogs.com.
http://www.alexslemonade.org
În numele fiului
Foto: Raluca
Când a învăţat să iubească, a început cu merele. Cu ionatanele. Apoi s-a îndrăgostit de Raluca. Şi s-au luat. Începuse deja să-şi iubească copilul ce urmează să se nască, când a aflat că e bolnav. În octombrie 2009 a fost diagnosticat cu leucemie acută limfoblastică.
El, viitorul tată, e născut în 1981. A terminat Politehnica. Lucrează în IT. Mi-a dat din donatorii lui de sânge când l-am rugat, pentru Cosmina.
Puştiul lui se va naşte în martie.
Daniel Răduţă. Are nevoie de 120.000 – 150.000 de euro pentru transplant. A reuşit să strângă 9.837 euro.
Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:
Banca Transilvania – Agenţia Panduri
RON: RO 57 BTRL 0640 13 HA F027 12XX
EURO: RO 72 BTRL 0640 42 01 F027 12XX
Cod SWIFT: BTRLRO22
Titular: Răduţă Daniel Mădălin
Pe site-ul lui Daniel este un cont PayPal:
http://danielraduta.ro
Pentru contact (e-mail):
http://ionatane.blogspot.com
Ochiul de gheaţă
Dacă nu îmi scria Ioana despre el habar nu aveam că există. Iar gheaţa… Gheaţa e… o mână ruptă şi gata, să nu mai aud de aşa ceva.
După ce am citit m-am întrebat: cum face? Cu siguranţă nu doar că nu este uşor, ci şi periculos, pentru că cei avizaţi - de la INMS adică, nu au aprobat participarea lui la competiţii. Atunci el a semnat pe propria răspundere. Şi a mers mai departe.
Am închis ochiul drept şi am început să merg prin casă. Nu „vroia” să stea închis aşa că l-am acoperit cu un şerveţel. După cinci minute m-a luat ameţeala. E greu, trebuia să întorc capul pentru fiecare detaliu pe care nu îl vedeam cu ochiul ăla. Obositor.
El, Zoli, fără ochiul drept, s-a calificat la JO din 2010. Patinaj artistic. De patinaj s-a apucat pe la 4 ani. Fără ochi a rămas pe la 6. I-au pus o proteză şi a continuat. Dublu campion naţional. Acum are 23 de ani. Are un salariu de mizerie, 500 RON. Scria Ioana: „Zoltan Kelemen, cel mai bun patinator pe care îl are România la ora actuală, se antrenează în condiţii grele şi banii nu îi ajung niciodată… S-a scris mult despre el, oamenii s-au emoţionat dar nu s-a realizat nimic concret”.
Am citit o mulţime de articole despre Zoli. Handicap, chestii, socoteli.
Păi Zoli are handicap? Nu. Ţara asta are handicap. Din ţărâna ei se ridică oameni care muncesc de le sar ochii din cap, trăind din doi lei şi cinşpe bani ca să facă performanţă. Apoi Ţara se mândreşte cu ei: aţi văzut ce am făcut eu?
Ce ai făcut tu? Nimic… Doar priveşti la noi cu ochi de gheaţă.
http://www.zoltankelemen.ro
Contact: me@zoltankelemen.ro
Cu suflet
Azi am rătăcit aiurea. Cuvintele au tăcut. Rar şi cu greu s-au legat. Dar fără sens. Rătăceam aiurea azi. Căutam un strop de viaţă. Căutam ceva frumos. Şi i-am găsit pe copiii ăştia.
Când am văzut fotografiile am avut senzaţia întoarcerii în timp. Puteam să jur că sunt din anii 60. Copiii sunt gimnaşti în devenire, în 2010. Copii cu bătături şi sânge în palme. De la clubul sportiv şcolar din Sibiu. Sunt, parcă, diamante strălucind în noroi. Oare ce-o avea de gând ţara asta a noastră cu noi?
Fotografiile sunt atât de… cu suflet. Ca un balsam.
Fotografii cu suflet – Adina şi Radu
Vă rog să intraţi pe blogul lor, să vedeţi în ce condiţii învaţă copiii să devină campioni:
http://davidpostatny.blogspot.com
Superb. Mulţumesc.
Singuri în moarte
Au rămas doar zece întâmplări ciudate. Pisoiaş, ai luptat atât de bine şi frumos. Te iubeşte mama cu numărul 2. Drum bun printre stele, puiule. Dumnezeu să te aibă în grijă, că noi, oamenii, nu am reuşit.
Cosmina şi-a început călătoria nesfârşită azi, 26 ianuarie 2010, la ora 5.30.
Operaţiunea Ecograful. Reloaded
Scriam pe 24 octombrie 2009 – aici - despre faptul că la Fundeni este nevoie de un ecograf pentru copii. După ce timp de o lună am trimis mesaje, împreună cu Nadia, pe unde am putut şi ştiut şi, evident, nu am rezolvat nimic, am decis să pun anunţul pe blog.
A doua zi, Maria a preluat iniţiativa. Şi:
„Primii 6.350 lei destinati achizitionarii unui ecograf necesar Sectiei de Pediatrie a Spitalului Fundeni s-au strins cu ocazia licitatiei cu strigare organizata de Asociatia M.A.M.E., la Palatul CEC din Bucuresti, în cadrul proiectului Atinge o stea”. Asta era în decembrie – mai multe aici. Pe 15 ianuarie erau deja 4.000 de euro.
În fotografie: Nadia, Maria şi doi copii supravieţuitori ai cancerului
Subiectul:
Denumirea: Dotarea sectiei de pediatrie din cadrul Institutului Clinic Fundeni cu un aparat de ecografie
Prezentare: In Romania exista peste 380.000 de bolnavi de cancer aflati in tratament, conform datelor prezentate de Liga Romana de Cancer, in urma raportului din anul 2008. Anual sunt diagnosticate in jur de 70.000 de cazuri noi, dintre care 1.000 sunt copii si tineri.
In cadrul Instututului Clinic Fundeni este sectia de Pediatrie (cea mai mare din tara) care trateaza aceste afectiuni. Acest proiect isi propune asigurarea mai bune functionari a sectiei de Pediatrie (care se desfasoara pe 2 etaje) unde sunt tratati copiii diagnosticati cu leucemii, limfoame, copii care fac dializa, copii cu talasemie, copii cu hepatite cronice – veniti din toata tara.
Mentionam ca anual sunt inregistrate peste 5.000 de internari, iar aria de acoperire este toata suprafata Romaniei.
Sectia de Pediatrie din cadrul Institutului Clinic Fundeni are un regim special in ceea ce priveste specificul, tratamentul dar si nevoile de protejare ale pacientilor.
Dupa fiecare cura citostatica, ei fac aplazie medulara (le scad foarte mult analizele si sunt mai predispusi la infectii).
De aceea dorim sa putem interveni promt, dar pentru acest lucru trebuie sa avem cu ce (acest aparat este esential pentru decelarea modificarilor aparute la nivelul ficatului, rinichiului-modificari care daca nu sunt descoperite la timp, curma vieti).
Aici mai putem adauga ca benefeciari si copii si tinerii care au facut transplant medular, renal si necesita monitorizare.
Scurt istoric al activitatii solicitantului: In 1959 a fost infiintata Clinca de Pediartie care are 160 de paturi si se intinde pe doua etaje.
Obiectivele Clinicii sunt:
- Diagnosticul si tratamentul bolilor hematologice la copil, inclusiv a malignitatilor hematologice.
- Explorarea functiilor trombocitare si diagnosticul trombocitopatiilor si a bolii von Willebrand la copil.
- Diagnosticul si tratamentul bolilor de colagen la copil (Lupus eritematos sistemic, Artrita cronica reumatoida juvenila, granulamatoza Wegener, poliarterita nodoasa).
- Tratamentul multimodal al tumorilor solide la copil (in colaborare cu Clinica de Chirurgie Fundeni, Clinica de Radiologie si Imagistica Medicala).
- Abordarea diagnostica si terapeutica a cardiopatiilor congenitale la copil (in colaborare cu Clinica de Chirurgie Cardiaca din Institutul de Cardiologie C.C. Iliescu.
- Abordarea diagnostica si terapeutica a bolilor aparatului urinar la copil (in colaborare cu Clinica de Urologie Fundeni): Infectii de tract urinar, reflux vezico-ureteral, glomerulonefrite, sindrom-hemolitic uremic, sindrom nefrotic, malformatii reno-urinare, litiaza renala, insuficienta renala cronica/acuta.
- Statia de hemodializa pediatrica (5 posturi care lucreaza 24 de ore/6 zile pe saptamana), dializa peritoneala (compartiment cu 2 paturi, 4 cyclere) si hemofiltrare.
- Colaborare la transplanturi renale efectuate la copil.
- Diagnosticul si tratamentul afectiunilor gastroenterologice si hepatice; colaborare la efectuarea transplantelor hepatice.
- Centru national de ingrijire a copiilor si adolescentilor cu talasemii si hemofilie cu aplicarea metodelor moderne de diagnostic, de tratament substitutiv si specific – chelatori de fier, concentrate de factori de coagulare – in colaborare cu Clinica de Hematologie a Institutului Clinic Fundeni.
- Compartiment pentru chimioterapia ambulatorie a cancerelor copilului.
- Departamentul de Transplant Medular cu efectuarea: transplant de celule stem hematopoietice; transplant allogeneic de celule stem hematopoietice in boli hematologice, tumori solide; transplant allogenic in aplaziile medulare severe.
Apelam la implicarea comunitatii, cu rugămintea de a-i ajuta pe copii.
CERERE DE SPONSORIZARE
Suma necesara pentru realizarea proiectului: 45.000 euro.
Informatii despre aplicantul pentru sponsorizare:
Nume/Denumire si reprezentant legal: Institutul Clinic Fundeni
Adresa: Sos. Fundeni Nr.258, Sector 2, Bucuresti
Numele si functia persoanei de contact: Ulmeanu Nadia. Asistent medical.
Telefon: 021.318.04.24 – interior 1102. Fax: 021.318.04.21.
Acesta este documentul:
Dacă vreţi să ajutaţi, aici găsiţi toate detaliile:
http://asociatiamame.com
Atinge o stea
http://asociatiamame.com/ro/proiecte/proiecte-actuale/atinge-o-stea.html
Coşmar la vârsta visării. Ioana Spahiu
Poate că ar trebui să încep prin a spune că Ioana trebuia să aibă parte în curând de bairamul ăla mişto, când te simţi special pentru că împlineşti 18 ani.
Dar nu. Pentru că ceea ce i s-a întâmplat Ioanei se întâmplă din ce în ce mai des copiilor noştri, indiferent că au 6 luni, 1 an, 3, 7, 10 sau 17. Se întâmplă că se îmbolnăvesc prea mulţi de cancer. Prea grav, prea des.
Nicio durere, nimic. O mică umflătură, la ceafă. A stat acolo două săptămâni, fără să deranjeze, exact cât să nu o bagi în seamă. A început brusc să crească. Tot fără durere. Medic, analize, spital, operaţie. Cancer. Ioana avea cancer. Tumori şi pe trahee, şi în spatele nasului.
Ioana Spahiu a fost diagnosticată la spitalul Militar şi operată de urgenţă pe 15 ianuarie 2010. Formaţiunea tumorală în nasofaringe a avut 4 cm. A fost extirpată în întregime (rezecţia tumorii cu margini de siguranţă şi a ganglionilor afectaţi).
Examenul histopatologic a indicat Carcinom scuamos nediferenţiat cu proliferare celulară şi în ganglionii latero-cervicali. Nu este exclus ca Ioana să aibă Limfom de tip Hodgkin.
Medicii care au operat-o pe Ioana au spus că acest tip de cancer nu poate fi tratat urgent şi eficient la noi. La noi totul este „limitat”. Şi că e mai bine să meargă în străinătate, unde se poate. Chimio şi radioterapie de ultimă generaţie. Părinţii şi medicul Ioanei au trimis documentele medicale la clinici de specialitate din Germania, Olanda şi Turcia.
Ioana a primit acceptul pentru internare şi tratament de urgenţă la o clinică din Turcia – pentru prima şedinţă trebuie să achite 25.000 euro. Tot tratamentul ajunge la 75.000 de euro.
Mama Ioanei este învăţătoare la şcoala 280 din Bucureşti. Tatăl Ioanei este pensionat pe caz de boală, are diabet zaharat.
Colegii şi prietenii mamei Ioanei ei au reuşit să strîngă banii de drum şi pentru un avans de 5.000 de euro. Luni, pe 25 ianuarie 2010, Ioana pleacă în Turcia, însoţită de medicul care o are în grijă.
Pe 22 februarie 2010 este ziua Ioanei. Împlineşte 18 ani.
Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:
BCR – Sucursala Sebastian
RON: RO 48 RNCB 0500 0834 9736 0001
EURO: RO 21 RNCB 0500 0834 9736 0002
Cod SWIFT: RNCBROBU
Titular: Spahiu Laura (mama Ioanei)
sau
Banca CR FIRENZE Grant România SA
RON: RO 18 DARO 0018 0006 0328 RO01
EURO: RO 72 DARO 0018 0006 0328 EU01
Cod SWIFT: DAROROBU
Titular: Spahiu Laura
Dacă puteţi depune un bănuţ vă rugăm să precizaţi că reprezintă „Donaţie”
Contact: laura_spahiu@yahoo.com
Dacă mama Ioanei nu vă poate răspunde:
Dr. Boantă: 0733 025 610
Gabriel şi Florina Anghel: 0722 220 988 / 0722 303 741
Ana: jurnalulanei@yahoo.com
Mariana: maripop38@yahoo.com
Blogul Ioanei pe care se găsesc mai multe documente medicale:
http://ioanaspahiu.blogspot.com
Categorisirea
Aflu – de la Oana, Nea Costache şi Simona – că Lucia face iar concurs. Măgulită de nominalizări, ţin pe această cale să vă informez că pentru je nu s-a inventat categorie, aşa că nu particip. Sau poate că da, doar dacă mai băgaţi una: blogu’ fără cablu. De trei săptămâni funcţionez pe avarie, având un defect la scula care mă conectează brutal cu lumea dezlănţuită. După ce timp de o săptămână am lipit firele cu bandă adezivă şi cu greu – dar cu multă îndemânare şi stăpânire de sine, după ce o altă săptămână am bătut magazinele inutil şi degeaba în căutarea unui adaptor – iar un bou de vânzător nervos cu nervii că l-am deranjat în timpul programului a tras de cablu până l-a rupt definitiv -, după ce săptămâna trecută am cumpărat un adaptor direct de la producător, care ulterior s-a dovedit a nu se nimeri la găurică (evident că nu am reuşit să îl schimb), după toate astea cum spuneam repetativ până la exasperare, mă retrag nervoasă şi dezamăgită în pădure să meditez serios la flacăra violetă. Cred că din cauza ăsteia am păţit ce am păţit.
Repede, până nu se termină bateria:
- Pe scurt, dacă vreţi să vă băgaţi, am copiat de la Simona (care a copiat de la Lucia 
):
Blog de blog – Cele mai bune bloguri din 2009. Leapşă cu nominalizări!
Din acest moment puteţi face nominalizări pentru cele mai bune bloguri din 2009. Puteţi să vă şi autonominalizaţi, autodenunţaţi, autodemascaţi. Puteţi să vă nominalizaţi, denunţaţi, demascaţi prietenii şi, desigur, duşmanii. Asta se va întîmpla sub formă de leapşă. Dacă doriţi să participaţi, preluaţi cu copy-paste categoriile din concurs şi purcedeţi la nominalizări pe propriile voastre bloguri, apoi pasaţi leapşa cui doriţi. Nu uitaţi să lăsaţi aici cîte un link, să ştie juriul de unde să vă ia. Desigur, cei care vor să nominalizeze doar la o categorie sau două, ca şi cei care nu au bloguri, îşi pot exprima preferinţele aici (n.b. „aici” însemnând la Simona pe blog, că eu nu am cablu).
Lista categoriilor la care se vor acorda premii:
1. Marele premiu – Pentru ca-mi place
2. Cel mai bun blogger dintre scriitori
3. Cel mai bun scriitor dintre bloggeri
4. Blogul cu cel mai mult umor
5. Cel mai bun critic literar
6. Cel mai bun cititor
7. Cel mai bun blogger dintre politicieni
8. Cel mai bun politician dintre bloggeri
9. Cel mai informat blogger
10. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă
11. Cel mai gustos blog
12. Cel mai bun blog al unui ziarist
13. Cel mai bun blog anti-băsist
14. Cel mai fericit blogger
15. Blog de criză sau blogger crizat
16. Cel mai artistic blog
17. Cel mai bizar blog
18. Cel mai bun traducător din română în română (pe baza unui test la care poate participa oricine, blogger sau nu)
19. Cel mai bun comentator politic
20. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri – nu neapărat despre politică
21. Premiul Voltaire (Să ne cultivăm grădina)
22. Cel mai cunoscut dintre bloggeri
23. Cel mai bun blogroll
24. Cel mai bun blog de sport
25. Cel mai schimbător blog
26. Cel mai luptător dintre bloggeri
27. Cel mai bun blog de modă şi/sau vintage
28. Cel mai activ blogger
29. Cel mai prost blog
30. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri
31. Premiul “Pixelul albastru şi flacăra violetă”
32. Premiul de popularitate
Copiat, deci, de la Simona:
http://www.simonaionescu.ro
- La Lucia găsiţi regulamentul şi tot ce vreţi să aflaţi în plus:
http://luciaverona.blogspot.com
Am primit următoarele nominalizări:
De la Oana:
23. Cel mai bun blogroll
26. Cel mai luptător dintre bloguri
http://oanastoicamujea1.wordpress.com
De la Nea Costache:
26. Cel mai luptător dintre bloguri
http://www.neacostache.com
De la Simona:
26. Cel mai luptător dintre bloggeri
http://www.simonaionescu.ro
De la Meşter:
11. Cel mai luptător dintre bloguri
http://mesterulmanole.wordpress.com
(era aproape normal, că ea mi-a făcut blog)
P.S. Nominalizez şi eu:
Pe Dan Santimbreanu. La categoria:
14. Cel mai fericit blogger
http://dansantimbreanu.wordpress.com
Şi mai fac ceva. Nominalizez contracandidatul: Claudiu Iordache
26. Cel mai luptător dintre bloggeri
http://claudiuiordache.wordpress.com
Să nu uit: Alex Mazilu
16. Cel mai artistic blog
http://www.alexmazilu.ro
Minunile simple. Alexandra Grădinaru
Un copil pe o scenă de teatru. O fetiţă îşi acoperă lacrimile cu palmele. Nu sunt lacrimi de tristeţe, ci de fericire. Fetiţa se numeşte Alexandra Grădinaru şi, după aproape 7 ani de lipsuri, a avut parte de solidaritatea celor care cred în minunile simple. Nu e teatru, e din viaţa reală.
Despre Alexandra v-am povestit aici. Fetiţa care are acum 13 ani şi care de la 6 ani a renunţat la orice bucurie materială a copilăriei pentru a-şi ajuta tatăl grav bolnav: Cătălin Grădinaru.
“Minunile se intampla langa noi, este de ajuns sa ne privim in ochi aproapele, semenii nostri retrasi in suferinta. Oricare dintre noi am putea fi in locul lor, al copiilor bolnavi, al parintilor fara copii, al micutilor lipsiti de copilarie.
Duminica, la Teatrul pentru Copii si Tineret Vasilache s-a petrecut o minune. Un copil de 13 ani a simtit, poate pentru prima data in viata, ca Dumnezeu vorbeste prin ingeri. Iar duminica, Ingerii Alexandrei, mari si mici, s-au adunat in sala teatrului. Alexandra Gradinaru este, la cei 13 ani, un copil care si-a crescut tatal…”
Mai multe aici, în „Ştiri Botoşani”. Foarte frumos…
Online
Cu Mihai la
http://www.radiolynx.ro
Mihai, adică Lume Bună
http://www.lumebuna.ro
18 ianuarie 2010, 14.00 – 14.50
Despre diverse.
890
Ştefania, atrezie de esofag; Ovidiu, cancer; Ştefănel, cancer; Găbiţa, cancer; Viorel, orb; Andrei, cancer; Bogdan, cancer; Cosmin, paralizie cerebrală infantilă; Fabian, cancer; Robert, paralizie cerebrală infantilă; Laurenţiu, fără intestinul subţire; Robi, talasemie; Cosmina, leucemie; Luca, leucemie şi craniostenoză; Alexandru, paralizie cerebrală infantilă; Narcisa, leucemie; Florian, cancer; Pia, paralizie cerebrală infantilă; Mihăiţă, autism; Mara, aterezie de căi biliare; Georgiana, cancer; Robert, talasemie; Ioana Alexandra, cancer; Daris, cancer; Robert, cancer; Vlad, paralizie cerebrală infantilă; Andrei, intoleranţă lactoză; Valentin, cancer; Andreea, cancer; Alexandru, paralizie cerebrală infantilă; Vlad, paralizie cerebrală infantilă; Cristian, paralizie cerebrală infantilă; Gabriel, surd; Cosmin, paralizie cerebrală infantilă.
Nişte copii. Pentru ei şi mulţi alţii care vor urma la Din inimă pentru copii, garantat Simona:
SMS 890 pentru 2 euro fără TVA, în reţelele Vodafone, Orange şi Cosmote, valabil în perioada 15 ianuarie – 15 martie 2010
http://www.click.ro/din_inima_pentru_copii
Pentru o Steluţă de mare. Pentru Andrei
Andrei are aproape 11 ani. Tot ce vrea el este ca tatăl lui, Cătălin, să rămână lângă el.
Cătălin Topală are 42 de ani. Acum 3 ani i-au amorţit mâna şi piciorul stâng. Aşa i s-a descoperit o tumoră cerebrală – Hemangiopericitom, o tumoră rară dar foarte gravă, principala caracteristică fiind proliferarea rapidă şi agresivă în organism. A fost operat în vara anului 2006. Au urmat recidivele şi iradierea. Din păcate tumora s-a refăcut.
În vara anului 2009, Cătălin a avut dureri mari de şold. RMN-ul a arătat o altă tumoră, profundă, localizată pe ţesutul moale din jurul articulaţiei coxo-femurale, cu invazie osoasă.
Au început drumurile prin spitale. Medicii nu au găsit soluţii clare şi precise. Unii i-au spus că nu poate fi operat. Alţii că da, îi pot face o rezecţie osoasă prin decuparea unei mari porţiuni de bazin şi, posibil, amputarea piciorului. În final nu i-au mai spus nimic.
Lui Cătălin i-a rămas un singur lucru de făcut: să înghită calmante cu pumnul. Degeaba, durerile nu mai trec cu nimic. De două luni încoace se consideră fericit dacă reuşeşte să doarmă măcar 3 ore noaptea. I s-a făcut şi biopsie, după care s-a ales cu temperatură şi frisoane – o posibilă infecţie.
Tumora creşte în volum şi Cătălin nu mai are timp de aşteptat, nici după dosare, nici după păreri. Nu are bani, nu are timp. Are doar dureri infernale.
A fost acceptat la Centrul Anadolu John Hopkins din Turcia, unde, cu 25.000 de euro, Cătălin poate fi tratat fără a-şi pierde piciorul.
Familia Topală este din Piteşti. Cătălin este inginer la CFR iar soţia lui este profesor. Andrei… Andrei este un copil care vrea un tată, atât. Pe Cătălin.
Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:
BRD – Sucursala Academiei
RON: RO 75 BRDE 410 SV 6014 8984 100
EURO: RO 84 BRDE 410 SV 6014 8804 100
Cod SWIFT: BRDEROBU
Titular: Topală Dragoş (fratele lui Cătălin)
Legătura cu familia o ţine Dan Sântimbreanu, care este prieten cu Dragoş (Andi) Topală, fratele lui Cătălin. Pe blogul lui Dan sunt documentele medicale – aici.
UPDATE 28 ianuarie 2010. Cătălin a fost operat în Austria. Toate noutăţile pe blogul lui Andi:
http://www.anditopala.ro
Poveste simplă de luptă. Sorin Nica
Sorin are 26 de ani. Şi are pentru ce lupta. Sorin o iubeşte pe Mari. Iar Mari îl iubeşte pe Sorin. Simplu. Acum vine partea complicată. Sorin Nica a fost diagnosticat acum 2 luni cu Leucemie Acută Mieloblastică – M 2.
A făcut 3 cure de citostatice şi a primit indicaţia de transplant. Doar că fratele lui nu este compatibil. Aşa că îi trebuie donator neînrudit şi un transplant undeva, în străinătate. Îi trebuie şi 150.000 de euro. Sau baftă cât roata carului ca să depună dosarul la minister şi să primească banii de la stat.
Mari ne roagă: „Înainte să se îmbolnăvească, eram doi tineri care munceam de dimineaţa până seara, ca să reuşim să strângem şi noi un ban ca să ne căsătorim. Îl iubesc foarte mult şi nu îmi văd viaţa fără el. Ne gândeam la un copilaş… Vă rog din tot sufletul ajutaţi-l pe Sorin să trăiască…”
Sorin face tratament la Spitalul „Colţea” din Bucureşti – Dr. Nicoleta Berbec.
Sorin Nica şi Mariana Ristea sunt din Slatina.
Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:
Raiffeisen Bank – Agenţia Slatina
RON: RO 24 RZBR 0000 0600 1219 3928
EURO: RO 40 RZBR 0000 0600 1219 3931
Cod SWIFT: RZBRROBU
Titular: Bărbuică Liliana
Telefon: 0763 911 401
Mesageria
Avusesem la dispoziţie trei zile pentru a-mi lămuri îndoielile – dacă să mă duc acolo sau nu. Am hotărât în final că da, ar fi bine să merg. Totul a decurs relativ bine până în ziua stabilită, când m-am urcat în maşină. După câteva minute stomacul a urcat în gât şi a început să se rupă în figuri. O stare de greaţă pe care nu o mai simţisem în viaţa mea. Nasol. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple. La asta nu mă gândisem. Am vrut să cobor de vreo două ori şi să o rup la sănătoasa.
La naiba, eu nu am avut niciodată probleme de genul ăsta. Sute de ore de zbor cu avioane de tot felul din care două cu bube cât p’aci să fac buf prin Indonezia şi Italia; elicoptere; şalupe, vapoare şi alte ambarcaţiuni din care una se mişca ameţitor pe o mare îngrozitor de agitată pentru că tocmai începuse un taifunel pe la Hong Kong; mii de ore de mers cu maşina în condiţii care mai de care; sute de testări psihologice; sute de ore de antrenamente prin poligoane; sute de întâlniri cu sute de oameni din toate colţurile lumii. Şi multe altele, lucruri prea complicate (despre care este mult de povestit dar nu o fac pentru că îmi este lene). Nimic din toate astea nu mi-au dat starea de rău din ziua aia. Nicio întâmplare nu m-a emoţionat atât de tare încât timp de două ore să am o singură grijă: să nu vomit în maşina omului. Nimic din toate astea nu m-au făcut să pun vreodată întrebarea „de ce?”
De ce? Întrebarea asta nu mi-a dat pace din 30 noiembrie până pe 6 decembrie 2009. Apoi a venit răspunsul. Explicaţia era simplă. Eram printre mesagerii care trebuiau să transmită ceva. Un ceva care să schimbe o stare de fapt.
Întrebarea asta, cu „de ce-ul” nu era pentru întâmplare. Pentru că întâmplările sunt întâmplări şi am văzut prea multe ca să mă mai întreb de ce apar în momente şi moduri care mai de care mai inexplicabile. Întrebarea era referitoare la mine ca persoană: de ce eu? De ce trebuia să mă duc eu? De ce am acceptat?
Propunerea a venit într-o dimineaţă. Am ezitat. Ce să caut eu acolo, ce să spun în plus? Tot ce era de spus era spus deja. Am ajutat nişte oameni. Ei şi? Toată lumea o face. Singurul lucru în plus, faţă de alţii, era că am arătat viaţa unor copii şi părinţi direct de la faţa locului, dintr-un spital. Că prea mulţi o duc greu şi că au nevoie de cât de puţin ca să facă faţă bolii. Că cei care o duc mai bine din punct de vedere material sunt totuşi fericiţi dacă le duci o jucărioară sau le zâmbeşti frumos. Am început cu un copil. S-au alăturat câţiva oameni. Care au recunoscut că nu ştiau că există acei copii în suferinţă – cum sunt Bogdan şi Alexandra Dincă – şi care ulterior s-au decis să îi ajute mai mult, plăcându-le povestea mea cu Copiii Steluţe de Mare. Unii au spus că nici nu ştiau unde este spitalul. Alţii au spus că deşi ştiau unde este spitalul, nu îi trecuseră niciodată poarta – cum ar fi Adriana de la Dar din dar – şi care ulterior s-a hotârât să ajute mai mult.
Cu o zi înainte de a primi telefon mi-am adus aminte că mi-a fost ruşine mult timp să spun apropiaţilor că am blog. Nici fiu-meu nu a ştiut, un an de zile. I-am spus în momentul în care am avut nevoie de ajutor (strângeam 2% pentru Asociaţia PAVEL şi am vrut să îi dea pe ai lui, din salariu – el a strâns de la toţi colegii lui de serviciu – sunt foarte mândră de asta şi îi mulţumesc). Ştiu doar că mi-a fost ruşine infinită, îmi era groază la gândul că fiu-meu o să creadă că am luat-o razna cu internetul. Un an de zile am susţinut activitatea altora, ascunzând că am participat la ea. Am ascuns că strângeam hăinuţe (am arătat doar jucăriile), am ascuns că am donat bani, am ascuns că am ajutat cu sfaturi. Am ascuns, după principiul „nu e frumos să spui că ai ajutat”. Am greşit. Prentru că oamenii care îmi citeau blogul nu ştiau ce se poate face. Nu spusesem decât în particular – pe mail sau la telefon. Ştiau doar câţiva – Simona Olaru, Angela, Nini Florescu, Dan Sântimbreanu – oameni care au ajutat şi ei la rândul lor. Apoi a urmat fiu-meu, care a început să strângă de la prieteni şi colegi jucării, apoi hăinuţe. Când mi-am dat seama că am greşit? Atunci când am vorbit despre acel copil bolnav, părăsit de tată, căruia îi dusesem câţiva pamperşi şi o linguriţă de lapte, copilul pe care îl „dădusem” în grija Zincăi în februarie 2009, la cererea ei – şi care timp de 6 luni a avut grijă de el. Când am scris despre el au sărit şi alţi oameni ca să îl ajute. Apoi au urmat alţi copii. El a deschis o uşă şi o fereastră, el i-a tras, practic, pe toţi ceilalţi după el.
Am acceptat. Era simplu, trebuia doar să vorbesc despre nişte copii. Am rezolvat rapid cerinţele care ţineau de „bucătăria” internă. Apoi a venit ziua. Tot drumul am stat cu starea aia nasoală de vomă în gât, ăsta este adevărul – mă gândeam cu groază că o să vărs acolo şi se duce totul de râpă. Şi cu întrebarea aia, tâmpită, în cap: de ce? Ce mai era de rezolvat?
De ce? Ce mai era de rezolvat? De ce trebuia să fiu eu acolo? Ce trebuia să spun ca să se schimbe ceva?
Am ajuns. Echipa e mişto. Mihaela e super de treabă. Brusc îmi trece starea de vomă. Începe. Alta acum: mă umflă plânsul. Mihaela zice „hai că ne punem amândouă pe plâns şi gata, o rezolvăm”. Mihaela întreabă. Eu răspund. A repetat de câteva ori întrebarea: „de ce faci asta?” I-am răspuns senin: nu ştiu. Cred că le-am părut tâmpă tuturor dar chiar nu ştiu de ce fac asta. Este acel inexplicabil şi atât. În fine. Doru Stănculescu este invitat să cânte. Eu îmi pironesc privirea pe idolul adolescenţei. Urmează pauza. Producătoarea executivă, cu ochii înroşiţi de plâns, ne întreabă: „Aţi văzut ce am făcut? Am luat fotografii cu copiii bolnavi de pe blog şi i-am pus pe ecran. Au curs mesajele…” Eu zic că nu, că mă uitam la idol. Mihaela zice că da. Şi avea lacrimi în ochi. Printre fotografii, cea a copilului de început. Bun, deci nu e ruşine să plângi în public, că şi ele plâng. M-am liniştit de tot. Emisiunea continuă. Mihaela mă întreabă dacă oamenii ajută şi ce fel de oameni. I-am spus că da, ajută toţi. Unii vor să spună, alţii nu, e alegerea lor. Dar că există o condiţie: ca oamenii să ajute, trebuie să ştie. Şi ca să ştie, cineva trebuie să le spună. Că aceşti copii au şansa să se vindece dacă au ce le trebuie, că dacă după vindecare nu au hrană, căldură, bani pentru medicamente şi drumuri la spital – apar complicaţiile şi mor nu din cauza bolii, ci din cauza lipsurilor, care le complică boala. Apoi l-am dat de exemplu pe el, pe ăla micu’. Am spus că a învins cancerul dar că situaţia lui materială era îngrozitor de grea. Am zis mai multe chestii – nu prea mai ştiu ce, dar nici că mai contează.
De ce. De ce?
Mihaela – Mihaela Tatu: se pare că există o explicaţie. Cred că noi, oamenii, putem fi mesagerii a ceva bun. Cred că suntem ca nişte recipiente în care se strâng informaţii, pe care dacă suntem capabili să le comunicăm cum trebuie, putem rezolva situaţii ce păreau închise.
Mihaela: în urma emisiunii tale, tatăl lui Ştefănel s-a întors acasă.
Era în Italia. A văzut emisiunea din Italia. De la emisiunea ta a aflat că Ştefănel trăieşte. A plecat de acasă acum juma’ de an pentru că nu a putut suporta gândul că îi moare copilul. Şi-a schimbat numărul de telefon ca să nu primească vestea cea rea: că i-a murit copilul. Apoi vede o emisiune la televizor şi află că este taman invers. Mişto, nu? Mie mi-a plăcut. Mesageria şi-a făcut datoria.
Totul este o sumă de întâmplări. Emisiunea a fost de Sfântul Andrei, pe 30 noiembrie. Nu ştiu când s-a pus pe drum tatăl lui Ştefănel, ştiu că a ajuns în noaptea de Moş Nicolae, undeva pe la miezul nopţii de 5 spre 6 decembrie. Era cât p’aci să nu îi găsească acasă. Şi asta este o poveste ciudată. Ştefănel făcuse o năzbâtie cu două săptămâni înainte şi a stat internat şase zile la Grigore Alexandrescu. Apoi a fost transferat la Budimex pentru analizele de evaluare (care au ieşit perfecte, că tot veni vorba). A fost ţinut mai multe zile în spital decât ar fi trebuit pentru că era posibil să aibă o infecţie urinară. Când a fost externat, pe 4 decembrie, nu a venit salvarea de la Călăraşi. Alexandra nu mi-a spus pe 4 decembrie că ar fi trebuit să ajungă la serbarea lui Adi. Mi-a spus, tristă, abia pe 5 decembrie dimineaţa că nu are cum să ajungă acasă, că nu are cu ce. Venea Moş Nicolae şi Adi era singur acasă… Avea doar 4 ani. Alexandra avea daruri pentru el în sacoşă dar nu avea cum să i le dea. Am trimis-o pe Alexandra în faţa spitalului unde ştiam că sunt taxiuri, să întrebe dacă vrea vreun şofer să îi ducă acasă, în judeţul Călăraşi. S-a găsit cineva care să facă asta. Au trecut pe la mine, i-am dat banii ceruţi de şofer – din cei strânşi din vânzarea cămăşilor de la doamna Ligia. A ajuns pe 5 decembrie, pe la ora 17.00, iar la miezul nopţii a sosit şi tatăl copiilor.
Asta e. Despre Ştefănel ştiţi, am scris aici povestea lui. Emisiunea nu o puteţi vedea pe net, pentru că nu merge.
Să lămuresc puţin şi problema cu ziarul. Am „resimţit” pe blog şi mail răceala celor care nu le-a convenit treaba asta. Lângă mine au rămas puţini – dar prieteni adevăraţi – cei care au înţeles din prima că mă înham la treaba asta pentru binele copiilor. Că sunt copii care au nevoie de mult mai mult decât le putem oferi noi, din puţinul nostru. Că una este să îi duci unui copil bolnav o jucărie rămasă de la copilul nostru sau o hăinuţă, un măr sau o banană, alta este să îl ajuţi cu sute şi mii de lei pentru drum sau lemne de foc, pentru medicamente sau analize scumpe, aşa cum se poate face cu ziarul. Şi că pot face şi una şi alta. Şi exact asta am făcut. Şi una, şi alta.
Nimeni, niciodată, nu va putea lua sau nega ajutorul pe care împreună l-am dat celor care ni l-au cerut. Vreau să ştiţi că toate pachetele pe care mi le-aţi trimis au ajuns acolo unde trebuie. Mia, hăinuţele de la tine au sosit la fix pentru Alexandra, mama lui Ştefănel, când era în spital fără nimic. Cerica, primele hăinuţe de la tine au ajuns la Ştefănel, sosit în grabă la spitalul Grigore Alexandrescu, fără niciun bagaj. Oana, cadourile tale din Germania au ajuns toate la copii (ştii deja – îl mai am pe cel pentru Ştefania – recunosc că s-a amestecat printre alte zeci de pachete şi am uitat de el) iar hăinuţele au ajuns la sutele de copii de la Fundeni. Simona, Oana şi Carmen: copiii de la Fundeni se joacă seara la Play Station (sau cum îi zice), hăinuţe sunt la copii şi la părinţi, jucăriile la copii. De Moş Nicolae, aproape toţi băieţeii din spital au primit cămăşuţe drăguţe de la doamna Ligia (şi nu doar ei). Mai am de dat săptămâna asta hăinuţele de la Laura şi al doilea pachet de la Cerica. Cu cei 150 RON de la Alina din Belgia am cumpărat jucării pentru 9 copii. Din banii de la Lena, 415 RON, de 200 am cumpărat jucării pe încă 11 copii şi le-am dus copiilor împreună cu Alina, care a venit din concediu din Belgia. Le-am dus în săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, pentru că înainte de Moş Crăciun au primit foarte multe daruri, iar după nu prea s-a mai dus lumea. Mai am bani – 300 RON de la Laura de la Timişoara şi încă 215 RON de la Lena, bani puşi cu permisiunea lor la „Fondul de urgenţă”. Din banii de la Lena mai am de cumpărat câteva jucării pentru copiii care nu au fost de sărbători în spital şi urmează să sosească la tratament – sau le iau altceva, la cererea lor. Din banii strânşi din vânzarea cămăşilor de la doamna Ligia am dat 250 RON lui Ştefănel pentru taxi, 250 RON Denisei, fetiţa cu transplant şi 200 RON lui Andrei Niţă care a avut ceva necazuri de sărbători. Mai am o rezervă, dar şi cămăşi de vândut. Mai sunt nişte jucării şi hăinuţe care aşteaptă în maşina de spălat. Dacă vor trece „proba” vor ajunge la copii.
Să lămuresc cu ziarul. Când am acceptat propunerea Simonei Ionescu, pe 24 octombrie 2009, să intru în echipa de la Click pentru o campanie nou-nouţă a fost simplu de acceptat. Argumentul ei a fost forte: „aşa îi poţi ajuta mult mai mult pe copii”. Cristi Stancu mi-a spus că vrea să extindă la nivelul unui ziar ceea ce am reuşit de una singură, cu un blog. Convingător şi argumentul ăsta. Şi flatant, de ce să nu recunosc. Campania a început pe 12 noiembrie 2009 şi merge binişor. Pentru cei care m-au cunoscut începând din august, şi care cred că m-am dus la ziar pentru binele meu, ca să mă fac mare sculă de jurnalistă, doresc să le spun că se înşeală. Nu, nu sunt şi nici nu mă cred jurnalistă, sunt doar un om care exprimă ceva, cerând ajutor la „scară mai largă” pentru oameni care nu aveau cum să o facă. Am un contract pe o perioadă scurtă, care poate fi reînoit sau nu. Depinde de rezultate. Dacă nu voi fi capabilă să exprim la ziar ceea ce trebuie iar copiii nu vor fi ajutaţi, e clar că nu sunt bună de nimic şi atunci nu mai am ce căuta acolo. La mine lucrurile sunt simple şi corecte.
Eu nu îndemn, nu cer. Nu dau lecţii nimănui. Eu doar spun. Cine vrea să ajute ajută, cine nu, nu. Fac parte dintr-o mesagerie specială, atâta tot. Dar am învăţat un lucru: să spun că ajut. Nu cu ce, nu cu cât. Un singur lucru este clar în toată treaba asta: depinde cum spui. Să ai grijă să nu jigneşti, să nu îi faci pe cei ajutaţi să se simtă prost, să poţi exprima exact durerea lor. Ei, aici este mai greu… Spun ce au făcut ceilalţi pentru că sunt obligată moral, pentru că au avut încredere şi au trimis copiilor ceva prin mine.
Şi el tot un mesager e. Ştefănel. Fotografia care a apărut în emisiunea „Celebri sau nu la Mihaela Tatu” este făcută de Bogdan Dincă pe 26 august 2009:
-ro_blue.png)
